Adevěrul, noiembrie 1927 (Anul 40, nr. 13458-13482)

1927-11-25 / nr. 13478

AKUI 40 ho. 13478 Vineri 25 Noembrie 1927 • VC-"* Adevăr FONDATORI • *** V’ BELDIMAN 1888 1887 ,V FONDATORI. CONST­AJILIE 1897-1928 ABONAMENTE: 750 lei pe un an. 380 tel pe 6 luni 200 tel pe 3 luni. In străinătate dublu Le! 3 I BIROURILE: București, Str. Sărindar no. 7-9 11 telefoane. Centrala: 306/67. 324 73. 346 79. 353/8* Direcția: 357 72. Administrația: 307/69. Provincia: 310.68. Oficiosul guvernului scrie: „UN PO­LEMIAN CU BIRIARHI­. Deaceea e așa de proastă circu­lația la Capitală!. ••• »••• Reconstituirea morală | Dificultăţile păcii dela Chişinău | Nemulţumirile Italiei I Scrim : Dificultăţie păcii. Dar nu înţelegem prin aceasta că războiul­­ iminent, cu toate incidentele ce s’au produs în ultimul timp în poli­tica internaţională a statelor euro­­pene. Lumea civilizată lucrează as­tăzi la clădirea păcii. E o operă îrea aceasta. In clipa de faţă însă, bine ar vroi să clădească războiul, ar încerca o operă cu atâta mai îrea, cu cât ar fi şi mai neumană. Semnarea tratatului dintre Fran­ţa şi Iugoslavia, a fost semnala unui şir întreg de comentarii şi in­­trigi, cari arată că mai sunt încă oameni, cari cred că este posibil şi ar dori să încurce in aşa mod căr­­ile locului politicei internationale ncât omenirea să se pomenească araşi — vorba d-lui Lloyd George - printr’o poticneală, într’un mare ăzboi. Atunci, de unde supărarea Romei [contra semnării tratatului? Căci, această supărare există, aia virtuuia v­vxwjuuv tiiwimiai w­cidentelor şi rivalităţilor. Ea curge la procedeu omului bun, totdeauna. Toată deosebirea între politica cea veche şi cea nouă, este, că aceasta din urmă nu are în ve­dere decât o singură metodă de a te rezolva : metoda pacifică. Acea­stă metodă exclude înveninarea im­te care unde vede că .n incendiu e pe punctul să izbucnească, aduce o gă­leată cu apă, nu ca omul rău, care toarnă acolo gaz. Astfel, dacă s’a insinuat că tratatul franco-iugo­­slav s’ar îndrepta contra Germa­niei,­­ d. Briand l-a adus la cunoş­tinţa d-lui Stresemann. Dacă s'a insinuat că el ar avea tendinţe an­­tiitaliene, d. Briand a anunţat că Franţa a fost totdeauna alături de Anglia, când a fost vorba de a se da sfaturi de moderaţiune la Bel­grad şi că numai mulţumită acestor sfaturi au fost înlăturate gravele complicaţiuni ce erau să nască pe urma semnării tratatului italo-al­­banez. Dacă se spune că atitudinea României e dubioasă şi­ că d. Bră­tianu ar înclina mai mult spre Fran­ţa, ministrul nostru de externe se duce la Roma, pentru a demonstra că dacă România nu înţelege să se angajeze contra cuiva, înţelege în­să să menţie raporturi de egală prietenie cu toţi foştii săi aliaţi. Iar dacă se iveşte primejdia divizării Europei în grupuri de state, ca îna­inte de 1914, deşi în altă formă, d. Briand ripostează cu discursul de la Nantes, iar la semnarea tratatului cu Iugoslavia, declară: „Am spe­rat că alte naţiuni se vor asocia a­­cestui tratat. De aceia am tot amâ­nat semnarea lui. Circumstanţele n’au îngăduit aceasta. Dar nimic nu împedică atingerea acestei ţin­te, într’un viitor mai mult său mai puţin apropiat“. Iar ca un ecou fe­ricit, d. Stresemann declară la Vi­­ena : „D. Briand a spus că politica de pace, nu exclude o politică de securitate. Cel mai bun mod de a lupta pentru securitate, este de a lupta contra neîncrederii între na­ţiuni“. încrederea între naţiuni, ga­ranţie a păcii, desigur că nu este uşor de