Adevěrul, ianuarie 1928 (Anul 41, nr. 13509-13533)
1928-01-14 / nr. 13519
UNUI 41 *n.13519 Sâmbătă 14 Ianuarie r*o PAGINI Adevf rORDAIORI, ". J. r ABONAMENTE: 750 Iei pe an an. 380 Iei pe 6 toni. 200 Iei pe 3 Ioni. In străinătate dubiu al MM*ROURILE: București, Str. Sărindar No. 7-9—11 Centrala: 308 67, 324/73, 348/79, 353/54 Direcția: 357/72. Administrația: 307/69. Provincia: 310/66. De când se discută remanierea, toți miniştrii se pronunţă hotărît pentru principiul democratic al stabilităţii in funcţiuni, — începând cu funcţiunea de ministru! PACTUL DE NEAGRESIUNE FRANCO-RUS Situaţia României Amănuntele pe cari le-a transmis „Dimineţei“ corespondentul ei din Paris şi cari se referă la tratativele franco-ruse, în vederea încheierii unui pact de neagresiune, interesează şi ţara noastră, în cel mai înalt grad. Evident că Franţa nu ar putea încheia un asemenea pact, dacă nu s’ar asigura în acelaş timp că guvernul sovietic e hotărît să semneze un angajament similar cu privire la aliatele ei Polonia şi România. Cu Polonia lucrurile sunt mai simple. Intre Polonia si Rusia există relaţiuni diplomatice şi ideia încheierii unui pact de neagresiune a fost şi este ventilată şi între aceste două ţări. Cu ţara noastră situaţia este însă alta. In repetite rânduri guvernele noastre s’au declarat gata să încheie un pact de neagresiune cu Rusia. Moscova a refuzat însă regulat aceste propuneri. Prin oficiosul bolşevic din Paris, guvernul sovietic lasă să se întrevadă că dacă guvernul francez va persista să ceară ca în pactul de neagresiune ce ar încheia cu Rusia, să fie cuprinsă şi România, un asemenea pact nu va putea fi încheiat. Şi touşi acest pact a fost oferit Franţei de doctorul Rakovski, pe când era încă ambasador al Republicii sovietice la Paris şi nu căzuse încă victimă ideilor sale sau poate intrigilor, ambiţiilor şi invidiilor unora dintre camarazii săi ! Să creadă oare diplomaţia sovietică în mod serios că cineva ar putea cădea în cursa unui pact de neagresiune, care i-ar asigura libertatea unor anume agresiuni? Căci ce trebuie conchis din această politică a Rusiei sovietice ? Ori de câte ori ocaziunea se prezintă, fruntaşii regimului sovietic declară că ei au intenţiimi pacifice şi că deja, dânşii niciodată nu va purceda un război. Ce valoare au însă asemenea afirmaţiunî, când la propunerea României de a încheia un pact de neagresiune Rusia răspunde cu ironie sau cu atacurile violente ale unei prese,că nu poate exprima decât gândul stăpânitorilor? Ce valoare are când Rusia gata să renunţe la încheierea unui pact de neagresiune propus de ea, numai pentrucă îi se cere ca într’ânsul să fie cuprinsa şi România ? Nu însemnează oare aceasta că în fundul calculelor politice ale diplomaţiei sovietice «în gândul că poate totuşi într’o zi ar putea purceda cu armata, pe care o cultivă tocmai ca şi ţarismul, un război sub pretextul recucerireî acelei Basarabii româneşti căzută o clipă pradă ţarilor ? S’ar părea straniu că facem legătură între politica aceasta a guvernului sovietelor şi deportarea lui Rakovski şi a lui Trotzki în Siberia. Dar această apropiere se impune. Ea duce la o concluzie : ia concluzia că Sovietele practică tot mai mult, înăuntru şi în afară, politica ţaristă. Ele sunt moştenitorii acestei politici şi prin ura ce au împotriva democraţiei şi prin metodele deguvernare. Ele trebuie sa facă şi In afară aceeas politică