Adevěrul, aprilie 1927 (Anul 40, nr. 13278-13302)

1927-04-01 / nr. 13278

finul 40 No. 13278 * * Vineri 1 Aprilie 1927 4 pasiri Adevărul FONDATORI: V. BELDIMAN 1888—1837 abonamente: 750 lei pe un an. 380 lei pe 6 luni. 200 lei pe 3 luni. | In străinătate 1 dublu I 3 Lei ] BIROURILE: Buc­ureşti, Str. Sasir&dar No* 7~9­ii I 3 Lei: Centrala 6/67. 24/73. 46/79, Direcția 57'72. Ad-u­a 7/69. Provincia 1066. Oficiosul guvernului dă, cu cea mai groasă literă, un stri­gat de bucurie: „funcţionarii Statului sunt plătiţi la vreme“ ...Să nu vă miraţi dacă mâine o să vedem oficiosul bucu­rându-se că în România oamenii... respiră prin plămâni!... CAZUL DE LA IAŞI ILUIGILUZZATTI Sa stins bătrânul şi neobositul luptător pentru libertate şi tole­ranţă. Sfârşitul vieţii sale, a fost desigur amărât. Libertatea con­ştiinţei, libertatea cuvântului, ne­garea statului oblăduitor care gân­deşte el pentru cetăţenii săi şi le interzice acestora de a exprima o gândire contrară, — toate acestea au fost postulatele morale ale po­liticii pe care o lungă viață Luzzatti a preconizat-o. Dar dat i-a fost să vadă cu ochii săi, că LUZZATTI în Italia unită, aceste postulate au fost aruncate în camera de de­­barras a istoriei. Dar i-a fost să se­ vadă jignit in cea mai mare mândrie a sa de italian, — aceea că Italia e prin excelentă ţara li­bertăţii gândirii. * L-am cunoscut pe bătrânul, ca­îşi petrecea zilele în mijlocul căr­ţilor, ca un patriarh înconjurat de consideraţiunea compatrioţilor săi. De câte ori mi-a vorbit, a insistat mai ales asupra toleranţei italiene. „Am fost — mi-a spus el odată— foarte activ în viaţa politică. Am luptat cu înverşunare. Am fost deputat toată viaţa mea. Am fost ministru şi prim-ministru. Atacat şi combătut de adversari, in pro­porţie cu energia cu care îmi a­­păram­ convingerile. Mi s’au făcut tot felul de imputări. Niciodată nu mi s’a adresat una în legătură cu originea mea evreiască“. Și continuând în această ordine de idei: „Toleranţa Italiei a ţării mele, este atât de absolută, încât, în genere, eu nici nu am ocaziu­­nea să mă gândesc că sunt evreu, cu atât mai puţin am această o­­caziune, cu cât nu practic religia mozaică. Asta nu însemnează că sunt un necredincios. Cred în Dumnezeu şi în nemurirea sufle­tului. Dar credinţa aceasta a mea nu îmbracă veştmântul confesio­nal. E credinţa care convine cel mai bine gintei umane, credinţă care-l scuteşte de cel mai degra­dant spectacol ce-i poate oferi so­cietatea modernă: intoleranţa­ îm­potriva acesteia mă ridic cu toate puterile mele, în aşa măsură încât oridecâte ori aud că undeva evreii au de suferit ca atare, mă simt redevenind evreu. Dar această a­­titudine a mea se repetă ori­unde şi ori­când o nedreptate, un act de intoleranţă se produce. Aşa că dacă mă gândesc bine, nu evreul se revoltă în mine, în cazul tocmai pomenit, ci se revoltă omul, care se ridică, cu aceeaş energie şi ho­­tărîre, împotriva intolerantei care ar arde din nou pe Giordano Bru­no, ca şi împotriva intolerantei necredincioşilor cari s’ar apropia cu violenţă ireverenţă de osemin­tele unui Papă“, as Când am vorbit cu el ultima oară, s’a interesat mult de ţara noastră, pentru care avea pro­funde simpatii, căci acest mare cetăţean italian de origine evreias­că, era un latin convins. In special îl interesa mişcarea cooperativă de la noi, pe care a urmărit-o de la început şi care a profitat desigur şi de sfatul său competent. Toc­mai din cauza dragostei şi intere­sului simpatic ce purta ţării, ecoul rătăcirilor antisemite dela noi, îi pricinuia o adâncă