Adevěrul, iunie 1928 (Anul 41, nr. 13632-13657)

1928-06-11 / nr. 13641

ANUL 41 No. 13641 • Luni 11 Iunie 1928 6 Pagini Adevărul pnvnATORI­­AL- V- BELDÎMAN 1888—ÎS»? FONDATORI. CONSTA­MIIILE 1897_la;10 ABONAMENTE 750 leî pe un an, 380 lei pe 6 luni, 200 lei pe 3 luniI I. In străinătate 1 dublu Lei 3 BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 7—9—11 Lei 3 TELEFOANE . Centrala: 306/67, 324/73, 346/79, 353/51 Direcția: 357/72. Administraţia: 307/69. Provincia: 310/66. Printr-un articol­ comunicat, guvernul își arată speranța că „va veni şi lămurirea oa­menilor de bună-credință din partidul național­­ţărănesc“. ... Cum ? Există asemenea oameni și un alt partid de­cât cel liberal?!?••• LA MARAŞTI Mâine, pe câmpul istoric dela Mă­­răşti, au loc serbările comemora­tive. ...Zece ani au trecut deatunci. In clipa în care idealurile unui neam păleau sub zăbranicul deznă­­dejdei si sufletul tării era bătut de vânturile îndoelilor , în clipa aceea, izbânda dela Mărăşti a însemnat o suliţă de lumină în pustiul îndure­rării obşteşti. Serbările de mâine ne întorc cu zece ani înapoi şi ne reintegrează în cadrul sumbru al războiului. Oride câte ori se ivesc asemenea prilejuri, să le folosim pentru a pur­cede la acele revizuiri de conştiinţă, în care stă taina puterii unui popor. Să ne amintim deci, cu pietate, de zilele în care naţia a sângerat pen­tru un ideal şi de legămintele pe care ni le-au lăsat în clipa morţii cei ce-au muşcat brazda însânge­rată. „Sufletul tranşeelor“ — aceasta era formula magică, în care se re­zuma starea de spirit a vremii ace­­leea. Am nădăjduit cu toţii şi ni s’a făgăduit tuturor o omenire mai bună, mai dreaptă, mai miloasă. Pu­rificată prin cumplita încercare, prin examenul hotăritor al focului şi al sângelui, omenirea trebuia să se înalţe pe alte piedestaluri şi să privească spre alte zări. Orânduiri nouă — mai drepte şi mai trainice — trebuiau să înlocuiască vechile orânduiri, ale căror încheeturi tros­neau în fiecare clipă. După valul în­tunecat al urii, care distruge — tre­buia să vină unda potolită şi încu­rajatoare a bunătăţii, care clădeşte. Recucerindu-şi fiecare ţară ţinutu­rile care i se cuveneau de drept, popoarele se puteau descătuşa din robia vrăşmăşiei, ca să purceadă pe căile largi ale acelei cooperări internaţionale, pe care românul o numeşte atât de simplu, firesc şi impresionant: întovărăşire. Aceasta a fost unica mângâiere a celor ce-au murit în margine de drum, în creste de munţi sau acolo, pe şesul Siretului. Aceasta a fost unica mângâiere a celor ce s’au în­tors din marea învălmăşală, bolnavi şi mutilaţi. Au trecut zece ani, de când — în clipe de eroică suferinţă — acestea erau nădejdile, care consolau sufle­tele — toate sufletele. Să mărturisim sincer adevărul speranţele de atunci n’au fost reali­zate pe deplin. Nu este ceasul limpezirii acestui proces, căci într’o zi ca aceasta nu se cade să statornicim răspunderi şi să aruncăm învinuiri. In suflete, purtăm încă ecoul chiotelor de bi­ruinţă care au spintecat văzduhul în ziua luptei de la Mărăşti — a­­colo, pe câmpul ce va fi inaugurat mâine... Dar dacă nu-i vremea răfuirilor de acest soiu, se cade să cerem tu­turor ca mâine — când se vor a­­duna pe ogorul sfinţit de jertfa atâ­tor anonimi — să se întrebe fiecare dacă şi-a împlinit datoria faţă de cei ce au murit, faţă de cei ce-au scăpat. Moştenirea sacră, pe care ne-au lăsat-o cei opt sute de mii de morţi, — ce-am făcut cu ea, ce-am făcut din