Adevěrul, septembrie 1928 (Anul 41, nr. 13711-13736)

1928-09-15 / nr. 13723

ANUL 41. No. 13723 * Sâmbătă 15 Septembrie 1928 4 Pagini Adevărul FONDATORI - AL. V- BELDIMAN 1888 1897 - CONST. MILLE 1897-1926 750 lei pe un an. ABONAMENTE : 380 lei pe 6 luni. 200 lei pe 3 luni. In străinătate dublu Lei 3]BIROURILE: București Str. Sărindar No. 7—9—111 Lei 3 TELEFOANE: Centrala: 306/67. 324/73. 346/79. 353/50 Direcţia: 357/72. Administraţia: 307/69. Provincia: 310/66. VIITORUL ne informează că parlamentari naţional-ţărănişti caută „o platformă pentru reintrarea in parlament**. ...Pe când cei liberali caută una, pentru ieşirea de la Văcăreşti! CE NU ÎNŢELEGE GUVERNUL Oficiosul guvernului se jeluia ori că presa opoziţionistă nu vrea să recunoască nici una din marile şi rodnicele înfăptuiri ale guvernului liberal. Ba chiar această presă ar merge cu reaua credinţă atât de departe încât „a ajuns la cea mai formidabilă dintre ignominii, că seceta a dovedit,, falimentul politicii financiare a partidului liberal“. Lăsând deoparte insinuările neroade pe care vrea să le facă „Viitorul“ asupra celor susţinute de presa opoziţionistă în privinţa autorilor secetei — căci pe liberali, cari practică deviza: „când nu curge, pică“ îi ştim de adversari ai secetei — putem repeta afirmaţia că seceta a dovedit, mai bine ca orice alt factor, falimentul politicii economice a guvernului liberal. Că patronii „Viitorului“ nu înţeleg acest lucru nu ne miră, căci în acelaş moment în care bugetul prezintă un deficit de aproape şease miliarde iar guvernul îşi condiţionează menţinerea la putere de reuşita împrumutului extern, recunoscând astfel că nu mai poate guverna cu formula „prin noi înşine“ ei nu încetează de a vorbi de roadele operii lor de consolidare economică şi financiară a ţării. Cu aceiaşi lipsă de înţelegere e firesc ca ei să nu priceapă învăţămintele secetei. Cu toate acestea n’ar fi nevoe să se cerceteze prea mult istoria economică a tuturor ţărilor pentru a vedea că numai cele foarte înapoite pe scara progresului sau cele pe cari împrejurări excepţionale le-au desorganizat profund, pot avea, după câteva zile de secetă, urmări atât de dezastroase, cum le cunoaşte acum România. Foametea care ameninţă întinse regiuni şi pe care, de altfel, guvernul a trebuit s’o combată încă in primăvara anului acesta, ca urmare a recoltei proaste din anul trecut, este un fenomen propriu ţărilor complect dezorganizate. In Europa numai Rusia sovietică, a fost bântuită, în primii ani de revoluţie, de foamete. Am dori să ni se citeze un singur exemplu al unei ţări, de care să putem sta alături fără să roşim şi care totuşi să fie adusă la pragul ruinii generale a comerţului şi industriei sale — sau unde să se pomenească de foamete, pentru că n’a plouat la vreme. Seceta a putut să ne aducă în halul acesta, pentru că politica neroadă de industrializare fără capital şi de revalorizare prin nesocotirea nevoilor de credite ale ţării, au dezorganizat producţia agricolă, fără ca să fi creat în locul ei o industrie puternică. Dacă s’ar fi făcut, dela război încoace tot ce se putea face pentru desăvârşirea reformei agrare, seceta nu ne-ar fi surprins cu 40 la sută din suprafaţa arabilă, cultivată, numai cu porumb, şi in condiţiuni tehnice primitive, iar recolta de păioase, care n’a avut de suferit decât foarte puţin de pe urma secetei, n’ar fi putut fi atât de proastă pe cât este. Dar cum să se fi putut înjgheba gospodării ţărăneşti înstărite, capabile de a-i îmbunătăţi utilajul şi de a folosi mijloacele pe care le pune la îndemână tehnica agricolă modernă, când cultivatorii au fost duşi la sapă de lemn prin taxe de export, preţuri maximale, dobânzi uzurate din lipsă de