de extremă expansiune, de aspiraţiune spre marea deschisă, pentru că numai un regim democratic poate atinge această rezonabilă ţintă, prin mijloace pacifice. Până si metoda de a provoca răscoale si revolutiunii in tarile vecine, nu e originală şi a fost totdeauna practicată de Rusia ţaristă în Balcani, în Persia, în China, în Asia Mică. Astfel, tocmai ca şi ţarismul, guvernul bolşevic are astăzi faţa întoarsă, spre Asia. Sunt semne că şansele cam acum un an încă păreau acolo mari pentru el, au scăzut aproape la zero. In asemenea clipe ţarismul își întoarce privirile spre Europa si descoperă inima sa pravoslavnică pentru slavii din Balcani. Basarabia se chiamă acum pretexta pentru o politică similară a sovietelor. Dar nici un pact special de neagresiune, nu te va putea feri, în caz de ar vroi să puie îm practică această politică, de rezistenţă ce s-ar opune statele democratice şi civilizate ale lamei, în conformitate cu prescripţiile statutului care le unelte pe acestea în Societatea Naţiunilor. Noi însă trebuie să recunoaştem, în refuzul perseverent al guvernului sovietic, de a încheia un pact de neagresiune cu noi, intentiunile mai depărtate ale politicei sale și sa procedăm în consecință. Principalmente să contribuim după puterile noastre la consolidarea Ligei, să veghem la îndeplinirea datoriilor ce, ne impune, pentru a ne asigura reciprocitatea și să astupăm gurile cârtitoare ale celor cari cred că ne putem îngădui luxul de a ironiza sau chiar de a sabota această splendidă" instituțiune. B. Brănișteanu NAZBATII FONDURILE SECRETE Oi foiosul averescan e viu îngrijat de soarta fondurilor secrete de la ministerul de interne. Se ştie că acolo există nişte fonduri, a căror destinaţie a fost secretă până când d. Goga a dat de ele şi le-a băgat în buzunar. Grija de acuma a averescanilor e dublată și de o melancolică perspectivă. Fondurile vor, rămâne într'adevăr secrete pentru ei și pentru totdeauna. Kix. GLOSE POLITICETM Tranzacţie ! Măsura e lăudabilă din doua puncte de vedere. In primul loc, pentru că se pune capăt sistemului scandalos de până acum de a vedea ataşate la trenuri vagoane ministeriale, câteodată şi două la acelaş tren. Ba unii miniştri ataşau şi un vagon pentru automobil. Tracţiunea nu putea să nu sufere din această cauză. Pe de altă parte, măsura e bună pentru că pune capăt abuzului, ca invitaţii— ceiace insenma pur şi simplu frustarea căilor ferate. S’au văzut cazuri in cari intr’un vagon ministerial se aflau 8 până la 10 persoane Invitate, persoane cari, bineînţeles, nu plăteau biletul de transport. Se pune capăt unui abuz, înregistrăm şi suntem mulţumiţi. Ştirea dată de Adevărul, cum că d. Dinu Brâtianu ar fi sortit să ia conducerea ministerului de finanţe, a surprins pe mulţi. Nu mai puţin se poate ca ea să corespundă realităţii. . .., In ce priveşte sursa, ştirea îşi are obârşia într’o recentă declaraţie făcută de d. Dinu Brâtianu : , ,Probabil că voi fi silit, a spus d-sa, să ies din umbră şi să-l ajut pe Vintilă la Hnante!” In al doilea loc, că apare verosimilă, în atmosfera actuală din partidul liberal. Până și d. Vintilă Brătianu a fost impresionat de pornirea îndârjită împotriva d-lui Victor, Antonescu, din momentul în care s’a pomenit de d-sa ca succesor la finanţe. In asemenea conditiuni, nu este exclus ca d. Vintilă Brâtianu să remente la d. Victor Antonescu, dar să se folosească de prilej spre