ea ? Iată întrebarea, care va spânzura mâine deasupra fiecărui suflet, în văzduhul în care spun legendele că plutesc sufletele celor duşi. Omenirea este ocârmuită de cei morţi — a spus un înţelept. Fie ca spiritul de jertfă şi de desinteresare, care i-a mânat în vârtejul luptei pe cei ce-au sacrat câmpul Mărăştilor, să se coboare în sufletele celor ce vor participa, mâine, la serbări... Fie ca de acum încolo, toţi cei cari au greşit, să-şi răscumpere greşa­­lele acestor zece ani din urmă... Ad. „Mituiţi, ar­ rituri & Co.“ O informaţie stereotipă a apărut în ziarele din Capitală: „Elevul Cu­tare a fost exclus pe timp de 2 ani din toate şcolile statului pentru că a încercat să mituiască pe un pro­fesor”. Informaţia a avut darul să stre­coare o licărire de speranţe în su­fletele noastre îmbâcsite de atmo­sfera de corupţie în care trăim. In sfârşit — ne-am zis — au în­ceput sancţiunile! Eliminarea tână­­rului cutare e un semn nou al vre­murilor noui pe cari vom începe să le trăim! E explozia răbdării cetă­ţeneşti ajunsă la saturaţie! E pri­ma lecţie civică dintr’un ciclu în­treg de prelegeri cu imediată apli­care....! Dar... Dar după câteva clipe numai, ne-am căit de acest exces de bucu­rie. Ne-am­ gândit la vârsta frage­dă a mituitorului — e elev în clasa V-a de liceu — şi ne-am gândit mai ales la mediul în care făptuitorul trăeşte. După o lungă chibzuire, conştiinţa noastră, transformată în juriu ad-hoc, a venit cu un verdict de achitare. Tânărul Cutare nu e vinovat! Şi cum l-am putea socoti vino­vat, când în jurul său, de la cea mai fragedă copilărie, n’a văzut altceva decât mituire, mituitori şi mituiţi? Acolo, în orăşelul de munte, în care trăeşte de 15 ani de zile, ce-a auzit oare în fiece zi? — „Ai căpătat autorizaţia? — „Dar i-am dat 10 mii lui X. sau: — „Ce ne facem de vagoane? — „Eu am. M’am aranjat, cu o sută de mii! sau: — „Cum dracu te-aleseşi depu­tat ? — „200.000....I — „De voturi? — „Nu! De... lei! S’a apropiat sfârşitul de an. Tâ­nărul Cutare vede cu disperare că nu-i intră în cap „războiul galic” sau „ipotenuza la pătrat e egală cu...” sau „SO^Hp+HsO....” Ce vroiţi să facă tânărul Cutare, când în catalog îi stau aliniaţi tre­imile şi patrurile ca nişte araci în­tr’o vie boerească? Ce vreţi să gân­dească în nopţile de insomnie, când întunerecul odăii vede dansând, în litere fosforescente, cuvântul „re­petent”, „repetent”, „repetent”....? Soluţia e la îndemână ori­cărui tânăr dotat cu un pic de spirit de imitaţie: mituirea! Să-l mituiască pe profesor. Şi iată de ce, căzut pe un brav membru al corpului didactic, tâ­nărul Cutare îşi va pierde doi ani din viaţa sa, jucând risca pe mai­dane şi specializându-se în „pui de gire”. O, desigur, îi va folosi mai târziu în viaţă ştiinţa ,,puiului de giol”, căci nu ne îndoim că tânărul Cu­tare, dacă va continua cu experien­ţele de mituire, va sfârşi prin a a­­junge „om mare”. Totuşi, am îndrăzni să solicităm revenirea asupra pedepsei. Să se ţie seamă de considerentele pe cari le-am expus mai sus şi elevul să fie crtat. ’ Afară n nu mai de cazul — extrem de grav, recunoaştem—când pedep­sirea elevului nu s’a făcut pentru că a încercat să mituiască pe cine­va în România Mare, ci pentru că ....n’a reuşit I­ lenei Ţăranu * * S’a ars h­otărirea in crecisa optanţilor Şedinţa de Vineri a Consiliului Ligii Naţiunilor a fost hotărită pen­tru chestiunea optanţilor. După cum ne amintim, cauza românească se păşea într’o situaţiune dificilă. In Martie