Adevěrul, ianuarie 1928 (Anul 41, nr. 13509-13533)

1928-01-14 / nr. 13519

UNUI 41 *n.13519 Sâmbătă 14 Ianuarie r*o PAGINI Adevf rORDAIORI, "­. J. r ABONAMENTE: 750 Iei pe an an. 380 Iei pe 6 toni. 200 Iei pe 3 Ioni. In străinătate dubiu al MM*ROURILE: București, Str. Sărindar No. 7-9—11 Centrala: 308 67, 324/73, 348/79, 353/54 Direcția: 357/72. Administrația: 307/69. Provincia: 310/66. De când se discută remanierea, toți miniştrii se pronunţă hotărît pentru principiul democratic al stabilităţii in funcţiuni, — începând cu funcţiunea de ministru! PACTUL DE NEAGRESIUNE FRANCO-RUS Situaţia României­ ­Amănuntele pe cari le-a transmis „Dimineţei“ corespondentul ei din Paris şi cari se referă la tratative­le franco-ruse, în vederea încheie­rii unui pact de neagresiune, inte­resează şi ţara noastră, în cel mai înalt grad. Evident că Franţa nu ar putea încheia un asemenea pact, dacă nu s’ar asigura în acelaş timp că gu­vernul sovietic e hotărît să semne­ze un angajament similar cu privi­re la aliatele ei Polonia şi România. Cu Polonia lucrurile sunt mai simple. Intre Polonia si Rusia exis­tă relaţiuni diplomatice şi ideia în­cheierii unui pact de neagresiune a fost şi este ventilată şi între aceste două ţări. Cu ţara noastră situaţia este însă alta. In repetite rânduri guvernele noastre s’au declarat gata să încheie un pact de neagresiune cu Rusia. Moscova a refuzat însă regulat a­­ceste propuneri. Prin oficiosul bolşe­vic din Paris, guvernul sovietic lasă să se întrevadă că dacă guvernul francez va persista să ceară ca în pactul de neagresiune ce ar încheia cu Rusia, să fie cuprinsă şi Româ­nia, un asemenea pact nu va putea fi încheiat. Şi touşi acest pact a fost oferit Franţei de doctorul Rakov­­ski, pe când era încă ambasador al Republicii sovietice la Paris şi nu căzuse încă victimă ideilor sale sau poate intrigilor, ambiţiilor şi invidi­ilor unora dintre camarazii săi ! Să creadă oare diplomaţia sovietică în mod serios că cineva ar putea că­dea în cursa unui pact de neagre­siune, care i-ar asigura libertatea unor anume agresiuni? Căci ce tre­buie conchis din această politică a Rusiei sovietice ? Ori de câte ori ocaziunea se pre­­zintă, fruntaşii regimului sovietic declară că ei­ au intenţiimi pacifice şi că deja, dânşii nici­odată nu va purceda un război. Ce valoare au însă asemenea afirmaţiunî, când la propunerea României de­ a încheia un pact­ de neagresiune Rusia răs­punde cu ironie sau cu atacurile violente ale unei prese­,că nu poate exprima­ decât gândul stăpânitori­­l­or? Ce valoare are când Rusia gata să renunţe la încheierea unui pact de neagresiune propus de ea, numai pentrucă îi se cere ca în­­tr’ânsul să fie cuprinsa şi Româ­nia ? Nu însemnează oare aceasta că în fundul calculelor politice ale di­plomaţiei sovietice «în gândul că poate totuşi într’o zi ar putea pur­ceda cu armata, pe care o cultivă tocmai ca şi ţarismul, un război sub pretextul recucerireî acelei Basarabii româneşti căzută o clipă pradă ţarilor ? S’ar părea straniu că facem legătură între politica aceasta a guvernului sovietelor şi deportarea lui Rakovski şi a lui Trotzki în Si­beria. Dar această apropiere se impune. Ea duce la o concluzie : ia concluzia că Sovietele practică tot mai mult, înăuntru şi în afară, po­litica ţaristă. Ele­ sunt moştenitorii acestei politici­ şi prin ura ce au împotriva democraţiei şi prin me­todele de­­guvernare. Ele trebuie sa­ facă şi In afară aceeas politică de extremă expansiune, de aspiraţiune spre marea deschisă, pentru că nu­mai un regim democratic poate a­­tinge această rezonabilă ţintă, prin mijloace pacifice.