Adevěrul, ianuarie 1930 (Anul 43, nr. 14118-14141)
1930-01-14 / nr. 14128
AHOL 43 - Re. ..jJM * M«.|i ff Ianuarie 1930 6 pa jjrinjj Adevărul FONDATORT • ^ BELDIMAN lUJMUAiUm . CONST. MILLE 1888—1887 1897—1926 750 lei pe un an ABONAMENTE: 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu LEI 3 BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 7—9 Direcția 357/72. TELEFOANE ■ Administrata 36/ 69. îtbMUAMi. . Centrala: 306 37, 324 73, 346/79, 353/54 Provincia : 31Q/66, 0 nouă tipăritură averescană Işi propune, în articolul program, „să urmărească pas cu pas pe înşelători şi pe mincinoşi, ...Adică, şi pe d. Oct. Goma ? !«»• CAZANUL SATANEI Povestea unei sumbre viziuni Intrebarea se pune cu tot rostul ce i-l dă grija zilei de mâine şi cu teama îndreptăţită a unui popor, care nu se vede chemat să-şi hotărască el soarta. Alţii, nişte ficţiuni cu chipuri de oameni — sub farmecele meşteşugite ale Satanei şi cu o îndrăzneală ce-şi găseşte justificarea numai în laşitatea oamenilor ce se prefac, voluntar, în ficţiuni — formulează şi pronunţă grelele sentinţe: apăsătoare, robitoare de trupuri şi de conştiinţe. Şi până când ? Şi’n alte părţi au fiert cazane de smoală. Şi ’n alte părţi stropii s’au pietrificat şi au produs dureri. Şi’n alte părţi Satana şi-a vârit coada în treburile altora. Dar acolo răbdarea a avut o limită. Suflete robuste s’au ridicat contra Satanei, au răsturnat cazanul şi au făcut o rânduială definitivă. De-atunci ficţiunile au rămas ficţiuni şi oamenii, oameni. Aţi văzut în câte chipuri pleacă oamenii în depărtări ? Unii se duc ca să nu se mai întoarcă. E o lege a firii care-i mână departe de tot, acolo de unde nu mai pot nimeri drumul înapoi. Alţii se duc împinşi de porniri impulsive dar trecătoare şi când Îş vine îndemnul să se înapoieze, îşi îndreaptă faţa spre cei părăsiţi. Dar aceştia le întorc spatele şi nu le întind mâinile în ajutor. E pedeapsa, răsbunătoare în dreptatea ei. Alţii, în sfârşit, se duc numai când sunt împinşi din spate de pumnii ameninţători ai celor cari au cunoscut durerea până la fundul drojdiei amare. Aceştia s’au bucurat de protecţia Satanei. Ei au fiert smoala fierbinte şi neagră şi rău mirositoare cu care au otrăvit sufletele, au închircit braţele, au firăvit muşchii oanenilor. Dar, vai, ce soartă şi-au pregătit prin stăruinţa lor pe meleagurile de Mai deunăzi ne veni un strop. L’am simţit rece, frigea ca ghiaţa. N’a produs nici o stricăciune — n’avusese vreme să se pietrifice. Dar a fost o prevestire că, sus, cazanul e in plină funcţiune şi că trebue să ne aşteptăm la ceva rău. Ne vom lăsa în voia soartei ? Ne vom pregăti inimile numai ca să putem în unde au cules numai bine şi an mădura suferinţa ? La atât se reduce cât numai răul, „vomncia“ noastră ? Em. So©«*r Expresia e a d-lui Iorga şi defineşte de minune unele situaţii caracteristice politicii româneşti. Acolo, undeva, in înaltul unor sfere inaccesibile muritorilor de rând, se pune la cale, se discută cu patimă, se dau soluţi oculte, se fac farmece drăceşti, se aranjează soarta unui popor care nu cere decât să fie lăsat in pace. De acolo pornesc şoapte, cari se transformă în svonuri, se răspândesc sub autoritatea fascinantă a misterului şi iau aspectul marilor şi supremelor hotăriri inapelabile. Credeaţi că sus, unde străluceşte soarele într’un albastru infinit, e numai lumină şi senin ? Eroare. Acolo nu-i lumină şi seninul nu-i decât în închipuirea noastră. Depărtarea cea mare ne dă iluzia înşelătoare. Acolo, sus, e un cazan care fierbe smoală grea şi neagră şi rău mirositoare. Şi Satana nu-i totdeauna la fund ci pretutindeni, sus ca şi jos. Acolo e cazanul Satanei, în care