Adevěrul, iunie 1927 (Anul 40, nr. 13328-13352)

1927-06-11 / nr. 13336

RHOL 40 No. 13336 Sâmbătă 11 Iunie 1927 4 PĂSURI vărul FONDATORI* AL. V. BELDIMAN 1888—11897 CONST. MILLE 1897—1920 ABONAMENTE: 750 Iei pe an an. 380 lei pe 6 lan. 200 lei pe 3 luni. D-l Gosa afirmă că „e mai presus de orice isiautan­“... ...Pentrucă, In adevăr, faptele ce­­ descopăr în sarcină întrec şi cele mai exa­gerate bănuielii In străinătate dublu 3 Lei BIROURILE: Bucureşti, Str. Sărindar no. 7- 9-11 TELEFOANE: Centrala: 306/67,324/73, 346/79, 353/54. Direcţia: 357/72. Administraţia: 307/69. Provincia: 310/66. SANCŢIUNII La indignarea presei neatârnate şi a întregii opinii publice împo­triva banditismului de ultimă oră cu care guvernul Averescu a vrut să-şi mângâie drastica eliminare din beneficiile puter­ii, se asociază cu o îmbucurătoare stăruinţă toate oficioasele de partid. Si „Viitorul“ şi „România“ şi „Neamul Româ­nesc“ mărturisesc, pe lângă indig­nare, convingerea că o operă de sancţionare a unor astfel de tâl­hării este de o absolută urgenţă morală. i Ţara are, însă, dreptul să fie Sceptică în faţa făgăduielilor de această natură. Nu e prima oară când partidele aspirante la putere vestesc sancţiuni împotriva prădă- Cu­ştilor regimului condamnat. Din nenorocire, odată instalaţi la pute­­re acuzatorii îşi uitau mereu drep­tele rechizitorii din ajun. O prevă­zătoare indulgenţă — care lua în­făţişarea unei calificate complici­tăţi — făcea să se uite permanent păcatele predecesorilor, cari, la rându-le, îşi exercitau indignarea pentru trebuitoarea indulgenţă de mâine. Era un etern ritm de şantaj reciproc, pentru binele şi al uno­ra şi al altora». Vechia politică a României Densitate dinainte de răsboiu, cu ale ei două partide „is­torice“, ridicase metoda acuzaţiilor şi iertărilor reciproce dintre guver­­ntele în alternare la un rafinament recu­noscut în istoria spolierilor. Nu vom repeta, în chip inutil, o Întreagă istorie. Vom spune numai că sistemul nenorocit a continuat şi după bariera de foc şi de glorie a răsboiului, în România „nouă“. Şi, pentru a nu întârzia în fapte dincolo de interesul zilei, vom a­­minti că partidul d-lui gen. Averes­­cu cade pentru a doua oară de la Putere sub povara aceloraşi vini de ticăloşie şi neruşinare. Şi auzim acum, ca şi atunci, aceleaşi indig­nări ale oficiosului liberal.» Scepticismul nostru e legitim. E drept că se adaugă azi două ele­mente noui de încurajare a nădej­dilor publice: un guvern de echili­bru politic şi făgăduiala unor ale­geri libere. Sunt elementele trebuitoare pen­tru a îndreptăţi o justă aşteptare: sancţionarea, odată pentru tot­deauna, a tâlhăriei guvernamen­tale. E datoria dintâi a viitorului gu­vern, oricare ar fi el. E atributul moral de căpetenie al parlamentu­lui ce se va alege. Trebuie fixată, în sfârşit, în con­ştiinţa politică a acestei ţări răs­punderea legală în administrarea banului public. Ar fi începutul unei adevărate revoluţii în ordinea na­ţională, ideea putinţii de sancţio­nare a abuzului de putere, cel pu­ţin în ce priveşte întrebuinţarea fondurilor, adică desfiinţarea imu­nităţii tâlharilor drapaţi în decrete regale. Să se şteargă odată din moravu­rile acestei ţări regula infamă că „puterea“ înseamnă folosirea fără vreo răspundere a banului contri­buabililor. Căci, prin exerciţiul prelung