Adevěrul, iunie 1928 (Anul 41, nr. 13632-13657)
1928-06-11 / nr. 13641
ANUL 41 No. 13641 • Luni 11 Iunie 1928 6 Pagini Adevărul pnvnATORIAL- V- BELDÎMAN 1888—ÎS»? FONDATORI. CONSTAMIIILE 1897_la;10 ABONAMENTE 750 leî pe un an, 380 lei pe 6 luni, 200 lei pe 3 luniI I. In străinătate 1 dublu Lei 3 BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 7—9—11 Lei 3 TELEFOANE . Centrala: 306/67, 324/73, 346/79, 353/51 Direcția: 357/72. Administraţia: 307/69. Provincia: 310/66. Printr-un articol comunicat, guvernul își arată speranța că „va veni şi lămurirea oamenilor de bună-credință din partidul naționalţărănesc“. ... Cum ? Există asemenea oameni și un alt partid decât cel liberal?!?••• LA MARAŞTI Mâine, pe câmpul istoric dela Mărăşti, au loc serbările comemorative. ...Zece ani au trecut deatunci. In clipa în care idealurile unui neam păleau sub zăbranicul deznădejdei si sufletul tării era bătut de vânturile îndoelilor , în clipa aceea, izbânda dela Mărăşti a însemnat o suliţă de lumină în pustiul îndurerării obşteşti. Serbările de mâine ne întorc cu zece ani înapoi şi ne reintegrează în cadrul sumbru al războiului. Oride câte ori se ivesc asemenea prilejuri, să le folosim pentru a purcede la acele revizuiri de conştiinţă, în care stă taina puterii unui popor. Să ne amintim deci, cu pietate, de zilele în care naţia a sângerat pentru un ideal şi de legămintele pe care ni le-au lăsat în clipa morţii cei ce-au muşcat brazda însângerată. „Sufletul tranşeelor“ — aceasta era formula magică, în care se rezuma starea de spirit a vremii aceleea. Am nădăjduit cu toţii şi ni s’a făgăduit tuturor o omenire mai bună, mai dreaptă, mai miloasă. Purificată prin cumplita încercare, prin examenul hotăritor al focului şi al sângelui, omenirea trebuia să se înalţe pe alte piedestaluri şi să privească spre alte zări. Orânduiri nouă — mai drepte şi mai trainice — trebuiau să înlocuiască vechile orânduiri, ale căror încheeturi trosneau în fiecare clipă. După valul întunecat al urii, care distruge — trebuia să vină unda potolită şi încurajatoare a bunătăţii, care clădeşte. Recucerindu-şi fiecare ţară ţinuturile care i se cuveneau de drept, popoarele se puteau descătuşa din robia vrăşmăşiei, ca să purceadă pe căile largi ale acelei cooperări internaţionale, pe care românul o numeşte atât de simplu, firesc şi impresionant: întovărăşire. Aceasta a fost unica mângâiere a celor ce-au murit în margine de drum, în creste de munţi sau acolo, pe şesul Siretului. Aceasta a fost unica mângâiere a celor ce s’au întors din marea învălmăşală, bolnavi şi mutilaţi. Au trecut zece ani, de când — în clipe de eroică suferinţă — acestea erau nădejdile, care consolau sufletele — toate sufletele. Să mărturisim sincer adevărul speranţele de atunci n’au fost realizate pe deplin. Nu este ceasul limpezirii acestui proces, căci într’o zi ca aceasta nu se cade să statornicim răspunderi şi să aruncăm învinuiri. In suflete, purtăm încă ecoul chiotelor de biruinţă care au spintecat văzduhul în ziua luptei de la Mărăşti — acolo, pe câmpul ce va fi inaugurat mâine... Dar dacă nu-i vremea răfuirilor de acest soiu, se cade să cerem tuturor ca mâine — când se vor aduna pe ogorul sfinţit de jertfa atâtor anonimi — să se întrebe fiecare dacă şi-a împlinit datoria faţă de cei ce au murit, faţă de cei ce-au scăpat. Moştenirea sacră, pe care ne-au lăsat-o cei opt sute de mii de morţi, — ce-am făcut cu ea, ce-am