Adevěrul, iunie 1927 (Anul 40, nr. 13328-13352)

1927-06-10 / nr. 13335

ANUL 40 No. 13335 *** Vineri 10 Iunie 1927 4 PAGINI ABONAMENTE: 750 lei pe un an. 380 Iei pe 6 aunl. 200 Iei pe 3 luni. FONDATORI: ***■ V- BELDIMAN 1888—189? CONST. MILLE 1897—199 In străinătate dublu 3 Lei (BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 7- 9-11 Lei 3 TELEFOANE: N . IORGA Centrala: 300/67,324/73, 346/79,393/54 Direcția: 357/72. Administrația: 307/69. Provincia: 310/66. ..";" !7.... „...ei au plecat amenințând cu o mână, pe când cealaltă scormonia febril în ave­rea Statului". înlăturarea dictaturii Până ce ne vom putea orienta deplin, din vorbele dar, mai cu sea­mă, din faptele nouului guvern asu­pra caracterului său, ne bucurăm deocamdată de ceia ce am scăpat. Și am scăpat, fără îndoială, de o dictatură gen italian și spaniol, mai bine zis italian și spaniol laolaltă de­oarece eram ameninţaţi şi de un general , la Primo de Rivera, şi de un micuţ Mussolini, în sub­ordine. E adevărat că avem nenorocul, din pricina înapoerei evoluţiei ţării, de-a trăi mereu din imitaţii. Dar sunt imitaţii şi imitaţii. Una e de-a voi însă să copiezi regimul de li­bertăţi şi legalitate din apus, alta e să maimuţăreşti regimul absolu­ti­sto-d dictatorial din sud-vestul Eu­ropei. Trecutul nostru a fost, din nefericire, prea trist şi apăsător, prea am suferit de pe urma bunu­lui plac al unor coterii erijate în guverne, prea n’am cunoscut decât împilarea şi batjocura câtorva a­­şezaţi deasupra oricăror legi şi omenie, pentru ca să ne permitem de-a cădea şi mai jos încă fără să fi cunoscut măcar o singură dată o stare de civilizaţie modernă. Criticile împotriva regimului parlamentar şi a suveranităţii po­pulare pot să aibă unele temeiuri în tarile în care ele au fost pre­lung şi serios practicate. Orice sistem politic si social dă si roade şi uscături.. Dar noi n’am cunos­cut nici odată un asemenea regim, nu l’am practicat nici când, ca să-l putem critica şi înlătura, sărind dincolo de el în groapa neagră a reacţiunei, a dictaturei formale. Guvernul căzut voia să ne îm­pingă deadreptul de la copilărie la bătrâneţe, ba încă la bătrâneţea decrepită, fără a ne fi îngăduit să trecem şi prin floarea vrâstei, ca să-i putem aprecia foloasele ca şi neajunsurile. Lipsiţi de-o evoluţie firească, normală, eram sortiţi s’o luăm dea­dreptul înapoi înainte de­ a fi făcut măcar câţiva paşi înainte. Ce s’ar fi întâmplat cu noi, înă­untru, nu ştim. Am fi fost înpinşi poate la ilotizm desăvârşit, poate la revoluţie. Una din două la si­gur. Dar în afară pentru vecinii şi pentru prietenii noştri de din­coace şi de dincolo de Ocean, am fi devenit o monstruozitate. Rolul României în Orient, menirea ei ci­vilizatoare aci, nu s’ar mai fi putut îndeplini. Drepturile noastre naţio­­nale, cucerite pe principiul dreptă­ţii şi al libertăţii, riscau să-şi slă­bească temeliile. La prima furtună mare internaţională, edificiul Ro­mâniei mari ar fi ameninţat să se clatine. Atâtea şi atâtea motive ca să se înlăture un guvern care, conştient sau inconştient, ne îndruma pe a­­semenea căi. In lipsa unei mişcări a opiniei publice, hotărîrea Coroa­nei a fost salvatoare, iar dacă vor urma, după aceasta, alegeri libere, ceia