Adevěrul, decembrie 1929 (Anul 42, nr. 14094-14117)

1929-12-01 / nr. 14094

. r A ti AN­BL 42 - PQ. 14004 Duminică 1 Decsmfi pagini Adevăr­u­l POWDATjlRT' V' «ELDIMAN 1888—1397 ______________ ____ XUJ­­A1UK1­ CONST. MILLE 1897—1928 750 lei pe un an x. , ABONAMENTE: 380 lei pe 6 Iuni In străinătate ___________ 200 lei pe 3 Iuni j| dubln LEI 3 BIROURILE: București, Str. Const. Mills (sprinţar) No. 7—9—11 Direcţia 357 /72. imipT rrn&ivr . Administraţiil 307/69. TELEFOANE ! Centrala: 306 67, 324/73, 340/79, 353/54 Provincia : 310/66. ViiTORUL exclamă: „Toată lumea să sufere!“ Ştim. E principiul d-lui Vintilă. D-sa admitea to­tuşi o excepţie: d. Tancred era scutit de suferința generală! CONTRACTUL VIDRIGHIN LA CAMERĂ Mulţumită d-lui Pardos, deputat­ele Prahova, am avut ieri la Cameră o scurtă, dar incisivă discuţie asu­pra contractului Vidrighin. Am aflat de pe banca ministerială, prin d. Madgearu, am aflat deci din izvor autentic, ce este cu acest con­tract, a cărui răspundere ministrul de finanţe şi-a asumat-o pe dea’n­­tregul. Am aflat că d. Vidrighin va prind într’adevăr un salariu de trei milioane şi am putut lua cunoştinţă, de unele din argumentele foarte plauzibile, cari au determinat guver­nul să încheie contractul cu d-sa. Evident că o întreprindere imensă cum e cea a drumurilor de fer, unde se administrează miliarde şi unde ispitele pândesc la toate colţurile, nu poate avea în fruntea ei pe un om plătit în mod atât de insuficient, încât să fie silit să caute a suplini pe alte căi, pe cine ştie ce căi, la lipsurile ce lasă resursele sale, dacă e vorba să poată acoperi nevoile u­­nui trai corespunzător situaţiunii ce ocupă. La acest argument al ministrului de finanţe, nu este nimic de obiec­tat în principiu. Orice întreprin­dere privată — şi sub actualul lor regim c. f. r. sunt, în­tr’o anume măsură, o întreprindere privată — plăteşte directorii ei în mod larg, fi­indcă îi alege dintre cei mai capa­bili ai specialităţii lor şi vrea să poată conta pe absoluta lor corecti­tudine. In plus, cheltuiala mai mare ce reclamă salariul unui­ om capabil, poate îi însutit compensată, prin ceia ce produce capacitatea sa, fie realizând economii, fie raţionali­zând exploatarea, fie înfrânând ri­sipa şi dezordinea. Dar, ni se pare că în cazul con­tractului Vidrighin, analogia cu o întreprindere privată nu este tocmai completă. Căile ferate sunt o între­prindere comercializată autonomă, dar ingerinţa statului asupra gestiu­nii lor, este încă considerabilă­ şi convingerea că ele sunt indepen­dente de dânsul, nu a avut încă vre­me să se implanteze în conştiinţă şi nici nu poate să se împlanteze, câtă vreme rămâne în picioare constata­rea d-lui Mihai Popovîci, ministrul de finanţe de ieri, pe care şi-a în­­suşit-o şi d. Madgearu ,ministrul de finanţe de azî, că un deficit la c. f. r. se repercutează asupra bugetului statului. Comercialmente vorbind, d. Mad­gearu are dreptate. Comercialmen­te vorbind şi d. Vidrighin are drep­tate. Comercialmente vorbind, con­tractul acestuia este explicabil și este acceptabil. Comercialmente vorbind, căile ferate sunt obligate să ia asupra-le riscul acestui contract, pentru ca să poată beneficia de re­­zultatele capacitati d d-lui Vidrighin, ipotetice pentru adversarii d-sale, până ce realitatea Ie va confirma, dar în judecata ministrului, care-şi ia răspunderea, probabile, şi chiar sigure. Dar oricât ar fi de comercializate c. f. r., ele rămân o Instituţie publică, ele poartă în spinare consecinţele