stabilit. Dar creşte tot mai mult şi este ajutată de un mare a­­devăr, anume, că oricâtă neîncre­dere ar avea naţiunile una faţă de alta, mai mare şi mai sigură este neîncrederea lor a tuturor în răz­boi, după cruda experienţă a celui din urmă. Şi cel puţin această cu­cerire a unui adevăr democratic, e atât de generală, încât, în fond, nici dictatorii nu i se pot sustrage. R. Brătuişteanu . : Socoteala lor e greşită cu toate că, fără îndoială, aparentele, îndrep­­ţesc momentan, oarecare pest­­itism. Examinând bine situaţiunea constatăm că semnarea tratatului talo-iugoslav­ nu avea de ce să apere guvernul italian. De opts­­prezece luni această semnare a fot­ost amânată, în speranța că și I­­an­a îi se va asocia. Cum a spus d.­iriand, noul tratat nu e îndreptat mpotriva nimănui. In nici un punct­­ nu este potrivnic pactului Ligei, problemele provinciei noastre.” I ni toate îi este corespunzător. Ei Nu se pot formula cu mai multă 110 se indriraptâ ÎPlpot"v? simplitate gânduri mai netede şi 9,um nu se îndreaptă nici împotriva doleanţe mai cinstite. Germaniei. Căci şi aceasta sa p. . .. .... v. . _ spus : că el ar accentua tendinta „Faptor" no?.tri răspunzători­lor antigermană a Micei Antante. Or, Sn 03 :3 Aff .ft $i observația provine dela un ziar tocmai in acest moment cf *1Reichul a semnat o convenție co­­­.fe dureroas,f ts“nt a* mercială cu Jugoslavia și tratează, ' .pr?Vin.cjel ce*eiIîntr’o atmosferă amicală şi chiar ... * a“^t Vpnndfrite I Arraalizarea raporturilor Poate că explicaţia o dă marele ziar spaniol „A. B. C.“ ale cărui bune relaţiuni cu guvernul spaniol şi cu cercurile autorizate din Paris Si Roma, silit de notorietate publi­că. După acest ziar, adevărata cau­ză a nemulţumirii Italiei şi a în­cordării raporturilor­­ franco-italie­­ne, nu este tratatul franco-iugo­­slav, ci ceia ce Roma crede a pu­tea discerne şi prin el, că urmăreş­te Franţa în Marea Mediterană. Din cauza rivalităţilor meditera­­nee dintre Franţa şi Italia aşa Multumitâ dărniciei unui Mece­na anonim,, creerul, lui Anatole­­France se păstrează astăzi, ca d­ „„ m p,,,.­,.,. relicvă .scumpă,, tntr'o casetă de[sPm­p. ziarul madrilen Europa 'sa divizat de fapt in două parţti. Franţa contează pe sprijinul Polo­niei, Cehoslovaciei, şi. Iugoslaviei. Italia s’a unit cu Albania, Bulgaria şi Ungaria. Atitudinea României e dubioasă. Generalul Averescu s’a orientat spre Italia. D. Brătianu­­în­clină mai mult spre Franţa. Grecia urmează orientării sale naturale şi tradiţionale, spre Anglia, care, la rândul ei, va sprijini mai curând pe Italia decât pe Franţa, fiindcă, după prăbuşirea Germaniei, Franţa e cea mai mare putere militară a Eu­ropei. „Am intrat — continuă gazeta spaniolă — într-o luptă diplomatică de cel mai mare interes. Prima ur­mare a tratatului franco-iugoslav, va fi consolidarea relaţiunilor italo­­ungare. In legătură cu aceasta e important că primul ataşat militar ungar, a fost trimis tocmai la Ro­ma. Atitudinea Germaniei va avea aur, cu pereţii bătuţi cu smaragdei în această luptă diplomatică o ma­­şi rubine şi cu capacul de cristal. A­re însemnătate“. Când la moartea lui France, câţi­va medici au cerut să li se permită să scoată, pentru studii, creerul ce­lui ce a scris „Historie comique“ şi „Manequin d’osier“, văduva mare­lui scriitor le-a acordat permisiu­nea cu condiţia ca, la urmă, cree­rul să fie dat Institutului de anato­mie de la Sorbona. Astăzi se discută Credem că adunarea dela Chişl- Tiâu a foştilor