a-l introduce în minister pe d. Dinu Brâtianu. In orice alte împrejurări, lucrul are fost greu, căci nici d. Dinu Brâtianu nu excelează printr’o prea mare simpatie pe care ar radia-o. Acum însă, majoritatea va admite pe oricine, numai sâ scape de d. Victor Antonescu. Iată explicaţia zvonului flauzibil despre intrarea d-lui Dinu Brâtianu în guvern. Precum se vede, se pare că este vorba de o manevră şi de o transacţie între■ şef şi partid. O dispoziţie Consiliul de miniştri a luat o dispoziţie despre care nu s’a vorbit în presă deşi ar fi meritat să fie relevată. . S’a decis, într adevăr, ca mini?trii să nu mai călătorească în vagoane speciale decât in cazuri excepţionale. In mod obicinuit, vor călători, ziua, in compartimente rezervate si noaptea într’o cabină de vagon-luts. Aprobăm fără nici o rezervă a ceaastă dispoziţie şi nu precupeţim ■ nota bună pe care i-o dăm guevernului ca "acest prilej. • Doamnele Gogismul poate revendica multe inovaţiuni în viaţa publică romănască. Credeam mioi că anume manifestări publice vor fi totuşi evitate, din considerente de elementar bun simţ. .Ne-am înşelat însă şi în această privinţă, ■Sunt mulţi cari au beneficiat în România de politica de buduoare şi de cucoane. Au avut însă suficient bun simt să nu afişeze căile lor de parvenire. Gogismul nici măcar atât nu ştie. El etalează în public lucruri — de altfel inventate pe deantregul — doar, doar se vor găsi naivi, cari să mai creadă in putinţa de a reveni la puterea averescanilor. Este cazul cu declaraţii ce gogişti atribue unei doamne de onoare care ar fi fost în vizită la Ciucea. Dacă faptul ar fi fost adevărat, el ar fi fost reprobabil din punctul de vedere al unui regim cu adevărat constituţional şi nedelicat din punctul, de vedere al convenţionalismului social. Iată însă ca însăşi vizita este inexistentă. Ea este categoric desminţită. Precum se vede o manevră urâta şi grosolană. Sever Imperialismul Romei papale Enciclica asupra unităţii Bisericii Roma a fost, din timpurile cele mai vechi, protagonista cea mai de seamă a imperialismului. Când, în, anul 476, imperialismul politic pierit, în persoana ultimului Cesar, copilul Romulus, în mod automat ca să zicem aşa, el a trecut sub formă religioasă, în mâinile episcopului de Roma, cu care începe seria, papilor, adică a împăraţilorcreştini. Noul imperialism roman era cu atât mai important cu cât avea pretenţia de a emana de la Dumnezeu, nu suferea nici un egal pe pământ şi prezenţa, pentru întâia oară în mod ■ pronunţat în istorie, caracterul cel mai absolut innternalional şi, în acelaş timp, un pronunţat caracter democratic, mai bine zis popularist. De atunci urmează, treptat, întinderea catolicismului şi întărirea puterii papale, lupta neogoită între papi şi regi şi împăraţii politici, ar, drept consecinţă, cele mai teribile prigoane religioase şi cele mai cumplite războaie de credinţă, cari au vărsat atâta sânge şi costat atâtea jertfe cât nu se poate spune. Nu se poate şti care ar fi fost soarta şi înfăţişarea de până astăzi a lumii dacă imperialismul papal n’ar fi intlânit nici o forță serioasă in calea Iul. Piedecile ce l-au mărginit $1 în cele din urmă l-au dat înapoi până la a-l face în prezent aproape inofensiv, n’au stat decât prea puin în puterea politică lumească «1, la început, aproape deloc in libera cugetare, imediat reprimată prin închisoare, tortură şi ardere pe rug, le au