ce nădăjduim, pentru ca şi na­ţiunea să vie să întărească gestul Coroanei, fapt de care un moment nu ne îndoim, am putea afirma, fără pic de exagerare, că înlătu­­rându-se o mare primejdie pentru ţară, ea va intra într’o eră nouă. Anul 1927 va marca astfel puter­nic, strălucit și, fericit în istoria noastră. Un guvern ieşit dintr’o atare li­beră consultare a tării, nu va mai avea teamă si grijă de ordine, de acea ordine cu care în mod ipocrit, ni s’au împuiat urechile, ci va pu­tea purcede dea dreptul la reface­rea noastră pe toate terenurile. Situaţia morală şi materială a României, înăuntru ca şi în afară, va sălta dintr-odată la un nivel necunoscut până astăzi. De aceia adresăm un apel stă­ruitor guvernului actual, să nu ne­glijeze nimic din cele ce-l vor pu­tea fixa ca primul guvern civilizat şi legal în această ţară. Să nu se mulţumească numai cu negativa de-a părea bun în comparaţie cu cel căzut, ci să năzuiască la pozi­tiva de-a fi preţuit prin el însuşi, de­asupra tuturor cârmuirilor de până astăzi. I. Teodorescu * Glose politice » Seria Ziarele continuă neplăcuta dar imperioasa sarcină de a desvălu, în complectul lui, brigandajul co­mis de averescani, în averea sta­tului, în momentul părăsirii pu­terii. Seria nu mai ia sfârșit: ordo­­nanțări în favoarea partizanilor; fonduri de zeci de milioane irosite in două zile; cumpărături de imo­bile de ultim moment, — se zice că sta cumpărat si o moară; ghe­şefturi individuale, fraude la va­mă, etc., etc. Neînchipuit de ticălos sfârşit al unei regim de aventură şi necinste, datorit In totul unei combinaţiuni oculte, al cărui principal meşter a fost repauzatul Alecu Constanti­­nescu. Dar acesta — incontestabil înze­strat ca un mare spirit de preve­dere, — nu şi-a făcut nici o iluzie. Unui prietin, care i se plângea va­ra trecută de ceia ce se întâmplă, Constantinescu i-a spus: — .it’am avut ce face şi, de ar fi să reîncepem, tot aşa am proce­da. N’ai nici o grijă. Nu stau decât un an. Generalul nu poate să nu facă greşeli şi ceilalţi să nu d­ea jaf în averea publică. Vor cădea curând, în mocirlă!“ Aşa vorbea Alecu Constantines­cu de cei ce trebuiau să fie slugile liberalilor la guvern.Generalul­­ Pare dispus să pretindă parti­dului său să nu se prezinte la ale­geri. E o tactică veche. Generalu­lui îi plac totdeauna repetiţiile. A mai refuzat odată să participe la alegeri. Numai că atunci ar fi reuşit, pe când acum îl aşteaptă dezastrul. Dar generalul n'are numai gura partidului său. Se îngrijeşte şi de soarta.... partidului naţional-ţără­­nist, cum dovedeşte numărul de a­­seară din îndreptarea. S'au schimbat însă multe. Dova­dă că generalul nu mai este sigur că va înghiţi partidul naţional-ţă­­rănist sau îi va dicta condiţiile fu­ziunii. Nu! astăzi d. general Ave­­rescu ar primi orice condiţii, dar lui-şi mai dă nimeni osteneala să i le dicteze. . . Polemica Polemică cu manşeta „Ade­­verului" de acum câteva zile face, în chip isbutit, un cititor al nostru. Noi scrisesem că guvernul Ave­rescu a rectificat vechiul proverb care zice: ,,cine seamănă vânt cu­lege furtună“, dovedind că: „cine seamănă furtună culege vânt“. Ei bine, cititorul găseşte că gre­şim. El aduce aminte că guvernul Averescu nu s’a îndepărtat