si­­tuaţiunii lor anterioare, ca întreprin­dere de stat, — şi cum în conduce­rea lor, orice s’ar spune, nu pot pre­vala exclusiv principiile de condu­cere materiale, cari domină comer­ţul propriu zis, fără mari pagube pentru economia naţională, tot aşa nu se pot elimina din conducerea lor morală, principiile cari trebuie să domine raporturile dintre stat şi funcţionarii săi, a căror situaţie, este prin definiţie, alta, decât cea a func­ţionarilor privaţi. Nu ar fi deci rezonabil, dacă gu­vernul nu şi-ar da seamă, că în u­­nele dintre argumentele cu cari a replicat d. Pardos, se oglindeşte gândul zecilor de mi de funcţionari de la c. f. r. şi din alte întreprinderi ale statului, comercializate şi neco­mercializate. Nu le este nici lor in­accesibil adevărul, că pentru a putea cere absolută corectitudine directo­rului c. f. r., acesta trebuie să fie su­ficient plătit. Dar ce este adevărat pentru cei mari, le apare mai adevă­rat pentru cei mici. Şi când le ceri acestora să fie corecţi, chiar dacă rebuie să rabde de foame, cu fami­­iile lor, — nu poţi bine să le pui în aţă contractul şefului suprem, cu un salariu care pentru concepţiile pr reduse despre bogăţie, reprezin­tă o avere fabuloasă. E desigur just ce a spus d. Mad­­gearu, cu duioase cuvinte de compă­­imire pentru cei mici, că tocmai prin capacitatea sa, directorul ge­neral poate crea situaţiunea finan­ciară care să îngăduie ameliorarea Situaţiei tuturor subalternilor săi, a vitregei armate pe care o comandă, — dar par’că tot mai frumos e, mai încurajator, moralmente mai înălţă­­,oi, dacă generalul sufere măcar re­­ativ, alături de soldaţii săi. Asta, ce-i drept, nu e comercialmente gân­dit, dar aşa gândeşte mulţimea şi e bine ca guvernul s’o ş­tie. Ea nu este invidioasă, cum cred unii. Ea ar aproba din toată inima şi o mai mnare salarizare a d-lui Vidrighin şi Ji­ar o mare recompensă naţională pentru d-sa, — dar, la toamnă, când ’ar fi numărat bobocii şi s’ar fi rîăsit că sunt într’adevăr atât de buni şi de graşi cum se doreşte şi se aşteaptă. Spunând acestea nu ne refuzăm, cum am spus, nici argumentelor pe cari, ca întotdeauna, d. Madgearu, le-a produs cu atâta caldă convin­gere; nu trecem cu vederea nici di­­ficultăţile de toate rolurile lu cari a avut de luptat guvernul; nici nu ne închidem dreptăţii d-lui director general al c. f. r. care, are dreptul omenesc, de a cere o răsplată con­formă muncii ce vrea să depuie, ca­pacităţii ce-şi cunoaşte şi meritelor. Ce, după afirmarea documentată a d-lui Madgearu, are de pe acum şi să sperăm că va avea în viitor. Dar socotim necesar ca toţi factorii în pauză, să cunoască şi sentimentul o­­­piniei publice fiindcă aceasta poate fi de însemnătate pentru întreaga situaţie politică. S. Brănişîesrski NOTE OFICIOSUL averescan vestejeş­te „necesităţile electorale" din pri­cina cărora partidele „democrati­ce" sunt nevoite să facă multe con­cesiuni. E drept că averescan­ii nu prea au să asculte de necesităţi electo­rale. Pe ei nu-i votează alegătorii, ci jandarmii! I­ERI, LA CAMERA, d. Pompiliu Ioniţescu a spus că încă înainte ca presa să fi început agitaţia pe chestia Milozi, guvernul a interve­nit şi a luat m­ăsuri. Exact, a lăsat ca victima să fie primită în spital. GLOSE POLITICE... ŞURUBUL Părintele Man a retrăit pe ziua de ori unul din frumoasele d-sale momente de luptător din timpul opoziţiei. Pe cale de comunicare s’a erijat în apărătorul prinţului Carol şi, între timp, ca simplu mezeik, a servit ministrului de justiţie o întrebare