al toleranţei reciproce, vedeţi unde am ajuns: miniştrii şi marii demni­tari, până mai ieri pricopseau din casa Statului pe partizani; cei isgo­­niţi acum se gratifică, fără ruşine pe ei înşişi!». Suntem în plină pro­gresie morală! Să se sfârşească. E timpul să se încheie în politica românească a dou­a perioadă a faimosului Dinu Păturică. De aceia, luăm act de faptul că toate oficioasele de partid cer și făgăduiesc sancțiuni. Le vom a­­minti mereu. Ad. D. MARINESCU noul director general al poștelor CARNETUL NOSTRU ICOANA LUI TEREMTE Intre altele s'a găsit asupra lui Terente şi o icoană a Maicii Dom­nului pe care o purta mereu cu dân­sul, precum şi tatuată pe piept a­­ceiaşi imagine. De­sigur că bandi­tul le considera ca „porte-bonheur“. In timp ce jefuia şi omora, se soco­tea protejat şi ajutat de sfânta Fe­­rcioară, pe care o făcea astfel com­plice cu crimele lui. Lucrul acesta nu e nou, deşi e vecinie de mirare. Toţi bandiţii, cri­minalii şi chiar escrocii de rând, sunt foarte evlavioşi pentru că sunt extraordinar de superstiţioşi. Nu voim să zicem că orice om religios e un rău, religiozitatea fiind adesea însoţită de o înaltă moralitate. Dar contrarul e mai întotdeauna adevă­rat, cazurile de scepticism religios la criminali fiind de­ o extremă rarita­te. Iar când se întâmplă, sunt dato­rite numai ignoranţei în ale credin­ţei nu reflecţiei, judecăţii şi convin­gerii raţionale. Sunt celebri asasinii şi spărgătorii hapolitani şi sicilieni, cari înainte de a-şi săvârşi oribilele fapte, adre­sează o fierbinte rugăciune sfântului lor preferat, cu făgădueli de tămâe şi lumânări groase în caz de is­­bândă, dar sfârşind prin a le înjura, scuipa şi lovi icoana dacă nu-i ajută. Cine n’a auzit de prostituate, cari, la sfârşitul vieţii, clădesc biserici? etc. Incheerea ce voia a scoate din a­­ceste fapte e următoarea: Credinţa religioasă nu e suficientă pentru a crea atmosfera morală, mai cu sea­mă la criminalii din fire, la degene­raţi, la istorici şi alte soiuri de droj­dii omeneşti. Şi nici chiar pentru oa­menii normali, Religia singură nu poate risipi vălul de rele ce ni l’a transmis ereditatea. De aceea, dela o vreme încoace, la moralizarea ome­nirii contribue şi cultura şi educa­ţia civilă. Toate forţele cele bune, lucrând laolaltă, deabia dacă pot să creeze şi să înrădăcineze morala pu­blică, fie măcar acea morală mijlo­cie, care să fie închegată societatea. Un Terente cultivat şi bine educat, înconjurat de pilde frumoase, pe lângă ce bruma avea ca sentiment religios, putea mai curând ajunge la om treabă, măcar cât de cât. jJL. ’H’xt.mnOiina’ftízríJm . NAZBAŢII CONSECINŢE Suveranul, în dorinţa de a mai împăca partidele învrăjbite, a cer­ut un guvern naţional. D. Ionel Bris­­tianu a admis acest punct de ve­dere, adăugând şi pe al său perso­nal, aşa în­cât nu e exclus să vedem, cât de curând, împlinirea dorinţii regale cu un plus de dorinţă bră­­tienistă, adică un guvern naţional... liberal. fix. NOTE GUVERNUL Averescu va fi tras la răspundere pe tema briganda­rului în banul public. Și astfel d. general Averescu,­— autorul faimoaselor Răspunderi,— va putea spune cu melancolie: .toatâ pasărea pe limba ei piere“.. . ÎNDREPTAREA reproduce, cu sens politic, străvechiul proverb: „Cine râde la urmă, râde mai bine". Cum să nu râzi , când pleci de la putere