făcut din ea ? Iată întrebarea, care va spânzura mâine deasupra fiecărui suflet, în văzduhul în care spun legendele că plutesc sufletele celor duşi. Omenirea este ocârmuită de cei morţi — a spus un înţelept. Fie ca spiritul de jertfă şi de desinteresare, care i-a mânat în vârtejul luptei pe cei ce-au sacrat câmpul Mărăştilor, să se coboare în sufletele celor ce vor participa, mâine, la serbări... Fie ca de acum încolo, toţi cei cari au greşit, să-şi răscumpere greşalele acestor zece ani din urmă... Ad. „Mituiţi, ar rituri & Co.“ O informaţie stereotipă a apărut în ziarele din Capitală: „Elevul Cutare a fost exclus pe timp de 2 ani din toate şcolile statului pentru că a încercat să mituiască pe un profesor”. Informaţia a avut darul să strecoare o licărire de speranţe în sufletele noastre îmbâcsite de atmosfera de corupţie în care trăim. In sfârşit — ne-am zis — au început sancţiunile! Eliminarea tânărului cutare e un semn nou al vremurilor noui pe cari vom începe să le trăim! E explozia răbdării cetăţeneşti ajunsă la saturaţie! E prima lecţie civică dintr’un ciclu întreg de prelegeri cu imediată aplicare....! Dar... Dar după câteva clipe numai, ne-am căit de acest exces de bucurie. Ne-am gândit la vârsta fragedă a mituitorului — e elev în clasa V-a de liceu — şi ne-am gândit mai ales la mediul în care făptuitorul trăeşte. După o lungă chibzuire, conştiinţa noastră, transformată în juriu ad-hoc, a venit cu un verdict de achitare. Tânărul Cutare nu e vinovat! Şi cum l-am putea socoti vinovat, când în jurul său, de la cea mai fragedă copilărie, n’a văzut altceva decât mituire, mituitori şi mituiţi? Acolo, în orăşelul de munte, în care trăeşte de 15 ani de zile, ce-a auzit oare în fiece zi? — „Ai căpătat autorizaţia? — „Dar i-am dat 10 mii lui X. sau: — „Ce ne facem de vagoane? — „Eu am. M’am aranjat, cu o sută de mii! sau: — „Cum dracu te-aleseşi deputat ? — „200.000....I — „De voturi? — „Nu! De... lei! S’a apropiat sfârşitul de an. Tânărul Cutare vede cu disperare că nu-i intră în cap „războiul galic” sau „ipotenuza la pătrat e egală cu...” sau „SO^Hp+HsO....” Ce vroiţi să facă tânărul Cutare, când în catalog îi stau aliniaţi treimile şi patrurile ca nişte araci într’o vie boerească? Ce vreţi să gândească în nopţile de insomnie, când întunerecul odăii vede dansând, în litere fosforescente, cuvântul „repetent”, „repetent”, „repetent”....? Soluţia e la îndemână oricărui tânăr dotat cu un pic de spirit de imitaţie: mituirea! Să-l mituiască pe profesor. Şi iată de ce, căzut pe un brav membru al corpului didactic, tânărul Cutare îşi va pierde doi ani din viaţa sa, jucând risca pe maidane şi specializându-se în „pui de gire”. O, desigur, îi va folosi mai târziu în viaţă ştiinţa ,,puiului de giol”, căci nu ne îndoim că tânărul Cutare, dacă va continua cu experienţele de mituire, va sfârşi prin a ajunge „om mare”. Totuşi, am îndrăzni să solicităm revenirea asupra pedepsei. Să se ţie seamă de considerentele pe cari le-am expus mai sus şi elevul să fie crtat. ’ Afară n nu mai de cazul — extrem de grav, recunoaştem—când pedepsirea elevului nu s’a făcut pentru că a încercat să mituiască pe cineva în România Mare, ci pentru că ....n’a reuşit I lenei Ţăranu * * S’a ars hotărirea in crecisa optanţilor Şedinţa de Vineri a Consiliului Ligii Naţiunilor a fost hotărită pentru chestiunea optanţilor. După cum ne amintim, cauza românească se păşea într’o situaţiune dificilă. In