se amestecă interesele, rancinele şi patimile — cu atât mai meschine, mai urâte, cu cât le vedem mai de jos, mai de departe. Sub înfăţişarea când a unei zâne zâmbitoare şi plină de graţii, când a unui penaj sumbru şi posomorât, Satana lucrează în ascuns spre a da lovitura dorită de răutatea unei inimi negre. De-acolo, din smoala fierbinte care clocoteşte, sar stropii mari cât cărămida, se pietrifică în drumul lor spre noi, muritorii de rând, și ne lovesc pe neașteptate. E cazanul Satanei. GLOSE POLITICE... D. Vintilă Brătianu este in plină obsesie. De astă dată îl muncește gândul din cauza voinicilor. Am mai spus-o in câteva rânduri: guvernul a comis o mare greșală, angajându-se pe această chestie. Dacă pe d. Vintilă Brătianu l-ar preocupa o chestie de principiu, n'am avea nimic de obiectat. Se pare insă că înţelege să bată monedă politică din această întâmplare si atunci este evident că nu putem fi alături de d-sa. De astă dată d. Vintilă Brătianu pune chestia ritos: dacă utilizaţi voinicii, înarmez si eu bande si atunci avem război civil. Formula ar fi impresionantă dacă n’ar ascunde un calcul mărunt. D. Vintilă Brătianu isi dă seama că nu poate trânti guvernul, nici pe bază de campanie politică, nici pe bază de lupte electorale. $i atunci recurge la ameninţări, eventual la scandaluri şi vărsări de sânge. D-sa mai crede in mijlocul acesta infailibil de a răsturna un guvern. Liber s’o creadă! Ceiace este însă caracteristic, e faptul că şeful liberalilor întrebuinţează toate mijloacele cu putinţă pentru a veni la putere pe căi piezişe. Se îndărătniceşte insă să nu facă nimic pe singura cale justă, logică şi constituţională: aceea de a câştiga massele şi voinţa naţională. Nu se schimbă d. Vintilă Brâtianu pentru nimic in lume! D. RIST Şeful liberalilor a declarat război d-lui Rist. D-sa spune, oricui vrea să-l asculte, în convorbiri particulare, ca şi in cele oficiale, că d. Rist şi-a depăşit misiunea iniţială şi că guvernul a făcut o greşeală când a permis depăşirea atribuţiunilor consilierului tehnic al stabilizării. Pentru d. Vintilă Brătianu, d. Rist nu este şi nu trebue să fie decât un consilier tehnic al Băncii Naţionale, cu calitate bine determinată de reprezentant al grupului de bancheri care ne-a acordat ultimul împrumut. Sub nici un chip d. Rist nu are dreptul să se institue un controlor financiar al gestiunii statului. Pe această temă, d. Vintilă Brătianu ameninţă chiar că va purcede la declaraţii prin întruniri publice și va acuza guvernul că a tolerat instituirea unui control financiar străin. La d. Vintilă Brătianu nu surprinde și noi trebue să surprindă nimic. Lotus este de observat că pentru orice minte obiectivă, examinarea cea mai superficială a sta■ OBSESIE turului stabilizării arată clar că aşa zisul consilier tehnic are de fapt drepturi de inmixtiune în ce priveşte alcătuirea bugetului şi că, prin urmare, dacă există un control financiar străin— şi noi suntem de părere că există — autorul de fapt al acestui control este însuşi d. Vintilă Brătianu, căci planul de stabilizare este opera d-sale. Zadarnic dar încearcă să se lepede, fie și printr’o operă demagogică, d. Vintilă Brătianu de ceiace este o urmare firească a celei mai nenorocite politici financiare care a fost dusă cândva în vreo țară. O atare politică a făcut-o d. Vintilă Brătianu! Sevean. Repartizarea scontului Băncii Naţionale ♦ « Intre băncile de la centru şi cele provinciale.Ce se urmăreşte cu noua repartizare Cu începerea anului nou, conducerea Băncii Naţionale înţelege să dea un impuls viguros acţiunii sale pentru concentrarea comerţului de bancă. Cu drept cuvânt, Banca Naţională consideră că