durere. Dar dacă totdeuna durerea aceasta s’a tradus printr’o protestare împotri­va celor intoleranţi, niciodată pro­testarea aceasta nu a îmbrăcat forme jignitoare pentru tată ; mai m­ult, cele mai adeseori era înso­ţita de cuvinte de simpatie pentru poporul roman, a cărui blândeţe şi toleranta proverbială, nici un cunoscător nu o poate confunda cu intoleranta unora dintre fiii săi rătăciţi. Cu ocazia acestei ultime vizite ce i-am făcut, Luzzatti mi-a dat ca amintire,­­ corecturile prefeţei pentru o nouă ediţiune a scrierilor sale asupra „Libertăţii conştiinţii şi ştiinţei în atingerile ei cu statul modern“, pe cari le avea tocmai pe m­asa. Citesc, în această pre­mia:­ „Război fără cruţare ori­cărei forme de intoleranţă filozo­­fică sau religioasă. Umanitatea caută adevărul şi pentru a-l găsi are ca singur instrument vital, libertatea spirituală, care se tra­duce în toate formele şi garanţiile de libertate constituţională“. Iar mai departe, „Evoluţiunea în mo­rală“ consistă în succesive perfec­ţionări ale aplicării sale. Pentru aceasta Evanghelia e o minunată pildă: fiecare veac înţelege mai bine Predica de pe munte. Şi cu cât omenirea se înalţă mai mult, cu atât mai mult constată inferio­ritatea ei, faţă cu idealul evan­gelic, neputinţa ei de a-l atinge. Progresul bunătăţii se­ măsoară prin distanţa dintre aspiraţiunile tot mai nobile şi dificultatea de a le incarna. Dar toată această muncă a naţiunilor şi secolelor, reclamă libertatea spirituală şi li­bertatea politică, cari afinează şi înalţă moravurile private şi pu­blice“ Cu aceste înălţătoare cuvinte, voiu să închei amintirile mele, des­pre marele bătrân pe care Italia întreagă îl conduce acum la groa­pă, dar pe care desigur cel mai mult îl va plânge Italia liberală, care trăeşte şi speră în taina ca­selor, în suferinţa exilului şi sub ameninţarea puşcăriilor. Trăeşte şi speră cum a trăit şi sperat, cum a crezut neclintit şi Luigi Luzzatti, că libertatea va renaşte mai splen­didă din încercarea — cine­ ştie?— poate necesară şi fecundă, prin care trece acum. B. Brănişteanu Cazul dela Iași este de o trista elocventă . Lucrurile au ajuns atât de de­­parte, încât un profesor universi­tar e silit să tragă un toc de re­volver pentru ca să se apere de studentă. Ori câte amănunte s’au dat și se vor mai da, cu privire la împrejurările în cari s’a produs faptul, gravitatea lui rămâne ace­­eaş. Va să zică, am mai făcut un pas — mare de tot! — pe calea celei mai cumplite anarhii. Şi oricât de fenomenală ar fi în­tâmplarea, ea n’are nimic surprin­zător. Am prevăzut şi prezis totul, cu ani în urmă. Ne pare foarte rău că n’am ieşit profeţi mincinoşi. Din momentul în care a început sportul aşa zis „naţional“ — ba ,încă şi.e creştin !! — noi am cerut măsuri de stânjenire. Şi ţinem s-o amintim: n’am pretins nici să se recurgă la ilegalităţi, şi nici să se procedeze cu asprime — fie şi în limitele legilor — faţă de tinerii vinovaţi. Am cerut toată severita­tea faţă de inspiratorii bătrâni, cari exploatează naivitatea şi avântul tinerimii. Exploatatorii au fost cru­ţaţi, şi sub guvernul de eri, ca şi sub cea de azi. Iar tinerii se pedep­sesc singuri, foarte grav, căci ei îşi pierd timpul,­ lucru pe care-l vor resimţi dureros mai târziu, a­­tunci când vor putea numai să calculeze paguba lor — si a tării! Această imensă pagubă noi o putem evalua de pe acuma, pentru prezent şi pentru viitor. Am şi fă­cut-o adesea. Nu e nevoie să in­trăm din nou in amănunte. Consta­tăm numai că lucrurile se precipi­tă. Anarhia progresează vertiginos. Omul