Consiliul creiase pentru noi alternativa dificilă de a ne înţele­ge cu Ungaria până în Iunie sau, dacă nu, repunerea în funcţiune a tribunalului de la Paris şi deferirea procesului optanţilor arbitrajului acestuia. Hotărîrea de ori a Consiliului ne-a adus însă o fericită surpriză. Con­siliul a refuzat să tragă concluziu­­nile rezoluţiei votată în Martie şi a declarat că nu se va mai ocupa de problema optanţilor, lăsând grija unei înţelegeri guvernelor din Bu­cureşti şi Budapesta, pe care le in­vită să trateze direct în această­­chestiune. Hotărîrea consiliului este foarte importantă pentru că serveşte o me­ritată satisfacţie României. D. Titu­lescu a propus încă din Martie, gu­vernului maghiar, să servească op­tanţilor unguri o despăgubire ce se va fixa, cu condiţiunea ca această despăgubire să fie scăzută din su­ma despăgubirilor ce ne datorează Ungaria pe baza tratatelor în vigoa­re. România şi-a manifestat astfel toată bună voinţa pentru a împăca dreptul indiscutabil de suveranitate al statului român, cu cererile optan­­ţilor. Pe cât se pare de astădată Consi­liul a apreciat just largheţea guver­nului român, invitând pe unguri să trateze pe această bază soluţionarea definitivă a diferendului. Era firesc ca delegatul Ungariei să fie nemulţumit de rezoluţiunea pro­pusă de către d. Chamberlain, ra­portorul Consiliului în chestiunea optanţilor, şi să protesteze împotri­va hotărîrii pe care n’a primit-o. Propunerea, pe care d. Titulescu a ţinut să o desvolte în faţa Consiliu­lui, prin care unul din membrii a­­cestuia e chemat să fixeze cuantu­mul despăgubirilor cuvenite optan­­ţilor unguri şi care urmează să fie scăzut din suma despăgubirilor de război ce avem de primit de la Un­garia, — a dovedit şi mai larg ge­nerozitatea României, găsind desi­gur o justă apreciere în opinia publi­că europeană. Ca şi Consiliul Ligii Naţiunilor trebue să considerăm şi noi defi­nitiv închisă problema optanţilor, dacă guvernul maghiar ar refuza să trateze pe baza propunerii d-lui Ti­tulescu, acceptată de Consiliu. In orice caz d. Titulescu a repur­tat un mare succes, pe care trebue să-l recunoaştem fără ezitare. I­. P. Nasta Censura de altădată de astăzi Şi­­ PC»" Censura presei nu este o institu­ţie nouă. Vârsta ei, chiar în ţara românească unde nu există o înde­lungată tradiţie culturală trece de un­­secol. Tocmai de aceia, guver­nul actual, care menţine şi utilizea­ză censura, este cu atât mai anti­patic. Fără să aibă cel puţin meri­tul unei inovaţiuni, el abuzează de o unealtă străveche, dar nu în mo­dul corect al înaintaşilor lui. Căci avem multe pilde, din istoria censu­rii de altădată, cari dovedesc că guvernele absolutiste ale ţărilor ro­mâneşti nu întrebuinţau censura decât în scopul strict de a împie­deca răspândirea unor idei soco­tite primejdioase sau imorale. Şi încă, în aprecierea acestor even­tualităţi, dovedeau uneori o jude­cată atât de sănătoasă şi liberală, încât ne întrebăm dacă nu cumva, astăzi, într-o ţară constituţională şi parlamentară, nu suntem mai îna­poiaţi decât acum 80 de ani. Da, decât acum 80 de ani! Căci la 1851, în Moldova, sub domnia lui Grigore Ghica era censură; censor era Gheorghe Asachi, un cărturar al vremii, dar criteriul după care se făcea censura nu era nici capriciul stăpânirii, nici inte­resele ei politice ca astăzi, sub re­gimul „democratic“ al d-lui Vintilă Brătianu. Iată o pildă, pe care o găsesc într’o comunicare făcută Academiei de Radu Rosetti. In 1851, Asachi