Martie Consiliul creiase pentru noi alternativa dificilă de a ne înţelege cu Ungaria până în Iunie sau, dacă nu, repunerea în funcţiune a tribunalului de la Paris şi deferirea procesului optanţilor arbitrajului acestuia. Hotărîrea de ori a Consiliului ne-a adus însă o fericită surpriză. Consiliul a refuzat să tragă concluziunile rezoluţiei votată în Martie şi a declarat că nu se va mai ocupa de problema optanţilor, lăsând grija unei înţelegeri guvernelor din Bucureşti şi Budapesta, pe care le invită să trateze direct în aceastăchestiune. Hotărîrea consiliului este foarte importantă pentru că serveşte o meritată satisfacţie României. D. Titulescu a propus încă din Martie, guvernului maghiar, să servească optanţilor unguri o despăgubire ce se va fixa, cu condiţiunea ca această despăgubire să fie scăzută din suma despăgubirilor ce ne datorează Ungaria pe baza tratatelor în vigoare. România şi-a manifestat astfel toată bună voinţa pentru a împăca dreptul indiscutabil de suveranitate al statului român, cu cererile optanţilor. Pe cât se pare de astădată Consiliul a apreciat just largheţea guvernului român, invitând pe unguri să trateze pe această bază soluţionarea definitivă a diferendului. Era firesc ca delegatul Ungariei să fie nemulţumit de rezoluţiunea propusă de către d. Chamberlain, raportorul Consiliului în chestiunea optanţilor, şi să protesteze împotriva hotărîrii pe care n’a primit-o. Propunerea, pe care d. Titulescu a ţinut să o desvolte în faţa Consiliului, prin care unul din membrii acestuia e chemat să fixeze cuantumul despăgubirilor cuvenite optanţilor unguri şi care urmează să fie scăzut din suma despăgubirilor de război ce avem de primit de la Ungaria, — a dovedit şi mai larg generozitatea României, găsind desigur o justă apreciere în opinia publică europeană. Ca şi Consiliul Ligii Naţiunilor trebue să considerăm şi noi definitiv închisă problema optanţilor, dacă guvernul maghiar ar refuza să trateze pe baza propunerii d-lui Titulescu, acceptată de Consiliu. In orice caz d. Titulescu a repurtat un mare succes, pe care trebue să-l recunoaştem fără ezitare. I. P. Nasta Censura de altădată de astăzi Şi PC»" Censura presei nu este o instituţie nouă. Vârsta ei, chiar în ţara românească unde nu există o îndelungată tradiţie culturală trece de unsecol. Tocmai de aceia, guvernul actual, care menţine şi utilizează censura, este cu atât mai antipatic. Fără să aibă cel puţin meritul unei inovaţiuni, el abuzează de o unealtă străveche, dar nu în modul corect al înaintaşilor lui. Căci avem multe pilde, din istoria censurii de altădată, cari dovedesc că guvernele absolutiste ale ţărilor româneşti nu întrebuinţau censura decât în scopul strict de a împiedeca răspândirea unor idei socotite primejdioase sau imorale. Şi încă, în aprecierea acestor eventualităţi, dovedeau uneori o judecată atât de sănătoasă şi liberală, încât ne întrebăm dacă nu cumva, astăzi, într-o ţară constituţională şi parlamentară, nu suntem mai înapoiaţi decât acum 80 de ani. Da, decât acum 80 de ani! Căci la 1851, în Moldova, sub domnia lui Grigore Ghica era censură; censor era Gheorghe Asachi, un cărturar al vremii, dar criteriul după care se făcea censura nu era nici capriciul stăpânirii, nici interesele ei politice ca astăzi, sub regimul „democratic“ al d-lui Vintilă Brătianu. Iată o pildă, pe care o găsesc într’o comunicare făcută Academiei de Radu Rosetti. In 1851, Asachi