dela proverb în ce priveşte prima parte: a semănat tot vânt. Deosebirea în­cepe la cules. N’a cules, după cum era stabilit de tradiţie, furtună — ci?.. milioane! Cititorul are perfectă dreptate. Facem mea cuba.» Seve»* NAZBAŢI­I LINIŞTE Căderea guvernului sau a cără­mizii, cum s’a văitat d. Averescu la Întrunirea majorităţilor, (azi în mi­noritate) a avut repercusiuni şi asu­pra relaţiilor dintre diferite perso­nalităţi ale regimului defunct. Aşa de pildă nemai având moti­ve de ceartă d. Petrovici s’a Împă­cat cu d. Negulescu, d. Trancu-Iașî cu d. Anibal, d. Manoilescu cu d. La­­pedatu, d. Garoflid cu d. Cudalbu, etc... Numai d. Goga a rămas certat cu toată lumea. E o chestie care n’a fost prevăzută in legea armoniză­rilor. KIX. Conflictul dintre Albania şi Iugoslavia Un Incident mărunt — arestarea unui interpret al legaţim­ei iugo­slave din Tirana acuzat de spionaj, — a dus la ruperea relaţiilor diplo­matice dintre Iugoslavia şi Albania. Faptul dovedeşte că situaţia, creată prin tratatul italo-albanez, este de aşa natură că tactica marilor puteri —cari se bizua pe virtuţille curati­ve ale timpului pentru ca să evite infruntarea greutăţilor rezolvării conflictului italo-iugoslav, — nu e din cele mai nimerite. Evident, gestul guvernului din Belgrad nu Înseamnă că pacea este imediat primejduită; ea şi-a reche­mat reprezentanţa diplomatică din Tirana şi s’a adresat Ligii Naţiuni­lor. Acelaş lucru­­a făcut şi guvernul albanez. Ceea ce dovedeşte că nici una din părţile in conflict — adică nici Italia şi nici Iugoslavia, căci al lor este în realitate conflictul — nu se gândesc să se angajeze mntr’o a­­ventură militară. Cu toate acestea, situaţia este în­deajuns de serioasă. Ţări ca Iugo­slavia şi Albania respectiv Italia cu interese comune atât de puternice, nu pot trăi mult timp în echivoc. Lămurirea va trebui să se producă, şi e mai nimerit să vină cu concur­sul marilor puteri sau al Ligii Na­ţiunilor decât din ciocnirea părţilor interesate. Şi incidentul de acum va avea, se pare, meritul de a fi grăbit soluţia. Cu toate că Liga Naţiunilor n’a fost sesizată ci numai informată despre incidentul petrecut, nu putem cre­de că marile puteri, conducătoare ale Ligii Naţiunilor, vor nesocoti a­­vertismentul pe care-l constitue inci­dentul acesta. Calea pentru intervenţia marilor puteri est­e acum mult netezită prin faptul că Anglia este mai puţin în­clinată ca un trecut să favorizeze manifestările gâlcevitoare ale politi­cei externe italiene. Lecţia veleităţi­lor lui Mussolini în chestiunea pro­tectoratului în Egipt, a pus în gardă guvernul britanic faţă de ţelurile dictatorului Italiei. Aceasta este prima condiţiune pentru menţinerea păcii căci un a­­cord intre Franţa şi Anglia asupra problemelor ridicate de tratatul din Tirana, înlătură orice gravitate con­flictului italo-iugoslav. Experienţa, nedesminţită de la războiu încoace, arată că numai a­­cele conflicte europene devin pri­mejdioase faţă de cari Anglia şi Franţa nu se pot uşor înţelege. UN PARADOX ELECTORAL Alegeri legale­­ fals­if­icate; alegeri ilegale­ sincere ■ — r­et ii­­ —I ----------------. Am arătat ori inconvenientele ce prezintă aplicaţiunea excelentei dispoziţiuni a art. 18 din legea e­­lectorală, care