cu câteva miliarde în buzunar... CU PRILEJUL prinderii lui Te­rente, a izbucnit un grav conflict între autorităţi: comandanţii jan­darmilor n’au vrut să asculte de parchetul civil. Jandarmii ripostau veşnic acelaşi lucru: — „N’avem ordin dela d. gene­ral Vlădescu în această privinţă". Pesemne fiindcă d. general Vlă­descu era ocupat, atunci, cu face­rea bagajelor. # CITĂM, din „îndreptarea": „S’au confiscat numere de ziar ale căror informaţii de rea cre­dinţă şi articole tendenţioase ţin­teau la tulburarea ordinei sociale, la sdruncinarea aşezămintelor fun­damentale ale statului, la zădărni­cirea normelor stabilite cu concursul tuturor oamenilor cu răspundere în această ţară". De când voinţa suveranului, Ţinteşte la tulburarea ordinei so­ciale?“ . Vorbeam cu o doamnă, şi bine­înţeles că, din vorbă în vorbă, am ajuns şi la întrebarea: „Ce crezi d-ta, domnule, despre drepturile femeii?“ Am răspuns, fără ezitare: — Dacă ar fi după mine, chestia drepturilor femeii s’ar rezolva prin­tr’un singur paragraf, adăogat Con­stituţiei, şi acest paragraf ar avea, de pildă, cuprinderea următoare : „Deosebirea­ de sex nu este o îm­piedicare pentru exercitarea drep­turilor civile şi politice“. Punct Un domn, care asista la convor­birea noastră, zâmbi maliţios: — „Dar d-ta nu vorbeşti decât des­pre egalitatea drepturilor, dar nu şi a datoriilor. Sexul masculin are datoria care se chiamă a „tribu­tului de sânge“. Ce ar fi dacă am d­­nsă~i lîxtî Q7.ami­ci şi nu sunt toate Ecaterina Teodo­­roiu“„. — Nici nu e nevoie să fie; fe­meea îşi are şi ea îndatoririle ei sociale, conform sexului ei, înda­toriri pe cari bărbatul nu poate să le îndeplinească, dar cari egalează îndatoririle lui. Femeea nu-şi dă şi ea tributul de sânge, când naşte copiii? Aceasta să fie oare o func­ţiune socială inferioară aceleia­­ de războinici apărători ai patriei? în­chipuirea aceasta mi se pare de e­­senţă cam sălbatică. Fiecare din acei războinici are o mamă,­­ şi mai înainte de a fi fost instruiţi în cazarme, au fost daţi şi pregătiţi pentru lupta vieţii, şi a patriei, de femeie. Iată dar că nici în privinţa datoriilor, femeea nu poate fi pusă mai­­prejos­­ decât­ sexul­­bărbătesc. Datoriile ei sunt numai de altă na­tură, atâta tot. — Dar este constatat ştiinţifi­­ceşte că femeea este de o intelec­tualitate inferioară bărbatului; cre­­erul ei e mai mic. — Ştiinţificeşte poate să fie con­statat că, în medie, creerul femeii e cu câteva grame mai uşor decât al bărbatului; dar un astfel de lu­cru nu se judecă în mod absolut, ci relativ. Foarte bine a răspuns, cândva, Sofia Nădejde, acestei teo­rii: cântăriţi numai creerul, dar nu cântăriţi şi corpul întreg, a cărui greutate prezintă cel puţin aceleaşi deosebiri; creerul femeii nu este mai mic, ci relativ egal cu al băr­batului. Adaog: teoria greutăţii creerului ca măsurătoare a inteligen­ţii, e de mult părăsită. Cântăriri de creer n’au fost multe, — şi dacă creerul lui Cuvier s’a găsit de o greutate esceptională, s’ai găsit un creer şi mai greu. — şi acesta era ăl unui... idiot. Astăzi prevalează teoria circumvoluţiunilor cerebrale, dar­ nici aceasta n’a trecut dincolo de ipoteză. Deci, ce este ştiinţific aici? „Creerul unei furnici este infim faţă de acela al unei gâşte sau al unui berbec. Zice-vom că furnica e de atâtea ori inferioară