de natură să dovedească că D. Iunian este u­­nul din factorii care zădărnicesc înfăptuirea exproprierii şi împro­prietăririi in Ardeal. D. Iunian nu s’a prea emoţio­nat. Din contră, folosindu-se de faptul că părintele Man a vorbit de şuruburi cari n’ar prea func­ţiona în mod satisfăcător la mi­nisterul de justiţie, ministrul de justiţie a declarat, în mijlocul hohotului de râs şi aplauzele® majorităţii, că, pe d-sa, nu prea îl interesează şuruburile ori de unde ar porni încercarea de a le învârti. In legătură cu această chesti­une putem servi un amănunt in­teresant. In speţă, plângerea pă­rintelui Man se întemeiază pe faptul că în loc de a numi pe un judecător din Dej, care să lucre­ze la comisia judeţeană de împro­prietărire, d. Iunian a făcut ma­rea greşală de a numi pe un con­silier de Curte de la Cluj. E într’adevăr extraordinar nu numai faptul acesta, dar mai cu seamă îndrăzneala ministrului de justiţie de a nu­m­i în comisie un alt judecător decât acela ca­re î s-a cerut de către cei intere­saţi. Părintele Man are dreptate. D. Iunian este un incorigibil; d-sa nu voieşte să ţie cont, nici­odată de demersurile desinteresate ale celor interesaţi. Iată de ce şi me­­zelicuri ca acelea de eri sunt bine­venite. Nu-i aşa părinte Man ? SINGURA NĂDEJDE Trebue să recunoaştem că li­beralii, în opoziţie, au învăţat ceva: au învăţat să vorbească în pilde! Nici­odată oratoria politi­că a liberalilor n’a fost atât de bogată în comparaţii, în metafo­re, în parabole — ca acum... Nu încercăm să explicăm fenome­nul. Ne mulţumim să-l consta­tăm. D. C. Neamţu, la Târgu Jiu, — molipsit de această boală — a spus: „Atunci când frunzele într’un pom încep să îngălbenească, ele cad sin­gure, fără să le scuture nimeni. „Şi frunzele din pomul naţional ţărănesc au îngălbenit şi vor cădea singure şi mai iute decât ne-am fi aşteptat“. (Aplauze furtunoase şi îndelung repetate. Ovaţiuni). ...Aşa­dar, aceasta este singura nădejde: că guvernul actual­­ va cădea singur, fără nici o cam­panie de răsturnare... Este o scădere de entuziasm grozavă, în rândurile opoziţiei care — acum câteva luni — era atât de gălăgioasă şi pornea a­­tât de vitejeşte la marea bătălie! Averescanii — deprimaţi. Li­beralii aşteaptă „căderea frunze­lor“. Şi unii şi alţii s’au deprins cu ideia ca anozi­mia va dura... Int. Trăim într’o lume nouă l­ui. Alta însă de cum îşi închipuia trecutul Ceea ce regreţi mai mult în faţa scurtimei vieţii — şi nu cred că acesta sa fie numai un sentiment al meu — este că dela un moment dat n’o să mai ştii ce schimbări se vor. Petrece în lume şi ce născociri o să mai dea la iveală ştiinţa. Gân­direa aceasta te stăpâneşte, e ade­vărat, la o vârstă mai înaintată, când ai ajuns în culmea dealului, de unde începe a se vedea groapa la care duce scoborâşul; în tine­reţe, altele te preocupă, căci vezi mereu numai suişul. Ne este însă, dat nouă, celor a căror viaţă atinge cu un capăt pe­rioada baricadelor şi cu celălalt domnia votului universal, pe de o­parte; pe de alta cunosc însă şi caii cu patru picioare şi pe cei cu forţa de aburi şi de electricitate,— ne este, zic, dar nouă, să trăim, mă­car cu un picior, în lumea cea nouă, pe care cei de acum o suta de ani nu o prea bănuiau, iar cei de mai de mult habar n’aveau de dânsa, nici măcar în vis. Asupra celor din ordinea ştiinţi­fică, nu e prea mult de insistat aci, căci oricine te cunoaşte, măcar din afară, şi în mod practic, cu toţii bucurându-ne de binefacerile atâ­tor descoperiri minunate, al căror capăt