deputati din Sfatul larii n’a avut în presa noastră a­­tenţia ce i s’ar fi cuvenit. Rar am putut, totuş, saluta o întrunire mai emoţionantă ca aceasta. Căci, să ne amintim. Acum zece ani, în Noembrîe 1917, România, înfrântă şi abando­nată, vedea naruindu-se iremedia­bil toată sforţarea ei tragică. Colo­sul rus de la spate, care trebuia să fie rezervorul nesfârşit a! rezisten­ţelor sale greu­ încercate, se liche- Hase ca o vastă piramidă de humă înmuiată de sânge. Iar balta acea­sta de roşu noroi cerca să-şi iasă din albie, agitată de fluxurile ne­buniei, către colţul de ţară unde armata regelui Ferdinand îşi îngri­jea rănile şi-şi ascundea steagul ameninţat. In asemenea împrejurări când desnadejdea întregii ţări făcea ine­luctabilă sinuciderea înscrisă in pacea de la Bucureşti, o neaştep­tată, miraculoasă, măreaţă noro­cire venea din blândeţea destinului justiţiar să lase un suflu de viaţă şi de nădejde peste câmpurile şi i­­oimile noastre ruinate. Era gestul de liberare cu care Basarabia ro­mânească se ridica de sub dărâ­măturile puşcăriei ei seculare. In vreme ce România gemea de toate schingiuirile morale şi mate­riale, dincolo de Prut învia tine­reşte şi încrezătoare acea jumăta­te de Moldovă pe care o istorie crudă ordonase să ne prefacem a o uita. La 11 Noembrie 1917 se întruni, deci, la Chişinău prima adunare a Basarabiei libere. Era acel Sfat al Ţării, ieşit din alegerile celui dintâi vot universal al Românilor,­­ a­­cel Sfat al Ţării care, patru luni mai târziu, în Martie 1918, pro­clama solemn şi aproape unanim reintegrarea Basarabiei în hotarele fireşti ale României. Deputaţii acestei sacrate adunări naţionale, risipiţi azi in diverse partide politice şi îndepărtaţi uni! ESS cât de grozave „factorilor răspunzători" Să nădăjduim şi noi, odată cu pomenitoarea adunare dela Chişi­nău, că glasul blând a! Basarabiei va avea ascultarea ce România întregită !*o datorează. Ad. GLOSE POLITICE... Socoteala / Un fost ministru averescan făcea următorul raţionament, în legătură cu refuzul d-lui Maniu de a admite o înţelegere cu d. general Averescu: — „Mare greşeală, care va avea Incontestabil consecinţi importante, spunea acest fost ministru. Dacă cum­va d. Maniu a contat­­ într’o sciziune la averescani, s’a înşelat şi a dat dovadă că nu-şi dă seama de ambianta politică de la noi. Din două una : Sau d. general­­Averescu va continua politica d-sa­­le antiliberală şi, în acest caz, a­­micii d-sale nu vor avea nici un motiv şi nie o formulă de a-i pă­răsi. Sau se va face coadă de topor in mâinile d-lui Brătianu si atunci, date fiind caracterele si personali­tăţile politice de astăzi, cu siguran­ţă că nu va fi părăsit, căci va avea cu sine totdeauna aparenţa că ar putea reveni la guvern !“ .A/n reprodus raţionamentul, fi­indcă toată lumea recunoaşte că refuzul d-lui Maniu de a face câr­dăşie cu d. general Averescu con­­statue o dovadă că şeful partidului milenal ţărănesc ştie să asculte de comandamentele moralei politi­ce. Unii contestă, insă că in condi­ţiile actuale de la noi, d. Maniu a făcut un act de politică reală. Vorba averescanului: ambianta, caracterele, avirismul, atâtea si a­­tătea ! Logică Guvernul este hotărît sa reprime cu ultima energie orice încercare de frământare a opiniei publice, pe o anumită chestiune. Asa a decla­rat d. Brătianu, asa declară mereu d. Duca, asa se spune in toate co­municatele oficiale. Dar nu numai atât. Guvernul a găsit că textele in vigoare nu sunt