cere ca — în comu­nele urbane — toate cărţile de a­­legător să fie prevăzute de foto­grafia alegătorului. Menţiunea le­giuitorului a fost ca, în oraşe — unde numărul votanţilor pe secţiuni este mare şi tinde, deci, ei nu pot fi lesne identificaţi, — să împiedi­ce­ utilizarea cărţilor de alegător de către persoane neîndreptăţite, cum s’a întâmplat adesea. Dar, după cum am spus i ori, ex­celenta dispoziţie a legii electorale este, în aceste alegeri, imposibil de aplicat. Dat find termenul scurt, în care ele au a se efectua, alegă­torii urbani — chiar dacă ar fi dis­puşi să facă sacrificiul necesar de timp şi de bani — încă nu se vor putea înarma toţi cu fotografiile legiuite, din cauza numărului in­suficient de fotografi şi a can­tităţii prea mici de materiel foto­grafic aflător în ţară. *• Cum va rezolva guvernul aceas­tă problemă, vom vedea. Posibile nu sunt decât două căi: sau se re­nunţă la dispoziţia art. 18 sau se face aplicarea ei. In cazul întâi, o dificultate mora­lă. Guvernul acesta a venit pentru a întrona legalitatea si a face ale­geri libere. Legalitate însă înseam­nă respectarea legii și nu nesoco­tirea ei. Iar alegeri libere nu se pot concepe în afara sau contra prevederilor legii electorale. Atunci ce-i de făcut? In cazul al doilea — dacă se res­pectă legea şi vor putea vota nu­mai alegătorii, ale căror cărţi vor fi prevăzute cu legiuita fotografie — rezultatul va fi tot atât de în­tristător. Oricât de libere vor fi alegerile, ele vor fi falsificate. Şi falsificarea va proveni nu din in­gerinţe sau prohibiţiuni ilegale, ci din această cauză fortuită că un mare număr de alegători urbani nu-şi vor putea spune cuvântul. * Această falsificare a rezultatului alegerilor apare mai evidentă şi mai importantă, dacă ne gândim că sunt partide cari se sprijină mai cu seamă pe voturile alegăto­rilor dela oraşe şi că, ele fiind lip­site de concursul voturilor lor fi­reşti, nu vor putea intra in parla­ment sau vor intra într’o proporţie necorespunzătoare forţelor lor re­ale. In acest caz, cu toată liberta­tea alegerilor, parlamentul nu va fi expresiunea reală a voinţii­ ţării. Iată o situaţuue în adevăr tra­­gi-comică. Ţara noastră a aşteptat decenii ca să poată avea un gu­vern neutru pentru alegeri libere. Şi când, in sfârşit, l-a obţinut, se împiedică de o dispoziţie legală, care face legalitatea şi libertatea imposibile. Ce-i de făcut? Iată o întrebare, la care nu putem da un răspuns. Aşteptăm să vedem ce soluţie va da guvernul. Şi încă nici el nu prea poate da o soluţiune, pentru că interpretarea legii electorale a­­parţinne, în mod suveran, magistra­ţilor chemaţi a forma birourile e­­lectorale. Ce vor face aceştia? Cine poate şti? Un lucru e cert: câte capete — atâtea păreri. Şi, totuş, poate identificarea a­­legătorilor votanţi s’ar putea face şi prin alte mijloace, căci — în de­finitiv legea nu cere fotografia pen­tru plăcerea de a crea fotografilor încă o sursă de câştig, ci numai pentru a se asigura de identitatea beneficiarului cărţii de alegător. Dacă de această unică eată, preşe­dintele secţiunii de votare ar con­stata identitatea celui ce­, vine ,să v­oteze şi după alte acte,­­ demne a-i inspira încredere? Ar fi poate de cumpănit între