­ Până­ si metoda de a provoca răscoale si revolutiunii in tarile vecine, nu e originală şi a fost­ totdeauna practicată de Rusia ţaristă în Balcani, în Persia, în China, în Asia Mică. Astfel, tocmai ca şi ţarismul, gu­vernul bolşevic are astăzi faţa în­toarsă, spre Asia.­ Sunt semne că şansele cam­ acum un an încă pă­reau acolo mari pentru el, au scă­zut aproape la zero. In asemenea clipe ţarismul își întoarce privirile spre Europa si descoperă inima sa pravoslavnică pentru slav­ii din Balcani. Basarabia se chiamă a­­cum pretexta­ pentru o politică si­milară a sovietelor. Dar nici un pact special de neagresiune, nu te va putea feri, în caz de ar vroi să puie îm practică această politică, de rezistenţă ce­ s-ar opune statele democratice şi civilizate ale lamei, în conformitate cu prescripţiile sta­tutului care le unelte pe acestea în Societatea Naţiunilor. Noi însă trebuie să recunoaştem, în refuzul perseverent al guvernului sovietic, de a încheia un pact de neagresiune cu noi, intentiunile mai depărtate ale­ politicei­ sale și sa procedăm în consecință. Princi­­palmente să contribuim după pute­rile noastre la consolidarea Ligei, să vegh­em la­ îndeplinirea datori­ilor ce, ne impune, pentru a ne asi­gura reciprocitatea și să astupăm gurile cârtitoare ale celor cari cred că ne putem îngădui luxul de a iro­niza sau chiar de a sabota această splendidă" instituțiune. B. Brănișteanu NAZBATII FONDURILE SECRETE Oi foiosul averescan e viu îngrijat de soarta fondurilor secrete de la ministerul de interne. Se ştie­ că a­­colo există nişte fonduri, a­­ căror destinaţie a fost secretă până când d. Goga­ a­ dat de ele şi le-a băgat în buzunar. Grija de acuma a averescanilor­ e dublată și de­ o melancolică perspec­tivă. Fondurile vor, rămâne într'ade­­văr secrete pentru ei și pentru tot­deauna. Kix. GLOSE POLITICETM Tranzacţie ! Măsura e lăudabilă din doua­ puncte de vedere. In primul loc, pentru că se pune capăt sistemu­lui scandalos de până acum de a vedea­­ ataşate la trenuri vagoane ministeriale, câte­odată şi două la acelaş tren. Ba unii miniştri ata­şau şi un vagon pentru automobil. Tracţiunea nu putea să nu sufere din această cauză. Pe de altă par­te, măsura e bună pentru că pune capăt abuzului, ca invitaţii— ceiace insenma pur şi simplu frustarea căilor ferate. S’au văzut cazuri in cari intr’un vagon ministerial se aflau 8 până la 10 persoane Invi­tate, persoane cari, bine­înţeles, nu plăteau biletul de transport. Se pune capăt unui abuz, înre­gistrăm şi suntem mulţumiţi. Ştirea dată de Adevărul, cum că d. Dinu Brâtianu ar fi sortit să ia conducerea ministerului de finanţe, a surprins pe mul­ţi. Nu mai puţin se­ poate ca ea să corespundă rea­lităţii. . .­­.,­ In ce priveşte sur­sa, ştirea îşi are obârşia într’o recentă declara­ţie făcută de d. Dinu Brâtianu : , ,Probabil că voi fi silit, a spus d-sa, să ies din umbră şi să-l ajut pe Vintilă la Hnante!” In al doilea loc, că apare vero­similă, în atmosfera actuală din partidul liberal. Până și d. Vintilă Brătianu a­ fost impresionat de por­nirea îndârjită împotriva d-lui Vic­tor, Antonescu, din momentul în care s’a pomenit de d-sa ca suc­cesor la finanţe. In asemenea conditiuni, nu este exclus ca d. Vintilă Brâtianu să re­­mente la d. Victor Antonescu, dar să se folosească de prilej spre a-l introduce în minister pe d. Dinu Brâtianu. In orice alte împrejurări, lucrul ar­e fost greu, căci nici d. Dinu Brâtianu nu excelează printr’o prea mare simpatie pe care ar ra­dia-o. Acum însă, majoritatea va admite pe oricine, numai sâ scape de d. Victor Antonescu. Iată explicaţia zvonului f­lauzi­bil despre intrarea d-lui Dinu Brâ­­tianu în guvern. Precum se vede, se pare că este vorba de o ma­nevră şi de o transacţie între■ şef şi partid.