nimeni nu-l poate întrevedea. Pare un lant ce se va desfășura în etern. Asupra celor sociale însă, unde e mare dezacord între oameni, sunt enorm­ de multe de spus, tocmai din cauza acestui desacord. Vom indi­ca ce va putea sa încapă în rân­durile de fată. Uitati­-vă la cele ce se petrec în Germania. Acolo, legea, de când durează republica, — dintre cele mai noui în dată dar de o rară per­fecţie atât în teorie cât şi în prac­tică — îngădue ca părerile şi ce­rinţele­ unui anumit grup de cetă­ţeni, să fie imediat supuse unui re­­ferend pe sca­ră mică şi dacă 10 la sută din totalul alegătorilor în­­crişi o admit, referendul să fie su­pus pe dată ţării întregi pentru a­­plicare sau respingere. Nici­odată suveranitatea poporu­lui n’a fost împinsă mai departe. Ea e aproape desăvârşită. Vă închipuiţi ce ar fi fost, nu zi­cem în trecutul feudal, dar chiar în monarhia chipurile constituţio­nală pe care a înghiţit-o marele război, soarta dorinţelor ori­cărei grupe de cetăţeni. Ştiţi doar ce-au pătimit acolo socialiştii, câtă per­secuţie, sdruncin, mii de ani de închisoare, ameninţarea permanen­tă de revoluţie, etc., deşi la un mo­ment, dat numărul lor forma a­­proape jumătatea corpului electo­ral, împăratul şi guvernele nici nu se sinchisiau de ce cerea poporul. Şi se găseau totuşi unii care vor­beau de primejdiile teribile ale u­­nui regim democratic. Astăzi ei pot compara şi deduce în cunoştinţa de cauză. Probleme grave şi mari sufe­­rinţi au subminat întotdeauna şi pretutindeni popoarele şi ţările. Dar ce mijloace existau de a le solu­ţiona? Nici unele. Se răbda în tă­cere zeci şi chiar sute de ani, şi când nu mai era chip de răbdare, cazanul social sărea în aer din lip­să de supape. Istoria omenirii, în trecut, a fost astfel un nesfârşit noian de dureri şi de sânge. Nici cel mai mic abuz nu se putea stâr­pi şi sancţiona, ba chiar a pomeni numai de ele era prilej de pedepse grozave. Iar culmea era că acei ce beneficiau de asemenea regimuri, se numeau „oamenii ordinei“ şi a­­desea creştini! In Cehoslovacia, în Belgia, An­glia, Franţa, Elveţia, America de Nord, etc., se rezolvă aproape la fel ca în Germania de astăzi pro­blemele care preocupă aceste ţări. Baricade, atentate, răscoale, revo­luţii, au ajuns necunoscute, astfel în­cât tinerelor generaţii, când le citesc prin cărţi, li se par poveşti, nu realităţi. E cu adevărat o lume nouă aceia pe care ne-am norocit s-o apucăm. Numai că noi, cei mai în vârstă, o simţim şi o pricepem m­ai bine, căci ne amintim de a fi trăit un timp şi în lumea cea veche, în care o chestie de nimica toată da naştere, la lungi şi grele agitaţii până ce căpăta un început de rezolvare. A face un pas înainte, fără jertfe şi martiri nici nu se pomenea. De sigur că n’aţi uitat regimul ţarist în vremea căruia, la un număr ne­sfârşit de suferinţe şi de martiri, nu răspundea nici măcar cel mai mic pas înainte. Sfârşitul a fost cel groaznic pe care-l cunoaştem. Că Rusia a sărit atunci din lac în puţ, din ţarismul negru în cel roşu, asta nu face de­cât să confirme şi mai mult rândurile de mai sus. Ce lesne este astăzi câtorva să găsească pete în soare, să critice şi să afurisească democraţia! Cum ar fi rezolvat însă un regim reac­ţionar, în Germania de după marele război, problemele, ce se pun astăzi acolo, fie numai problema planului Young? Credeţi oare că un îm­părat sau un dictator ar fi lăsat toporului gri­j de a hotărî singur? Şi dacă n’ar fi făcut-o, cum ar fi putut ieşi din impas şi garanta or­­dinea