numărul prea mare de bănci mărunte, este o piedică la raţionalizarea pieţii creditului, prin reducerea cheltuelilor de regie in comerţul de bancă. Aşa, cel puţin, îşi justifică ea hotărârea de a reveni asupra politicii adoptate in spre sfârşitul anului 1927 cu privire la repartizarea creditului de scont intre băncile de la centru şi cele provinciale. De bună seamă insă că in această hotărâre cântăreşte greu şi preocuparea conducerii Băncii Nationale de a-şi asigura cea mai deplină lichiditate şi garantare a plasamentelor sale. Căci sub acest raport nimeni nu poate tăgădui că micile bănci provinciale oferă mai puţine garanţii de solvabilitate ca băncile mari de la centru. Experienţa făcută de Banca Naţională in cei doi ani de când experimentează politica sa de reducere a dobânzilor i-a dovedit fără îndoială, îndeajuns, ce poate spera din această parte. ★ Se ştie despre ce este vorba. In Decembrie 1927, în momentul când de fapt se produsese pe piaţa noastră un început serios de scădere a dobânzilor, Banca Naţională a crezut sosit momentul pentru ca să forţeze această tendinţă, folosind în acest scop, arma puternică a repartizării arbitrare a scontului său. Pe de o parte, prin cunoscuta circulară către bănci, din 22 Decembrie 1927, Banca Naţională a introdus dobânzile maximale sub sancţiunea retragerii scontului pentru contravenienţi. Măsura, în sine era arbitrară, dar, dat fiind faptul că arbitrară, era şi distribuţia creditelor băncii Naţionale şi taxa de scont pe care o percepea, ea avea putinţa şi oarecum justificarea acestei hotărâri. Bineînţeles că măsura a rămas eficace atâta vreme cât a persistat pe piaţă tendinţa de scădere a dobânzilor, căci atunci când condiţiunile generale au împins din nou dobânzile spre urcare, Banca Naională a fost nevoită să convină la depăşirea maximului de 18 la sută fixat la început şi apoi să abandoneze cu totul controlul său asupra chiriei curente a banului. ★ Odată cu măsurile coercitive faţă de băncile care beneficiau de scontul Băncii Naţionale, conducerea ei a luat şi hotărârea de a acorda direct băncilor mici credite de scont, aşa încât să evite mijlocirea băncilor mari, pe care o socotea ca o cauză a scumpirii creditelor, întrezărind, fireşte, inconvenientele unor asemenea operaţiuni, Banca Naţională a cerut băncilor mari, prin aceeaş circulară din 22 Decembrie, să nu perceapă băncilor mici decât cel mult 18 la sută. Cum însă în felul acesta a făcut ca băncile mici să nu mai poată obţine credite la băncile mari, a fost nevoită să satisfacă în mai largă măsură cererile de reescent ale băncilor mici şi in special a celor provinciale. După numai un an de aplicare a acestei politici s a produs o schimbare importantă in repartizarea creditelor, de unde la 31 Decembrie 1927, portofoliul de 9027 milioane al Băncii Naţionale, provenea pentru 5553 milioane de la sediul central din Bucureşti şi 3474 milioane de la suAcestei situaţii, după cum am spus la început. Banca Naţională înţelege să-i pună capăt. Motivele invocate sunt că băncile mici, cari folosesc scontul direct al Băncii Naţionale nu reduc deloc dobânzile şi prin urmare nu au contribuit de fel la încurajarea producţiei şi comerţului. De altă parte, recoltând beneficii însemnate din exploatarea scontului Băncii Naţionale ele sunt împinse spre cheltueli somptuare şi îndemnate să reziste curentului de raţionalizare a comerţului de bancă prin concentrarea băncilor. Fără îndoială ca în afară de aceste motive, foarte întemeiate, mai e şi acela că băncile mici nu oferă destule garanţii de lichiditate şi solvabilitate, faţă de ceea ce este azi politica de scont a Băncii Naţionale.. O singură