aceste două rele: alegeri legale dar falsificate, sau alegeri Setate dar sincere? E paradoxal dar e românesc. Cm. Soteor * Ziua de luptă împotriva tuberculozei Dacă nu le concretizezi într’un fapt cu urmări precise, mişcările generoase se pierd în nebuloasa unei sentimentalităţi vagi. In ziua de Rusalii, toţi cei care au văzut, de aproape sau de de­parte, acest cumplit duşman ob­ştesc, tuberculoza, au prilejul şi datoria de a se asocia la­ o nobilă manifestare de solidaritate umană: cheia pentru tuberculoşi. Este vorba de­ a pune la îndemâ­na­­specialiştilor, care conduc lupta împotriva acestui duşman, mij­loacele cerute de tehnica modernă. Şi numai prin acestea cei 2.300.000 de suferinzi vor încetai de a mai fi tot atâtea energii pierdute şi tot atâtea focare de distrugere. In lupta aceasta, şcoala şi bise­rica au o chemare aleasă între toa­te. Toată teoria de igienă, pe care o facem în şcoli, va fi mai adânc sădită în conştiinţe, când vom de­prinde până şi pe şcolarii din cele mai îndepărtate cătune, să ia parte activă la luptă. Nu mai vorbesc de valoarea educativă, de solidaritate soci­ala, a gestului de contribuţie cât de mică, repetat în fiecare an. Biserica, asociindu-se, de pe am­von, la opera aceasta, va face încă o dovadă că merge în fruntea ini­ţiativelor mari ale vremii. După cum în toate şcolile, tot astfel în toarte bisericile ziua de Rusalii ar trebui să devie un prilej de înălţare activă a cugetelor către cei suferinzi. Pornirile generoase ale studen­­ţimii pot avea aici un teren de no­bilă manifestare. Vremea când un Cera, de pildă, se cutremura de hatârul specialistului, care-i cerea jumătate din taxă, ca să-l îngri­jească, să rămâie un vis urât. Adesea pornirile generoase sunt la noi înfrânte de gândul că nu totdeauna avem oameni potriviţi şi devotaţi în locurile hotăritoare. Din fericire, la noi lupta împotriva tuberculozei e condusă nu numai de oameni de ştiinţă la înălţimea vremii, dar şi de inimi alese. Am avut prilejul să merg cu studenţi suferinzi la dr. Irimescu şi nu voi uita cu câtă luare aminte şi bunătate i-a întâmpinat. Şi am văzut cum dr. H. Teodoreanu, nu numai una din cele mai fine urechi, dar și o inimă nobilă, se înapoiaza adesea acasă la ora unsprezece noptea, ca să răspândească în­ju­nul său cât mai multă alinare,, a­­colo unde este mai multă nevoe... Cu astfel de elemente conducă­toare, lupta contra tuberculozei va fi câştigată şi la noi. Să luptăm deci cu toţii, pentru a determina în public acel mare curent generos, care să facă din cheia de­ Rusalii pentmi tuberculoşi, o nobilă mani­festare de solidaritate în faţa su­­ferinţii­ D. Caracostea Citiți în pag. 4­a Listele electorale sunt incomplecte Mulți alegători au fost şterşi 0 ANIVERSARE Proclamaţia dela Islaz Astăzi 9 Iunie se Împlinesc 79 de ani de când, la Islaz, s-a dat acea Proclamaţie care a fost preludiul mişcărilor muntene dela 1848. Ho­tărârile ei pot şi astăzi fi rostita cu cale mai nemerite strigări de înfră­ţire şi de stângele a urilor. Fără să falsifice întru nimic spiritul textu­lui românesc, tălmăcitorul german al Proclamaţiei de la Islaz (cum ve­dem în textul păstrat la Academia Românaă) a şi adăogit traducerii sale, pe frontisplein, deviza