istorit numai din schismele religioase. Cea mai importantă a fost ruperea dintre Roma şi Constantinopol. Ortodoxia a detaşat astfel din corpul Bisericei o a treia parte din credincioşi, punând stăpânire pe aproape tot Orientul care a scăpat n modul acesta de atotputernicia papală. Alte schisme au apărut in curând n sudul Franţei, în nordul Italiei si in Elveţia, în Germania, în Boemia. Albighezi, Vodezh Musiţi si alţii, au sfâşiat din nou unitatea catolicismuul. Dar papalitatea a izbutit să le inece In sânge, in ruini şi in foc, cu o cruzime rară. Dar de sub cenuşa sângerândă apăreau noul scântei până ce, pe la oceputul veacului XVI, Luther, Calvin şi Zwingie, reuşesc să rupă aproape in două biserica catolică. De atunci a luat naştere „protestantismul“ care a cuprins o mare parte a Germaniei şi a Ţărilor de Jos, Elveţia, părţi din Boemia şi Ungaria, unele regiuni din Franţa, prin curând Anglia şi, prin repercusiune naturală, Statele Unite şi Australia. Răsboaele religioase ce au urmat au fost foarte lungi şi cumplite, dar Roma a fost de data asta învinsă, iar catolicismul, care deși înseamnă universalitate, e redus astăzi la numai 40 la sută din lumea creștină. # Ce n’a încercat Roma ca sa readucă la ascultare pe unii vechi fanatici! Dar în zadar. Până în prezent sângeră încă corbul ciuntit al Bisericei, după o expresie consacrată, încercările Romei în această direcţie deveneau tot mai anevoioase pe măsură ce puterea politică a papilor scădea. In 1870 ultimul teritoriu papal, al statului papal, a dispărut prin unirea complectă a Italiei. Astăzi imperialismul religios roman e redus numai la forţa lui spirituală, care e încă mare în sânul catolicismului dar nulă în afară. Ortodocşi ca şi protestanţi, cât şi alte confesiuni mai mici ca armenii ortodoxi, copiii şi altele, nu înţeleg să mai asculte de Roma, nu dau nici un semn de aşa ceva. Singură biserica anglicană ,redusă astăzi la vreo patru milioane de credincioşi, mai ezită între catolicism şi ortodoxie, copleşită cump de sectele protestante ce o înconjoară şi o minează mereu. Papalitatea lasă un desesperă, cu o tenacitate extraordinară. Redusă la propagandă personală şi la arma encicaşilor, ea uzează necontenit de ele Câţi credincioşi câştigă anual catolicismul din corpul celorlalte confesiuni, şi câţi pierde?Până ce punct libera cugetare îl surpă au cu an? E câştig sau pagubă? O statistică serioasă în această privinţă lipseşte, iar dacă Roma se păzeşte a o da la iveală este că probabil nu-i convine s’o facă. De aceea papii fac mare uz de enciclici. Acum de curând Piu al Xl-lea a dat la iveala una nouă, prin care se combate cu tărie ideia că fiecare creştin ar putea crede nu felul său, liber în credinţa lui, ci că fiecare trebue să primească doctrina catolică, să se ataşeze de Roma şi să reîntregească astfel Biserica una şi nedespărţită. O turmă şi un păstor. Enciclica aceasta recentă e îndreptată cum se vede direct împotriva protestantismului, dar indirect vizează toate confesiunile, inclusiv ortodoxia, care e chemată astfel de iznoavă sub oblăduirea papală. Ea va da desigur naştere la ascuţii, la polemici, la critici. Din lagărul protestant, din sânul celor 500 defecte ale lui, care sunt toate întemeiate pe libertatea de conştiinţă şi pe raportul direct între fiecare creştin si Dumnezeu, vor porni de sigur răspunsuri la această noua încercare de imperialism a