chestiune rămâne insă nelămurită In ce priveşte hotărârea de a se restrăne cu scontul băncilor micî. După cum am spus, băncile mări du motive, serioase de a nu recurge decât In măsură restrânsă credite din partea băncilor mari, din ţară sau străinătate, uzează de întreg creditul lor la Banca Naţională. Restrângându-se şi acesta va rezulta o şi mai, mare tensiune pe piaţa creditelor Or, nu putem crede ca conducătorii Băncii Naţionale să rămână cu totul indiferenţi la o asemenea eventualitate, cursale şi agenţii, la 31 Decembrie la creditele Băncii Naţionale 1928, scontul de 9286 milioane era dimpotrivă băncile mici, cari sunt repartizat altfel. 4976 milioane pro lipsite şi de depozite însemnate şi de vincei şi 4389 milioane Centralei Nu cunoaştem exact situaţia de la sfârşitul anului trecut însă judecând după repartizarea lunară a scontului trebue să conchidem că băncile mici au căpătat un loc şi mai preponderent în scontul Băncii Naţionale. Astfel, în octombrie anul trecut, din 4306 milioane lei în efecte admise la scont, 2571 milioane proveneau dela sucursale şi 1734 dela sediul central. Bineînţeles că dela stabilizare încoace repartizarea scontului e mai puţin arbitrară şi că la reducerea cifrei creditelor băncilor mari a contribuit mult şi faptul că ele n’au făcut uz de întreg creditul de scont ce-l au la Banca Naţională. Nu e aci locul să insistăm asupra motivelor acestei situaţii însă constatăm că la sfârşitul anului trecut, băncile periferice aveau o parte preponderentă in scontul băncii de emisiune. ★ J. B. F. CARNETUL NOSTRU Se bat pentru... Ştiinţă Ziarele au publicat o telegramă destul de stranie, care pur şi simplu a stupefiat. Anume, se spunea că la New-York au fost provocate dezordini grave de un public numeros, care vrând să asculte o conferinţă a savantului Einstein la „Institutul pentru Ştiinţele Naturale“, nu a mai găsit loc în sală, toate locurile fiind ocupate. A trebuit să intervie poliţia. Primarul New-Yorkului a declarat cu acest prilej, că „pentru întâia oară populaţia a provocat dezordini din setea de a se cultiva şi din dorinţă de a putea asista la conferinţa unui savant‘‘. Telegrama aceasta merită desigur un comentariu: înţelegem — noi cei din preajma universităţilor noastre — să se provoace bătăi şi să se oprească învăţătura şi posibilitatea de cultură pe chestii de ordin... „politic“, pe chestii de... rasă şi de... numerus clausus sau mullus, înţelegem ca universităţile să se închidă, cursurile să nu se mai audieze, pentru ca un partid politic să poată lua locul altuia. Aşa e logic, etic şi estetic. Dar să te baţi ca să ţi se dea drumul să te adapi şi tu la cultura ştiinţifică de azi, e într’adevăr de neconceput. Aceasta s’a putut întâmpla numai în ţara tuturor exagerărilor, în America. Caracteristica adevăratei Ştiinţe este cultul adevărului în sine, căutarea Adevărului ascuns în Natură. Şi o căutare absolut dezinteresată, în care niciodată nu se pune chestiunea religiei a rasei sau politicii. Aceasta e Ştiinţa, pe care le-o aduce savantul Einstein şi pentru aceastaŞtiinţă se băt azi americanii! E un adevăr de neconceput pentru noi ! . Doctorul Ygrec NOTE LIBERALII meditează ca melancolie asupra infiinţării directoratelor ministeriale: atâţia directori, atâţia funcţionari, atâtea automobile, atâtea imobile noi, atâţia şefi de cabinet! Ce cheltueli din buget, făcute de... alţii! OFICIOSUL liberal se îngrozeşte de mulţimea plăgilor îngrămădite asupra ţării într-o singură zi. Manifestaţii comuniste, spioni daţi pe faţă, agitaţii iridente, banditisme şi tâlhării la drumul mare. Şi „Viitorul“ se întreabă cu o sinceră îngrijorare: „Ce urmăreşte d. Iuliu Maniu“? Ne întrebăm şi noi: Ce urmăreşte, în adevăr, şeful guvernului? De ce organizează manifestaţii comuniste? De ce pune la cale agitaţii iridente? Şi în ce scop săvârşeşte banditisme şi tâlhării la drumul mare? Iată un mister pe care numai ziarul liberal îl va putea lămuri cândva! 