­­ O dispoziţie Consiliul de miniştri a luat o dis­poziţie despre care nu s’a vorbit în presă deşi ar fi meritat să fie relevată. . S’a decis, într adevăr, ca mini?­trii să nu mai călătorească în va­goane speciale decât in cazuri ex­cepţionale. In mod obicinuit, vor călători, ziua, in compartimente rezervate si noaptea într’o cabină de vagon-luts. Aprobăm fără nici o rezervă a ceaastă dispoziţie şi nu precupeţim ■ nota bună pe care i-o­ dăm guever­nului ca "acest prilej. • Doamnele Gogismul poate revendica multe inovaţiuni în viaţa publică romă­nască. Credeam mi­oi că anume manifestări publice vor fi totuşi e­­vitate, din considerente de elemen­tar bun simţ. .Ne-am înşelat însă şi în­ această privinţă, ■Sunt mulţi cari au beneficiat în România de politica de buduoare şi de cucoane. Au avut însă sufi­cient bun simt să nu afişeze căi­­le lor de parvenire. Gogismul nici măcar atât nu ştie. El etalează în public lucruri — de altfel inventate pe deantregul — doar, doar se vor găsi naivi, cari să mai creadă in putinţa de a reveni la putere­a a­verescanilor. Este cazul cu declaraţii ce go­gişti atribue unei doamne de onoa­re care ar fi fost în vizită la Ciu­­cea. Dacă faptul ar fi fost adevă­rat, el ar fi fost reprobabil din punctul de vedere al unui regim cu adevărat constituţional şi nedelicat din punctul, de vedere al­ conven­ţionalismului­ social. Iată însă ca însăşi­­ vizita este inexistentă. Ea este categoric des­­minţită. Precum se vede o manevră urâta şi grosolană. Sever Imperialismul Romei papale Enciclica asupra unităţii Bisericii Roma a fost, din timpurile cele mai vechi, protagonista cea mai de seamă a imperialismului. Când, în, anul 476, imperialismul politic pierit, în persoana ultimului Ce­­­sar, copilul Romulus, în mod auto­mat ca să zicem aşa, el a trecut sub­ formă religioasă, în mâinile e­­piscopului de Roma, cu care începe seria­, papilor, adică a împăraţilor­­creştini. Noul imperialism roman era cu atât mai important cu cât avea pretenţia de a emana de la Dumne­zeu, nu suferea nici un egal pe pământ şi prezenţa, pentru întâia oară în mod ■ pronunţat în istorie, caracterul cel mai absolut innterna­­lional şi, în acelaş timp, un pro­­nunţat caracter democratic, mai bine zis popularist. De atunci urmează, treptat, în­tinderea catolicismului şi întărirea puterii papale, lupta neogoită între papi şi regi şi împăraţii politici, ar, drept consecinţă, cele mai teri­bile prigoane religioase şi cele mai cumplite războaie de credinţă, cari au vărsat atâta sânge şi costat atâtea jertfe cât nu se poate spune. Nu se poate şti care ar fi fost soarta şi înfăţişarea de până astăzi a lumii dacă imperialismul papal n’ar fi intlânit nici o forță serioasă in calea Iul. Piedecile ce l-au mărginit $1 în cele din urmă l-au dat înapoi până la a-l face în prezent aproape inofensiv, n’au stat decât prea pu­in în puterea politică lumească «1, la început, aproape deloc in libera cugetare, imediat reprimată prin în­chisoare, tortură şi ardere