Romei. Ortodoxia nu-si va spune si ea cuvântul ? A noastră în special ? Va fi foarte interesant sa-i auzim. Poate chiar o contra-enciclică a patriarhiei noastre e de aşteptat Noi nu putem face astăzi alta decât să înregistrăm noua ofensivă pornită de la Roma. De cele ce vor urma, în deosebi de la noi, ne vom ocupa de va fi cazul. I. Teodorescu « D. CAFANDARIS ministrul de finanţe grec, care a obţinut la Londra un împrumut da 7 şi jum. milioane lire sterline, cu promisiunea că se va acorda în curând Greciei un împrumut mai important Exemplul Franţei Guvernul fragices a ridicat prohibitive ca exportului de capital, introdusă încă din 1920, pentru apărarea votatei franceze. Măsura iaca parte din «oria da reforme premergătoare stabiferi şi ne va fi »1 nouă i'uli regimul de până acuta, valorile mobiliara româneşti găseau un debuşeu restrâns pe piaţa franceză iar plasarea capitalurilor franceze in România întâmpina dificultăţi. Dar măsura guvernului Poincaré merită sfi fie relevata şi pentru Învăţămintele pe nl ie oferă. Pentru că d. Vintilă Brătianu a crezut adesea de cuviinţă să opună exemplul Franţei celor cari îi cereau să purceadă la stabilizarea leului, 1-l opunem şi noi, pentru a-i demonstra calea ce-ar fi trebuit şi nai este timpul să urmeze. Mulţumită măsurii d-lui Poincaré, de a încuviinţa Banca Franţei să absoarbă tendinţa de urcare a francului prin emisiuni estra-contingentare, Franţa poate infăptui stabilizarea in condiţiuni aproape inegalate de orice altă ţară. Peste an miliard de dolari a fost obţinut prin aceste operaţiuni, astfel că stabilizarea va putea fi făcută fără ajutorul unui împrumut extern. De altă parte, printr’o largă alimentare cu credite a pieţii s’au evitat urmările dăunătoare ale urcării francului. Chiar acum In preziua stabilizării, Banca Franţei n’a ezitat să satisfacă toate cererile de credit ale pieţii, sporindu-şi emisiunea la peste 56 miliarde — cifra cea mai ridicată atinsă până acum. Ba chiar a încurajat apelul la credite, reducând taxa scontului la 4 la sută. Ridicarea prohibiţiunei exportului de capital încoronează măsurile de încurajare a producţiei şi a afacerilor, cari au caracterizat programul de asanare monetară a guvernului francez. Nu vom susţine că măsuri identice ar fi dus la rezultate identice in România. Cu toate acestea, este in afară de orice Îndoială că prin politica plafonului rigid şi de îngrădire a importului de capital străin s’au pierdut avantagiile mari ale tendinţei de urcare a leului şi s’au inpreunat condiunile stabilizării. Azi dacă ar mai fi timp să se abandoneze dispoziţile nefericite ale convenţiei monetare, folosindu-se bunele dispoziţii ale străinătăţii faţă de schimbul românesc. N’o recomandăm noi, ci exemplul când’pe ghiaţă în stradă. J. B. Florian Feministere şi pacea de IZABELASADOVEANU A doua zi după isbucnirea marelui răsboiu, un strigăt de revoltă şi de indignare s’a ridicat, în lumea întreagă, împotriva femeilor care n’au ştiut şi n’auluptat îndeajuns pentru ca să împiedice măcelul în massă al lumii înebunite.Se impunea deci femeii ca o datorie sfântă lupta pentru pace şi înlăturarea unui nou dezastru prin dezlănţuirea urii şi a sălbăticiei oarbe. Ar fi fost deci de aşteptat, ca, îndată după reintrarea în normal, femeile să pornească o luciadă pentru pace. Dar vremea cruciadelor a trecut şi apoi , experienţa trecutului este aci spre a dovedi că dacă puterea