censurează Că­­lindarul pe anul 1852 al lui Teodor Codrescu și D. Gusti. In raportul adresat secretariatului, censorul a­­trage atenţiunea asupra unor fraze de la paginile 12, 13 şi 14 ale Ca­­lindarului, cari, crede el, ar trebui suprimate. Ce cuprindeau acele fraze, nu ştiu, dar postelnicul pu­ne, pe raportul censorului, rezo­­uţia : „La însemnatele fete aflându-se descrieri ale timpului de mult tre­cut, spre ştiinţă". Şi­ Călindarul a apărut necio­pârţit de censură, pentru că postel­nicia de pe vremuri n’avea interes — ca guvernul de astăzi — ca is­toria politică să fie falsificată din cauza unor analogii „tendenţioase“. Şi iată o altă pildă. In acelaş an, censurii i s’a pre­zentat tălmăcirea piesei „Maria sau mustrările de cuget a unei mame“, dramă de Deval, tradusă de demoazela Sofia Cociu. In ra­portul său, Asachi spune că „sco­pul dramei este de a înfăţoşa lupta între crimenul şi virtutea, pedeap­sa acestui întâi şi triumful acestei din urmă“, dar că piesa nu cores­punde acestui scop, şi „se cuvine a fi interzisă, cu atât mai mult cu cât este tradusă de o demoazelă“. Ce hotărăşte postelnicul? Notaţi că e vorba de anul 1851, cu ideile şi moravurile timpului. Postelnicul citeşte el piesa şi găseşte că, în cuprinsul ei, el nu vede nimic contra regulelor censu­­rei, iar „cuvântul că este tradusă de o demoazelă nu-i destul de pu­ternic pentru ca să oprească pu­blicarea ei“. Aceasta era probabilitatea cen­­surei la mijlocul veacului trecut. Dar peste 9 ani? După acest scurt interval, ne aflăm sub dom­nia lui Vodă Cuza, în România re­cent unită. Censura fusese desfi­inţată, dar cum, la întocmirea co­dului penal, exista censura, nu s’au prevăzut unele delicte de presă şi penalităţile corespunzătoare. Când, în 1860, censura nu mai exista, mi­nistrul justiţiei Creţeanu, întocmeş­te un proect de lege suplementar la Cartea III, Titlul I, Cap. I din condica penală, pe care-l supune Domnului spre aprobare şi înainta­re „Adunării elective“. Şi iată cum vorbeşte ministrul domnitorului, în raportul său pe care-l am sub ochi în original, co­municat de d. Gr. Trancu-Iaşi: „având în vedere că dacă con­dica penală nu a prevăzut asemenea fapte la rubrica „pentru crime şi vini împotriva siguranţei statului“, cauza este că, la promulgarea ei, e­­xista censura, şi că prin urmare NU SE PUTEA COMITE ASEMENEA FAPTE PRIN MIJLOCUL PUBLI­CITĂŢII , IAR AZI CENSURA NE­­FIIND COMPATIBILĂ CU NOUI­­LE INSTITUŢII, NU MAI POATE EXISTA ; de aceea subscrisul a prezentat in deliberata consiliului alăturatul proect de lege suplimen­tar...“ Va să zică : 1. La 1860, guvernul credea că, din moment ce este censură, crime şi delicte contra siguranţei statului nu mai pot fi comise prin publici­tate, şi 2. La 1860, censura nu mai era compatibilă cu nouile instituţiuni. Ce tristă comparaţie cu timpul de astăzi, când guvernul urmăreşte pentru „crimă contra siguranţei statului“ pe ziarişti, deşi există censu­ră şi nu se poate publica de­cât numai ce încuviinţează censura. Ce tristă comparaţie, când ne gândim că, acum 68 de ani, cen­sura „nu era compatibilă cu nouile instituţiuni“, iar astăzi guvernele au făcut, din sugrumarea presei, un instrument de guvernare şi opre­siune. Câtă probitate şi logică, în cuge­tarea celor vechi; câtă făţărnicie şi strâmbătate în a celor de astăzi!... Em. Socor GLOSE POLITICE... Bilanţul Din toate părţile vin ştiri că tra­tativele dela Londra, s’au terminat cu bine. Oficial insă, nu s’a anun­ţat incă acest