care s'a apărat cu revolve­rul nu e un particular, şi lucrul nu s’a întâmplat la cafenea: e vorba de un profesor universitar, şi dm­ma s’a desfăşurat in tempul ştiin­tei. In continuare, la ce nu te pofi aştepta ? Repetăm acelaş lucru, de patru ani. Ii vom repeta mereu, cât va fi nevoie. Guvernul nu mai poate continua jocul — ridicol, cât timp nu devine tragic — al jumătăţilor şi sferturilor de măsuri. D. general Averescu a fost de-o claritate de­săvârşită în dispoziţiile pe care le-a anunţat, dar toţi miniştrii şi toate autorităţile trebuie să exe­cute întocmai cuvântul de ordine a­ şefului lor, ceeace, până acuma, n’au făcut. Apoi, opinia publică şi în deosebi intelectualii acestei ţări — adevăraţii intelectuali — trebuie să exprime dezaprobarea cea mai hotărită a tuturor manifestărilor dezordonate, oricare de-ar îi sco­pul, mărturisit sau ascuns. Altfel, vom aluneca şi mai rău pe panta anarhiei, — şi cu cât ne vom deştepta mai târziu, cu atât va fi mai greu de îndreptat rău­ făcut. Afară de câţiva politician! — marca L. A. N. C. — şi de câţiva concurenţi ai lor, nimeni în ţara asta n’are interesul să zăpăcească oamenii şi lucrurile, spre mai ma­rea bucurie a duşmanilor de peste hotare. Atunci de ce atâta bunăvoinţă, încurajare şi colaborare din toate părţile, inclusiv unele cercuri ofi­ciale — acum ca şi in trecut — ,__. . -,. . -v, —­­­astfel ca tineretul naiv să poată ■ ~f;’ crede că în adevăr ţara aprobă dezordinea, brutalitatea şi jertfirea cărţii ? Cât mai e timp să se deştepte toți aceia cari s’au lăsat ademeniţi de demagogia altora şi de a lor proprie. • Interesul suprem al ţării este în joc. GLOSE POLITICE... Martiraj Cultul martirilor e vechiu în po­litica noastră... De altfel, existenta chiar a partidelor politice In Ro­mânia nu e decât o organizare a martirajiilor. Toţi apostolii cari duc în inima lor fatalitatea de a se jertfi pentru binele tării — cu o exclusivitate maladivă — se în­dreaptă hipnotizaţi de pasiunea lor către unul sau altul din cluburile politice! Mai ales, către cluburile politice ale partidelor de guvernă­mânt, jertfa n’are nici o valoare dacă nu se face pentru folosul e­­fectiv al ţării... Din acest punct de vedere, se poate susţine pe drept cuvânt, că martirii cei ge­neroşi ai binelui public sunt aşa zişii „fripturişti", în graba lor de a se jertfi neapărat, oricum, fără amânare, intereselor naţionale, e ceva epic. Pornind de la această filosofie a martirajului politic, „îndreptarea“ îşi priveşte cu devoţiune religioa­să martirii şi exclamă: „Personalităţi ca d-ii Octavian Goga, P. P. Negulescu, I. Petro­­vici sau Mihail Sadoveanu, şi-au sacrificat, astfel, o parte din tim­pul consacrat gândirii,, scrisului sau studiului, pentru a şi-l consa­cra binelului obştesc“. S’au sacrificat.„ S’au sacrificat cu atâta pasiune,­­ca unii dintre ei au acceptat să fie chiar miniştri, iar altă să fie „aleşi” chiar cu moarte de om.­.. Aşa e martirajul când se agaţă de inima omului. Exemplar... „Viitorul” laudă, cum se cuvi­ne, pe­­L inginer M. Constanti­­nescu care a donat două milioane lei pentru a se cumpăra radium-ul necesar sănătăţii naţionale... „Vii­torul“ zice că acest dar este „exemplar“. „Şi într’o vreme de relaxare mo­rală, când urâtul egoism a pus stăpânire pe sufletele celor mai mulţi, când dincolo de „eu“ se pa­re că nu mai e nimic, fapta d-lui M. Constanntinescu are mai mult decât o utilitate individuală, ea are valoarea unui exemplu, ea are semnificaţia simbolică a jertfei fără de care lumea nu poate trăi, şi nu poate înainta“. Darul e, în