cuvântului şi avântul credinţii pot ridica masele, izbânda nu se poate dobândi decât prin o lucrare migăloasă şi o cunoştinţă solidă a condiţiunilor materiale în care sepoate realiza idealul. Acest lucru sau înţeles femeile. Ele şi-au dat seama că, pentru a-şi aduce la îndeplinire misiunea, trebuie ele înseşi să aibă o opinie stabilită asupra regimului economic şi politic actual, să cunoască idealul spre care trebuie să tindă orice pacifist din vremurile de azi şi în fine să-şi dea seama ce mijloace practice ar putea fi primite de toate ţările pentru realizarea lui. „Alianţa Internaţională a femeilor pentru sufragiu şi drepturi egale”, care fiinţează de mai bine de treizeci de ani şi a fost o adevărată şcoală a feminismului din lumea întreagă, a hotărât în consecinţă, la ultimul congres, ţinut in vara trecută la Paris, să înfiinţeze o comisiune a feministelor pentru pace. Feministele îşi propun să dea femeilor din toate ţările o pregătire care să facă din ele factorul cel mai important în opera de pacificare întreprinsă de Liga Naţiunilor şi în acest scop comisiunea pentru pace şi-a început activitatea cu o conferinţă pentru studiul problemei păcii, ţinută la Amsterdam, în zilele de 16, 17, 18, 19 şi 20 Noembrie 1927. La această conferinţă au fost convocate delegatele tuturor ţărilor afiliate la Alianţa Internaţională pentru sufragiu, precum şi un număr de experţi şi personalităţi bine informate şi documentate în toate problemele Ligii Naţiunilor, care să pune în desbatere problema păcii şi să iradice metoda cea mai potrivită pentru studiul ei. Conferinţa a fost foarte impresionantă. Peste două sute de delegate reprezentante a douăzeci şi două de ţări printre care şi România, au luat parte la ea. Şedinţele s’au ţinut in fastuoasa sală împodobită cu sculpturi, în lemn a Institutului colonial din Amsterdam. „A făcut senzaţie reapariţia la birou a doamnei Chapmann-Catt, fostă preşedintă a ,,Alianţei” timp de 20 de ani, adevărată creatoare şi organizatoare a acestei asociaţii internaţionale. O figură încă frumoasă, cu ochii albaştri şi strălucitori sub cutele albe ca zăpada ale părului lung şi coafat cu îngrijire, etienul alb şi trandafiriu. Deşi vădit obosită şi bolnavă, doamna Chapmann-Catt a vorbit cu autoritatea şi înalta ţinută morală, care i-au dat prestigiul asupra femeilor din lumea întreagă o vreme atât de îndelungată. Alături de ea, actuala preşedintă a alianţei, d-na Margery-Ashley-Corbett, „surâzătoarea preşedintă”, poreclită astfel pentru farmecul femenin al surâsului cu care prezidează şedinţele adunărilor şi care nu o părăseşte nici când polemizează. . Apoi secretara generală a Alianţei, tăioasa, agera şi spirituala Melle Emilie Gourd, care scoate la Geneva un excelent jurnal, cea mai bună publicaţie feministă din lume: ,,Mouvement Feminista”. America era reprezentată la birou prin miss Ruth Morgan, in personalitatea căreia graţia şi gingăşia feminină se îmbina cu o inteligenţă clară şi o neobişnuită vigoare şi preciziune în expresie; Germania prin deputată socialistă Adela von Schreiber, scriitoare apreciată şi oratoare deopotrivă de perfectă în englezeşte, nemţeşte, franţuzeşte şi Italieneşte; Olanda prin miss Roza Manus, organizatoarea pricepută a tuturor congreselor feministe. • Impozanta ei personalitate comandă ca un general pe câmpul de râzboiu. Iar consemnele se impun fără nici o cruţare şi nici o concesie