lucru. Sunt însă in­dicii ca ştirile puse în circulaţie se bazează pe un fapt adevărat. Cu chipul acesta, şi cea de a doua parte a noului program eco­nomico-financiar al d-lui Vintilă Brătianu, este îndeplinită. Cu îm­prumutul s’a terminat mai de mult. Acum se termină şi cu stabilizarea. Dar mai vine şi un alt lucru: bi­lanţul. Căci in momentul realizării acestor două mari operaţiuni finan­ciare, nu este cu putinţă să nu se facă şi socoteala cum au fost fă­cute şi cât ne costă. Fireşte că nu noi şi nu aci ne vom încumeta să facem acest bi­lanţ. II vor face desigur alţii,­­ cei în drept şi cei competenţi. Şi îl vor face transpunând în cifre, la activ şi pasiv, ceia ce infăptueşte in a­­cest moment partidul liberal. In ce ne priveşte, noi socotim că acest bilanţ ar putea fi foarte scurt şi exprimat in cuvinte, cari să re­dea expresia exactă a situaţiei şi realităţilor. Intr’adevăr, pentru oricine a ur­mărit tot ce a făcut în trecut d. Vintilă Brătianu, in raport cu la­PALATUL COMUNAL Un membru din consiliul munici­ 2­2Aa**âî: St­ău iască palatul comunal, cheltuindu­­se în fiecare an câte ceva... Ideea este excelentă dar nu tot a­­tât de excelent va fi rezultatul. In fiecare an se va­ cheltui... câte ceva, secinţele activităţii d-sale pentru ţara şi creditul ei, — este evident că, de astă dată, se învederează, odată mai mult, că greşelile se ex­piază în cele din urmă. Furcile caudine prin care a trecut şi trece Până când n’o să mai rămâie nimic şeful guvernului constitue, in­contestabil, o teribilă expiaţiune. Cât despre bilanţ, nu importă da­că dobânda e mare sau mică, dacă cursul de emisiune e favorabil sau nu. Ceiace importă — şi acea­sta este, in esenţă, bilanţul — e faptul că ceiace n’a voit să facă in trecut d. Vintilă Brătianu cu mai putină cheltuială şi mai mult obraz, se face acum cu mai multă cheltu­ială şi mai putină putinţă de apă­rare a prestigiului ţării. Precizări Oficiosul averescan a pomenit daunăzi despre unele operaţiuni condamnabile in legătură cu împru­mutul. îndreptarea a prezentat, sub formă de zvonuri, ceia ce circulă cu inzistenţă de atâta vreme în lumea noastră iniţiată şi anume că unii din cei în curent cu acordul cu privire la revalorizarea rentelor ro­mâneşti, aflate pe piaţa Parisului, au speculat situaţia lor cumpărând această rentă, care şi-a dublat va­loarea. Faptele, prezentate ca zvon,­sul partidului naţional-ţărănesc, care vorbeşte despre „o anchetă făcută la Paris“, anchetă care ar fi stabilit numele băncilor cum­părătoare, pentru un personagiu „foarte deaproape de guvernul român“. Precum se vede, încep preciză­rile. Atât insă nu-i deajuns. Este nevoe de stabilirea exactă a fap­telor, cu atât mai mult cu cât, orice s’ar spune, nu este exclus că, între altele, împrumutul şi stabilizarea să aibă o repercusiune asupra com­­ponenţei în viitor a guvernului li­beral. In genere, de operaţiile împru­muturilor se leagă o sumă de com­­binaţiuni tenebroase, de comisioane şi paracomisioane. De aci însă pâ­nă a utiliza secretele unor trata­tive pentru îmbogăţire personală, este o inovaţie, care poate duce la cele mai grave consecinţe pentru banul public. Pe măsură ce se produc preci­zări, este desigur nevoe să se facă lumină în această penibilă ches­tiune, şi, în locul palatului, vor răsări alte pălăluţe mai mici... D. PAUL BONCOUR " , deputat socialist, delegatul francez. Sever N A Z B A T I I la Liga Naţiunilor, a făcut precizării ----- ........... Simplu senzaţionale