credite şi neputinţa de a plăti preţurile exorbitante ale unor unelte proaste produse de o industrie naţională înjghebată de o zi pe alta, la adăpostul unor tarife vamale prohibitive. Toate acestea sunt opera guvernului liberal, iar nu ale secetei, căci soarele nu s’a abătut numai asupra ţinuturilor româneşti. Iar falimentul politicii economice a guvernului liberal se mai poate vedea în criza gravă a industriei şi a comerţului, căci într’o ţară agricolă ca a noastră, aceste nu pot trăi, necum prospera, decât bizuindu-se pe o clasă rurală înstărită. Când 85 la sută din populaţia ţării d’abia îşi duce zilele, numai cornertul de automobile şi industriile de flux pentru folosinţa celor cari se în-I fruptă din averea Statului, pot fi prospere. Ordonanţele Deunăzi ,prefectura poliţiei Capitalei a interzis întrebuinţarea claxoanelor de la automobile. Ei bine, de-atunci şoferii îşi fac de cap, sună numai din claxoane, sună în permanenţă şi sună teribil... E un zgomot mai mare decât înainte. Scandalul pe străzi este atât de intens, încât „Viitorul" — pentru reîntoarcerea la zgomotul suportabil de odinioară — cere retragerea ordonanţei şi revenirea in normal. Ne asociem la cererea „Viitorului". Mai bine fără ordonanţe... Lucrurile îşi urmează cursul lor, — şi, in plus, prestigiul autorităţii nu-i atins. „Hoţii toţi la puşcărie“ Se spune că Vintilă Brătianu, plecând în străinătate, ar fi lăsat acest cuvânt de ordine: „Hoţii toţi la puşcărie!" Bazându-se pe cuvântul primului ministru, justiţia a început anchetarea fraudelor cu terenurile petrolifere. Au intrat la puşcărie deputaţi. Sunt implicaţi mulţi fruntaşi liberali. Dacă d. Vintilă Brătianu mai întârzie în străinătate şi nu vine să-şi retragă cuvântul, justiţia ameninţă să-i scindeze partidul. Dar oare justiţia n’ar putea extinde indicaţia dată de primul ministru pentru fraudele cu terenurile petrolifere: „Hoţii toţi la puşcărie!" — şi la fraudele electorale? Doar şi „hoţii de urne" tot hoţi sunt — şi ar intra, şi ei, în dispoziţia primului ministru... Foametea In provincia de peste Prut, — spune într’un memoriu Sfatul Negustoresc basarabean, — ţăranii mănâncă pâine de orz, n’au seminţe pentru arăturile de toamnă, iar comercianţii sufăr fără credite. Ţăranii basarabeni au pornit după lucru cu braţele sau cu căruţele şi cu carul. Au trecut în Vechiul Regat. O corespondentă din Ardeal, publicată în „Adevărul" de eri, face un tablou tot atât de sumbru al populaţiei de peste Munţi. Ţăranii se pregătesc să plece la lucru în alte părţi. Unii se gândesc chiar la emigrare. Cunoscătorii stărilor de lucruri din Ardeal cer începerea de lucrări publice, înfiinţarea de depozite de grâne, mărirea cotei de export pentru vitele cornute, etc. Iar corespondenţii din Dobrogea comunică lucruri şi mai triste: târănii cerşesc pe străzile Constanţei. Şi faţă de această mizerie generalizată, guvernul stă cu mâinile încrucişate. Este începutul foamei. Când crede guvernul că trebue să intervină? M. Sv. J. B. Florian GLOSE POLITICE... Congresul de la Cernăuţi Congresul „Uniunii femeilor române“ a fost o manifestare splendidă, menită să reliefeze mai puternic încă dreptul la viaţă — la viaţa cetăţenească — al femeii. Prejudecăţi, pe cari — aiurea — le-a măturat de mult valul civilizaţial, stăruesc încă,in unele unghere ale spiritelor înapoiate. Femeile, potrivit acestor prejudecăţi, n’ar avea decât menirea străveche de a gospodări căminul. Nu ştiu ce stranie inferioritate le-ar face inapte pentru viaţa politică şi chiar în viaţa civilă le-ar pune sub tutela bărbatului, aproape ca pe minori şi prodigi. Un mănunchiu de femei, o bravă avantgardă a pornit şi aci, între noi, nu de mult, lupta de emancipare. Zâmbete