censurează Călindarul pe anul 1852 al lui Teodor Codrescu și D. Gusti. In raportul adresat secretariatului, censorul atrage atenţiunea asupra unor fraze de la paginile 12, 13 şi 14 ale Calindarului, cari, crede el, ar trebui suprimate. Ce cuprindeau acele fraze, nu ştiu, dar postelnicul pune, pe raportul censorului, rezouţia : „La însemnatele fete aflându-se descrieri ale timpului de mult trecut, spre ştiinţă". Şi Călindarul a apărut neciopârţit de censură, pentru că postelnicia de pe vremuri n’avea interes — ca guvernul de astăzi — ca istoria politică să fie falsificată din cauza unor analogii „tendenţioase“. Şi iată o altă pildă. In acelaş an, censurii i s’a prezentat tălmăcirea piesei „Maria sau mustrările de cuget a unei mame“, dramă de Deval, tradusă de demoazela Sofia Cociu. In raportul său, Asachi spune că „scopul dramei este de a înfăţoşa lupta între crimenul şi virtutea, pedeapsa acestui întâi şi triumful acestei din urmă“, dar că piesa nu corespunde acestui scop, şi „se cuvine a fi interzisă, cu atât mai mult cu cât este tradusă de o demoazelă“. Ce hotărăşte postelnicul? Notaţi că e vorba de anul 1851, cu ideile şi moravurile timpului. Postelnicul citeşte el piesa şi găseşte că, în cuprinsul ei, el nu vede nimic contra regulelor censurei, iar „cuvântul că este tradusă de o demoazelă nu-i destul de puternic pentru ca să oprească publicarea ei“. Aceasta era probabilitatea censurei la mijlocul veacului trecut. Dar peste 9 ani? După acest scurt interval, ne aflăm sub domnia lui Vodă Cuza, în România recent unită. Censura fusese desfiinţată, dar cum, la întocmirea codului penal, exista censura, nu s’au prevăzut unele delicte de presă şi penalităţile corespunzătoare. Când, în 1860, censura nu mai exista, ministrul justiţiei Creţeanu, întocmeşte un proect de lege suplementar la Cartea III, Titlul I, Cap. I din condica penală, pe care-l supune Domnului spre aprobare şi înaintare „Adunării elective“. Şi iată cum vorbeşte ministrul domnitorului, în raportul său pe care-l am sub ochi în original, comunicat de d. Gr. Trancu-Iaşi: „având în vedere că dacă condica penală nu a prevăzut asemenea fapte la rubrica „pentru crime şi vini împotriva siguranţei statului“, cauza este că, la promulgarea ei, exista censura, şi că prin urmare NU SE PUTEA COMITE ASEMENEA FAPTE PRIN MIJLOCUL PUBLICITĂŢII , IAR AZI CENSURA NEFIIND COMPATIBILĂ CU NOUILE INSTITUŢII, NU MAI POATE EXISTA ; de aceea subscrisul a prezentat in deliberata consiliului alăturatul proect de lege suplimentar...“ Va să zică : 1. La 1860, guvernul credea că, din moment ce este censură, crime şi delicte contra siguranţei statului nu mai pot fi comise prin publicitate, şi 2. La 1860, censura nu mai era compatibilă cu nouile instituţiuni. Ce tristă comparaţie cu timpul de astăzi, când guvernul urmăreşte pentru „crimă contra siguranţei statului“ pe ziarişti, deşi există censură şi nu se poate publica decât numai ce încuviinţează censura. Ce tristă comparaţie, când ne gândim că, acum 68 de ani, censura „nu era compatibilă cu nouile instituţiuni“, iar astăzi guvernele au făcut, din sugrumarea presei, un instrument de guvernare şi opresiune. Câtă probitate şi logică, în cugetarea celor vechi; câtă făţărnicie şi strâmbătate în a celor de astăzi!... Em. Socor GLOSE POLITICE... Bilanţul Din toate părţile vin ştiri că tratativele dela Londra, s’au terminat cu bine. Oficial insă, nu s’a anunţat incă acest