suficiente. Nu ajung consiliile de război, codul penal, siguranta si jandarmii. A simtit necesitatea u­­nor no­i dispozitiuni drastice. De aci legea scelerată de dăunăzi. Or, iată că, o săptămână după a­­c­hit­a­rea d-lui Manoilescu, este eli­berat d. Axinte, fost prefect de lași, învinuit că ar fi făcut operă sub­versivă, în marea chestie Departe de noi gândul de a re­greta că d. Axinte a fost pus in li­bertate. Din contră. Socotim că din primul moment s’a făcut un mare abuz cu arestarea d-sale şi, mai cu seam­ă, cu aducerea d-sale la Bucureşti. Dar un lucru. Turburi ţara pe motivul că-ţi trebue legi drastice şi apoi te vezi silit să revii asupra măsurilor abuzive. Ce ridicolă pos­tură pentru guvern! Câtă lipsă de seriozitate ! Hotărît, la noi totul pare sortit a fi ucis de ridicolul, care nu cruță şi nu iar­tă. Sever DARCTI HOSIM Creerul lui Anatole France Am citat într’adins cât mai mult din ziarul madrilen, a cărui seriozi­tate este tot atât de bine cunoscu­tă ca şi execelentele sale posibili­tăţi de a se informa. Dar credem că într’un punct este greşit. Când un«­uBia coruona. Astazi se aiscuiai se vorbeşte de stabi­rea nării ui cărui muzeu francez să fie dăruit tre­­ rueşte de stapiarea Păcii, ru­meni nu se gândeşte că orice fric­ţiuni, orice rivalităţi între state vor înceta. E de presupus că asemenea incidente şi rivalităţi vor exista în­preţiosul aparat cu care au fost ză­mislite numeroasele capodopere li­terare, ce au făcut deliciul omeni­rii atâtea zeci de ani. Cititorii crescuţi în ideile vechi asu­pra raportului dintre genialitate şi ma­rea dimensiune şi greutate a cree­­rului omenesc, se vor­ mir­i desigur, când vor afla­ că, creerul creatorului­ lui Crainquebille şi Mr. Bergerel a­bia dacă ajungea — ca greutate şi­­ mărime — cât creerul celui din ur­mă... negru african. El cântărea numai 1017 grame şi se ştie că greutatea mijlocie a u­nui creer de om normal (mediocru) t „„ __, este mai mare cu 350 grame. I „ a„°*P , biserica, eu deseori Medicii anatomişti cari au exami-t ma gândesc la moarte şi la veşnicie nat creerul lui France au declaraţi şi la vremea când n’am să mai fiu, insă că au fost uimiţi de marea în- si mă întreb: oare cum o fi atunci? tindere a suprafaţei substanţei ce- i Dar uneori gândul plecării din lume vocal admiraţîa maior^Tfost PfoHPe­tdeaUna ma ,?0VarSes­te Î!L­a*a ma acestei substanţe cenuşii, mulţi-1 h­asura, ca par ca maş mneca şi mea şi conformaţia circonvoluţiilor) simt nevoia sa ma agaţ de ceva. A- cerebrale. Au declarat că aveau în I tunel strig după Dumnezeu, mă faţa lor o adevărată operă de artă prind de fiinţa lui şi zic: Doamne, a naturei. Ifie-ţi milă de mine! tună cu agafalitaet­ea M AnatSe Dar Cei CC 1111 Pot Striga’ îi rldcă France. Desigur că această casetă de aur cu creerul marelui scriitor va for­ma, de acum înainte, una din pre­ţioasele „curiozităţii“ de văzut în infinitul comorilor pariziene. Va fi, pentru spectator, nu tot ca­zul mai interesantă decât urna din Panteon care­­ conţine inima lui Gambetta. Dacă e nîndoios că funcţiunea in­teligenţii e legate de creer, nu se poate spune acelaşi lucru despre legătura dintre muşchiul inimei şi afectivitatea, ruralul sau voinţa. doctorul Ygrec NOTE EXCELENTUL nostru amic, Ga­briel Alphaud, directorul Comoediei continuă să publice in ziarul pari­zian notele luate cu prilejul vizitei sale in tara noastră. După atâtea laude, pentru cari trebue să-i fim cu adevărat recunoscători, iată $i un blam. Noroaiele, gârlele de mo­cirlă si starea mizerabilă a drumu­rilor din regiunea petroliferă sau exaspeat pe ziaristul parizian, care nu pricepe cum o ţară aşa de boga­tă ca a noastră poate să aibă o gospodărie obştească aşa de săl­batecă. ..E o stupefacţie, un ade­vărat mandal!