ironice au întâmpinat această luptă, la început. Glumele scepticilor au răspuns avânturilor generoase ale luptătoarelor. Prejudecăţile s’au ridicat — zid de neînvins — în faţa dreptelor susţineri. Dar mănunchiul de brave luptătoare n'a descurajat. Prejudecăţile — încetul cu încetul — au fost risipite, sub stăruitoarea argumentare. Glumele şi zâmbetele s’au rărit. Astăzi, numărul celor cari se împotrivesc revendicărilor îndreptăţite ale femeilor este tot mai redus. Iar sprijinitorii acestor revendicări sporesc în număr an cu an. Congresul de la Cernăuţi însă, nu a fost preocupat de problema drepturilor femeii, ci de problemele de interes imediat care privesc viaţa femeii: îngrijirea copiilor, lupta contra imoralităţii, etc. In toate aceste chestiuni, — cari privesc deopotrivă organizarea de stat şi propăşirea rasei, — contribuţia femeii este covârşitoare. Când valul de imoralitate se abate, nimicitor, asupra unei societăţi ce nu s’a dezmeticit încă din iureşul războiului, când mortalitatea infantilă loveşte crud satele şi periferia marilor centre urbane , desigur că măsuri de îndreptare se impun şi că, mai ales ele trebuiesc dictate de urgenţă. Din materialul vast pe care, în a■ceastă privinţă, ni-l oferă dezbaterile congresului de la Cernăuţi, nădăjduim că ministerele respective vor reţine tot ce este necesar pentru îndreptările de mâine. .. Gabriel Perreux, publică, în seria „Les Affaires Etrangeres“ un mic volum intitulat „Le Roman d’amour du prince Carol“. Forţa de reclamă a acestei publicaţii, de o valoare discutabilă, spune că e vorba de lucruri „de interes istoric şi senzaţional“. Istoriceşte interesul izvorăşte din actele pe cari le reproduce, dar ele sunt, în cea mai mare parte, de emanaţiune oficială românească, întrucât priveşte „sensaţionalul“, noi nu-l vedem, chiar dacă am considera puţinele revelaţiuni inedite ca autentice. D. Gabriel Perreux pare a cunoaşte bine toate actele referitoare la renunţarea prinţului Carol. Pare, însă, să cunoască tot atât de bine — poate şi mai bine — persoanele. Astfel, vorbind de d-na Lupescu, scriitorul francez o caracterizează astfel: „Cucerit, fascinat de farmecul sensual al acestei roşcovane incendiare, cu părul, genele şi sprîncenele pline de foc, nu frumoasă, dar lascivă şi excitantă la nebunie, prinţul n’a mai cunoscut putere de rezistenţă“. Cei care au cunoscut-o de aproape, vor găsi redat exact întregul complex al acestei fiinţe, care stă de atâta vreme în primul plan al zgomotoasei întâmplări. D. Perreux se referă la multe acte oficiale şi autentice, cunoscute de toată lumea din România. Are însă şi lucruri inedite. Vom releva două din acestea. * Susţinând mereu teza că prinţul Carol a plecat din cauza lui Ionel Brătianu, că prinţul Carol „îşi dădea perfect de bine seama că Brătianu se comportă faţă de ţară şi chiar de rege ca un adevărat dictator“; că prinţul Carol „era profund dezgustat de imixtiunea intolerabilă a primului ministru în cele mai mici întâmplări“, d. Perreux povesteşte o scenă violentă petrecută în ziua de 24 ianuarie 1925 între prinţul moştenitor şi şeful liberalilor, pe atunci prim ministru. Se ştie că la acea dată regele Ferdinand se îmbolnăvise de flebită. Se mai ştie, de asemenea, alarma provocată, în ziua pomenită, din cauză că s’a produs o uşoară embolie la plămâni. Cercurile iniţiate au vorbit atunci — deşi nu era încă în discuţia publică chestia Lupescu — de eventuala instituire a unei regente. Or, d. Perreux crede a putea afirma că în fapt întâmplarea a servit pentru a pune încă odată în evidenţă imposibilitatea de armonizare între prinţul moştenitor şi Ionel Brătianu. Citez textual: „In mai multe rânduri neînţelegerea izbucnise în văzul