lucru. Sunt însă indicii ca ştirile puse în circulaţie se bazează pe un fapt adevărat. Cu chipul acesta, şi cea de a doua parte a noului program economico-financiar al d-lui Vintilă Brătianu, este îndeplinită. Cu împrumutul s’a terminat mai de mult. Acum se termină şi cu stabilizarea. Dar mai vine şi un alt lucru: bilanţul. Căci in momentul realizării acestor două mari operaţiuni financiare, nu este cu putinţă să nu se facă şi socoteala cum au fost făcute şi cât ne costă. Fireşte că nu noi şi nu aci ne vom încumeta să facem acest bilanţ. II vor face desigur alţii, cei în drept şi cei competenţi. Şi îl vor face transpunând în cifre, la activ şi pasiv, ceia ce infăptueşte in acest moment partidul liberal. In ce ne priveşte, noi socotim că acest bilanţ ar putea fi foarte scurt şi exprimat in cuvinte, cari să redea expresia exactă a situaţiei şi realităţilor. Intr’adevăr, pentru oricine a urmărit tot ce a făcut în trecut d. Vintilă Brătianu, in raport cu laPALATUL COMUNAL Un membru din consiliul munici 22Aa**âî: Stău iască palatul comunal, cheltuinduse în fiecare an câte ceva... Ideea este excelentă dar nu tot atât de excelent va fi rezultatul. In fiecare an se va cheltui... câte ceva, secinţele activităţii d-sale pentru ţara şi creditul ei, — este evident că, de astă dată, se învederează, odată mai mult, că greşelile se expiază în cele din urmă. Furcile caudine prin care a trecut şi trece Până când n’o să mai rămâie nimic şeful guvernului constitue, incontestabil, o teribilă expiaţiune. Cât despre bilanţ, nu importă dacă dobânda e mare sau mică, dacă cursul de emisiune e favorabil sau nu. Ceiace importă — şi aceasta este, in esenţă, bilanţul — e faptul că ceiace n’a voit să facă in trecut d. Vintilă Brătianu cu mai putină cheltuială şi mai mult obraz, se face acum cu mai multă cheltuială şi mai putină putinţă de apărare a prestigiului ţării. Precizări Oficiosul averescan a pomenit daunăzi despre unele operaţiuni condamnabile in legătură cu împrumutul. îndreptarea a prezentat, sub formă de zvonuri, ceia ce circulă cu inzistenţă de atâta vreme în lumea noastră iniţiată şi anume că unii din cei în curent cu acordul cu privire la revalorizarea rentelor româneşti, aflate pe piaţa Parisului, au speculat situaţia lor cumpărând această rentă, care şi-a dublat valoarea. Faptele, prezentate ca zvon,sul partidului naţional-ţărănesc, care vorbeşte despre „o anchetă făcută la Paris“, anchetă care ar fi stabilit numele băncilor cumpărătoare, pentru un personagiu „foarte deaproape de guvernul român“. Precum se vede, încep precizările. Atât insă nu-i deajuns. Este nevoe de stabilirea exactă a faptelor, cu atât mai mult cu cât, orice s’ar spune, nu este exclus că, între altele, împrumutul şi stabilizarea să aibă o repercusiune asupra componenţei în viitor a guvernului liberal. In genere, de operaţiile împrumuturilor se leagă o sumă de combinaţiuni tenebroase, de comisioane şi paracomisioane. De aci însă până a utiliza secretele unor tratative pentru îmbogăţire personală, este o inovaţie, care poate duce la cele mai grave consecinţe pentru banul public. Pe măsură ce se produc precizări, este desigur nevoe să se facă lumină în această penibilă chestiune, şi, în locul palatului, vor răsări alte pălăluţe mai mici... D. PAUL BONCOUR " , deputat socialist, delegatul francez. Sever N A Z B A T I I la Liga Naţiunilor, a făcut precizării ----- ........... Simplu senzaţionale