pe rug, le au istorit numai din schismele religioase. Cea mai importantă a fost rupe­rea dintre Roma şi Constantinopol. Ortodoxia a detaşat astfel din cor­pul Bisericei o a treia parte din credincioşi, punând stăpânire pe a­­proape tot Orientul care a scăpat n modul acesta de atotputernicia papală. Alte schisme au apărut in curând n sudul Franţei, în nordul Italiei si in Elveţia, în Germania, în Boemia. Albighezi, Vodezh Musiţi si alţii, au sfâşiat din nou unitatea catolicism­u­­ul. Dar papalitatea a izbutit să le inece In sânge, in ruini şi in foc, cu o cruzime rară. Dar de sub cenuşa sângerândă apăreau noul scântei până ce, pe la oceputul veacului XVI, Luther, Calvin şi Zwingie, reuşesc să rupă aproape in două biserica catolică. De atunci a luat naştere „protes­tantismul“ care a cuprins o mare parte a Germaniei şi a Ţărilor de Jos, Elveţia, părţi din Boemia şi Ungaria, unele regiuni din Franţa, pr­in curând Anglia şi, prin reper­cusiune naturală, Statele­ Unite şi Australia. Răsboaele religioase ce­ au urmat au fost foarte lungi şi cumplite, dar Roma a fost de data asta învinsă, iar catolicismul, care deși înseam­nă universalitate, e redus astăzi la numai 40 la sută din lumea creștină. # Ce n’a încercat Roma ca sa rea­ducă la ascultare pe unii vechi fa­natici! Dar în zadar. Până în pre­zent sângeră încă corbul ciuntit al Bisericei,­ după o expresie con­sacrată, încercările Romei în a­­ceastă direcţie deveneau tot mai anevoioase pe măsură ce puterea politică a papilor scădea. In 1870 ultimul teritoriu papal, al statului papal, a dispărut prin unirea com­plectă a Italiei. Astăzi imperialismul religios ro­man e redus numai la forţa lui spi­rituală, care e încă mare în sânul catolicismului dar nulă în afară. Ortodocşi ca şi protestanţi, cât şi alte confesiuni mai mici ca arme­nii ortodoxi, copiii şi altele, nu în­ţeleg să mai asculte de Roma, nu dau nici un semn de aşa ceva. Singură bise­rica anglicană ,redusă astăzi la vreo patru milioane de credincioşi, mai ezită între catoli­cism şi ortodoxie, copleşită cum­p de sectele protestante ce o încon­joară şi o minează mereu. Papalitatea lasă un desesperă, cu o tenacitate extraordinară. Re­dusă la propagandă personală şi la arma encicaşilor, ea uzează ne­contenit de ele Câţi credincioşi câştigă anual catolicismul din cor­pul celorlalte confesiuni, şi câţi pierde?­Până ce punct libera cu­getare îl surpă au cu an? E câş­tig sau pagubă? O statistică se­rioasă în această privinţă lipseşte, iar dacă Roma se păzeşte a o da la­ iveală este că­­ probabil nu-i convine s’o facă. De aceea papii fac mare uz de enciclici. Acum de curând Piu al Xl-lea a dat la iveala una nouă, prin care se combate cu tărie ideia că fiecare creştin ar putea crede nu felul său, liber în credinţa lui, ci că fiecare trebue să primească doctri­na catolică, să se ataşeze de Roma şi să reîntregească astfel Biserica una şi nedespărţită. O turmă şi un păstor. Enciclica aceasta recentă e în­dreptată cum se vede direct împo­triva protestantismului, dar indirect vizează toate confesiunile, inclusiv ortodoxia, care e chemată astfel de iznoavă sub oblăduirea papală. Ea va da de­sigur naştere la ascuţii, la polemici, la critici. Din lagărul pro­testant, din sânul celor 500 defecte ale lui, care sunt toate întemeiate pe libertatea de conştiinţă şi pe ra­portul direct între fiecare creştin si Dumnezeu, vor porni de sigur răs­punsuri la această noua încercare de imperialism a