faţă de nimeni. întotdeauna însă severitatea disciplină sale e iluminată de humor, un nesecat izvor de glume şi vorbe de duh umple sala de râsete şi-i mobilizează bunăvoia, oricare ar fi sacrificiul impus. Adeseori aceste sacrificii sunt dureroase: nu se acordă nimănui şi sub nici un motiv de cât cinci minute la discuţie şi trei minute pentru un toast. Abia a început oratoarea sau oratorul să se înfierbânte şi ciocanul lui miss Manus cade cu un sunet sec pe masa prezidenţială. Nu se face excepţie pentru bărbaţi deşi ei sunt o excepţie la adunările feministe şi adeseori oameni excepţionali. Astfel la diferitele şedinţe ale acestei comisiuni au vorbit oameni ca profesorul René Cossin. De Maurette, directorul serviciului cercetărilor la B. I. Ti, senatorul Louis de Brouaker, profesorul Thomas Parker Moon,, precum şi spiritualul şi subtilul dormi'Madariaga, directorul secţiunii dezarmamentului la Liga (Citiţi ■ continuarea în pag. II-a). Sufragiul femenin Cele mai multe stata din Europa au acordat femeilor dreptul de vot. Din două motive: primul porneşte de la un sentiment de dreptate, căci excluderea femeii, nu poate fi susţinută cu argumente de drept, celalt, din interese politice , sau, mai exact , de partid. In legătură cu aceasta, merită să fie remarcat faptul că, în cele mai multe state, partidele da dreapta au votat sufragiul" femenin. Explicaţia simplă: femeile sunt 'considerate ca un element retrograd, tradiţionalist, reacţionar şi mai ataşat"bisericii. Intotdeauna In ajunul’unei campanii electorale, primejdioase pentru partidele din dreapta de la cârmă, ele au renunţat, deodată, la represaliile, adeseori brutale, contra „sufragetelor" şi şi-au adus aminte — cum a fost cazul In Anglia — că dreptatea şi galanteria per ca femeia să fie pusă pe acelaşi plan politic cu bărbatul. Anglia a acordat dreptul de vot femeilor, fixând ca ele să figureze Pe listele electorale de la vârsta de 30 de ani, in scop de a asigura preponderenţa alegătorilor masculini. Acum, Anglia stă iarăşi în ajunul unor alegeri cari ameninţă majoritatea partidului conservator de la putere. Deodată, parlamentarii conservatori — pe cât de practici pe atât de galanţi — cer votarea egalităţii electorale pentru ambele sexe. Aşadar, nu numai o sporire a voturilor femenine, ci o preponderenţă, căci, după cum se ştie, în Anglia sunt mai multe femei decât bărbaţi. Faptul că dreapta se serveşte de acest mijloc, cu două tăişuri nu poate împiedeca constatarea că experienţele cu sufragiul femenin au dat pretutindeni rezultate favorabile pentru viaţa politică în genere. Femeile au azi dreptul de vot in Olanda, Ţările scandinave, Islanda, Anglia, Irlanda. In cea mare mare parte din Dominionurile britanice: Rusia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda, Cehoslovacia, Polonia, Germania, Austria, Ungaria şi chiar în Turcia. Belgia le-a acordat dreptul de eligibilitate la Senat, Cameră şi consiliile provinciale precum şi sufragiul comunal deplin. Camera italiană a votat de două ori sufragiul femenin: în 1919 şi 1920; acest drept a dispărut însă odată cqu parlamentarismul italian In Spania, femeile se bucură de dreptul de vot. la comună, timipao de să cadă de la putere! Rivera, fiind singurul elector in ceastă ţară, a numit pe toţi deputaţii Adunării Naţionale, dar a fost destul de galant să numească şi câteva femei. In America femeile au drept de vot