cu privire la contraban- plimentare cari n'au fost întreprinse, sunt reluate de către oficia-da de arme Si înarmarea clandestinăI D. Antóniade a subliniat ca exem-lul in aplicare. Aulei ■ a Ungariei. ‘pin diferența de greutate între greu-ni’o mai descoperea... Sufletul tineretului de Vladimir Jabotinsky Cunoscutul şi talentatul publicist d. Vladimir Jabotinsky s-a ocupat mult de problema tineretului din zilele noastre. D-sa a studiat-o în diferite ţări şi a publicat, în marea presă occidentală, o serie de articole conţinând rezultatele cercetărilor sale. Dăm aci, în traducere, unul din acele articole, care va interesa, desigur, şi intelectualitatea românească. Vreau să vorbesc puţin despre tineret. Căci peste 10 ani acest tineret va stăpâni doar lumea în care trăim. Cum arată acest tineret ? Care e conţinutul fiinţei sale spirituale ? Iată probleme care merită să fie discutate; fireşte, discuţia nu se poate face în chip „ştiinţific“, cu dovezi şi documente. Mă îndoiesc chiar că există documente de acest fel. E într’adevăr ciudat cât de puţin se scrie despre tineret, care nu e pomenit nici măcar în romane. Desigur că în fiecare roman e vorba de un băiat şi de o fată, cari se îndrăgostesc ori se urăsc. Dar un roman care să se ocupe profund de fiinţa lăuntrică a sufletului adolescent, care să analizeze cam ce se petrece în inima şi sufletul acestuia, să cerceteze care e atitudinea lui faţă de problemele ce au copleşit generaţia noastră în anii ei tineri — un astfel de roman, îl caut zadarnic. Englezul Wells a scris acum vreo şase ani o carte despre sufletul tineretului ; titlul era: „Ioan şi Petru“. Dar ambii eroi din această carte aparţin generaţiei care a participat la război şi au trecut astăzi aşadar de 30 de ani. Eu însă caut un cuvânt asupra celora cari împlinesc 18 sau 20 de ani. De acest tineret s-a ocupat anul trecut scriitorul francez André Gide, în romanul „Les faux monnayeurs“. Gide e un mare scriitor, dar un slab romancier, şi cartea e slabă şi nefolositoare. Alte cărţi despre această problemă nu cunosc, aşa că nu există decât o singură cale : bazarea pe mijloace proprii. Impresiuni am cules multe, în timpurile postbelice şi în numeroase ţări (Anglia, America, Franţa, Italia, Germania, Polonia şi ţările baltice). In alte ţări n’am avut această ocazie — dar cred că am primit o impresie aproape complectă şi clară despre el. Dacă această impresie e cea adevărată, nu ştiu şi nu pot lua nici un fel de răspundere, îmi ofer deci contribuţia numai drept ceea ce este : nimic mai mult decât impresiuni, fără încercarea de a aduce dovezi. Impresiunile mele se referă la diferitele feţe ale sufletului tineresc de astăzi. Nu vreau să mă refer decât la una din ele : la atitudinea faţă de stat, guvern şi libertate. * Spre a vedea ce se petrece în lăuntrul sufletului generaţiei adolescente de astăzi, trebuie constatat în primul rând un lucru : multe, poate toate problemele cari au cântărit atât de greu pentru conştiinţa noastră, când eram adolescenţi, nu mai constituie de mult probleme, ci au devenit între timp axiome. Intre acestea e, de pildă, acea problemă care dădea acum trei decenii tineretului intelectual atâta bătaie de cap şi era obiectul discuţiunilor interminabile : „Ea” sau „El şi Ea”. Pentru noi, această întrebare închidea un belşug de probleme etice şi procese de conştiinţă. Astăzi desigur că nu există nici un grup de oameni tineri, cari s’ar