Romei. Ortodoxia nu-si va spune si ea cuvântul ? A noastră în special ? Va fi foarte interesant sa-i auzim. Poate chiar o contra-enciclică a pa­triarhiei noastre e de aşteptat Noi nu putem face astăzi alta de­cât să înregistrăm noua ofensivă pornită de la Roma. De cele ce vor urma, în deosebi de la noi, ne vom ocupa de va fi cazul. I. Teodorescu « D. CAFANDARIS ministrul de finanţe grec, care a ob­ţinut la Londra un împrumut da 7 şi jum. milioane lire­ sterline, cu promisiunea că se va acorda în cu­rând Greciei un împrumut mai important Exemplul Franţei Guvernul fragices a ridicat prohi­bitive ca exportului de capital, in­trodusă încă din 1920, pentru apă­rarea votatei franceze. Măsura iaca parte din «oria da reforme premer­gătoare stabiferi şi ne va fi »1 nouă i'uli regimul de până acuta, valorile mobiliara ro­mâneşti găseau un debuşeu restrâns pe piaţa franceză iar plasarea­ capi­talurilor franceze in România în­tâmpina dificultăţi. Dar măsura guvernului Poincaré merită sfi fie relevata şi pentru În­văţămintele pe nl ie oferă. Pentru că d. Vintilă Brătianu a crezut adesea de cuviinţă să opună exemplul Fran­­ţei celor cari îi cereau să purceadă la stabilizarea leului, 1-l opunem şi noi, pentru a-i demonstra calea ce-ar fi trebuit şi nai este timpul să ur­meze. Mulţumită măsurii d-lui Poin­caré, de a încuviinţa Banca Franţei să absoarbă tendinţa de urcare a francului prin emisiuni estra-con­­tingentare, Franţa poate infăptui sta­bilizarea in condiţiuni aproape ine­­galate de orice altă ţară. Peste an miliard de dolari a fost obţinut prin aceste operaţiuni, astfel că stabili­zarea va putea fi făcută fără ajuto­rul unui împrumut extern. De altă parte, printr’o largă ali­­mentare cu credite a pieţii s’au evi­tat urmările dăunătoare ale urcării francului. Chiar acum In preziua stabilizării, Banca Franţei n’a ezitat să satisfacă toate cererile de credit ale pieţii, sporindu-şi emisiunea la peste 56 miliarde —­ cifra cea mai ridicată atinsă până acum. Ba chiar a încurajat apelul la credite, redu­când taxa scontului la 4 la sută. Ridicarea prohibiţiunei exportului de capital încoronează măsurile de încurajare a producţiei şi a afaceri­­lor, cari au caracterizat programul de asanare monetară a guvernului francez. Nu vom susţine că măsuri iden­tice ar fi dus la rezultate identice in România. Cu toate acestea, este in afară de orice Îndoială că prin po­litica plafonului rigid şi de îngră­dire a importului de capital străin s’au pierdut avantagiile mari ale ten­dinţei de urcare a leului şi s’au in­­preunat condi­unile stabilizării. Azi dacă ar mai fi timp să se abandone­ze dispoziţile nefericite ale conven­ţiei monetare, folosindu-se bunele dispoziţii ale străinătăţii faţă de schimbul românesc. N’o recomandăm noi, ci exemplul când’pe ghiaţă în stradă. J. B. Florian Feministere şi pacea de IZABELASADOVEANU A doua zi după isbucnirea mare­lui răsboiu, un strigăt de revoltă şi de indignare s’a ridicat, în lumea întreagă, împotriva femeilor care n’au ştiut şi­ n’au­­luptat îndeajuns pentru ca să împiedice măcelul în massă al lumii înebu­nite.