internă, fără a tulbura de iz­­noavă pe cea externă? Iată că democraţia a rezolvat pro­blem­a aceasta atât de grea şi deli­cată în modul, cel mai simplu, mai elegant şi mai solid. După plebis­citul ce a fost fixat la o dată foar­te apropiată, niimeni nu va mai pu­tea agita, sa cârţi împotriva ho­­tărîrii poporului, compus acolo din totalitatea bărbaţilor şi a femeilor. Repet: e o lume nouă, foarte mi­nunată, în care te simţi fericit că trăeşti. Şi e numai începutul! In schimb, vedeţi unde e absen­tă democraţia: Rusia, Spania, Un­­garia, Bulgaria, Lituania, până mai mai deunăzi. . „Dar Italia? Hei, Italia! Să aştep­tam încă spre a judeca, după sfâr­şit. Căci nu fără o dureroasă strân­gere de inimă ne gândim la viitorul frumoasei şi iubitei Italii, România? Până în prezent, după primele zile de-o încă şovăelnică democraţie, ne menţinem mereu la „timp nestatornic“. La zilele defi­nitive de calm şi soare, nădăjduim numai, vor veni cândva, ca în Apus, cât de mult doresc să apu­cam şi vremea aceia! !■ Teodorescu Sfântul buget Cei ce cunosc biblia — afle-o şi cei ce n’o cunosc, — ştiu că cela ce domină vechiul testament e lupta apripă a lui Moise şi a profeţilor îm­potriva vitalului de aur, care, dări­­mat pentru un timp, reapare noro­dului spre închinare, celui de jos, ca şi celui de sus, dar de sigur că mai avan celui de sus. Acest viţei de aur, zeu nemuritor şi el, n’a pierit nici în timpurile de astăzi. Şi-a schimbat mereu numele după vremuri şi popoare, dar e veci­nie viu. In zi­tie noastre, el se nu­meşte buget şi e în mare slavă pre­tutindeni. Ba poate că actualmente, mai slăvit la noi ca ori­unde, jude­când după numărul excesiv al func­ţionarilor publici şi după cantitatea şi mărimea furturilor şi a fraude­lor, cari de la ei purced. De cum se naşte românaşul, se închină nu numai Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, dar şi acestui vi­ţel de aur, la care râvneşte tot timpul. Cultul bugetului e întreţinut cu mare osârdie de partidele politi­ce, care-şi recrutează cu el parti­zanii. Mă tem că in ziua în care ar dispărea viţelul de aur, în ceasul in care capiştaa ■ atului (precum şi a comunelor ,.idi judeţeior) s‘ar vă­duvi de buget, n’am mai vedea ur­mă de partide politice. Ce s‘ar pro­duce intr’un asemenea caz nu ştim, dar va fi desigur cu totul altceva decât astăzi. Or, iată că acele zile de restrişte sau huzur încep a se întrezări, căci bugetul pare a se nărui, ca şi viţelul de aur al evreilor în pustiu, în faţa mâniei lui Moise ce se scobora cu tablele legii de pe muntele Sinai. D-nii Maniu şi Madgeanu, pipăin­­du-l, i-au găsit goluri grozave, ce însumează jumătatea plinătăţii lui, goluri rămase de pe vremea marilor preoţi păgâni, ce se numesc Vintilă Bratianu şi Alexandru Averescu. Sfântul buget sună dar a goi la lovire. El se arată a fi de lemn, în­­să de un lemn cu vopseaua cojită și mâncat de carii. Cultul lui e deci in primejdie. înainte vreme, era un leac eficace. In cazuri de acestea se da fuga la buzunările contribuabilului pacient și nătărău, atât de nătărău, încât se punea imediat pe lucru ca să-şi um­­ple chimirul ce avea să fie de iznoa­­vă golit de bugetivori. Din nefericire însă pentru aceşti bugetivori, astăzi este atâta anan­ghie în massa birnicilor, încât să­răcia li face înţelepţi, îşi strâng şi cureaua pântecelui şi băerile pungii. Ţaranii, încaltea, nici nu vor să mai samene grâu, acel grâu cu care în special se îngrăşau târgoveţii şi vi­ţelul de aur. Au venit zile triste, şi, ca să ne ţinem