“ Aşa scrie direc­torul Comoediei EscarisoniU- Mtini au vizitat to­tusi regiunile petrolifere după o lungă perioadă de uscăciune­­între­ruptă de o singură ploaie căzută in ajunul escvrsiunei. Ce-ar fi scris Gabriel Alphaud dacă ar fi nimerit epocă plebasă in care să viziteze satele sau periferia Capitalei! * IMEDIAT după ce relevă­­scan­dalul“ , neîngrijirea drumurilor, d. Gabriel Alphaud vorbeste de Vlad Tepes si de ordinea pe care voevo­dai muntean o stabilise in tară prin teroarea tepei. Să fie oare o simplă coincidentă? Ori poate publicistul francez, oda­tă cu constatarea „scandalului", a vrut să ne sugereze si leacul, invi­­tăndu-ne, in mod discert, să... tra­gem in teapă pe vinovați ? -- -a—-4jS»i—»—■ ... Senatul RIMEN Mitropolitul Moldovei Cum trec toate! ~«OC9- însemnări dintr’o călătorie n’au trăit cu El? .O! vai de cei ce nu cred! Gândul însă că toate se duc şi noi pierim curând-curând, m’a cu­vins şi mai viu în curgerea călă­toriei mele, şi articolul acesta îl scriu în Berlin, într’un restaurant, în ciocnit de pahare, nîn vorbe şi râ­sete, în zbârnâituri de automobile şi huruituri de trenuri, căci scriu lângă gara Friedrichstrasse. Cu toate acestea nimic nu mă turbură şi gândurile îmi merg slobod şi în mare goană pe blocul de hârtie cumpărat în Paris. Nu mă turbură, fiindcă­­ gândurile către veşnicie sunt mai grozave decât cele animate de lucrurile trecătoare şi biruie. # Trecând prin Franţa şi Germa­nia, prin locuri cari au trebuit să fie mult frământate în vremea răz­boiului, îmi ziceam: Ce-o fi fost aici pe atunci? Câtă grijă şi câtă încordare, cât umblet şi înfrigurare! Şi totuşi, când te uiţi acuma, răz­boiul a trecut, iar lucrurile au ră­mas. Te uiţi la podurile cele ma­sive de peste Sena în Paris, poduri cu nume mari „Pont d’Alma“, la clădirile cele grele, par’că ar fi stânci cu rădăcini în pământ, şi vezi că nimic nu s’a clintit. Ce s’a clintit au fost oamenii. Aceştia au pierit, iar lucrurile ră­mân. Au să piară şi lucrurile, dar pământul rămâne. ,____________ ____ _________ Ah! vremi ce suntem^ Nimic nu dela biserică, părinţii Cicerone­lor­­^Poate propti în prăvălirea noa­­dăchescu dela Iaşi şi Provianu, stra spre pieire şi veşnicie! care a murit aşa de tânăr, ca di-Şi totuşi oamenii se ameţesc ca rector al seminarului din Buzău, să nu gândească. Fug de gândul Of, cum s’au dus toate! De data acesta care, e adevărat că-i îm­trîs­tează, dar îi şi cuminţeşte şi-i face să fie cu adevărat fii ai lui­ Dum­nezeu. Pe însăşi strada pe care scriu eu, dacă aşi păşi câteva case mai la vale, stradă din inima Berlinului, aş da peste locaşuri de gură-cască, în care acestea se uită la femei des­­brăcate, cu carnea lucitoare şi ne­­păsătoare, — care însă mâine va fi praf şi scârboşenie. * Iată gânduri de care fuge omul, oare pe mine însă nu numai că m’au stăpânit, ca de obicei, dar m’au muncit şi apăsat în curgerea că­lătoriei mele. Am stat lângă mormântul lui Mihail Sturza în Baden-Baden, mormânt cu sicriul la vedere, fiind­că e închis ermetic şi îmbălsămat. Mă gândeam: a părăsit tronul Mol­dovei la 1848, anul viitor au să fie 80 de ani... Ah, cum trec toate! Dar au trecut şi altele mai apro­piate. In Baden-Baden