revolu­ţiei franceze: Libertate, Egalitate, Frăţie Din cele 22 de articole ale Procla­maţiei, evenimentele din urmă ne fac să ne oprim — astăzi — In deo­sebi asupra unuia, art 8. E cel pri­vitor la „libertatea absolută a tipa­rului". O săptămână după rostirea Iui la Islaz, acelaş articol avea a fi fie cântat şi In versuri, şi distribuit ca atare pe străzile Bucureştilor: Centura st aoneţte, Tiparul dobdndeşte. Dorita-i libertate Ce e viaţa sa, , Cu ea numai trăeşte. Cu ea va prospera! Iar in Poporul Suveran al lui Bo­­lintineanu (August, 1848) in „Con­­stituţia explicată nnicio şcoală da sat", ne tntâmplnfi an elocvent dia­log Intre un ţăran şi un preot. Ion Întrebând „dacă ştie Sfinţia Sa să spas­ce p­e hârtia asta“ (Proclama­ţia), se opreşte şi la articolul 8: „ION: „Articolu­l. Libertatea ab­solută a tiparului. POPA STOICA: Când tiparul este slobod, fiecare Român poate să stri­ge in protiva asupririi ţi a împilă­rii ţi este sigur ca toată lumea să-l auză ţi să-i facă dreptate. Prin tiparul slobod se indreptează năra­vurile cele rele, căci avem fiecare un glas ca să strigăm, in protiva răului ţi celor răi. Mai nainte nu putea seri nimeni nimic tn protiva tirăniei ţi în protiva abuzului gu­vernului. Acuma dacă stăpânirea va face o nedreptate, noi vom striga în protiva nedreptăţii ce a făcut, şi atunci stăpânirea va fi răspunză­toare către naţie". Şi „popa Stoica“ mncheea astfel explicarea acestui articol: „NUMAI CEL RAU SE TEME DE SLOBOZENIA TIPARULUI; IAR CEL BUN, DIN PROTIVA, O DO­­REȘTE". B. Lăzăreanu NOTE D. GENERAL Averescu a speriat lumea cu declaraţia că suntem in preziua unor împrejurări foarte grave. E drept că ne-a venit inima la loc, când tot d. general, şi în a­­celaşi discurs, ne-a promis că d-sa va salva ţara din nenorocirea in care va cădea. , D. general n’a spu­s cami vor fi acele împrejurări şi nenorociri. Dar cum se face că totul era calm şi fericit pe vremea guvernării d-sale, şi totul s’a turburat şi răzvrătit când d-sa a fost poftit să plece? * CHESTIA fotografiilor e preo­cuparea zilei. Singurul care nu se ocupă de ea e d. general Averescu. Această impasibilitate e provenită nu numai din faptul că d. general e­l pare-se hotârît să nu partici­pe la alegeri ci fiindcă, înainte de fotografie, i-a... făcut figura d. Brătianu!.. .CĂRĂMIDA“ căzută pe capul guvernului Averescu e menită să rămână în muzeul istoric al locu­țiunilor fericite. D. general a com­parat lovitura primită de partidul d-sale într’o parte a trupului cu mult nud moale, ca o pocni­tură în... cap. E o confuzie de organe! O confuzie pe care o ex­plicăm, — având în vedere inteli­gența guvernării sfârșite prin „că­rămidă’. Dar, cum lovitura n’o face load obiectiv al producerii ei ci calita­tea subiectivă a senzaţiei, e treaba averescamdui să declare unde îl doare... Că-l doare capul când ar trebui să-l doară alteceva, e o chestie asupra căreia nu vom in­sista din discreţie şi pentru drep­tul n­ecănoa de a-şi plasa capul unde vrea. La urma urmei, tot aia­­, ştiut fiind că de când lumea: „capră bate rest­d....".