în tonul biblic, începe epoca celor şapte vari slabe, cari nu mai fac viţei, nici măcar sfrijiţi ca dân­­sele, ci stârpesc şi înţarcă. Să fie oare şi la noi, astăzi, cum credeau proorocii lui Israel, că vre­­mea răsturnării viţelului de aur în­­seamnă viaţă curată şi ideală, în­toarcerea spre cele bune şi frumoa­se ? Să nădăjduim­ , index. De ce nu putem păstra de la scrii­tori noştri nici una din acele amin­tiri în care mai răsună viaţa şi gân­dul lor ? De ce Societatea Scriitorilor nu a izbutit să obţină acele obiecte mărunte ca valoare comercială, dar care au preţ­ când sunt adunate la un loc? Azi încă, zel şi bunăvoinţă ar mai putea să adune în dulăpioare cu geam — o pagină din Eminescu — o carte cu însemnări de Alecsan­­dri — slove decolorate de la Eliade şi versuri mărunte de Bolintineanu. Da­­că­ am căuta bine am găsi o pană a lui Vlahuţă, un desen de Barbu De­­lavrancea — un maldăr de notaţii de la Coşbu­c. Până acuma însă, So­cietatea Scriitorilor români nu a iz­butit să adune aceste religie litera­re ce s’ar complecta încă, adăogând tot ce se mai poate culege dela prie­tenii lui Anghel, Iosif şi atâţia alţii până la Davila. Un început cât de modest, o demonstraţie a unei ase­menea expoziţii literare, ar fi o săr­­bătoare frumoasă pe care o merită puţinii iubitori ai scrisului româ­nesc. Multora nici chipul nu li se cunoaşte — mulţi nu îşi mai au nici cărţile în comerţ. Dar de această a­­tenţiune acordată trecutului ar fo­losi cel dintâi ziua de azi. Sunt convins că un început bun ar descuia multe lăzi vechi — şi ar adu­ce în dar multe surprize neaşteptate. Când toată lumea se indigna că fos­tul castel Haşdeu a ajuns în ruină— şi amănuntele de un tragic pitoresc nu lipseau — să nu uităm că poate mai multă indiferenţă a lăsat să mu­­cezească manuscrise şi a risipit spre patru vânturi biblioteci preţioase. Să fie un „specific“ această totală in­diferenţă faţă de trecut ? Când în alte ţări civilizate un autograf sar­­băd­­uie spre preţuri fantastice de câte ori numele celui ce l-a dat e mai celebru, la noi numit petecul de hâr­tie cu timbrul „cap de bou“ să aibă valoare ? Iată ce nu pot înţelege. Pe cât e de profanatoare acea cu­riozitate de a zgândări amănunte in­time din viaţa unui artist — vântu­rând brutal taine pe care el a vrut să le ascundă — pe atât socot de pi­oasă cultivarea amintirii curate în cartea pe care au trecut ochii lui, în hârtia căreia i-a fost încredinţat un cântec, în icoana ce păstra semnul unei credinţe. Toate acestea conti­nuă să se risipească aşa cum au fost aruncate la gunoi sau în hala de ve­chituri şi acum o jumătate de veac. Poate că încă nu sântem îndeajuns de civilizaţia sufleteşte pentru ase­menea păstrări — însă când vom fi in stare a înţelege — va fi încă oda­­ta prea târziu. ADRIAN MANIU CARNETUL NOSTRU CASA AMINTIRILOR INTRE DEPUTAT! — In definitiv, nu e ni­ci o nenorocire că se bate la poliție. — Atâta timp cât nu ne bate pe noi! „TIGRUL“ ŞI... TIGR­OAICELE Când a fost să-şi dea ultima sufla­re, bătrânul Clemenceau în agonie a mai găsit totuşi puterea să strige, — ca femeile care se aflau în juni-i şa­casa. — Vreau să mor numai în faţa băr­baţilor! Mulţi, ca şi mine, au crezut de si­gur că exclamaţia ace­asta finală a lui Clemenceau era poate o explozie a... mysoginismului său.