intelec­­tualiceşte, ca să zicem aşa, gâştei sau berbecului? „Să înlăturăm astfel de cântă­­reli, cari nu dovedesc nimic, nici în chip teoretic; femeea are inteligen­ţa egală cu a bărbatului, şi acest lucru îl dovedeşte tot mai mult, cu toată inferioritatea de drepturi în care e ţinută. — Zici d-ta de datorii, şi susţii că datoria maternităţii egalează pe aceea a „tributului de sânge“, care se cere numai bărbatului... Dar câte sunt femeile cari se sustrag acelei datorii! — Nu sunt aşa de multe, cum îţi închipui; aş putea să-ţi răspund cu o altă întrebare: Câţi sunt băr­baţii cari se sustrag îndatoririlor lor? — In imensa lor majoritate, femeile nu se sustrag îndatoririlor lor. Altfel, cum am putea să avem atâţia­­războinici? . -x f - . " 14 „Dar, abstrăgând dela materni­tate, rolul social al femeii, pe te­renul educaţiei, sau al îndeletnici­rilor ştiinţifice, să fie oare inferior aceluia al bărbatului? Se dove­deşte tot mai mult că nu. „Da, este vrednică de toată re­cunoştinţa patriei jertfa eroilor cari o apără în vreme de primej­die. Nu trebuie să uităm însă că orice glonţ care loveşte un luptă­tor, răneşte şi o inimă de femee, —■, soţie, mamă. Nu trebuie să ui­tăm că femeea, chiar în război, este eroina ce stă alăturea eroilor şişi pune acolo şi ea viaţa în cum­pănă. Nu trebuie să uităm că, în vreme ce bărbatul se pregăteşte pentru luptele cu arma, — şi mai statornic femeea plămădeşte alua­tul acela din care nasc eroii. „Deci, iată egalitatea de datorii. Mai poate fi vorba despre un re­fuz aî egalităţii de drepturi? •— In mintea mea, o astfel de concepţie nu poate intra». .L&BâiiitLJ , Ion Gorun FOILETOANE FANTftZIE FEMENISTÄ O EXPERIENŢĂ EDIFICATOARE Suprimarea cenzurii.­Ce! mai eficace mijloc de pro­pagandă românească întâmplarea, — sau o înţeleaptă dispoziţiune din sferele cele mai înalte, — ne-a dat prilejul fericit de a aduce guvernelor de eri, de azi şi de mâine, o dovadă preţioasă De la război încoace am avut foar­te des motive să ne plângem de lipsa de înţelegere a conducătorilor temporari ai ţării, faţă de presă şi în special faţă de presa străină. Oridecâte ori survenea vre­o difi­cultate internă, — chiar de ordin secundar, — singura noastră legă­tură telefonică cu­ străinătatea, fi­rul Belgradului era întrerupt, iar direcţia generală a poştelor, re­prezentată ades printr’un sim­plu telegrafist, exercita ceai mai absurdă cenzură. Zadarnic era protestul corespon­denţilor speciali şi permanenţi, za­darnic protestul ziarelor străine, za­darnică intervenţia celor cari cu­noşteau mecanismul delicat al pre­sei: nici o ştire nu mai pătrundea din Bucureşti direct ziarelor stră­ine. Iar efectul a fost totdeauna ace­­laş. Ziarele străine, lipsite de ştiri de la corespondenţii lor şi-au des­chis coloanele ştirilor fanteziste, fabricate în oficinele cunoscute de la Budapesta şi de la­ Viena. Luni de zile au fost necesare apoi, spre a şterge impresia lăsată în opinia publică mondială de acele campanii bine ticluite, de ştiri false asupra­ României. Trebue să mai reţinem un lucru esenţial, peste care se trece poate intenţionat, din anumite interese, cu vederea: încercările aparatului oficial, de . desminti ştirile eronate, lansate împotriva României la adăpostul lipsei telegramelor originale dela Bucureşti, — n’au reuşit. Ziarele mari s’au mărginit să publice