tuturor. Ea a devenit şi mai pronunţată, cu ocazia bolii regelui Ferdinand, de la începutul lui 1925. In ziua de 24 ianuarie, Brătianu a venit să-l vadă pe prinţ, pentru a-i comunica buletinul medical şi a-l ruga să nu părăsească Bucureştii, spre a fi gata la orice eveniment. Primul ministru şi-a motivat cererea prin aceea că prinţul, în calitatea sa de inspector al aviaţiei, se deplasa mereu. Carol a luat în rău observaţia. „Nu este nevoie să-mi aduceţi buletinele medicale, in privinţa sănătăţii tatălui meu. Doctorii mă ţin în curent. Cât despre succesiune, v'aş ruga să vă abţineţi de a-mi da sfaturi. N’am ce face cu ele şi dacă destinul voieşte să devin rege, ei bine am capul meu de care înţeleg să mă servesc". Brătianu, profund jignit, a răspuns: — „Rog pe Alteța Vostră Regală să-şi amintească că sunt leader-ul celui mai puternic partid din Romănia şi că sunt 20 de ani de când servesc Coroana şi ţara mea cu întregul sentiment al răspunderilor mele către una, ca şi către cealaltă. Găsesc cuvintele dv. deplasate şi nu le merit“. Nu ştim întrucât partea aceasta inedită corespunde adevărului exact. Dacă este adevărat că stilul e omul, atunci trebuie convenit că replica o zugrăveşte în totul pe Ionel Brătianu aşa cum a fost, mândru, conştient de forţa ce reprezintă, având totdeauna pe buze cuvântul răspundere, afirmând mereu că nu serveşte decât Ţara şi Coroana. Considerând însă alte pasagii din această lucrare, avem motive să ne îndoim. D. Perreux se referă, într’adevăr, la alte fapte, pe cari, din datele ce cunosc personal, nu pot să nu le declar ca absolut eronate. Astfel este cazul cu consiliul de coroană ţinut la Sinaia, la 31 Decembrie 1925. Autorul spune: „El (regele) a făcut de asemenea să se ştie că 11’are intenţia de a stabili o regentă". Absolut inexact. In momentul în care s’a stabilit necesitatea de a se accepta renunţarea la tron a prinţului Carol, s’a convenit, de asemenea, că trebuie instituită o regentă. D. Perreux spune că în ziua de 3 Ianuarie 1926 s’a ţinut la Sinaia un consiliu privat şi că atunci Brătianu a impus instituirea imediată a unei regenţe. Adevărul însă este altul . Principiul regenţei era fixat din primul moment. Regele n’a revenit clar asupra declaraţiei sale din consiliul de Coroană dela 31 Decembrie. Ceeace era în discuţie a fost chestiunea cum să se constitue regenta, lucru care nu s’a hotărît definitiv decât în ziua de 4 Ianuarie, cu o oră şi jumătate înainte de a se întruni Adunările Naţionale şi după ce s’a văzut spectacolul puţin obicinuit al unui consiliu de miniştri, întrunit la preşidenţia din strada Cantacuzino şi aşteptând două ore şi mai bine până să se întoarcă primul ministru dela palat. ♦ Ce-i drept, la 3 ianuarie a avut loc, la Sinaia, un consiliu privat, la care a asistat şi răposatul George Mârzescu, ministru de justiţie, pe care îl rodea deja nemiloasa boală. Acolo însă nu s’a discutat despre regentă, ci despre noua situaţie civilă, care trebuia creată prinţului Carol şi modificările ce trebuiau să fie aduse statutului familiei regale. In această privință d. Perreux nu este bine informat. întâmplarea îmi dă prilejul să arăt, după însemnările mele, cum a fost instituită regenta și de ce ea a fost instituită în forma ei actuală. Despre aceasta, în alt articol. Scrutator DOCUMENTĂRI Politica românească amoruri princiare 10 publicaţie de interes, istoric şi senzaţional“ ?! # Am primit de mult o scrisoare de la un prieten, care-şi făceavilegiatura la Ostanda. Prietenul se mira de preţurile „fabuloase" de la staţiunile noastre balneo-climaterice. La Ostanda, pentru o cameră „mare, luminoasă, pe digul Mării", cu pensiune („patru mese bogate pe zi“), prietenul meu plătea 60 franci