Adevěrul, decembrie 1929 (Anul 42, nr. 14094-14117)
1929-12-01 / nr. 14094
. r A ti ANBL 42 - PQ. 14004 Duminică 1 Decsmfi pagini Adevărul POWDATjlRT' V' «ELDIMAN 1888—1397 ______________ ____ XUJA1UK1 CONST. MILLE 1897—1928 750 lei pe un an x. , ABONAMENTE: 380 lei pe 6 Iuni In străinătate ___________ 200 lei pe 3 Iuni j| dubln LEI 3 BIROURILE: București, Str. Const. Mills (sprinţar) No. 7—9—11 Direcţia 357 /72. imipT rrn&ivr . Administraţiil 307/69. TELEFOANE ! Centrala: 306 67, 324/73, 340/79, 353/54 Provincia : 310/66. ViiTORUL exclamă: „Toată lumea să sufere!“ Ştim. E principiul d-lui Vintilă. D-sa admitea totuşi o excepţie: d. Tancred era scutit de suferința generală! CONTRACTUL VIDRIGHIN LA CAMERĂ Mulţumită d-lui Pardos, deputatele Prahova, am avut ieri la Cameră o scurtă, dar incisivă discuţie asupra contractului Vidrighin. Am aflat de pe banca ministerială, prin d. Madgearu, am aflat deci din izvor autentic, ce este cu acest contract, a cărui răspundere ministrul de finanţe şi-a asumat-o pe dea’ntregul. Am aflat că d. Vidrighin va prind într’adevăr un salariu de trei milioane şi am putut lua cunoştinţă, de unele din argumentele foarte plauzibile, cari au determinat guvernul să încheie contractul cu d-sa. Evident că o întreprindere imensă cum e cea a drumurilor de fer, unde se administrează miliarde şi unde ispitele pândesc la toate colţurile, nu poate avea în fruntea ei pe un om plătit în mod atât de insuficient, încât să fie silit să caute a suplini pe alte căi, pe cine ştie ce căi, la lipsurile ce lasă resursele sale, dacă e vorba să poată acoperi nevoile unui trai corespunzător situaţiunii ce ocupă. La acest argument al ministrului de finanţe, nu este nimic de obiectat în principiu. Orice întreprindere privată — şi sub actualul lor regim c. f. r. sunt, într’o anume măsură, o întreprindere privată — plăteşte directorii ei în mod larg, fiindcă îi alege dintre cei mai capabili ai specialităţii lor şi vrea să poată conta pe absoluta lor corectitudine. In plus, cheltuiala mai mare ce reclamă salariul unui om capabil, poate îi însutit compensată, prin ceia ce produce capacitatea sa, fie realizând economii, fie raţionalizând exploatarea, fie înfrânând risipa şi dezordinea. Dar, ni se pare că în cazul contractului Vidrighin, analogia cu o întreprindere privată nu este tocmai completă. Căile ferate sunt o întreprindere comercializată autonomă, dar ingerinţa statului asupra gestiunii lor, este încă considerabilă şi convingerea că ele sunt independente de dânsul, nu a avut încă vreme să se implanteze în conştiinţă şi nici nu poate să se împlanteze, câtă vreme rămâne în picioare constatarea d-lui Mihai Popovîci, ministrul de finanţe de ieri, pe care şi-a însuşit-o şi d. Madgearu ,ministrul de finanţe de azî, că un deficit la c. f. r. se repercutează asupra bugetului statului. Comercialmente vorbind, d. Madgearu are dreptate. Comercialmente vorbind şi d. Vidrighin are dreptate. Comercialmente vorbind, contractul acestuia este explicabil și este acceptabil. Comercialmente vorbind, căile ferate sunt obligate să ia asupra-le riscul acestui contract, pentru ca să poată beneficia de rezultatele capacitati d d-lui Vidrighin, ipotetice pentru adversarii d-sale, până ce realitatea Ie va confirma, dar în judecata ministrului, care-şi ia răspunderea, probabile, şi chiar sigure. Dar oricât ar fi de comercializate c. f. r., ele rămân o Instituţie publică, ele poartă în spinare consecinţele