­­ Ne-am­ înşelat cu toţii. Clemenceau n’a unit femeile şi dacă a făcut la urmă acest gest antifemenin este poate , tocmai fiindcă le va fi iubit prea mult. Intr’unul din recentele numere ale lui ,,Neues Wiener Journal", o cola­­boratoare de mare talent a acestui ziar, Bertha Zuckerkandl-Szeps, îşi publică amintirile personale despre Clemenceau cu care era înrudită (o soră a ei era măritată cu Paul, fratele lui Georges Clemenceau). Clemenceau ţinea foarte mult la Bertha Zuckerkandl, dacă judecăm după scrisorile pe care ea le publi­că acum. Iată, de pildă, răspunsul „tigrului“ la o şăgalnică felicitare pe care dânsa i-a trimes-o cu prilejul împli­nirii a 70 de ani: „Iţi mulţumesc, amica mea. Nu-mi place insă de loc afirmarea ta că un tânăr de 70 de ani nu mai e în stare a fi îndrăgostit de-o femee. Sunt con­vins că şi după zece ani, de acum înainte, mort sau viu, te voiu iubi nebuneşte, aşa cum totdeauna te-am iubit. Salutări afectuoase soţului tău, respectuoase complimente fiului tău, iar tie... viaţa mea toată f­ ir CLEMENCEAU Dar atunci, care este explicaţia psichologică a ultimei explozii mi­­sogyne de care­ au vorbit toate zia­rele? După mine, iată una, care-mi pare plauzibilă. In „amintirile“ ei, tot această zia­ristă ne descrie scena ce a urmat o­­dată în casa lui Clemenceau după ce divorţase­­ de soţia pe care o adora şi care-1 înşelase. El rămase rece, neimpresionat in aparenţă. Puse să i se aducă hainele şi diver­­sele obiecte ce aparţinuse soţiei, Ie împacheta şi le aşeză el însuşi în cu­făr şi apoi luând un ciocan de le masa lui de scris, se apropie de bus­tul de marmoră al soţiei şi începu a-1 sfărâma, încet şi metodic, prefă­­cându-l în mii de fărâme. (E par’că scena când Bergerat din Manequin d’osier al lui Anatole France o sur­prinde pe M-me Bergerat în flagrant delict de adulter). Şi acum, când cunoaşteţi aceste detalii din viaţa intimă a „tigrului“, veţi înţelege ipoteza mea psycholo­­gică. Se spune că la mulţi muribunzi, in clipa finală, trec vertiginos, ca’n­­tr’un film de cinema. Înaintea mor­ţii, toate evenimentele importante ale vieţii. Clemenceau va fi avut viziunea so­ţiei care-l înşelase. Imaginea izbucni brusc din subconştient; şi atunci: — Să iasă femeile. Să mor numai In faţa bărbaţilor. Doctorul ’­grec NAZBATII VINA CEA MARE~ Oficiosul liberal se ridică împotri­­va „sectarismului“ actualului guvern. ...Cine mai poate fi atât de larg, de generos, de deschis In concepţiile sale, ca dulcele d. Vintilă Brătianui7 Rix. ► * Un incident neplăcut la Paris INTERVENŢIA LEGAŢIEI RO­MÂNE PARIS, 29. — De câteva zile se joasă la teatru! „Michel“ o come­die decoltată „Scara de serviciu“ a autorului elveţian Oltramare. In a­­ceastă comedie se vorbeşte despre regina unui stat balcanic, a cărei viaţă uşuratecă este adusă pe scenă. Legaţia română dela Paris, gă­sind că în unele scene s’ar găsi alu­zii deplasate la adresa Curţii regale a României, a intervenit pe lângă prefectura de poliţie din Paris ca să interzică reprezentarea piesei, întrucât prefectul de poliţie din Pa­ris nu are dreptul să oprească re­prezentarea pieselor, s-a adresat în mod amical directorului teatrului „Michel“, care a schimbat unele scene picante, precum şi denumirea personagiilor aduse pe scenă. Scriitorul Oltramare a ţinut să declare în mod public că în piesa sa nu se găseşte nici un fel de aluzie la Curtea regală a României sau la regina Maria. (Citiţi continuarea la pag. II-a) PETITS FOURS de F. DUMA GÂSCULIŢA ^Academia Franceză, care se ocu­pă, cam de multişor, cu redactarea marelui dicţionar al limbei france­ze, a adoptat deunăzi expresia populară „petit d­e blanche". O expresie analoagă, deşi mai puţin pitorească, există şi în limba