belgieni, deci vreo 270 lei zilnic. După amănunte meteorologice favorabile, prietenul îmi făcea un tablou al plajei: „Englezi, copii şi căţei de tot felul“ — şi muzică , te scoli şi adormi în cântec... Prietenul a fost în plimbare şi la Anvers. Tocmai sosea un vapor din Congo belgian, aducând vreo 500 de negri pentru o fabrică — „sălbateci cu adevărat". Au dansat şi au cântat în port. Când le-a adus antreprenorul haine, negrii le-au refuzat — spunând că, şi goi, se simt foarte bine. Un negru, gol-goluţ, avea în mână o cuşcă cu un papagal roşu — unicul bagaj, cu care venea din domeniul sălbatec în mijlocul civilizaţiei. „Bagaj“ ? Negrul îl întitula prieten. Papagalul cânta şi vorbea franţuzeşte şi în limba indigenă. Dansa chiar. Repeta orice cuvânt auzit. Negrul l-a vândut prietenului meu cu 500 franci belgieni. L-a vândut de mare nevoe. S’a despărţit de dânsul cu lacrămile în ochi. Spunea că, odată, a suferit un accident la picior într’o fabrică. Papagalul, acasă, l-a consolat ca un adevărat prieten, a plâns odată cu el şi i-a urat „sănătate şi răbdare“. In timpul când îmi scria prietenul, papagalul îi spunea: „Mi-e foame. N’ai banane şi alune pentru Coco? Dă-mi, bunul meu amic. Te iubesc mult. Bonjur". Etc. Negrul, luându-şi adio dela papagal, exclamă: — „N’am bani. Altfel nu m’aş fi despărţit de prietenul meu". Am aruncat scrisoarea în sertar. Dar întâmplarea negrului cu papagalul nu mi-a ieşit din minte. Vedeam în Congo pe copilul sălbatec al pustiei, gol — cum a fost creat de natură — mâncând banane şi dormind în colibă. El însă îşi putea permite acolo luxul, după satisfacerea necesităţilor de hrană şi confort, să aibă şi un papagal în cuşcă — căruia îi dădea alune şi banane, şi care îl distra şi-l consola. Trezindu-se în mijlocul civilizaţiei, negrul s’a văzut în faţa unor nevoi nouă: haine ,cameră, hrană scumpă... Nu mai putea ţine pe lângă dânsul un papagal. Civilizaţia îi dădea strictul necesar — ca să nu moară de foame şi de frig. Nimic mai mult. Distracţiile — sunt lucruri costisitoare, nu-s pentru toţi. Şi de atunci ne gândim cu tristeţă la amărăciunea negrului rămas singur în mijlocul civilizaţiei europene — fără papagalul roş, prietenul din ţara lui, care plângea împreună cu dânsul, îi cânta și se încerca să-i dea mângâiere... M. Sevastos CARNETUL NOSTRU CIVILIZAȚIE... NOTE BANDITUL Hăbuc şi-a făcut reapariţia in regiunea Fălticeni. De data aceasta însă, banditul, în schimbul banilor pe cari îi jefueşte, liberează chitanţe cu timbru... ...A aflat si el că tâlhăriile cele mari se fac cu hârtii în regulă. * NICI ASTĂZI „îndreptarea" nu s’a consolat de durerea că în vara anului trecut guvernul averescan afost răsturnat dein putere, pe cândse afla „în plină acţiune pentru prosperitatea naţională". Jalnic, in adevăr. Noroc că in ultimile zile ale guvernării, d-nii Lupaş, Goga şi ceilalţi au mai apucat să facă câte ceva pentru... prosperitatea națională. NA ZBATII OBOSEALĂ?! Ascultaţi! Domnul Vintilă Brătianu soseşte în ţară Sâmbătă. Ziarele anunţă că la graniţă va fi întâmpinat de un subsecretar de stat care îl va pune în curent cu ceea ce se petrece la noi. După aceea primul ministru pleacă la Mihăeşti să se... odihnească ! Odihnă, după un concediu de odihnă, însemnează că omul prevede de pe-acuma migrena ce i-o va procura raportul colegului său din cabinet Klx. BULETINUL CĂRŢILOR de CONST. ŞAINEANU Icoane din trecut“ de Zoe N. Mandrea Iaşii de odinioară“ de Rudolf Sutu2) *9 Sunt unele vieţi trăite cu mult mai mişcătoare decât romanele cele mai turburătoare. Un roman, la urma urmelor, e o simplă poveste a unor fiinţe şi fapte închipuite, pe care scriitorul izbuteşte mai mult sau mai puţin s’o facă interesantă