situaţiunii lor anterioare, ca întreprindere de stat, — şi cum în conducerea lor, orice s’ar spune, nu pot prevala exclusiv principiile de conducere materiale, cari domină comerţul propriu zis, fără mari pagube pentru economia naţională, tot aşa nu se pot elimina din conducerea lor morală, principiile cari trebuie să domine raporturile dintre stat şi funcţionarii săi, a căror situaţie, este prin definiţie, alta, decât cea a funcţionarilor privaţi. Nu ar fi deci rezonabil, dacă guvernul nu şi-ar da seamă, că în unele dintre argumentele cu cari a replicat d. Pardos, se oglindeşte gândul zecilor de mi de funcţionari de la c. f. r. şi din alte întreprinderi ale statului, comercializate şi necomercializate. Nu le este nici lor inaccesibil adevărul, că pentru a putea cere absolută corectitudine directorului c. f. r., acesta trebuie să fie suficient plătit. Dar ce este adevărat pentru cei mari, le apare mai adevărat pentru cei mici. Şi când le ceri acestora să fie corecţi, chiar dacă rebuie să rabde de foame, cu famiiile lor, — nu poţi bine să le pui în aţă contractul şefului suprem, cu un salariu care pentru concepţiile pr reduse despre bogăţie, reprezintă o avere fabuloasă. E desigur just ce a spus d. Madgearu, cu duioase cuvinte de compăimire pentru cei mici, că tocmai prin capacitatea sa, directorul general poate crea situaţiunea financiară care să îngăduie ameliorarea Situaţiei tuturor subalternilor săi, a vitregei armate pe care o comandă, — dar par’că tot mai frumos e, mai încurajator, moralmente mai înălţă,oi, dacă generalul sufere măcar reativ, alături de soldaţii săi. Asta, ce-i drept, nu e comercialmente gândit, dar aşa gândeşte mulţimea şi e bine ca guvernul s’o ştie. Ea nu este invidioasă, cum cred unii. Ea ar aproba din toată inima şi o mai mnare salarizare a d-lui Vidrighin şi Jiar o mare recompensă naţională pentru d-sa, — dar, la toamnă, când ’ar fi numărat bobocii şi s’ar fi rîăsit că sunt într’adevăr atât de buni şi de graşi cum se doreşte şi se aşteaptă. Spunând acestea nu ne refuzăm, cum am spus, nici argumentelor pe cari, ca întotdeauna, d. Madgearu, le-a produs cu atâta caldă convingere; nu trecem cu vederea nici dificultăţile de toate rolurile lu cari a avut de luptat guvernul; nici nu ne închidem dreptăţii d-lui director general al c. f. r. care, are dreptul omenesc, de a cere o răsplată conformă muncii ce vrea să depuie, capacităţii ce-şi cunoaşte şi meritelor. Ce, după afirmarea documentată a d-lui Madgearu, are de pe acum şi să sperăm că va avea în viitor. Dar socotim necesar ca toţi factorii în pauză, să cunoască şi sentimentul opiniei publice fiindcă aceasta poate fi de însemnătate pentru întreaga situaţie politică. S. Brănişîesrski NOTE OFICIOSUL averescan vestejeşte „necesităţile electorale" din pricina cărora partidele „democratice" sunt nevoite să facă multe concesiuni. E drept că averescanii nu prea au să asculte de necesităţi electorale. Pe ei nu-i votează alegătorii, ci jandarmii! IERI, LA CAMERA, d. Pompiliu Ioniţescu a spus că încă înainte ca presa să fi început agitaţia pe chestia Milozi, guvernul a intervenit şi a luat măsuri. Exact, a lăsat ca victima să fie primită în spital. GLOSE POLITICE... ŞURUBUL Părintele Man a retrăit pe ziua de ori unul din frumoasele d-sale momente de luptător din timpul opoziţiei. Pe cale de comunicare s’a erijat în apărătorul prinţului Carol şi, între timp, ca simplu mezeik, a servit ministrului de justiţie o