am petrecut ceasuri plăcute ale vieţii mele. Ve­neam în fiecare an pe aci. Intram la discuţiuni frăţeşti cu urmaşii mei aceasta mă simţeam aşa de apăsat, văzându-mă singur între necunos­cuţi? " S’a dus şi biata principesă Gaga­rin, buna noastră credincioasă dela biserica din Baden-Baden! Uite lo­cul unde stătea ea! Iată Şi scaunul ei, adaugă portarul neamţ, căruia îi împărtăşesc tristeţea mea, vă­zând că toate se duc. Păşeşti încoace şi încolo, fie la Strassburg, fie la Baden-Baden, fie la Berlin, dar lucrurile sunt la lo­cul lor, fără mari schimbări. Noi însă... iată gândul care te chinue şi pentru care am fugit mai iute de la Baden-Baden, că prea mă umplea de tristeţă. * Şi cât o să fie? Mă întreb şi eu, când îmi simt picioarele sprintene şi putând sui în goană, mai iute ca alţii, treptele gă­rii Friedrichstrasse. Dar până când? Intre acestea, muzica îşi face sluj­­ba şi cântă, iar lumea o ascultă. O ascult şi eu, dar mă mai gândesc şi la alte multe lucruri care-mi ful­geră prin minte. Mă gâjidesc la scriitorii care târâie cerneala prin cafenele. Uite că se poate. Eu nu-s în cafenea, sunt la restaurant, dar nu e mai bine ca în cafenea, că e fum de tutun şi pălăvreală. Dar gândul merge zglobiu şi nu poate mâna să-l închege atât de iute pre­cum saltă ei. Vezi lume care se veseleşte, dar care nu se duce cu mintea de la faţă la adânc. Trece de ici până colo, dar nu se cutremură la gândul că toate trec. Eu însă, umblând în că­lătoria aceasta şi cumpănind cu mintea greul războiului prin care ţările au trecut, şi văzând cum lu­crurile îşi iau zborul lor şi viaţa vârtejul ei şi cum aşezările trainice ale zidirilor mari nu s’au clintit din locul lor, e i îmi zic: Doamne, cei­ mai sfărâmicioşi suntem noi, fie-i milă de noi! Aşa rămâne Dumnezeu tot te­meiul făpturii şi adăpostul nostru. Şi dacă cineva nu-l are, vai ! Oe cine intră ei în negura veşniciei? * Sunt clipe când nu te poţi spri­jini pe nici un om. Ei te însoţesc numai de ici până colo, la umble­tele pământului. O clipă numai ai trecut dincolo, şi vezi cum n’ai de ce te prinde cu mâna. Numai Dum­nezeu îţi rămâne singurul adăpost şi nădejde. Ferice de cei ce-l pot avea! ' ACHIM SCRITZAN BERLIN, 17 Noembrie 1927. IREDENTISM SUBT TOATE FEMEIE Sunt câteva zile de când pri­mul ministru Bethlen suna in trâmbiţa generoasă a ireden­tismului, spre a-şi putea impune nesupărat unei ţări năruite poli­tica sa reacţionară. Cine se ridi­că împotriva regimului, pă ăin eşte împotriva idealului naţio­nal. Este obişnuita deviză a tu­turor regim­urilor arbitrare, cari în afară de abuz şi baionete da jandami, nu se pot menţine decât prin exploatarea instinctelor ar»­iltei al răscolite ale muştelor.­ Primul ministru »-«rea prin ur­mare dezarmarea internă şi admi­terea regimului său, pentru că altfel „Ungaria istorică nu se va putea reface“. Interesant e că a«al«t limbaj s’a tinut cu prt’enul celei mai neut mante»«*atll leq’t­mis*» de’a Budanfesta. C''-n taie zlcTo v. sefu* unui nartirt altat cu «nve­nul, a ros­t un «mo»tfinant toari I» o masă stră’uritnare de istori­e rnrinme national«, armuri an-ii« șt bătuta cu nestemate. In mitlo­cu! acrsbil atmo«i«ra d* mu^eu istoric, în r*n'ăn!tul nln#a--i’o de aur. conlei- Ztehv. a’tatul ddut Bethlen, a suus acetas fra^ă ..Uno-aria istorică nu se va putea reconstitui în ve^bi’e frontiera, decât subt domnia regelui legi­tim. Otto de Habsburg. Prin urmare tot i'e-’-nttem. tot narmnn«u*ă nentru recea Euronel centrate. Nn^at