des­­minţirea oficială, sau un scurt re­zumat al ei, continuând însă să dea telegramele senzaţionale din cele două mari centre de propa­gandă antiromânească. Şi au fă­cut-o din două motive, logice şi raţionale: întâi, e elementar ca legaţiunea să desmintă sau să atenueze orice ştire defavorabilă ţării. E o dato­rie al legaţiunilor, o datorie ce se practică de toţi şi pretutindeni. Iar în al doilea rând, şi aci re­zidă eroarea psihologică funda­mentală ai guvernanţilor noştri, nici un ziar occidental, sau trans­oceanic, nu poate admite institui­rea unei cenzuri complecte, când în ţara respectivă nu se trage cu mitralierele pe stradă, sau nu se desfăşoară cine ştie ce lovitură de stat! La Berlin a fost o lovitură de stat al lui von Kapp, şi nu s’a insti­tuit cenzura telegramelor externe; la Paris au fost crize grave de gu­vern, au fost războaie coloniale cu înfrângeri serioase, şi nu s’a­­făcut cenzurarea telegramelor externe; la Praga a fost arestarea gene­ralului Gajda, la Londra descin­derile dela „Arcos“, greva genera­­­lă a minerilor etc. şi n’a fost cen­zură; mareşalul Pilsudski n’a ţi­nut decât 24 de ore cenzura tele­gramelor externe, deşi au fost sute de morţi şi mii de răniţi la Varşo­via şi abia după 6 zile s’a clarificat situa­ţia în favoarea mareşalului. Şi nici­una din acele ţări n’a avut de ce se plânge. Ştirile exacte ale corespondenţilor, trăiţi în atmosfe­ra ţării respective, au spulberat din primul moment încercările intere­sate de mistificare a opiniei publi­ce. Am mai spus-o, şi o repetăm, că oricât ar fi de ostil României, oricât ar căuta să deformeze eve­nimentele, un corespondent nu poate trimite de la Bucureşti ziaru­lui său lucruri inventate. Totdeau­na va eşi în evidenţă evenimentul real şi ţara nu va putea fi defăima­tă, cu atât mai mult, cu cât teama de presa concurentă obligă şi zia­rele de rea credinţă — dacă ar fi între cele cu corespondenţi perma­nenţi la noi — să nu se îndepărte­ze de adevăr, ca să nu sufere pă­gubitoare de smintiri. Căci nici unul din corespondenţi nu deţine un mo­nopol al ştirilor: în afară de co­respondenţii câtorva ziare mari, sunt corespondenţii uriaşelor A­­genţii telegrafice, cari informează dela 120—270 de ziare fiecare şi cari au posibilitatea şi greutatea morală să desmintă indirect, — fă­ră concursul oficialităţii româneşti, — orice ştire fantezistă, tocmai din cauza unei rivalităţi profesionale uşor de înţeles. * La experienţa altora, împrejură­rile speciale din ultima săptămână au permis să facem şi o experien­ţă proprie. E foarte preţioasă, fiind­că s’a petrecut subt ochii tuturor, mai ales a cercurilor politice con­ducătoare, cari au posibilitatea să o controleze. Trecutul guvern a uitat în zăpă­ceala ultimelor zile, sau cercuri mai înalte au intervenit — nu știm anume, — dar în cursul săptămânii trecute, începând din prima zi când s’a declarat criza de guvern, linia cu Belgradul a funcţionat. Astfel corespondenţii streini au putut transmite zi cu zi, oră cu oră fa­zele crizei. Şi deşi rezistenţa d-lui general Averescu, cu posibilităţile despre cari se vorbea, la un moment dat chiar în cercurile averescane, ar fi dat bogat material pentru cele mai alarmante ştiri, cari să creeze o atmosferă nefavorabilă României — totuşi am avut cea mai bună presă. Nici unul din ziarele strei­ne n’a