* FURIA averescanilor se în­dreaptă în deosebi asupra d-lui Oct. Goga, acuzat ca autor­­l prăbuşirii guvernului. Averescanii, — trebue să recu­noaştem, — vrau dreptate. Căci ei au pătimit pe unde au greşit: d. Goga i-a adus la putere, și tot d-sa i-a alungat... Buletinul cărţilor de CONST. ŞÂINEANU liUn om in toată firea”, de I. A. Bassarabescu „Educaţie şi Ideal”, de C. Narly Intr’un volum de 150 pagini, pu­blicat sub titlul de mai sus în edi­tura Socec & Con­d. Bassarabes­cu, cunoscutul literat, a reunit 11 nuvelete, şi schiţe risipite prin vo­lumele sale anterioare,. Activitatea nuvelistică a d-lui B. este, cum se ştie, de dată veche, şi eu însumi m’am îndeletnicit, acum vreo 25 de ani, a-i traduce în franţuzeşte, pentru I­ndépendance roumaine, câteva din nuveletele sale. De a­­tunci şi până astăzi, d-sa nu s’a depărtat o singură dată de la lu­mea favorită care­­a inspirat atâ­tea decenii. Şi această lume nu e nici cea burgheză, nici cea ţără­nească. Lumea în care se complace d. B. este una cu totul specială: este lu­mea celor simpli, a celor fără isto­rie şi fără însemnătate, împrejură­rile modeste ale vieţii lor tihnite sau agitate, sentimentele lor bana­le, reflecţiile lor la nivelul, inteli­genţa lor mărginite, micile, şi ane­micele lor conflicte, sufleteşti, toa­te acestea au găsit în d. Bassara­bescu un pictor devotat şi conşti­incios. Eroul celei dintâi schiţe, „Un om ” CHESTIA ZILEI RUDE SCĂPĂTATE — Adu-fi aminte, Argetoiene, că te scobori din’• aceiaș familie și aruncă-i mititelului o bucățică de friptură...­­ — Dă-l la ostil, baba, că mititelul o să-fi mă­nânce ciocul!...______________ _ I. L. CARAGIALE "< ’i.ci h - ' »■■■> /’ ■.« '■ 1 - ■ - ' I ■ ■ r , ••• • .1 ■■ ■■ ■ ’ < ■ t ■ ■ 1 I . S«. împlinesc abia moar­tea lui Caragiale cincisprezece ani. Ul­tima etate si-a trăit-o las Berlin, departe de lumea pe care a des­­scris-o si a reînsu­fletit-o cu pute­rea unui ironic surâs. In operele hti a pus numai ironie. In viaţă însă, desgustul său de un mediu balcanic şi grotesc, peste care a tremurat lumina crâncenă a lui 1907, l-a împins în izolare şi exil. Găsim astfel, în reacţiunea invo­luntară faţă de moravurile deşu­­chiate cari l-au obsedat şi l-au înveselit sinistru, explicaţia acestui refugiu în cetatea, geometrică şi formalistă a Berlinului. A fost cel din urmă şi mai stăruitor protest al lui Caragiale estet şi iubitor de atitudini riguroase, de sensibilităţi stricte şi de caractere sigure, sub pavăza sa de aparenţe cinice şi dezordonate. Se zice, de obicei, la moartea u­­nui scriitor că lasă un gol. Mai e nevoie să repetăm această respec­tuoasă platitudine, despre Cara­giale ? E unul din acele nume cari umplu golul unui secol, îl încheie şi îl rezumă. Un veac de sforţare culturală românească a culminat în rictusul şi în hohotul uriaş al lui Caragiale. Şi n’a fost râsul arm­at al lui Rabelais, ci desfătarea unei spiritualităţi rafinate „care se gră­beşte să râdă de teamă să nu plângă“. Credem însă că adesea, în faţa lui conu Leonida­, sau a lui Trahanache sau a coanei Zoiti­ai, l-au cuprins mâini cumplite, porni­ri de nimicire, uri năpraznice, aşa cum numai nerodul şi făţarnicul, tartufii, şi paiaţele ţi le inspiră. Cum în toată firea", este un biet tele­­grafist de la căile ferate căruia îi trebue, pentru a se menţine în slujbă,la câteva clase de liceu. El se prezintă ca preparat în particular pentru clasa