întrebare de natură să dovedească că D. Iunian este unul din factorii care zădărnicesc înfăptuirea exproprierii şi împroprietăririi in Ardeal. D. Iunian nu s’a prea emoţionat. Din contră, folosindu-se de faptul că părintele Man a vorbit de şuruburi cari n’ar prea funcţiona în mod satisfăcător la ministerul de justiţie, ministrul de justiţie a declarat, în mijlocul hohotului de râs şi aplauzele® majorităţii, că, pe d-sa, nu prea îl interesează şuruburile ori de unde ar porni încercarea de a le învârti. In legătură cu această chestiune putem servi un amănunt interesant. In speţă, plângerea părintelui Man se întemeiază pe faptul că în loc de a numi pe un judecător din Dej, care să lucreze la comisia judeţeană de împroprietărire, d. Iunian a făcut marea greşală de a numi pe un consilier de Curte de la Cluj. E într’adevăr extraordinar nu numai faptul acesta, dar mai cu seamă îndrăzneala ministrului de justiţie de a numi în comisie un alt judecător decât acela care î s-a cerut de către cei interesaţi. Părintele Man are dreptate. D. Iunian este un incorigibil; d-sa nu voieşte să ţie cont, niciodată de demersurile desinteresate ale celor interesaţi. Iată de ce şi mezelicuri ca acelea de eri sunt binevenite. Nu-i aşa părinte Man ? SINGURA NĂDEJDE Trebue să recunoaştem că liberalii, în opoziţie, au învăţat ceva: au învăţat să vorbească în pilde! Niciodată oratoria politică a liberalilor n’a fost atât de bogată în comparaţii, în metafore, în parabole — ca acum... Nu încercăm să explicăm fenomenul. Ne mulţumim să-l constatăm. D. C. Neamţu, la Târgu Jiu, — molipsit de această boală — a spus: „Atunci când frunzele într’un pom încep să îngălbenească, ele cad singure, fără să le scuture nimeni. „Şi frunzele din pomul naţional ţărănesc au îngălbenit şi vor cădea singure şi mai iute decât ne-am fi aşteptat“. (Aplauze furtunoase şi îndelung repetate. Ovaţiuni). ...Aşadar, aceasta este singura nădejde: că guvernul actual va cădea singur, fără nici o campanie de răsturnare... Este o scădere de entuziasm grozavă, în rândurile opoziţiei care — acum câteva luni — era atât de gălăgioasă şi pornea atât de vitejeşte la marea bătălie! Averescanii — deprimaţi. Liberalii aşteaptă „căderea frunzelor“. Şi unii şi alţii s’au deprins cu ideia ca anozimia va dura... Int. Trăim într’o lume nouă lui. Alta însă de cum îşi închipuia trecutul Ceea ce regreţi mai mult în faţa scurtimei vieţii — şi nu cred că acesta sa fie numai un sentiment al meu — este că dela un moment dat n’o să mai ştii ce schimbări se vor. Petrece în lume şi ce născociri o să mai dea la iveală ştiinţa. Gândirea aceasta te stăpâneşte, e adevărat, la o vârstă mai înaintată, când ai ajuns în culmea dealului, de unde începe a se vedea groapa la care duce scoborâşul; în tinereţe, altele te preocupă, căci vezi mereu numai suişul. Ne este însă, dat nouă, celor a căror viaţă atinge cu un capăt perioada baricadelor şi cu celălalt domnia votului universal, pe de oparte; pe de alta cunosc însă şi caii cu patru picioare şi pe cei cu forţa de aburi şi de electricitate,— ne este, zic, dar nouă, să trăim, măcar cu un picior, în lumea cea nouă, pe care cei de acum o suta de ani nu o prea bănuiau, iar cei de mai de mult habar n’aveau de dânsa, nici măcar în vis. Asupra celor din ordinea ştiinţifică, nu e prea mult de insistat aci, căci oricine te cunoaşte, măcar din afară, şi în mod practic, cu toţii bucurându-ne de binefacerile atâtor descoperiri minunate, al