înregistrat ştiri fantaziste, iar Budapesta şi Viena au fost pa­ralizate. Ziarele n’au înregistrat decât fazele crizei, aşa cum erau cunoscute de cercurile politice res­ponsabile. Şi din toată frământarea internă din ultimele zile, sau mai bine zis din felul cum a fost privită şi înre­gistrată de corespondenţii ziarelor streine, s’a desprins o concluzie a­­proape unanimă a presei străine, România a ieşit întărită din a­­ceastă frământare, iar prestigiul ei în afară a crescut. Ce s’ar fi întâmplat, dacă s’ar fi împiedecat şi de astă dată transmi­terea de ştiri în străinătate, ne-a dovedit-o 4 Ianuarie 1926. Livid P. Nasta­ s ART. 44 DIN LEGEA ELECTORALA Potrivit aliniatului ultim din art. 44 al legii electorale, preşedintele biroului electoral este îndatorat să primească­­— dela propunătorii lis­telor de candidaţi sau dela candi­daţii înşişi — costul imprimării bu­letinelor. In alegerile trecute — poate pen­tru că erau primele făcute după actuala lege — s’a procedat în mod cu totul arbitrar. Un exemplu va lămuri chestiunea. Preşedintele linei circumscripţii electorale din Ardeal a pretins — cu titlu de cost al imprimării bule­tinelor — suma de 30.000 lei de fie­care listă. După efectuarea alegeri­lor, constatându-se că ch­eltuelile au fost cu mult inferioare și repar­tizate pe liste însumează numai câte 7000 lei de fiecare, diferenţa de 23.000 Iei a fost restituită. Procedarea aceasta stingherește mult propaganda electorală. Nu toate partidele dispun de fonduri, astfel că depunerea unor sume exagerate — cu toată restituirea ulterioară a diferenţei — pe lângă că împiedică partidele cu mijloace modeste de a pune liste în toate judeţele, dar le mai împiedică de la o largă şi intensă publicitate elec­torală : afişe, manifeste, broşuri, etc., ceea ce nu e în interesul edu­­caţiunii politice a poporului român. Guvernul ar trebui să ia o mă­sură, foarte simplă şi raţională. Preşedinţii birourilor electorale să ceară oferte de la tipografi, ca să poată avea o idee cât mai aproxi­mativă de costul imprimatelor. A­­poi, ei vor putea fixa contribuţia fiecărei liste. Propaganda electorală este una din cele mai bune ocaziuni de cul­tivare a masselor; ea serveşte la formarea unui sentiment general de solidaritate socială, la desvolta­­rea şi intensificarea interesului pentru lucrul public. Care om cu dreaptă judecată ar putea fi interesat la stânjenirea li­nei atari opere ? :131 R. O­ese politice­. Principii Tăria convingerilor aşa zişilor noştri politicieni se poate deduce din următoarea întâmplare absolut autentică: Un membru marcant al partidu­lui poporului s’a prezentat d-lui luliu Maniu şi, în numele unui im­portant grup, i-a propus: fuziunea, în orice condiţii, şi fără generalul Averescu. Dacă nu se poate fuziu­ne, cartel pe întreaga ţară, dacă nici aceasta nu-i cu putinţă, atunci măcar cartel electoral în fieful e­­misarului averescan. Primele două propuneri au fost refuzate net. Pentru cea de a treia a rămas să se mai discute. Dar nu aceasta interesează ci flexibilitatea oamenilor noştri po­litici şi tăria convingerilor lor. Aferim principii şi oameni poli­tici. Născociri Unii — obligaţi la servicii discu­tabile — se cred în drept de a vorbi cu o preciziune profetică des­pre tot şi toate. Liberi simt s’o fa­că şi să prognosticheze guvern Brătianu pentru Sâmbătă sau Luni Acolo unde însă trec de orice limi­tă îngăduită, este când vorbesc de o spărtură în partidul naţional-ţă­­rănist. Căci credem a cunoaşte rea­litatea din sânul partidului condus de d. Iuliu Maniu afirmând — şi viitorul apropiat va dovedi că am avut dreptate — că orice s’ar în­tâmpla, partidul naţional-ţărănist rămâne unitar şi întreg. Sever CHESTIA ZILEI CUMPĂTARE — Excelenţă, aţi uitat hit­roul şi canapelele Acelea rămân pentru continuitate!... 