înflăcăra pentru sau contra „eticei“ egalei îndreptăţiri a femeii, ori s’ar încălzi pentru principiul moral care stă la baza relaţiei celor două sexe. Toate aceste lucruri sunt clarificate, au devenit axiome. Tot astfel e situaţia problemelor din alte domenii, bunăoară , naţionalism şi progres. îmi amintesc de un tânăr student din Odessa care, după o lungă discuţie de o noapte întreagă, în jurul problemei dacă cineva poate fi naţionalist fără să devie trădător al idealului de unitate a omenirii, s’a împuşcat. Astăzi, desigur, cu greu ne-am putea imagina pe cineva împuşcându-se din pricina unei probleme în discuţie. Mai mult, această problemă nici nu se mai discută : naţionalist sau nu, aceasta e o chestie de concepţie, nu o problemă etică sau de conştiinţă, a credinţei sau a trădării, ca odinioară. Chestiunea a devenit o axiomă, pe care o accepţi sau o respingi, în tot cazul , o axiomă. Se pot găsi astfel o serie întreagă de alte chestiuni, de natură socială sau politică, cari pentru noi erau probleme şi au devenit axiome pentru tineretul de astăzi. Din atitudinea tineretului de astăzi izvorăşte caracteristica psihologiei tineretului actual şi care-l deosebeşte de cel de odinioară : tineretul de astăzi nu posedă cultul părerii proprii, lucrul cel mai important pe vremea noastră. Părerea proprie era sacră , a nu o apăra şi a nu o reprezenta, însemna trădare faţă de umanitate. De aceea porunca supremă pentru noi a fost : „nu se recunoaşte nici un fel de autoritate“, nu doar că nu am fi avut veneraţiune pentru spi-Dar simţeam că şi în faţa unui astfel de zeu, „eul“ meu, deşi o fiinţă minusculă, trebuia să reprezinte „părerea proprie“. Altminteri, lumea ar pierde una din acele părticele cari, deşi microscopice, sunt totuş un element constitutiv al adevărului. Şi căutarea adevărului era datoria sfântă a fiecăruia, mic sau mare, puternic sau slab. Tineretul de astăzi iubeşte autoritatea, se încrede în autoritate, caută autoritate. El iubeşte ceea ce generaţia noastră a vrut până la moarte; a sta soldăţeşte în front, a primi ordine care exclud orice contradicţie, a răspunde scurt şi clar la întrebări. Acest tineret e oricând gata să acorde titluri de conducători, — un titlu pe care noi nu l-am acordat în tinereţea noastră niciodată nimănui — Unui orator popular sau unui om al vieţii publice. De aici însuşirea îngrijitoare a tineretului pentru noi cei mai în vârstă: el nutreşte un simţământ de indiferenţă faţă de generaţiile politice ale libertăţii, faţă de controlul parlamentar al guvernului, ba chiar faţă de libertatea cuvântului şi a presei. Mussolini şi Primo de Rivera se sprijinesc, în primul rând, pe tineret. Fără îndoială că întreaga atitudine a tineretului de astăzi faţă de noţiunea „guvern“ a devenit alta; spre deosebire de noi, el nu crede imporritele mari ale generaţiei anterioa- tanfl ca P&reree lui X. sau Y. să fie re; şi noi aveam zeii noştri pe tă- jj^^^Sih^ă^Pârerea^mmma^jeste rârnul politic, filozofic si literar. I (Citiţi continuarea in pag. II-a) CHESTIA ZILEI DOUI FERICIŢI Opoziţia unită din Iugoslavia a decis să dea in judecata pe ministrul de interne pentru brutalităţile săvârşite in ultimul timp. ZUi vie — Ce fericire că suntem în România!. Chestiunea contrabandei de la St. Gotthard Atitudinea*Micii înţelegeri GENEVA 8 (Rador). — Am tranzlfarea declarată şi greutatea efectivă, smis aseară desbaterile care au avut care era de aproape