­­Se impunea deci femeii ca o da­torie sfântă lupta pentru pace şi înlăturarea unui nou dezastru prin dezlănţuirea urii şi­ a sălbăticiei oarbe. Ar fi fost deci de aşteptat, ca, în­dată după reintrarea în normal, fe­meile să pornească o l­uciadă pen­tru pace. Dar vremea cruciadelor a trecut şi apoi , experienţa trecutului este aci spre a dovedi că dacă pu­terea cuvântului şi avântul credinţii pot ridica masele, izbânda nu se poate dobândi de­cât prin o lucrare migăloasă şi o cunoştinţă solidă a condiţiunilor materiale în care se­­poate realiza idealul. Acest lucru sau înţeles femeile. Ele şi-au d­at seama că, pentru a-şi aduce la îndeplinire misiunea, trebuie ele înseşi să aibă o opinie­ stabilită asupra regimului economic şi politic actual, să cunoască idealul spre care trebuie să tindă orice pa­cifist din vremurile de azi şi în fine să-şi dea seama ce mijloace­ practice ar putea fi primite de toate ţările pentru realizarea lui. „Alianţa Internaţională a femeilor pentru sufragiu şi drepturi egale”, care fiinţează de mai bine de trei­zeci de ani şi a fost o adevărată şcoală a feminismului din lumea întreagă, a hotărât în consecinţă, la ultimul congres, ţinut in vara trecută la Paris, să înfiinţeze o co­­misiune a feministelor pentru pace. Feministele îşi propun să dea fe­meilor din toate ţările o­ pregătire care să facă din ele factorul cel mai important în opera de pacificare în­treprinsă de Liga Naţiunilor şi în acest scop comisiunea pentru pace şi-a început activitatea cu o confe­rinţă pentru studiul problemei pă­cii, ţin­ută la Amsterdam, în zilele de 16, 17, 18, 19 şi 20 Noembrie 1927. La această conferinţă au fost con­vocate delegatele tuturor ţărilor a­­filiate la Alianţa Internaţională pen­tru sufragiu, precum şi un număr de experţi şi personalităţi bine in­formate şi documentate în toate pro­blemele Ligii Naţiunilor, care să pune în desbatere problema păcii şi să iradice metoda cea mai potrivită pentru studiul ei. Conferinţa a fost foarte impresio­nantă. Peste două sute de delegate reprezentante a douăzeci şi două de ţări printre­ care şi România, au luat parte la ea. Şedinţele s’au ţinut in fastuoasa sală împodobită cu sculpturi, în lemn a Institutului colonial din Am­sterdam. „A făcut senzaţie reapariţia la bi­rou a doamnei Chapmann-Catt, fos­tă preşedintă a ,,Alianţei” timp de 20 de ani, adevărată creatoare şi orga­nizatoare a acestei asociaţii inter­naţionale. O figură încă frumoasă, cu ochii albaştri şi strălucitori sub cutele albe ca zăpada ale părului lung şi coafat cu îngrijire, eti­­enul alb şi trandafiriu. De­şi vădit obosită şi bolnavă, doamna Chapmann-Catt a vorbit cu autoritatea şi înalta ţinu­tă morală, care i-au dat prestigiul asupra femeilor din lumea întreagă o vreme atât de îndelungată. Alături de ea, actuala preşedintă a alianţei, d-na Margery-Ashley-Cor­­bett, „surâzătoarea preşedintă”, po­reclită astfel pentru farmecul feme­nin al surâsului cu care prezidează şedinţele adunărilor şi care­ nu o­ pă­răseşte nici când polemizează. . Apoi secretara generală a Alian­ţei, tăioasa, agera şi spirituala M­elle Emilie­ Gourd, care scoate la Geneva un excelent jurnal, cea mai bună publicaţie feministă din lume: ,,Mouvement Feminista”. America era reprezentată la bi­rou prin miss Ruth Morgan, in per­sonalitatea căreia graţia şi gingăşia feminină se îmbina cu o inteligenţă clară şi o neobişnuită vigoare şi preciziune în expresie; Germania prin deputată socialistă Adela von Schreiber, scriitoare apreciată şi o­­ratoare deopotrivă de perfectă în englezeşte, nemţeşte, franţuzeşte şi Italieneşte; Olanda prin miss Roza Manus, organizatoarea pricepută a tuturor congreselor feministe. • Impozanta ei personalitate coman­dă ca un general pe câmpul de râz­­boiu. Iar consemnele se impun fără nici o cruţare şi nici o