printr’o analiză fină, o gradare treptată a emoţiei şi printr’un stil atrăgător. Citind-o, ştim bine că ceea ce ne-a impresionat este nu atât povestea inventată, cât talentul autorului de a o însufleţi, dându-i toate aparenţele realităţii. Cu mult mai emoţionante, din potrivă, sunt întâmplările adevărate, tragediile sau chiar numai fluctuaţiunile vieţii noastre proprii. Cine din noi n’ar găsi, în trecutul său, amintiri dureroase sau vesele 1) Editură proprie. — 2) Editura „Viaţa românească”, Iaşi, cu care să umple câteva volume? I-ar trebui numai darul scrisului şi al povestirii care nu e hărăzit orişicui. Şi aceste amintiri, bine descrise, ar constitui desigur o citire mult mai înduioşătoare decât un roman, prin faptul că sunt făşii rupte din chiar viaţa noastră. Am vorbit deunăzi despre „Amintirile“ d-nei Olga Gigurtu și am arătat cât de interesante sunt figurile evocate de d-sa. Tot amintiri ne-a lăsat și o soră a ei, d-na dr. Culcer, în „De ale Mamei Dăscăliță“. Iar altă soră, d-na Zoe N. Mandrea, în Icoane din trecut, lucrare de care mă voiu ocupa aci, ne povesteşte copilăria ei tristă şi aceea a surorilor sale, o copilărie cu totul excepţională. Câteşi trele surorile sunt fiicele lui Barbu Bălcescu, fost primar al Craiovei şi frate cu marele patriot Nicolae Bălcescu, şi ale Irenei Aman, sora marelui pictor cu acest nume, de la cari ele au moştenit şi dragostea de ţară şi de trecutul ei, şi pasiunea artelor frumoase. Căsătorită cu Nicolae Mandrea, fost preşedinte la Curtea de Casaţie şi unul din întemeietorii „Junimii“ de la Iaşi, ea însă o femee de cultură superioară, salonul d-sale deveni într’un timp locul de întrunire al literaţilor, artiştilor şi intelectualilor, printre cari Caragiale, Eminescu, Duiliu Zamfirescu, Mirea, etc. Patrioată vrednică de unchiul ei, a fondat soc. „Femeia română“, ale cărei fonduri erau destinate ajutorării bisericilor şi şcolilor româneşti din Ardeal, în nişte momente grele pentru ele. Literară, a scris câteva nuvele pe cari din modestie nu le-a publicat. Această distinsă femee ne-a lăsat şi un mănunchiu de amintiri, operă postumă, care vede azi lumina zilei, prin pioasa atenţie a fiicei sale. E odiseea tristă a copilăriei ei şi a surorilor. Rămase orfane de mamă la vârsta cea mai fragedă, cele trei fetiţe, dintre cari cea mai în vârstă era abia de 5 ani, au avut o viaţă amară. Trei mici martire, excesiv de simpatice, condamnate suferinţii şi lipsite cu totul de dragostea şi de îngrijirea maternă Martiriul acesta dură ani de zile în care timp moartea nemiloasă le răpi, una câte una, toate fiinţele iubite în cari îşi concentraseră dragostea lor curată. Crescute într’un mediu potrivnic lor şi izolate de toată lumea ce le era dragă, mintea lor, împinsă spre contemplare şi spre viaţa lăuntrică, se desvoltă în mod surprinzător căpătând o acuitate neobişnuită, iar contactul cu literatura superioară, română şi străină, şi cu artele frumoase, muzica şi pictura, deşteptă în ele gustul pentru frumos, dreapta judecată şi sentimente înalte. Nuvela autobiografică, în care d-na Mandrea ne istoriseşte această evoluţie treptată a copilăriei ei şi a surorilor d-sale, este pur şi simplu delicioasă, prin sinceritatea naivă a povestirii, prin justeţea aprecierilor şi mai ales prin intensa emoţiune ce se desprinde din cuprinsul ei. Dar nici partea descriptivă nu este mai prejos. Asistăm la unicules de vii, la o slujbă în biserică de Paşti, la ajunul unui an nou — singurele momente de fericire ale micilor eroine în trista lor copilărie — cari sunt de o rară frumuseţe. In sfârşit, spiritului observator al autoarei îi datorăm şi CHESTIA ZILE ANTI-PEDAGOGIC! Auxist, bă? Cică e vorba să ne îndoape cu predici