cu privire la contraban-­ plimentare cari n'au fost întreprinse, sunt reluate de către oficia-­da de arme Si înarmarea clandestinăI D. Antóniade a subliniat ca exem-l­­ul in aplicare. Aulei ■ a Ungariei. ‘pin diferența de greutate între greu-ni’o mai descoperea... Sufletul tineretului de Vladimir Jabotinsky Cunoscutul şi talentatul publicist d. Vladimir Jabotinsky s-a ocupat mult de problema tineretului din zilele noastre. D-sa a studiat-o în diferite ţări şi a publicat, în marea presă occidentală, o serie de arti­cole conţinând rezultatele cercetă­rilor sale. Dăm aci, în traducere, unul din acele articole, care va interesa, de­sigur, şi intelectualitatea româ­nească. Vreau să vorbesc puţin despre ti­neret. Căci peste 10 ani acest tineret va stăpâni doar lumea în care trăim. Cum arată acest tineret ? Ca­re e conţinutul fiinţei sale spiritua­le ? Iată probleme care merită să fie discutate; fireşte, discuţia nu se poate face în chip „ştiinţific“, cu do­vezi şi documente. Mă îndoiesc chiar că există documente de acest fel. E într’adevăr ciudat cât de pu­ţin se scrie despre tineret, care nu e pomenit nici măcar în romane. De­sigur că în fiecare roman e vorba de un băiat şi de o fată, cari se în­drăgostesc ori se urăsc. Dar un ro­man care să se ocupe profund de fi­inţa lăuntrică a sufletului adoles­cent, care să analizeze cam ce se pe­trece în inima şi sufletul acestuia, să cerceteze care e atitudinea lui faţă de problemele ce au copleşit generaţia noastră în anii ei tineri — un astfel de roman, îl caut zadarnic. Englezul Wells a scris acum vre­o şase ani o carte despre sufletul ti­neretului ; titlul era: „Ioan şi Pe­tru“. Dar ambii eroi din această car­te aparţin generaţiei care a partici­pat la război şi au trecut astăzi aşa­dar de 30 de ani. Eu însă caut un cuvânt asupra celora cari împlinesc 18 sau 20 de ani. De acest tineret s-a ocupat anul trecut scriitorul fran­cez André Gide, în romanul „Les faux monnayeurs“. Gide e un mare scriitor, dar un slab romancier, şi cartea e slabă şi nefolositoare. Alte cărţi despre această problemă nu cunosc, aşa că nu există decât o sin­gură cale : bazarea pe mijloace pro­prii.­­ Impresiuni am cules multe, în timpurile postbelice şi în numeroa­se ţări (Anglia, America, Franţa, Italia, Germania, Polonia şi ţările baltice). In­ alte ţări n’am avut a­­ceastă ocazie — dar cred că am pri­mit o impresie aproape complectă şi clară despre el. Dacă această impre­sie e cea adevărată, nu ştiu şi nu pot lua nici un fel de răspundere, îmi ofer deci contribuţia numai drept ceea ce este : nimic mai mult decât impresiuni, fără încercarea de a aduce dovezi. Impresiunile mele se referă la diferitele feţe ale sufle­tului tineresc de astăzi. Nu vreau să mă refer decât la una din ele : la atitudinea faţă de stat, guvern şi libertate. * Spre a vedea ce se petrece în lăun­­trul sufletului generaţiei adolescen­te de astăzi, trebuie constatat în primul rând un lucru : multe, poate toate problemele cari au cântărit a­­tât de greu pentru conştiinţa noa­stră, când eram adolescenţi, nu mai constituie de mult probleme, ci au devenit între timp axiome. Intre a­­cestea e, de pildă, acea problemă ca­re dădea a­cum trei decenii tineretu­lui intelectual atâta bătaie de cap şi era obiectul discuţiunilor­­ inter­minabile : „Ea” sau „El şi Ea”. Pen­tru noi, această întrebare închidea un belşug de probleme etice şi pro­cese de conştiinţă. Astăzi desigur că nu există nici un grup de oameni