6­6... de LUDOVIC DAUŞ La rubrica faptelor diverse ori, mai bine zis la cronica judiciară, parchetul Tribunalului Lăpuşna işi serbează triumful. Are în mână o afacere senzaţională!­. S'ar părea că instrucţia ar fi dovedit că un medic s’ar fi făcut vinovat de 866 avorturi. Curtea cu juri din Chişi­nău va judeca peste puţin cazul şi de pe acum, desigur, vreun harnic procuror a şi început să asude pregătindu-şi rechizitoriul cu care va străfulgera pe vinovat..­. „866 avorturi, 866 de vieţi ni­micite, 866 de crime! auziţi domni­lor juraţi....” Dar, oricât de răzbunător sună trâmbiţa drepturilor societăţii care trebue să fie apărată, lucru curios, opinia publică nu se emoţionează.» Cele 866 de crime devin un simplu 866, mai puţin interesant decât dacă ar sta la spatele unui automo­bil de lux­.. Numai judecătorii de instrucţie şi procurorii sunt intere­saţi poate, până la un punct şi avo­caţii în măsura onorariilor pe cari le cântăresc ideal şi cu anticipa­ţie­. A! dac’ar fi vorba de un avort nereuşit, de o tânără ce şi-ar fi dat sufletul fiindcă, în spaima mater­nităţii ei nedorite, ar fi căzut pe mâinele unei moaşe neghioabe, a, dar publicul s’ar înduioşa... Corpul neînsufleţit al victimei s’ar aureola de simpatia populară plângând nu foetusul distrus, ci viaţa aceleia care n’a voit să nască. Procurorii în acest caz ar fi în largul lor: opinia publică i-ar urma; corpul expus la morgă ar fi de un fulm­i­nant efect, iar coborîrea în groapă ar îmbrăca ceva din dramatizmul convoiului Ofeliei din actul al V-lea al lui Hamlet.­. — Ah! tâmpită de moaşă care n-a ştiut să procedeze, care a lucrat murdar şi a produs infecţia!... Mulţimea e superstiţioasă şi ego­istă... Avorturile cu desnodământ fatal sunt o primejdie..­ Fiecare se simte ameninţat, care în soţia lui care într’o soră, sau o nepoată.. Chiar dacă foarte mulţi nici nu se gândesc la aşa ceva, teama plu­teşte inconştient în toată lumea întrucât, peste noi şi împotriva noastră, viaţa singură e hotărî­­toare. Dacă ne punem din punctul de vedere pur egoist al intereselor sta­telor naţionale ca forţă de luptă, incontestabil că în abatorul răz­­boaelor se simte nevoia unei imen­se cantităţi de carne de tun. Ger­mania n’a visat altceva. Supra­populaţia ei bine instruită şi supra îndopată era imboldul ei pentru cucerirea lumii. Ideologia că „forţa primează dreptul” era încă la baza Europei înspăimântate- Cataclismul se apropia, avea să izbucnească din toate gurile uzinelor Krup şi Skoda,­­ din toate torpilele şi cuirasatele, pentru că germanii nu mai încă­peau pe pământurile lor. Era im­nul naţiunii sănătoase, vii, chema­tă de Dumnezeu pentru fericirea pământului cu Wilhelm al II-lea, Kronprinţul, admiralul Tirpitz şi toa­tă puzderia de generali, patrioţi şi inventatori cocoţaţi pe moştenirea lui Bismarck. Oh, râsul german privind la Fran­ţa amputată