căror capăt nimeni nu-l poate întrevedea. Pare un lant ce se va desfășura în etern. Asupra celor sociale însă, unde e mare dezacord între oameni, sunt enorm de multe de spus, tocmai din cauza acestui desacord. Vom indica ce va putea sa încapă în rândurile de fată. Uitati-vă la cele ce se petrec în Germania. Acolo, legea, de când durează republica, — dintre cele mai noui în dată dar de o rară perfecţie atât în teorie cât şi în practică — îngădue ca părerile şi cerinţele unui anumit grup de cetăţeni, să fie imediat supuse unui referend pe scară mică şi dacă 10 la sută din totalul alegătorilor încrişi o admit, referendul să fie supus pe dată ţării întregi pentru aplicare sau respingere. Niciodată suveranitatea poporului n’a fost împinsă mai departe. Ea e aproape desăvârşită. Vă închipuiţi ce ar fi fost, nu zicem în trecutul feudal, dar chiar în monarhia chipurile constituţională pe care a înghiţit-o marele război, soarta dorinţelor oricărei grupe de cetăţeni. Ştiţi doar ce-au pătimit acolo socialiştii, câtă persecuţie, sdruncin, mii de ani de închisoare, ameninţarea permanentă de revoluţie, etc., deşi la un moment, dat numărul lor forma aproape jumătatea corpului electoral, împăratul şi guvernele nici nu se sinchisiau de ce cerea poporul. Şi se găseau totuşi unii care vorbeau de primejdiile teribile ale unui regim democratic. Astăzi ei pot compara şi deduce în cunoştinţa de cauză. Probleme grave şi mari suferinţi au subminat întotdeauna şi pretutindeni popoarele şi ţările. Dar ce mijloace existau de a le soluţiona? Nici unele. Se răbda în tăcere zeci şi chiar sute de ani, şi când nu mai era chip de răbdare, cazanul social sărea în aer din lipsă de supape. Istoria omenirii, în trecut, a fost astfel un nesfârşit noian de dureri şi de sânge. Nici cel mai mic abuz nu se putea stârpi şi sancţiona, ba chiar a pomeni numai de ele era prilej de pedepse grozave. Iar culmea era că acei ce beneficiau de asemenea regimuri, se numeau „oamenii ordinei“ şi adesea creştini! In Cehoslovacia, în Belgia, Anglia, Franţa, Elveţia, America de Nord, etc., se rezolvă aproape la fel ca în Germania de astăzi problemele care preocupă aceste ţări. Baricade, atentate, răscoale, revoluţii, au ajuns necunoscute, astfel încât tinerelor generaţii, când le citesc prin cărţi, li se par poveşti, nu realităţi. E cu adevărat o lume nouă aceia pe care ne-am norocit s-o apucăm. Numai că noi, cei mai în vârstă, o simţim şi o pricepem mai bine, căci ne amintim de a fi trăit un timp şi în lumea cea veche, în care o chestie de nimica toată da naştere, la lungi şi grele agitaţii până ce căpăta un început de rezolvare. A face un pas înainte, fără jertfe şi martiri nici nu se pomenea. De sigur că n’aţi uitat regimul ţarist în vremea căruia, la un număr nesfârşit de suferinţe şi de martiri, nu răspundea nici măcar cel mai mic pas înainte. Sfârşitul a fost cel groaznic pe care-l cunoaştem. Că Rusia a sărit atunci din lac în puţ, din ţarismul negru în cel roşu, asta nu face decât să confirme şi mai mult rândurile de mai sus. Ce lesne este astăzi câtorva să găsească pete în soare, să critice şi să afurisească democraţia! Cum ar fi rezolvat însă un regim reacţionar, în Germania de după marele război, problemele, ce se pun astăzi acolo, fie numai problema planului Young? Credeţi oare că un împărat sau un dictator ar fi lăsat toporului grij de a hotărî singur? Şi dacă n’ar fi făcut-o, cum ar fi putut ieşi din impas şi garanta