I, dar , la proba scrisă de ştiinţe naturale, este prins co­­piând după o fetiţă clorotică şi tris­tă de lângă dânsul. Profesorul vrea să uzeze de rigorile regulamen­tului faţă de acest învins al vie­­ţii. Când află însă din gura fetiţei că delicventul e „tăticu*, şi că e orfană de mamă, hotărîrea sa e­­nergică se moaie deodată. In ziua când se dete rezultatul, si tatăl şi fiica figurau pe lista promovaţilor. Un alt personaj tot atât de insig­nifiant, este tânărul licenţiat din bucata „Intr’un orăşel de provin­cie". După multă trecere, el este nimit procuror în acea localitate. '■ -Ar. I • N -f T r . ’ Prevăzător, căci frica de necunos­cut îl paraliza, stâlpul obișnuit al căii Victoriei, dă o raită anticipată în micul orășel. Aci el se convinge, rând pe rând, că hotelul lasă de dorit, că chelnerița e bătrână și fardată, bărbierul guraliv, lumea şi a rezolvit, cum a sublimart, (ca să întrebuinţăm o expresie a timpului) Caragiale, toate acestea, în vervă caustică, în ritm ameţitor de farsă, iartă unde intervine misterul puterii creatrice. Căci tot ceea ce a,cons­truit, din cuvinte, Caragiale, a ră­mas viu. Nu pentru că ai copiat ti­puri cari existaseră aevea. Aceasta e una din prostiile criticei didacti­ce. Ci pentru că a înţeles, el, Cara­­giale, că teatrul e prin el­ însuşi,­­o existentă, independentă, bine des­părţită de viaţa reală. Păpuşile toţi, schimonosite cu meşteşug, închi­puie, împreună, o realitate a lor. Ca întreg complexul unei realităţi. Teatrul lui trăieşte azi mai intens decât al contimporanilor cari ne îmbie cu eternele subiecte mult m­ai actuale şi aşa zisele tipuri­­mult mai adevărate.­­ Şi în tot ceea ce a săvârşit astfel, Caragiale a pus o alură și um fel de nepăsare măiastră, un sans­­gene inimitabil, cu o perfecțiune însă, aproape întotdeauna superioa­ră celei a lui Moliére. In Moliére se simte, supărător de mult, tic­luirea, graba, teatralul, concesiu­nea față de gustul timpului. In cele mai uşoatre, dar mai aprige farse şi bufonerii, Caragiale nu-şi pierde precizia şi linia finită a perfec­ţiunii. Geniu variat şi plin de contraste, dramaturgul Caragiale a fost şi cel mai ma­re prozator român. A scris un dialog simplu şi sprinten. A creiat însă şi stilul cel mai expresiv, limba cea mai cuprinzătoare şi complicată. Dinamic pe scenă, sta­tic în pagina de analiză sau de des­cripţie. Fantase în dialog, fantastic în povestire. Nuvelele lui se pot rândui, în cel mai de frunte loc, printre modelele genului, în litera­tura universală. Cu o notă distinc­tivă, acea paradoxală îmbinare a umorului cu fantasticul, acel salt mortal între realitate şi fantezie, (Cititl conţin»'’"4'» în pag. II-a), obiceiurile primitive, şi cu primul tren se întoarce în Capitală, re­nunţând la postul de procuror al acelei urbe, care n’avea nimic din farmecele căii Victoriei. Ce vulgară şi tristă este, de altă parte, viaţa familiei Mănoagă! Un tânăr student în anul al treilea la ştiinţe, care-şi vedea serios de stu­dii — lucru, ce-i drept, cam rar, în zilele noastre! — era mereu soli­citat de d-na Mănoagă, soţia unui şef de tren, şi de fiica ei, cu cari se cunoștea, să le facă plăcerea de a (Citiți continuarea in pag. B-a). L­I. CARACIALE D. I. A. BASSARABESCU

Next