ti­neri, cari s’ar înflăcăra pentru sau contra „eticei“ egalei îndreptăţiri a femeii, ori s’ar încălzi pentru prin­cipiul moral care stă la baza rela­ţiei celor două sexe. Toate aceste lu­cruri sunt clarificate, au devenit axiome. Tot astfel e situaţia problemelor din alte domenii, bunăoară , naţio­nalism şi progres. îmi amintesc de un tânăr student din Odessa care, după o lungă discuţie de o noapte întreagă, în jurul problemei dacă cineva poate fi naţionalist fără să devie trădător al idealului de unita­te a omenirii, s’a împuşcat. Astăzi, desigur, cu greu ne-am putea ima­gina pe cineva împuşcându-se din pricina unei probleme în discuţie. Mai mult, această problemă nici nu se mai discută : naţionalist sau nu, aceasta e o chestie de concepţie, nu o problemă etică sau de conştiinţă, a credinţei sau a trădării, ca odini­oară. Chestiunea a devenit o axio­mă, pe care o accepţi sau o respingi, în tot cazul , o axiomă. Se pot găsi astfel o serie întreagă de alte chestiuni, de natură socială sau politică, cari pentru noi erau probleme şi au devenit axiome pen­tru tineretul de astăzi. Din atitudi­nea tineretului de astăzi izvorăşte caracteristica psihologiei tineretului actual şi care-l deosebeşte de cel de odinioară : tineretul de astăzi nu posedă cultul părerii proprii, lucrul cel mai important pe vremea noa­stră. Părerea proprie era sacră , a nu o apăra şi a nu o reprezenta, în­semna trădare faţă de umanitate. De aceea porunca supremă pentru noi a fost : „nu se recunoaşte nici un fel de autoritate“, nu doar că nu am fi avut veneraţiune pentru spi-Dar simţeam că şi în faţa unui ast­fel de zeu, „eul“ meu, deşi o fiinţă minusculă, trebuia să reprezinte „părerea proprie“. Altminteri, lu­mea ar pierde una din acele părti­cele cari, deşi microscopice, sunt to­­tuş un element constitutiv al ade­vărului. Şi căutarea adevărului era datoria sfântă a fiecăruia, mic sau mare, puternic sau slab. Tineretul de astăzi iubeşte autori­­tatea, se încrede în autoritate, cau­tă autoritate. El iubeşte ceea ce ge­neraţia noastră a vrut până la moar­te; a sta soldăţeşte în front, a primi ordine care exclud orice contradic­ţie, a răspunde scurt şi clar la în­trebări. Acest tineret e oricând gata să acorde titluri de conducători, — un titlu pe care noi nu l-am acor­dat în tinereţea noastră niciodată nimănui — Unui orator popular sau unui om al vieţii publice. De aici însuşirea îngrijitoare a tineretului pentru noi cei mai în vârstă: el nu­treşte un simţământ de indiferenţă faţă de generaţiile politice ale liber­tăţii, faţă de controlul parlamentar al guvernului, ba chiar faţă de li­bertatea cuvântului şi a presei. Mus­solini şi Primo de Rivera se spriji­­nesc, în primul rând, pe tineret. Fără îndoială că întreaga atitudine a tineretului de astăzi faţă de no­ţiunea „guvern“ a devenit alta; spre deosebire de noi, el nu crede impor­ritele mari ale generaţiei anterioa- tanfl ca P&reree­ lui X. sau Y. să fie re; şi noi aveam zeii noştri pe tă- jj^^^Sih^ă^Pârerea^mmm­a^jeste rârnul politic, filozofic si literar. I (Citiţi continuarea in pag. II-a) CHESTIA ZILEI DOUI FERICIŢI Opoziţia unită din Iugoslavia a decis să dea in ju­decata pe ministrul de interne pentru brutalităţile să­vârşite in ultimul timp. ZUi vie — Ce fericire că suntem în România!. Chestiunea contrabandei de la St. Gotthard Atitudinea*Micii înţelegeri GENEVA 8 (Rador). — Am tranzlfarea declarată şi greutatea efectivă, smis aseară desbaterile care au avut care era de