ordinea internă, fără a tulbura de iznoavă pe cea externă? Iată că democraţia a rezolvat problema aceasta atât de grea şi delicată în modul, cel mai simplu, mai elegant şi mai solid. După plebiscitul ce a fost fixat la o dată foarte apropiată, niimeni nu va mai putea agita, sa cârţi împotriva hotărîrii poporului, compus acolo din totalitatea bărbaţilor şi a femeilor. Repet: e o lume nouă, foarte minunată, în care te simţi fericit că trăeşti. Şi e numai începutul! In schimb, vedeţi unde e absentă democraţia: Rusia, Spania, Ungaria, Bulgaria, Lituania, până mai mai deunăzi. . „Dar Italia? Hei, Italia! Să aşteptam încă spre a judeca, după sfârşit. Căci nu fără o dureroasă strângere de inimă ne gândim la viitorul frumoasei şi iubitei Italii, România? Până în prezent, după primele zile de-o încă şovăelnică democraţie, ne menţinem mereu la „timp nestatornic“. La zilele definitive de calm şi soare, nădăjduim numai, vor veni cândva, ca în Apus, cât de mult doresc să apucam şi vremea aceia! !■ Teodorescu Sfântul buget Cei ce cunosc biblia — afle-o şi cei ce n’o cunosc, — ştiu că cela ce domină vechiul testament e lupta apripă a lui Moise şi a profeţilor împotriva vitalului de aur, care, dărimat pentru un timp, reapare norodului spre închinare, celui de jos, ca şi celui de sus, dar de sigur că mai avan celui de sus. Acest viţei de aur, zeu nemuritor şi el, n’a pierit nici în timpurile de astăzi. Şi-a schimbat mereu numele după vremuri şi popoare, dar e vecinie viu. In zitie noastre, el se numeşte buget şi e în mare slavă pretutindeni. Ba poate că actualmente, mai slăvit la noi ca oriunde, judecând după numărul excesiv al funcţionarilor publici şi după cantitatea şi mărimea furturilor şi a fraudelor, cari de la ei purced. De cum se naşte românaşul, se închină nu numai Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, dar şi acestui viţel de aur, la care râvneşte tot timpul. Cultul bugetului e întreţinut cu mare osârdie de partidele politice, care-şi recrutează cu el partizanii. Mă tem că in ziua în care ar dispărea viţelul de aur, în ceasul in care capiştaa ■ atului (precum şi a comunelor ,.idi judeţeior) s‘ar văduvi de buget, n’am mai vedea urmă de partide politice. Ce s‘ar produce intr’un asemenea caz nu ştim, dar va fi desigur cu totul altceva decât astăzi. Or, iată că acele zile de restrişte sau huzur încep a se întrezări, căci bugetul pare a se nărui, ca şi viţelul de aur al evreilor în pustiu, în faţa mâniei lui Moise ce se scobora cu tablele legii de pe muntele Sinai. D-nii Maniu şi Madgeanu, pipăindu-l, i-au găsit goluri grozave, ce însumează jumătatea plinătăţii lui, goluri rămase de pe vremea marilor preoţi păgâni, ce se numesc Vintilă Bratianu şi Alexandru Averescu. Sfântul buget sună dar a goi la lovire. El se arată a fi de lemn, însă de un lemn cu vopseaua cojită și mâncat de carii. Cultul lui e deci in primejdie. înainte vreme, era un leac eficace. In cazuri de acestea se da fuga la buzunările contribuabilului pacient și nătărău, atât de nătărău, încât se punea imediat pe lucru ca să-şi umple chimirul ce avea să fie de iznoavă golit de bugetivori. Din nefericire însă pentru aceşti bugetivori, astăzi este atâta ananghie în massa birnicilor, încât sărăcia li face înţelepţi, îşi strâng şi cureaua pântecelui şi băerile pungii. Ţaranii, încaltea, nici nu vor să mai samene grâu, acel grâu cu care în special se îngrăşau târgoveţii şi viţelul de aur. Au venit zile triste, şi, ca