egal cu bărbaţii. Până şi in India şi China există un drept de vot pentru femei. Dintre naţiunile mari, numai Franţa face excepţie. Congresul radical şi radical-socialist — care s-a, ţinut de curând la Paris — a respins, cu mare majoritate, orice suncesiune relativă la drepturile politice ale femeilor. Dar, în primăvara anului curent voi avea loc alegeri generale in Franţa şi — ca prin minune — s'a trezit brusc, iu lagărul din dreapta, fireşte, — vechea şi tradiţionala galanterie franceză. La noi — chestiunea dreptului de vot al femeilor se va pune în chip serios numai când vom avea alegeri libere — sau sincere, cum voiţi — şi atunci să nu vă fie de mirare să-l vedeţi pe d. Vintilă Brâtianu... feminist. F. DIMA CARNETUL NOSTRU „De inimă rea“ Un statistician german publică statistică interesantă, din care rezultă, că cele mai răspândite boli în Germania de azi sunt bolile de cord /bolile de inimii), şi mortalitatea cea mai pare o dau tot bolile deinimă. El vrea să deducă de aci, dă inima germană a fost şi este supusă unor grele încercări şi aceasta mai ales de la război încoace. Iată de pildă, câteva cifre: In anul 1920 au fost 18000 morţi de inimă şi în anul 1924 au fost 51.000 (la bărbaţi). Mortalitatea din cauză bolilor de inimă e şi mai mare Insă la femei Aşa, în 1920 au murit de boli de cord 57.000 femei germane,pe când în, 1924 un număr, de 58.000. Şi acest număr tot mai mare al bolnavilor de cord, creşte şi mai mult în anii 1926 şi 1927. . Statistician german vorbeşte în studiul lui de „Hungerherz“ (inimă de flămând) şi ,,Kummerharz“ (inimă necăjită). Desigur că necazurile lovesc în primul loc inima. Nu e însă nici o durere fizică sau sufletească, să nu se răsfrângă asupra, acestui organ central al vieţii. De aceea şi românul, când moare cineva în urma unor ,mari suferinţi morale, zice: „A murit de inimă rea“. De nenumărate ori mi s’au prezentat — cât am fost medic la ţară sărmane femei nenorocite cerând să li dau doctorii „de inimă rea“. Dar şi eu am publicat câţiva ani în şir statistici asupra cauzelor mortalităţii în, oraşele României, din care se vedea clar că bolile, de care dau o prea mare mortalitate LA NOI. Nimeni nu a dat însă atenţie acestui fapt Poetul N.N. Beldiceanu îşi începe unul din poemele lui populare astfel: Inimă de putregai Spune-mi, ce durere ai? Românul a Insă resemnat. Ştiţi cântecul: Rabdă inimă, şi taci! Dr. Ygpcc NOTE CE STIE SATUL... nu ştie oficiosul partidului poporului. Sau cel puţin se face că nu ştie. In orice caz, „îndreptarea“ nu crede că partidul averescan e pe ducă din pricina mişcării centrifuge care face că mai toţi oamenii mai da seamă din partid îşi caută loc aiurea. Şi oficiosul averescan se intre«* bă cu ingenuitate: — Cum poate fi inexistent un partid care este în măsură de a furniza altor partide fruntaşi şi organizaţii întregi? Apoi tocmai faptul că serveşte asemenea furnituri îl face să rămână inexistent! * ^ LIBERALII se plâng că naţionali ţărăniştii îi calomniază în străinătate pentru ca să-i dea jos de la putere. Și „Viitorul" adaugă că ai ceastă operă de „calomniere?" e inutilă! Știa el liberalii că nu mai amp voe de nici o calomnie pentru ea CHESTIA ZILEI MISIA SI DEMISIA D. Vintilă Brâtianu a trimis pod. Victor Antonescu în misiune, la Paris. (Ziarele) D* VICTOR ANTONESCU ! Eu plec în misiune șefule, dar când m-oi întoarce să nu te găsesc pe dumneata, nu demisiune.