Hm* sg la edeverat"! _ a^ec* Brihlen s~b n­ b’ădutree lui Hortw _ s-m- le griav*raful ur-»»« »I Ini v*»*eu cel sfert. — adt-ă Ot*o da w-hs hum in-Ins on e­ mura lă an să reTncH TJnnsrl* mo­re, E b’ne ce s* in—dica Gene­va să cun-*«că B-'^apesta în a­­devărata ei Ipos^z* t L. P. W**ela N A Z B A T I I DISTRACȚIE începând cu inaugurări de mu­zee primul ministru are de gând să asiste la spectacolele din Capi­tală. Toate teatrele s’au grăbit să-l invite, dar d. Ionel Brătianu prefe­ră cinematograful. Pentru a da e­­xemplul supunerii faţă de legea ex­cepţională a tăcerii d-sa şi în artă nu admite decât de pe a., mută! Kix O alegere pa­rte312 într’o circum­scripţie de lângă Londra a fost pri­lejul unei manifestatiuni publice in­teresante. Marele romanci­er H. G. Wells s’a trimis candidatului B&eral, d-lui Dougall Meston, o scrisoare in care-i spune următoarele: „Deşi sunt socialist şi, membru al partidului laburist, aşi vota pen­tru d-ta dacă aşi locui în­ circum­scripţia ă­ tale. Ne aflăm într’o fa­ză excepţională a istoriei noastre naţionale. Ţara noastră are de fă­cut faţă unor primejdii cari trec peste deosebirile dintre partide. Gu­vernul Baldwin merge deadreptul la războiu. Este de , datoria fiecă­rui om cu minte şi simţitor să vo­teze în toate circumscripţiile elec­torale, — in contra tory-lor (adică in contra conservatorilor. — Nota noastră), pentru a pune capăt ten­dinţei dazastruoase spre înarmări si agresiuni. In circumscripţia d-tale (Southend), candidatul laburist n’are nici o şansă să obţină majo­ritatea, pe când d-ta, liberal, poţi învinge pe tory printr’o luptă ener­gică. Deci a vota un Southend pen­tru candidatul laburist, însemnează a vota pentru Tory.’4 MIŞCAREA PENTRU PACE Dece semnalăm acest fapt? Fiind­că pune în evidenţă o fază impor­tantă a evoluţiei opiniei publice en­glezeşti în chestiunile militare şi pacifice ale Europei. După cum s’a văzut, d. Wells a­­cuză guvernul Baldwin că prin po­litica sa de înarmări şi de agre­siuni, merge spre război. Atacul a­­cesta a alarmat în aşa grad minis­terul, încât d. Winston Churchll a vrut să răspundă imediat. Pentru a înţelege bine starea de spirit din Anglia în chestia păcii, e necesar să precizăm că adversarii guvernului Baldwin nu-i învinovă­ţesc că pregăteşte războiul in­voit, intenţionat şi conştient. Ei spun altceva. Ei susţin că actualul guvern, menţinând sau mărind ar­mamentele şi refuzând să facă o politică îndrăzneaţă de pace, con­­tribue la crearea unei situaţii care duce fatalmente la războiu. Ei îi reproşează d-lui Baldwin că nu are curajul să meargă departe pe ca­lea dezarmării şi a arbitrajului. Adversarii aceştia devin din ce în ce mai numeroşi şi mai activi. Scrisoarea d-lui Wells nu este o m­anifestare izolată a unui ideolog care visează treaz lucruri imposi­bile. Dela o vreme mişcarea pentru dezarmare şi pentru arbitraj a cres­cut enorm în Anglia. V’am vorbit nu de mult de presiunea pe care cele două partide de stânga, cel la­burist şi cel liberal, cari au majo­ritatea populaţiei cu ele, o exercită asupra guvernului conservator pen* (Citiţi continuarea tn pag. n­a). a^hmeamniBwii - ~ nmm­mmBSBaam Problema păcii în Anglia O scrisoare a d-lui H. G. Wells — Dela corespondentul nostru din Paris — —--------000».......... ' ș­i D. IL V. WELLS CHESTIA ZILEI EXPLICAȚIE D* IORGA. - Dar­, ce de d-ta ca de altă aia ?' ‘ D-L AVERESCU. - Li sunt prea tare l­ate, grene rale, toți de fug­i­t­­ e frică de mine fiindcă

Next