să ne ţinem în tonul biblic, începe epoca celor şapte vari slabe, cari nu mai fac viţei, nici măcar sfrijiţi ca dânsele, ci stârpesc şi înţarcă. Să fie oare şi la noi, astăzi, cum credeau proorocii lui Israel, că vremea răsturnării viţelului de aur înseamnă viaţă curată şi ideală, întoarcerea spre cele bune şi frumoase ? Să nădăjduim , index. De ce nu putem păstra de la scriitori noştri nici una din acele amintiri în care mai răsună viaţa şi gândul lor ? De ce Societatea Scriitorilor nu a izbutit să obţină acele obiecte mărunte ca valoare comercială, dar care au preţ când sunt adunate la un loc? Azi încă, zel şi bunăvoinţă ar mai putea să adune în dulăpioare cu geam — o pagină din Eminescu — o carte cu însemnări de Alecsandri — slove decolorate de la Eliade şi versuri mărunte de Bolintineanu. Dacă am căuta bine am găsi o pană a lui Vlahuţă, un desen de Barbu Delavrancea — un maldăr de notaţii de la Coşbuc. Până acuma însă, Societatea Scriitorilor români nu a izbutit să adune aceste religie literare ce s’ar complecta încă, adăogând tot ce se mai poate culege dela prietenii lui Anghel, Iosif şi atâţia alţii până la Davila. Un început cât de modest, o demonstraţie a unei asemenea expoziţii literare, ar fi o sărbătoare frumoasă pe care o merită puţinii iubitori ai scrisului românesc. Multora nici chipul nu li se cunoaşte — mulţi nu îşi mai au nici cărţile în comerţ. Dar de această atenţiune acordată trecutului ar folosi cel dintâi ziua de azi. Sunt convins că un început bun ar descuia multe lăzi vechi — şi ar aduce în dar multe surprize neaşteptate. Când toată lumea se indigna că fostul castel Haşdeu a ajuns în ruină— şi amănuntele de un tragic pitoresc nu lipseau — să nu uităm că poate mai multă indiferenţă a lăsat să mucezească manuscrise şi a risipit spre patru vânturi biblioteci preţioase. Să fie un „specific“ această totală indiferenţă faţă de trecut ? Când în alte ţări civilizate un autograf sarbăduie spre preţuri fantastice de câte ori numele celui ce l-a dat e mai celebru, la noi numit petecul de hârtie cu timbrul „cap de bou“ să aibă valoare ? Iată ce nu pot înţelege. Pe cât e de profanatoare acea curiozitate de a zgândări amănunte intime din viaţa unui artist — vânturând brutal taine pe care el a vrut să le ascundă — pe atât socot de pioasă cultivarea amintirii curate în cartea pe care au trecut ochii lui, în hârtia căreia i-a fost încredinţat un cântec, în icoana ce păstra semnul unei credinţe. Toate acestea continuă să se risipească aşa cum au fost aruncate la gunoi sau în hala de vechituri şi acum o jumătate de veac. Poate că încă nu sântem îndeajuns de civilizaţia sufleteşte pentru asemenea păstrări — însă când vom fi in stare a înţelege — va fi încă odata prea târziu. ADRIAN MANIU CARNETUL NOSTRU CASA AMINTIRILOR INTRE DEPUTAT! — In definitiv, nu e nici o nenorocire că se bate la poliție. — Atâta timp cât nu ne bate pe noi! „TIGRUL“ ŞI... TIGROAICELE Când a fost să-şi dea ultima suflare, bătrânul Clemenceau în agonie a mai găsit totuşi puterea să strige, — ca femeile care se aflau în juni-i şacasa. — Vreau să mor numai în faţa bărbaţilor! Mulţi, ca şi mine, au crezut de sigur că exclamaţia aceasta finală a lui Clemenceau era poate o explozie a... mysoginismului său. Ne-am înşelat cu toţii. Clemenceau n’a unit femeile şi dacă a făcut la urmă acest gest antifemenin este poate , tocmai fiindcă le va fi iubit prea mult. Intr’unul din recentele numere ale lui ,,Neues