concesie faţă de nimeni. întotdeauna însă severitatea disciplină sale e iluminată de hu­mor, un nesecat izvor de glume şi vorbe de duh umple sala de râsete şi-i mobilizează bunăvoia, ori­care ar fi sacrificiul impus. Adeseori a­­ceste sacrificii sunt dureroase: nu se acordă nimănui şi sub nici un motiv de cât cinci minute la discu­ţie şi trei minute pentru un toast. Abia a început oratoarea sau ora­torul să se înfierbânte şi ciocanul lui miss Manus cade cu un sunet sec pe masa prezidenţială. Nu se face excepţie pentru bărbaţi de­şi ei sunt o excepţie la adunările femi­niste şi adeseori oameni excepţio­­na­li. Astfel la diferitele şedinţe ale acestei comisiuni au vorbit oameni ca profesorul René Cossin. De Mau­­rette, directorul serviciului cercetă­rilor la B. I. Ti, senatorul Louis de Brouaker, profesorul Thomas Par­ker Moon,, precum şi spiritualul şi subtilul dormi'Madariaga, directorul secţiunii deza­rm­a­mentului la Liga (Citiţi ■ continuarea în pag. II-a). Sufragiul femenin Cele mai­ multe stata din Europa au acordat femeilor­ dreptul de­ vot. Din­ două motive: primul porneşte de la un sentiment de dreptate, căci excluderea­ femeii, nu poate fi susţi­nută cu argumente de drept, celalt, din interese politice , sau, mai exact , de partid. In legătură cu aceasta, merită să fie remarcat faptul că, în cele mai multe state, partidele da dreapta au votat sufragiul" femenin. Explicaţia simplă: femeile sunt 'considerate ca un element retrograd, tradiţiona­list, reacţionar şi mai ataşat"biseri­cii. In­totdeauna In ajunul’une­i cam­panii electorale, primejdioase pen­tru partidele din dreapta de la câr­mă, ele au renunţat, deodată, la re­presaliile, adeseori brutale, contra „sufragetelor" şi şi-au adus aminte — cum a fost cazul In Anglia — că dreptatea şi galanteria per ca fe­meia să fie pusă pe acelaşi plan po­litic cu bărbatul.­­ Anglia a acordat dreptul de vot femeilor, fixând ca ele să figureze Pe listele electorale de la vârsta de 30 de ani, in scop de­ a asigura pre­ponderenţa alegătorilor masculini. Acum, Anglia stă iarăşi în ajunul unor alegeri cari ameninţă majori­tatea partidului conservator de la putere. Deodată, parlamentarii con­servatori — pe cât de practici pe a­­tât de galanţi — cer votarea egali­tăţii electorale pentru ambele sexe. Aşa­dar, nu numai o sporire a vo­turilor femenine, ci o preponderen­ţă, căci, după cum se ştie, în An­glia sunt mai mu­lte femei decât bărbaţi. Faptul că dreapta se serveşte de acest mijloc,­ cu două tăişuri nu­ poate împiedeca constatarea că experienţele cu­­ sufragiul femenin au dat pretutindeni rezultate favo­rabile pentru viaţa politică în ge­nere. Femeile au azi dreptul de vot in Olanda, Ţările scandinave, Islanda, Anglia, Irlanda. In cea mare mare parte din Dominionurile britanice: Rusia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda, Cehoslovacia, Polonia, Germania, Austria, Ungaria şi chiar în Turcia. Belgia le-a acordat dreptul de eligibilitate la Senat, Cameră şi­­ consiliile provinciale pre­cum şi sufragiul comunal deplin. Camera italiană a votat de două ori sufragiul femenin: în 1919 şi 1920; acest drept a dispărut însă o­­dată cqu parlamentarismul italian In Spania, femeile se bucură de dreptul de vot. la comună, timipao de să cadă de la­ putere! Rivera, fiind singurul elector in ceastă ţară, a numit pe toţi depu­taţii Adunării­ Naţionale, dar a fost destul de galant să numească şi câteva femei. In America femeile au drept