adevăr, exemplar. Ce zic milionarii numeroşi, de di­verse date, — mai mult sau mai puţin recente — ai partidului li­beral. Aud ei caldul apel al „Vii­torului“? • Cetăţue Oficiosul guvernului e mândru să constate că „la Teleorman e o cetăţue a partidului poporului“. Just! Şi, încă ce cetăţue. O ce­tătul, de care nu se poate apropia nimeni. Oricine îndrăsneşte s’o facă, nimereşte la spital ori '' la morgă. Fiindcă o cetăţue d’aia e cetă­ţue, să se apere împotriva oricui ar vrea s’o calce!.. NAZBAŢII NOUTĂŢI Deputaţii antisemiţi au început sa se trateze între ei, aşa cum obiş­nuiau să trateze până acuma pe­­­„zidari“. Nu le mai rămâne decât să-şi spargă geamurile, unii la alţii, şi să ceară „numerus clausus“ pentru Şmecherii din partid. Kix. SUPĂRAŢII LUI CARAGIALE Dacă ar fi trăit Caragiale pâ­nă astăzi—şi putea trăi nefiind cel mai bătrân din ţară totuş­i mare haz ar fi făcut şi­ el, ca noi toţi, la citirea telegramei ce ne-a sosit din străinătate, că marele Duce Ciril, candidat la tronul mai mult decât vacant al Rusiei, primeşte să fie ţarul Sovietelor deoarece poporul s’a obişnuit cu regimul sovietic.­ Marele Duce mai are un motiv şi un argument, care acesta e şi o satiră usturătoare la adresa comuniştilor ruşi: că parlamenta­rismul făcînd fiasco pretutindeni, crede el îi va veni lesne noului ţar sovietic să continue vechiul sistem reacţionar al lipsei de parlament. Prin urmare ţarism şi sovietism e imul şi acelaşi lu­am în fond. Ceiace însă nu ne spune ma­rele Duce Ciril, de­sigur pentru că nici el singur n’o ştie, este dacă poporul rusesc simte nevoe de un ţar, în special de unul din fami­lia Romanovilor, întru cât are şi acum pe cap destui ţari- Că nu-s de viţă aceştia, nu-i nimic. Par’că primii de acum o mie de ani, când au început să se ivească, e­­rau de viţă ? Nu- Au devenit cu vremea, învechindu-se ca vinul Căci faptul demn de luare a­­minte în chestia asta a nobleţei e că ea nu datează din nebuloză sau dela Adam, ci s’a născut prin închinarea unuia care nu era no­bil. Toate familiile nobile, fără nici o excepţie, îşi trag obârşia din mojicime. Pe urmă, mai‘târ­ziu, se suie scroafa, ’n copac şi­­ ţipă că-i de viţă- Nu ne-am mira dacă marele Duce s’ar mulţumi şi cu o pre­şedinţie de republică, burgheză şi chiar socialistă, dacă poporul ru­sesc ar sprijini-o, atât îi este de puternică dorinţa de-a domni cu orice preţ şi cu orice titlu. Ba de­sigur ,şi ca şef al unei confede­­raţiuni gen elveţie. Titlu să iasă! E o dovadă vie de adevărul transformismului, şi în special al min­etismului, această acomo­dare a vlăstarelor domnitoare în­lăturate de evenimente, la orice fel de situaţie, numai să fie în vârf, cu fireturi, cu listă civilă şi celelalte. Dar are şi o parte slabă, în teo­rie: aceea că se recunoaşte prin­cipial voinţa populară ca unic factor determinant. Dar marele Duce Ciril e de părerea lui: „mai lasă jupâne, mai dă rumâne“. Index NOTE DELEGAŢIA permanentă a con­siliului judeţului Argeş şi-a trecut în bugetul judeţului pe 1927 o su­mă de 511.920 lei ca leafă, ceea ce face că fiecare din cei cinci mem­bri ai delegaţiei permanente va in­casa, în afară de diurnele de şe­dinţe, câte 8­00 lei lunar. Ceva mai puţin ca deputaţii şi senatorii, dar decât nimic în opoziţie... BUGETUL republicei franceze pe 1926 se soldează cu un exce­dent de un miliard de franci, care va fi întrebuinţat pentru amortiza­rea datoriei publice. La noi, d. Vintilă Brătianu a în­registrat însemnate excedente timp de patru ani în şir, dar din aceste excedente-fantome n’a dat nici un ban petru