aproape o tonă la fiece­ loc în şedinţa secretă şi în şedinţa publică a Consiliului în chestiunea mitralierelor, şi hotărîrea Consiliului care a modificat raportul Comitetului de trei, declarând închis prin acordul unanim acest incident. Reprezentanţii Cehoslovaciei, Iu­goslaviei şi Ungariei fuseseră invita­ţi să ia loc la masa Consiliului, unde d. ministru Antóniode reprezenta Ro­mânia. Reprezentanţii Micei înţele­geri, d-nii Veverka, Iovanovici şi Antóniádé au expus motivele pentru care nu aprobă concluziunile rapor­tului prezentat de Comitetul de trei Ei au fost unanimi în a critica apre­cierea experţilor în privinţa valoarei militare a mitralierelor confiscate şi în a sublinia lipsa de precizie şi de logică în chestiunea îndrumării cer­cetărilor, care se explică numai prin faptul că raportul s-a bazat exclusiv pe informaţiuni culese în cercurile părţei interesate. Reprezen­tanţii Micei înţelegeri şi-au exprimat speranţa că Consiliul va sublinia gravitatea afacerei şi va lua măsuri ca astfel de incidente să nu se mai poată repeta. D-nii Paul Boncour, Chamberlain şi von Schubert au recunoscut temei­nicia acestor observaţiuni, iar rezul­tatul a fost votarea rezoluţiunei cu­prinsă în cinci puncte şi a unei re­­zoluţiuni suplimentare, prima osân­dind procedeul guvernului ungar, cealaltă luând măsuri pentru funcţi­onarea aparatului Ligii Naţiunilor în viitor, în cazuri similare, de vagon şi pe care experţii au cali­­ficat-o ca normală. Nu toată lumea a judecat Insă la fel. Din faptul căi lipseau unele piese necesare la con­struirea mitralierelor complecte, ex­perţii au tras concluzia că materia­lul nu avea­ mare­ valoare militară. Ar fi fost poate mai logic să se tra­gă concluzia că piesele cari lipseau au fost expediate printr’un transport anterior sau ulterior. E greu de pre­supus că expeditorii ar fi luat atâtea precauţiuni pentru a face­­ transpor­­tul de arme inutilizabile. D. Antóniade a subliniat faptul că şi după ancheta comitetului de trei nu se cunoaşte destinaţiunea defini­tivă a mitralierelor, a căror prezen­ţă pe teritoriul ungar a emoţionat opinia publică şi guvernele atâtor ţări. D. Antóniade s'a asociat regretelor, comitetului, că ne aflăm în prezen­ţa unui transport clandestin de ma­terial de război. Reprezentantul Ro­mâniei şi-a exprimat regretul că gu­vernul ungar a considerat afacerea numai din punct de vedere feroviar şi vamal. Gravitatea cazului n'a scă­pat nimănui, afară de guvernul ungar. (Citiţi continuarea in pag. II-a). OBSERVAŢIILE REPREZENTAN­­TULUI ROMÂN Redăm acum mai amănunţit ob­­servaţiunile făcute în şedinţa publică de d. Antóniadé, reprezentantul Ro­mâniei. D. Antóniadé a relevat că scopul principal al anchetei, adică eluci­darea cazului prin constatarea ma­terială a faptelor, nu a fost atins. Constatările de fapt, cu deosebire in privința conținutului vagoanelor con­fiscate, ar fi putut impune experţi­­lor, anumite concluziuni cari n'au fost trase şi anumite cercetări su­ NOTE „CÂND cele două mari nevoi ale ţărănimii noastre,­­— spune „Viito­rul“, — una de ordin economic (împroprietărirea) şi alta de ordin politic (votul obştesc) au fost satis­făcute, agitaţiile încercate fie la o­­raşe, fie la sate, nu vor prinde". Aşa ar fi dacă poporul ar fi stă­pân nu numai pe pământ şi pe vo­tul obştesc — ci şi pe recoltă, şi pa urne... UN detectiv din Arad a pus mâ­na pe o femee care avea de gând să-şi ucidă bărbatul. Noroc că femeia nu şi-a pus găni­­detectivi.

Next