de vot­ egal cu bărbaţii. Până şi in In­dia şi China există un drept de vot pentru femei. Dintre naţiunile mari, numai Franţa face excepţie. Congresul ra­dical şi radical-socialist — care s-­a, ţinut de curând la Paris — a res­pins, cu mare majoritate, orice sun­­cesiune relativă la drepturile poli­tice ale femeilor. Dar, în primăvara anului curent voi­ avea loc alegeri generale in Franţa şi — ca prin minune — s'a trezit brusc, iu lagărul din dreapta, fireşte, — vechea şi tradiţionala ga­lanterie franceză. La noi — chestiunea dreptului de vot al femeilor se va pune în chip serios numai când vom avea ale­geri libere — sau sincere, cum voiţi — şi atunci să nu vă fie de mirare să-l vedeţi pe d. Vintilă Brâtianu... feminist. F. DIMA CARNETUL NOSTRU „De inimă rea“ Un statistician german publică statistică interesantă, din care re­zultă, că cele mai răspândite boli în Germania de azi sunt bolile de cord­ /bolile de inimii), şi mortalitatea cea mai p­are o dau tot bolile de­­inimă. El vrea să deducă de aci, dă­ inima germană a fost şi este supusă unor grele încercări şi aceasta mai ales de la război încoace. Iată de pildă, câteva cifre: In anul 1920 au fost 18000 morţi de inimă şi în anul 1924 au fost 51.000 (la bărbaţi). Mortalitatea din cauză bolilor de inimă e şi mai mare Insă la femei Aşa, în 1920 au murit de boli de cord­ 57.000 femei germane,­­pe­ când în, 1924 un n­umăr, de 58.000. Şi acest număr tot mai mare al bolnavilor de cord, creşte şi mai mult în anii 1926 şi 1927. . Statistician­ german vorbeşte în studiul lui de „Hungerherz“ (inimă de flămând) şi ,,Kummerharz“ (ini­mă necăjită). Desigur că necazurile lovesc în primul loc inima. Nu e însă nici o durere fizică sau sufletească, să nu se răsfrângă asupra, acestui organ central al vieţii. De aceea şi românul, când moare cineva în urma unor ,mari suferinţi morale, zice: „A murit de inimă rea“. De nenumărate ori mi s’au prezen­tat — cât am fost medic la ţară sărmane femei nenorocite cerând să li dau doctorii „de inimă rea“. Dar­ şi eu am publicat câţiva ani în şir statistici asupra cauzelor mor­talităţii în, oraşele României, din care se vedea clar că bolile, de care dau o prea mare mortalitate LA NOI. Nimeni nu a dat însă atenţie aces­tui fapt Poetul N.­N. Beldiceanu îşi începe unul din poemele lui popu­lare astfel: Inimă de putregai Spune-mi, ce durere ai? Românul a Insă resemnat. Ştiţi cântecul: Rabdă inimă, şi taci! Dr. Ygpcc NOTE CE STIE SATUL... nu ştie ofi­ciosul partidului poporului. Sau cel puţin se face că nu ştie. In orice caz, „îndreptarea“ nu crede că partidul averescan e pe ducă din pricina mişcării centrifuge care face că mai toţi oamenii mai da seamă din partid îşi caută loc aiurea. Şi oficiosul averescan se intre«* bă cu ingenuitate: — Cum poate fi inexistent un partid care este în măsură de a furniza altor partide fruntaşi şi organizaţii întregi? Apoi tocmai faptul că serveşte asemenea furnituri îl face să ră­mână inexistent! * ^ LIBERALII se plâng că naţionali ţărăniştii îi calomniază în străină­tate pentru ca să-i dea jos de la putere. Și „Viitorul" adaugă că ai ceastă operă de „calomniere?" e inutilă! Știa el liberalii că nu mai a­mp voe de nici o calomnie pentru ea CHESTIA ZILEI MISIA SI DEMISIA D. Vintilă Brâtianu a trimis pod. Victor Antonescu în misiune, la Paris. (Ziarele) D* VICTOR ANTONES­CU ! Eu plec în misiune șefule, dar când m-oi în­toarce să nu te găsesc pe dumneata, nu demisiu­ne.

Next