Wiener Journal", o colaboratoare de mare talent a acestui ziar, Bertha Zuckerkandl-Szeps, îşi publică amintirile personale despre Clemenceau cu care era înrudită (o soră a ei era măritată cu Paul, fratele lui Georges Clemenceau). Clemenceau ţinea foarte mult la Bertha Zuckerkandl, dacă judecăm după scrisorile pe care ea le publică acum. Iată, de pildă, răspunsul „tigrului“ la o şăgalnică felicitare pe care dânsa i-a trimes-o cu prilejul împlinirii a 70 de ani: „Iţi mulţumesc, amica mea. Nu-mi place insă de loc afirmarea ta că un tânăr de 70 de ani nu mai e în stare a fi îndrăgostit de-o femee. Sunt convins că şi după zece ani, de acum înainte, mort sau viu, te voiu iubi nebuneşte, aşa cum totdeauna te-am iubit. Salutări afectuoase soţului tău, respectuoase complimente fiului tău, iar tie... viaţa mea toată f ir CLEMENCEAU Dar atunci, care este explicaţia psichologică a ultimei explozii misogyne de care au vorbit toate ziarele? După mine, iată una, care-mi pare plauzibilă. In „amintirile“ ei, tot această ziaristă ne descrie scena ce a urmat odată în casa lui Clemenceau după ce divorţase de soţia pe care o adora şi care-1 înşelase. El rămase rece, neimpresionat in aparenţă. Puse să i se aducă hainele şi diversele obiecte ce aparţinuse soţiei, Ie împacheta şi le aşeză el însuşi în cufăr şi apoi luând un ciocan de le masa lui de scris, se apropie de bustul de marmoră al soţiei şi începu a-1 sfărâma, încet şi metodic, prefăcându-l în mii de fărâme. (E par’că scena când Bergerat din Manequin d’osier al lui Anatole France o surprinde pe M-me Bergerat în flagrant delict de adulter). Şi acum, când cunoaşteţi aceste detalii din viaţa intimă a „tigrului“, veţi înţelege ipoteza mea psychologică. Se spune că la mulţi muribunzi, in clipa finală, trec vertiginos, ca’ntr’un film de cinema. Înaintea morţii, toate evenimentele importante ale vieţii. Clemenceau va fi avut viziunea soţiei care-l înşelase. Imaginea izbucni brusc din subconştient; şi atunci: — Să iasă femeile. Să mor numai In faţa bărbaţilor. Doctorul ’grec NAZBATII VINA CEA MARE~ Oficiosul liberal se ridică împotriva „sectarismului“ actualului guvern. ...Cine mai poate fi atât de larg, de generos, de deschis In concepţiile sale, ca dulcele d. Vintilă Brătianui7 Rix. ► * Un incident neplăcut la Paris INTERVENŢIA LEGAŢIEI ROMÂNE PARIS, 29. — De câteva zile se joasă la teatru! „Michel“ o comedie decoltată „Scara de serviciu“ a autorului elveţian Oltramare. In această comedie se vorbeşte despre regina unui stat balcanic, a cărei viaţă uşuratecă este adusă pe scenă. Legaţia română dela Paris, găsind că în unele scene s’ar găsi aluzii deplasate la adresa Curţii regale a României, a intervenit pe lângă prefectura de poliţie din Paris ca să interzică reprezentarea piesei, întrucât prefectul de poliţie din Paris nu are dreptul să oprească reprezentarea pieselor, s-a adresat în mod amical directorului teatrului „Michel“, care a schimbat unele scene picante, precum şi denumirea personagiilor aduse pe scenă. Scriitorul Oltramare a ţinut să declare în mod public că în piesa sa nu se găseşte nici un fel de aluzie la Curtea regală a României sau la regina Maria. (Citiţi continuarea la pag. II-a) PETITS FOURS de F. DUMA GÂSCULIŢA ^Academia Franceză, care se ocupă, cam de multişor, cu redactarea marelui dicţionar al limbei franceze, a adoptat deunăzi expresia populară „petit de blanche". O expresie analoagă, deşi mai puţin pitorească, există şi