datoria publică. Se pare că excedentele bugetare franceze sunt ceva mai reale decât acelea ale d-lui Vintila Brătianu. D IN ŞEDINŢA delegaţiei perma­nente a municipiului Bucureşti, d. colonel Savian Rădulescu, pri­marul sectorului de albastru, a a­­rătat că, din cauza sporurilor pre­văzute in noua lege a chiriilor, numeroase şcoli primare şi gră­dini de copii sunt ameninţate să rumâe fără localuri. Se vede că aveam prea multe şi legea d-lui Cudalbu­ vine să... nor­malizeze lucrurile şi în această privinţă. LUPTELE la CHINA GENERALUL DUNCAN Comandantul trupelor britanice în­­ China. Buletinul cărţilor de CONST. ŞÂINEANU „Trio“, roman, par Paul Reboux; „Confession d‘un voleur4* nouveiies, par GiiarSes-Henry Rirsoii; „la vie amoureuse de lady Hami îon“, par Albert Fiamén!.J) -0030--------oooo- D. Paul Reboux este un tânăr scriitor francez, care numără to­tuş la activitatea sa vreo 13 ro­mane, câteva volume de nuvele, poeme şi chiar­­ articole de critică literară. Ceea ce îl distinge în deo­sebi pe acest fin şi spiritual scrii­tor este claritatea remarcabilă a stilului său şi psihologia lui fluidă şi atât de atrăgătoare. Cu ultimu-i roman, „Trio“, apă­rut de curând, d. Reboux a­ vizat mai mult decât un succes literar, pe care nimeni dealtminteri nu i-1 1) In editura librăriei Ernest Flam­­marion, 26 rue . Racine, Paria va contesta. Preocupat de pro­blema delicată a „căsniciei în trei“, d-sa are curajul să ne-o prezinte sub o faţă nouă, mai largă şi mai umanitară, deşi peste măsură de îndrăzneaţă. Ceeace l’a determi­nat la aceasta, n’a fost desigur, cum s’ar putea crede, intenţia de a da operei sale un caracter ob­scen, care să-i atragă un număr cât mai mare de cititori dornici de asemenea literatură, ci numai dorinţa expresă de a oferi... o so­­luţiune mai umanitară unui rău care bântui pe sub ascuns o parte fond scabroasă, şi chiar inadmi­­sibila pentru timpurile de faţă. are însă avantajul că e tratată cu a­­tâta delicateţe, cu atâta măestrie, aş putea zice cu atâta ingenuitate, încât nu numai că nu ne revoltă sufleteşte, dar ne atrage în mreje­­le­ ei şi aproape ne pune pe gân­duri... Inchipuiţi-vă o căsnicie în trei, doi bărbaţi şi o femee, care nu se simte fericită decât laolaltă, şi a cărei dezunire ar aduce neferici­rea câtor trei. Veţi zice poate că astfel de căsnicii există de fapt pretutindeni şi că sunt chiar des­tul de răspândite în societatea de azi, dar veţi recunoaşte că al tre­ilea personaj se prezintă de obicei sub figura unui X, care rămâne totdeauna în întuneric, lucru de alt­­minteri tolerat de societate. Ei bi­ne, tocmai această perfidie tolera­tă tinde s’o combată autorul aces­tui captivant roman. In locul per­fidiei, el ar vrea să întroneze buna înţelegere între cele trei elemente, prin alungarea oricărei înşelătorii între soţi, a bănuelii dureroase şi a a societarii, leza d-sale, deşi în geloziei criminale, cari fac din căs­nicie un adevărat infern. tabilul se produce. Robert, deși în-In acest roman, autorul ne pre­­că înamorat de sofia sa.. începe să zintă d­oi tineri, Robert și Jean, pe simtă lipsa prietenului drag. Li­cări o prietenie indestructibilă ni, tr’o zi, întâlnindu-1 în stradă, îi leagă laolaltă. Intr’o zi Jean se în-­ cere iertare şi-l roagă să se ducă dragosteşte de o fată frumoasă şi s’o vază pe Paulette. Cu încetul vrea s’o ia de soţie. Robert îl des­ , vizitele se îndesesc, şi iată că re­­consiliază, dar în cele din urmă chea lor dragoste renaşte, dragos­­consimte. Cum însă obstacole de pe PC care Robert o încurajează cu ordin familiar se opun unei casă absentările sale intenţionate. Ceva toţii imediate, pentru a nu pierde mai mult. Pentru a atrage cu to­­fata cerută şi de alţi pretendenţi, tot pe Jean, Robert îi spune că știe Robert se oferă s’o ceară pentru ‘?