şi conferinţe, ca să ne facă iducaţia! — Naţi-o frântă! Cu ce iducaţie să ne mai alegem, dacă bagă parlamentari între noi?!... O greşală binecuvântată Am scris : frământător". A apârut: „fremătător". Era cu prilejul istorisirii unor întâmplări din Amintirile lui Ion Creangă. Hazardul? Linotypul? Scrisul necitet? Care din acestea a fost atât de îndatoritor fată de mine? Căci (e de la sine înţeles) Creanga nu poate decât să fremete, mai ales una despre care Bogrea spunea (nu ştiu dacă citez exact) că este o „Creangă din vastul codru secular“. Legătura — firească — dintre nume şi verbe cât mai vioi reluată tocmai mulţumită acestei greşeli. Greşală binecuvântată ca şi aceea pe care şarpele Edenului i-a insinuat-o Evei. Genul uman a apărut abia în urma erorii străbuniceşti. Un nou gen literar — pe care-l voi numi al armonizării — se va ivi, poate, ca o consecinţă a inadvertenţă tipografice pomenite. Ceea ce s’a întâmplat , propos de Ion Creangă, bănuesc că putea să aibă loc şi dacă ar fi fost vorba despre: A. Frunză şi Alex. P. Arbore, Ion Gorun şi Ionescu de la Brad, Alexandru Sihleanu şi Codru Drăguşanu, Andrei Branişte şi Bucura Dumbravă. Şi despre Ieromonahu Silvestru. Şi nu mai puţin despre Mihail Codreanu. Dovezi, pentru transformarea în afirmări a conjecturilor de mai la deal, îmi oferă fapte petrecute în creerul meu. Martore mi’s buletinele de cerere ale Academiei Române că n’am cetit dramele lui Scurtescu fără să fi răsfoit în acelaș timp „Fulga“lui Grandea; și nu odată m’am întors dela Slavischrumänisches Psalterbruchstück a lui Găluşcă, ,la Chrestomatia română a lui Gaster. Antitetice sau analogice, numele se înfăţişează, lungi şiruri, în mintea mea. Nu apar darnice în soluţii şi nici totdeauna definitoare. Ele vin să inspire. Ele mă fac să presimt. Da, să presimt. Ce legătură, bunăoară, poate fi, la prima vedere, între eseistul fin al Parabolelor şi paradoxelor, traducătorul lui Walt Whitman şi al lui Rabindranath Tagore şi între răposatul profesor de franceză care acum mai bine de patru decenii, în „Literatorul“ şi în „Analele literare“ a scris (cam didactice, dar conştiincioase) lecţiuni de estetică? Şi totuşi numele lor — AL Busuioceanu şi Bonifaciu Florescu — m-au făcut să-i pun în aceeaş serie a lecturilor mele. Şi iată cun graţie acestei apropieri, am putut avea bucuria să văd că, deşi de la studiul lui B. Florescu despre Grigore Alexandrescu (tipărit în „Columna lui Traian“ de la 1874) până la prefaţa pe care Busuioceanu a alcătuit-o pentru ediţia operelor lui Alexandrescu scoasă de „Cultura Naţională“ a trecut o jumătate de veac, — totuş bunele păreri de atunci n’au fost infirmate de criticii sensibilităţii modeme. Şi iată de ce spuneam că e probabilăivirea unui nou gen de cercetări. In orice caz, apariţia unei noui ordini în critică şi în istoria literaturii. Intr’adevăr, cu cât mai arbitrară ar fi ordinea homo-synonimistică a materiei, decât cea cronologică, ori alfabetică, ori chiar a genurilor literare? Memoriei, încalte, orânduirea după similitudinea (ori opoziţia) numelor i-ar oferi preţioase resurse pline de surprinderi. O istorie a liteaturii, a culturii, a publicisticei româneşti unde Eugen Ciuchi să fie în imediata apropiere a lui Grigore Pişculescu; unde braşoveanul Teodor Corbea (care a tipărit în 1720 o Psaltire) să se găsească lângă I. Ciocârlan, Ioan Păun, V. D. Păun, Const. Graur, Scarlat Struteanu şi D. I. Cucu; unde în acelaş compartiment literar să ia loc: Emil Gârleanu, N. Dunăreanu, I. M. Râureanu, G. Talaz, Sandu Teleajen, Const. Rîulet etc.... ar face o deosebită plăcere Mnemosynei. . Mnemosynei, care e zeița adu- cerii-aminte și maica Muzelor! B. L. * (Citiți continuarea în pag. II-a)