o tonă la fiece loc în şedinţa secretă şi în şedinţa publică a Consiliului în chestiunea mitralierelor, şi hotărîrea Consiliului care a modificat raportul Comitetului de trei, declarând închis prin acordul unanim acest incident. Reprezentanţii Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi Ungariei fuseseră invitaţi să ia loc la masa Consiliului, unde d. ministru Antóniode reprezenta România. Reprezentanţii Micei înţelegeri, d-nii Veverka, Iovanovici şi Antóniádé au expus motivele pentru care nu aprobă concluziunile raportului prezentat de Comitetul de trei Ei au fost unanimi în a critica aprecierea experţilor în privinţa valoarei militare a mitralierelor confiscate şi în a sublinia lipsa de precizie şi de logică în chestiunea îndrumării cercetărilor, care se explică numai prin faptul că raportul s-a bazat exclusiv pe informaţiuni culese în cercurile părţei interesate. Reprezentanţii Micei înţelegeri şi-au exprimat speranţa că Consiliul va sublinia gravitatea afacerei şi va lua măsuri ca astfel de incidente să nu se mai poată repeta. D-nii Paul Boncour, Chamberlain şi von Schubert au recunoscut temeinicia acestor observaţiuni, iar rezultatul a fost votarea rezoluţiunei cuprinsă în cinci puncte şi a unei rezoluţiuni suplimentare, prima osândind procedeul guvernului ungar, cealaltă luând măsuri pentru funcţionarea aparatului Ligii Naţiunilor în viitor, în cazuri similare, de vagon şi pe care experţii au calificat-o ca normală. Nu toată lumea a judecat Insă la fel. Din faptul căi lipseau unele piese necesare la construirea mitralierelor complecte, experţii au tras concluzia că materialul nu avea mare valoare militară. Ar fi fost poate mai logic să se tragă concluzia că piesele cari lipseau au fost expediate printr’un transport anterior sau ulterior. E greu de presupus că expeditorii ar fi luat atâtea precauţiuni pentru a face transportul de arme inutilizabile. D. Antóniade a subliniat faptul că şi după ancheta comitetului de trei nu se cunoaşte destinaţiunea definitivă a mitralierelor, a căror prezenţă pe teritoriul ungar a emoţionat opinia publică şi guvernele atâtor ţări. D. Antóniade s'a asociat regretelor, comitetului, că ne aflăm în prezenţa unui transport clandestin de material de război. Reprezentantul României şi-a exprimat regretul că guvernul ungar a considerat afacerea numai din punct de vedere feroviar şi vamal. Gravitatea cazului n'a scăpat nimănui, afară de guvernul ungar. (Citiţi continuarea in pag. II-a). OBSERVAŢIILE REPREZENTANTULUI ROMÂN Redăm acum mai amănunţit observaţiunile făcute în şedinţa publică de d. Antóniadé, reprezentantul României. D. Antóniadé a relevat că scopul principal al anchetei, adică elucidarea cazului prin constatarea materială a faptelor, nu a fost atins. Constatările de fapt, cu deosebire in privința conținutului vagoanelor confiscate, ar fi putut impune experţilor, anumite concluziuni cari n'au fost trase şi anumite cercetări su NOTE „CÂND cele două mari nevoi ale ţărănimii noastre,— spune „Viitorul“, — una de ordin economic (împroprietărirea) şi alta de ordin politic (votul obştesc) au fost satisfăcute, agitaţiile încercate fie la oraşe, fie la sate, nu vor prinde". Aşa ar fi dacă poporul ar fi stăpân nu numai pe pământ şi pe votul obştesc — ci şi pe recoltă, şi pa urne... UN detectiv din Arad a pus mâna pe o femee care avea de gând să-şi ucidă bărbatul. Noroc că femeia nu şi-a pus gănidetectivi.