^u! a Propune să se mute' la rine. insă 'rm­ai de formă, și s’o Cl |î. sa ţi'aiasea laolaltă, pe fată, păstreze intactă până la termenul c.u î. .a... ae ,e*- Paulette este hotărît, când va divorţa şi o va. Şi ea, initiata în taina acestei înte­­ceda lui Jean. Angajament pur prie- t^seni cu toate că e nedumerită tenesc, desigur. Din nenorocire, du­­mca’ primeşte totuşi şi dânsa, pă căsătoria, contactul de aproape ! Vă puteţi închipui cu câtă dibăcie cu tânăra fată. Ia început respec-' şi cu cât tact admirabil sunt puse fa tuos, degenera cu timpul, cum şi punct aceste ciudate învoiri! Con­­tra de prevăzut, într’o dragoste cluzia? Un trai delicios se stabile­­puternică, urmată, de­ consecinţe-iste, fără umbră de gelozie, între a­­le-i fatale. Când Jam­arid trăda- i ceste trei fiinţe ideale. Un copil, se lea, nu­­ mai ramane decat să te­­­naşte. Fiecare din ei se recunoaş­­arunce amândurora dispreţul sau f le tatăl acestui copil, şi amândoi iu fata si sa-i paraseasca pentru fericiţi se ocupă cu educaţia lui, totdeauna. Frec câteva luni, si iată că vnevi­(Cititi continuarea în pag .­a). Intre Stat şi Banca Naţională Toată lumea e de acord că se im­pune o intervenţie pentru stăvilirea fluctuaţiilor, mai mult de ordin spe­­cultativ, ele leului. Cînd e vorba însă de a indica şi ce-ar trebui să fie a­­ceastă intervenţie, se ivesc divergen­ţe mari de păreri. Guvernul, din mo­tive binecuvântate, tace, neputând sau nevrând să întreprindă ceva,­ el lasă pe cei interesaţi să se descarce cum vor putea, chit ca „îndreptarea“ să vorbească de roadele chibzuitei politici economice a guvernului ac­tual. Ziarele liberale susţin însă o pă­rere care merită să fie lămurită. Ele susţin că Statul are îndatorirea să pună la dispoziţia Băncii Naţionale, mijloacele necesare pentru regula­­rea cursului leului. Părerea este per­fect logică şi a fost susţinută şi de noul guvernator al Băncii Naţionale. La adunarea generală a acţionari­lor, d. Burileanu a declarat că este în căderea statului să ia iniţiativa în politica monetară. Şi a avut drep­tate. Atâta vreme cât politica monetară a băncii de emisiune este riguros fi­xată prin convenţia monetară, aceas­ta nu poate întreprinde nimic care să contravină prevederilor rigide ale convenţiei. Cu emisiunea limitată şi cu suspendarea legală a convertibi­lităţii nu poate fi vorba de politică monetară. Cu atât mai puţin, în mo­mentul de faţă, când Banca Naţiona­lă a atins plafonul emisiunei, în asemenea condiţiuni, părerea — evident a d-lui Vintila Brătianu— susţinută de ziarele liberale este perfect logică. Ea reclamă însă o complectare: de unde şi cum să-şi procure Statul mijloacele necesare cu care Banca Naţională să poată interveni pe piata schimbului? D. Vintilă Brătianu are aerul de a spune ca Statul să-şi plătească da­toria către Banca Naţională, uitând că chiar şi cele 656 milioane pe cari s-a angajat să-i plătească anual, sunt rupte cu dinţii din buget şi că tezau­rul este nevoit să ia cu amândouă mâinile ceia ce dă cu o mână. Nu e nevoe să reamintim oficioaselor li­berale că prin felul cum guvernul liberal a repartizat excedentul buge­tului pe 1925 el a lăsat un gaj de peste două miliarde în buget. Cât priveşte putinţa pentru Stat de a se libera de datoria sa prin­­tr’un împrumut extern , d. Vintilă Brătianu este cel mai în măsură să cunoască motivele pentru care nu se poate obţine un împrumut extern. Rămâne dar, vrând-nevrând, ca şi guvernul actual să facă politica de „prin noi înşine“ şi în această îm­prejurare, ea înseamnă modificarea convenţiei monetare. J. B. F. ..