în limba noastră; noi ne mulţumim cu cuvântul: gâsculiţă. In fond eacelaş lucru. Nemuritorii francezi i-au dat următoarea definiţie: „o fată tânără şi candidă, care nu ştie nimic despre viaţă". Se poate spune, cu drept cuvânt, că savanta Academie a salvat o noţiune pe care să dispară, presând-o între filele dicţionarului ca pe un fluture. Căci „la petite de blanche’’ nu mai e de mult nici mică, nici albă, nici gâscă... S’a dus, a zburat şi s’a metamorfozat într’o pasăre pestriţă, cu calităţi şi mai pestriţe... Un vechiu adagio german sună: Andere Zeiten — andere Voegel; Andere Voegel — neue Lieder... Nu avem, deci, nici măcar consolarea surprinderei. Ar fi fost cu totul anormal să vedem pe parchetul luminat de jos — gâsculiţe dansând în sunetele jazzbandului... Dacă se mai găsesc, totuşi, părinţi naivi şi pedagogi mucegăiţi care confundă pescăruşii deprinşi cu furtuna, cu gâştele domestice — e mai mult ridicol decât trist... Deunăzi a fost exclusă de la renumitul institut Gardner, din New- York, o elevă bună pentru „activitatea ei extra-şcolară”. Direcţia aflase — cam târziu — că sub pseudonimul Carmen des Bannes se ascunde eleva Jackson, în vârstă de 16 ani. Or, Carmen des Bannes a publicat un roman, foarte citit, cu titlul de „Eleva!’ în care descrie, cu mult talent şi spirit de observaţie, evoluţia erotică a unei fete în cursul vieţei de internat Şcolărită de la nobilul Institut de fete tratează, în lucrarea ei, probleme sexuale cu o competenţă care a indignat pe toţi profesorii. — Indignarea profesorilor a avut însă un efect neaşteptat: a indignat, la rândul ei, pe mama elevei, care a declarat că nu înţelege cum poate să atragă o pedeapsă atât de severă o operă atât de morală ca aceia a fiicei sale... Eh! ale lumei valuri... cu ale sale cașcavaluri. PARADISUL AVOCAŢILOR Există o ţară cu care avem foarte multe puncte de contact, de rubedenie şi de asemănare . — Grecia. Cu toate astea — sau tocmai din această cauză — nu urmărim cu atenţia cuvenită pe fraţii n noştri din Extremul Balcanic... Căci, dacă Franţa este sora noastră_mai_mare, neîndoios ,că Grecia este sora noastră mai mică. Dar aşa procedăm de obicei cu rudele mai apropiate, parcă avem întotdeauna mai multă solicitudine faţă de străini... Procedare — nedreaptă şi greşita. Căci aproapele nostru este o oglindă în care putem observa mai uşor calităţile şi cusururile proprii. Iar judecata sănătoasă se bazează, îndeobşte, pe analogii.Iată de ce nu putem trece cu vederea peste o statistică publicată recent de Liga Naţiunilor, o statistică referitoare la o categorie socială foarte numeroasă şi la noi, în Grecia sunt 6000 de avocaţi activi, dintre cari 2000 îşi fac datoria în conştiinţă la Atena, se duc adică — după vorba lui Caragiale — la 1 trecute fix la tribunal.. Grecia are 6.200.000 de locuitori. Aşadar , un avocat pentru fiecare mie de locuitori, inclusiv bunicii şi bunicele, surdo-muţii şi pruncii. Atena este şi mai privilegiată: câte 1 la 227. Pe lângă avocaţii titraţi mai există o sumedenie de jurisconsulţi cari dau sfaturi prin unghere şi apar chiar în instanţă ca apărători. Aceştia din urmă lipsesc din statistica Ligii Naţiunilor. Dacă-i număra, am fi aflat, poate, că fiecare familie îşi are jurisconsultul ei. Cu atâţia apărători, lucrurile ar trebui să meargă ca la tobogan. Guvernul din Atena ar putea renunţa cu succes la corpul vardiştilor şi chiar la instituţia jandarmeriei... dacă, nota bene, toţi aceştia