de Alsacia-Loremw I? Franţa in care familiile aveau anu’ sau doi copii şi chiar nici unul... Oh, cei opt sau doisprezece copii a familiilor germane, dovada că Dum­nezeu şi’ntorsese ochii dela stârpi­turile menite mortei în favoarea su­puşilor Kaiserului. Germania „Hoch!, hoch gross Deutschland!».” şi mi­­lioanele tot mai numeroase de fe­ciori ai acesteia formau cadrele po­porului chemat de D-zeu să dom­nească. In faţa acestei minunate iluziuni Franţa pe masa de autopsie a dis­preţului prusac era definitiv clasa­tă. Populaţia ei în descreştere era catalogată — ca rezultând dintr’o boală organică — efect al sleirii, neputinţei şi degenerării. Nu se ţi­nea seamă că poporul francez eco­nom, conservator, limita cu voinţă naşterile, pentru ca averile să nu se fărâmiţeze între prea mulţi moş­tenitori şi că de fapt punea în apro­care teoriile lui Marius, femeile din lumea mare recurgând, după pri­mul copil, chiar şi la o semicastra­­re. De aci nevoia splendidului poem al lui Zola, — căci romanul „Fécon­­dité“ nu-i decât un poem, — prea­­slăvind fericirea familiilor cu mulţi copii, faţă de desperarea şi neantul vieţii unui tată a cărui unică fiică moare din cauza unui avort. Ple­doaria lui Zola îmbrăca toate for­mele patetismului pus în serviciul tezei repopulării Franţei, fără efect însă căci socotelile unui popor eco­nom şi prevăzător sunt socoteli cari nu pot fi zdruncinate cu senti­mentalităţi. Poate alianţa franco-rusă era ras ultim argument pentru rezistenţa burgheziei franceze: — N’ajunge că dela 1800, în de­cursul unui singur secol, Rusia şi-a împătrit populaţia dela 45 mi­lioane la 182 de milioane?­.. Peste carnea de tun germană va veni carnea de tun a imperiului Ţarilor». Noi să ţinem vii inteligenţa şi vo­inţa, căci ele sunt puteri mai va­loroase decât materia. Vom înlătura din lipsă de spaţiu orice alte amănunte. Reţinem fap­tul că Franţa a învins, că împotri­va forţei, lumea modernă a ridicat coaliţia, şi că teoria dreptului celui mai tare a dat faliment faţă de autodeterminarea popoarelor în funcţie de o idee de dreptate. * Problemele economice la ordinea zilei sunt prea acute pentru ca pe primul plan al preocupărilor Eu­ropei care vrea să se refacă să se pue şi alte probleme. Deocamdată Liga Naţiunilor" caută să pue ba­zele unei noui lumi din care răz­boaiele să fie excluse. Prea multe lum­i fumegă încă, prea multe cruci amintesc măcelurile.... Lumea civilizată nu vrea să se mai în­toarcă la visul urât al cutremurelor şi revărsărilor de lavă. Pacea e sin­gura creatoare şi in afară de pace nu există libertate şi justiţie... Când toate vor reintra însă în matca unei vieţi normale, târziu, va veni la ordinea zilei şi chestia su­prapopulării. In neputinţa noastră de a adău­gi o palmă de pământ mai mult, ia posibilă oare creşterea la infinit !a populaţiei? Ştim doar desimea oamenilor dfr. imperiul cerului şi ştim tragedia cumplită pe care o trăesc cei vreo 400 de milioane de chinezi... Avem şi exemplul Germaniei, iar popu­laţia Rusiei, dacă într’o sută de ani s’a împătrit crescând dela 45 la 182 milioane, ar însemna că du­pă un secol să fie de 728 milioane, pentru ca apoi să începem a numă­ra cu miliardele... Iată perspectiva în cadrul cărora Wells ar putea sfe scrie un înfiorător roman al grup­peiCUiti - continuarea, in. naz0JLa) ■ceaa-

Next