­TELEFOANE. Chestia zilei A SCĂPAT LEUL! ••• Scrisoare deschisă d-lui gen. Averescu ■V-CU9- Sunt vra-o zece zile, de când apărut în Monitorul Oficial decre­tul, prin care regele a binevoit a te­ numi ministru de finanţe în lo­cul d-lui Ion Lapedatu, a cărui de­­misiune a fost primită. Eram să-ţi scriu în această privinţă chiar din ziua numirii, dar am fost împiedi­cat din cauză de boală. Bucuria a fost mare printre de­votaţii d-tal­e. Oamenii aceştia îşi vedeau în sfârşit visul cu ochii. Eu unu! nu, m’am bucurat fiind că finanţele ţării nu­ câştigă nimic nici prin plecarea d-lui Ion Lape­datu, nici prin sosirea d-tale în fruntea departamentului. Să-mi dai clar voe să nu te feli­cit nici pe d-ta, nici pe suveran, care a găsit cu cale sa te numeas­că în acest înalt post. Lapedatu era mai bun, muit mai bun mini­stru decât d-ta. Lapedatu era și este economist, deci om cu carte. D-ta nu eşti nici economist, nici om cu carte. Te-a ferit Sfântul de aşa ceva. Lapedatu era un om modest, or­donat, econom, ţinea bine şi ţinea strâns punga ţării. D-ta n’ai su­ferit niciodată de boala asta a mo­destiei, d-tale îţi place luxul, fastul şi deci risipa. Lapedatu n’a ştiut, nu ştie ce va să zică hatârul. El a avut şi are spiritul de legalitate împins chiar până la exces. D-ta nu ştii ce e spiritul de legalitate şi eşti ha­­târgiu cu vârf şi îndesat. Fiindcă şi eu şi d-ta suntem oa­meni bătrâni, dator sunt să fac dovada că-ţi place luxul şi risipa. Ion I. C. Brătianu, pe caria era prezident al Consiliului, s’a mulţu­mit cu un buget de patru milioane şi ceva. D-tale ţi-a trebuit un bu­get de paisprezece milioane. Numai automobilele dela prezi­denţia Consiliului costă pe stat — întreţinerea şi repararea lor — e­­norma sumă de două milioane pa­tru sute de mii lei. Până şofeu­­rui d-tale e şi el gratificat din punga contribuabililor cu suma de douazeci de mii de lei ca primă de încurajare, zici d-ta, pentru buna întreţinere a automobilelor. Cine a mărit fără rost numărul miniştrilor în ţara românească? Avem miniştri cari nu fac nimic şi iau leafa degeaba. Banca ministe­rială nu-i mai încape, când Cor­purile legiuitoare fin şedinţe. Cine a creiat atâţi şi atâţi sub­secretari de stat, cari ţin de unii miniştrilor d-tale şi cari se înghe­­suesc­ şi ei pe îngusta bancă mi­nisterială de la Cameră şi de la Senat? Avem şi secretari generali de ministere, avem şi subsecretari de stat, şi totuşi treburile statului merg din ce în ce şi mai greu şi mai prost. Cine a numit atâţia şi atâţia diurnişti în slujbe mari, plătit­ gras, nişte adevărate lăcuste, cari au năvălit asupra bugetului ţării şi l’au secat cu desăvârşire, spre marea disperare a d-lui Ion Lape­datu şi a amicului său Vintilă Bră­­tianu? Nu, domnule general, nu ai nici una din calităţile, cari se cer unui bun ministru de finanţe. Las la o parte faptul că nu eşti economist, fiindcă nici Menelas Ghermani, care a fost cel mai bun ministru al nostru, nu era nici el economist, dar nu eşti sobru, nu eşti econom, nu eşti ordonat şi din păcate eşti şi hatârgiu cu vârf şi îndesat, peste marginile firii. Vei risipi cât vei putea ca mi­nistru de finanţe, tot ce s’a adunat până astăzi cu atâta trudă. Risipa aceasta va fi fatală gu­vernului d-tale. Atât mai bine. Vassie Dimitropol Citiţi Adevărul Literar

Next