noa­stră; noi ne mulţumim cu cuvântul: gâsculiţă. In fond e­­acelaş lucru. Nemuritorii francezi i-au dat ur­mătoarea definiţie: „o fată tânără şi candidă, care nu ştie nimic des­pre viaţă". Se poate spune, cu drept cuvânt, că savanta Academie a salvat o no­ţiune pe care să dispară, presând-o între filele dicţionarului ca pe un fluture. Căci „la petite d­e blanche’’ nu mai e de mult nici mică, nici al­bă, nici gâscă... S’a dus, a zburat şi s’a metamor­fozat într’o pasăre pestriţă, cu cali­tăţi şi mai pestriţe... Un vechiu adagio german sună: Andere Zeiten — andere Vo­egel; Andere Voegel — neue Lieder... Nu avem, deci, nici măcar conso­larea surprinderei. Ar fi fost cu to­tul anormal să vedem pe parchetul luminat de jos — gâsculiţe dan­sând în sunetele jazzbandului... Dacă se mai găsesc, totuşi, pă­rinţi naivi şi pedagogi mucegăiţi care confundă pescăruşii deprinşi cu furtuna, cu gâştele domestice — e mai mult ridicol decât trist... Deunăzi a fost exclusă de la re­numitul institut Gardner, din New- York, o elevă bună pentru „activi­tatea ei extra-şcolară”. Direcţia a­­flase — cam târziu — că sub pseu­donimul Carmen des Bannes se ascunde eleva Jackson, în vârstă de 16 ani. Or, Carmen des Bannes a publicat un roman, foarte citit, cu titlul de „Eleva!’ în care descrie, cu mult talent şi spirit de observa­ţie, evoluţia erotică a unei fete în cursul vieţei de internat Şcolărită de la nobilul Institut de fete tratea­ză, în lucrarea ei, probleme sexuale cu o competenţă care a indignat pe toţi profesorii. — Indignarea profesorilor a avut însă un efect neaşteptat: a indignat, la rândul ei, pe mama elevei, care a declarat că nu înţelege cum poate să atragă o pedeapsă atât de seve­ră o operă atât de morală ca aceia a fiicei sale... Eh! ale lumei valuri... cu ale sale cașcavaluri. PARADISUL AVO­CAŢILOR Există o ţară cu care avem foar­te multe puncte de contact, de ru­bedenie şi de asemănare . — Grecia. Cu toate astea — sau tocmai din această cauză — nu urmărim cu a­­tenţia cuvenită pe fraţii n noştri din Extremul Balcanic... Căci, dacă Franţa este sora noastră_mai_mare, neîndoios ,că Grecia este sora noa­stră mai mică. Dar aşa procedăm de obicei cu rudele mai apropiate, parcă avem întotdeauna mai multă solicitudine faţă de străini... Pro­cedare — nedreaptă şi greşita. Căci aproapele nostru este o oglindă în care putem observa mai uşor cali­tăţile şi cusururile proprii. Iar ju­decata sănătoasă se bazează, în­deobşte, pe analogii.­­Iată de ce nu putem trece cu ve­derea peste o statistică publicată recent de Liga Naţiunilor, o sta­tistică referitoare la o categorie socială foarte numeroasă şi la noi, în Grecia sunt 6000 de avocaţi activi, dintre cari 2000 îşi fac da­toria în conştiinţă la Atena, se duc adică — după vorba lui Cara­­giale — la 1 trecute fix la tribu­nal.. Grecia are 6.200.000 de locuitori. Aşa­dar , un avocat pentru fiecare mie de locuitori, inclusiv bunicii şi bunicele, surdo-muţii şi pruncii. Atena este şi mai privilegiată: câte 1 la 227. Pe lângă avocaţii ti­traţi mai există o sumedenie de jurisconsulţi cari dau sfaturi prin unghere şi apar chiar în instanţă ca apărători. Aceştia din urmă lipsesc din sta­tistica Ligii Naţiunilor. Dacă-i nu­măra, am fi aflat, poate, că fiecare familie îşi are jurisconsultul ei. Cu atâţia apărători, lucrurile ar trebui să meargă ca la tobogan. Guvernul din Atena ar putea re­nunţa cu succes la corpul vardişti­­lor şi chiar la instituţia jandarme­riei... dacă, nota bene, toţi aceşti­a­

Next