1 * FOAIA averescană se bucură că partidul poporului se găsește... pe drumul cel bun. S-o ţie tot aşa înainte! Drepturile acţionarilor Curând vor începe să apară bilanţ o sănătoasă politică de dividende, ţurile societăţilor anonime pe anul ! Iar în afară de aceasta şi-au Închis trecut. Acţionarii aşteaptă cu mai posibilitatea de a face un nou apel multă nerăbdare ca oricând să vadă ! la acţionari în general la subscripce le aduce anul stabilizării. E drept că iluzii multe nu au de ce să-şi facă. Anul trecut, deşi a fost marcat de importantul eveniment acomornic care este normalizarea menetei, a fost un an de criză grea, de afaceri proaste şi de câştiguri foarte mici. Cu toate acestea socotimcă a sosit momentul ca conducătorii societăţile anonime să tragă toate concluziile din experienţa de până acum. Şi printre acestea, cea mai importantă este că nesocotirea drepturilor acţionarilor nu mai poate dăinui fără ca să nu primejduiască putinţa de desvoltare şi chiar de existenţă a societăţilor anonime. Dacă până acum cele mai multe din societăţile anonime au crezut că pot lipsi pe acţionari de orice dividend deoarece socoteau că folosind beneficiile pentru noul investiţiuni sau pentru alimentarea fondului de element se pot dispensa pentru o verie mai îndelungată de a recurge la sprijinul acţionarilor, — socoteala s’a dovedit greşită Din lipsă de dividende, cursul acţiunilor a scăzut şi cu el odată şi creditul societăţilor anonime. Şi cum beneficiile n’au putut ajunge pentru acoperirea tuturor nevoilor de capital, societăţile anonime din această categorie au fost nevoite să se împrumute în condiţiuni cari au revenit mai scumpe decât dacă făceau MAI PRACTIC... „îndreptarea poporului“ publică un articol întitulat ,,Cuvânt către cititorii noştri“... Cum cititorii lor sunt... aşa de puţini, cuvântul li s ar fi putut trimite prin carte poştală. ...Costa şi mai ieftin! Fixţiile publice, spsindu-se astfel de cea mai bună curcă de capital. In situaţia de azi, fondurile procurate prin noui emisiuni rămân cele mai avantajoase, fiindcă eie salvează independenţa întreprinderii şi revin, în orice caz, mai eftine decât operaţiunile de credit cu băncile. Ori cât de sărăcită este viaţa noastă financiară s’a făcut dovada că apelul societăţilor cari n’au neglijat drepturile acţionarilor au găsit şi acum ecoul dorit. De aceste învăţăminte ale experienţei din ultimii ani, conducătorii societăţilor anonime trebue să se călăuzească în alcătuirea noilor bilanţuri şi in folosirea beneficiilor reale. Altfel, nu numai ca abuzează de un bun ce nu le aparţine dar compromit iremediabil întreprinderea pe care sunt puși s’o servească. AM NAZBATI I PRESA ŞI COMERŢUL de B. BRANIŞTEANU Cu prilejul unei observaţiuni pe care a făcut-o d. Ghelmegeanu, ca raportor al mesagiului, s’a instituit la Cameră, pe cale de întrerupere, o scurtă, dar prea interesantă discuţie asupra uneia din cele mai importante probleme, în legătură cu presa modernă. In toate timpurile publicaţia periodică, şi nu numai cea periodică, a avut acest dublu caracter, că servea unei cauze, unei idei, dar era în acelaş timp şi un obiect de comerţ. Sunt puţini scriitori cari îşi pot permite luxul de a face artă pentru artă, de a tipări operile lor, pe propria cheltuială şi de a le împărţi apoi gratuit. Este regulă generală chiar normal, ca scriitorul să trăiască din scrisul său, ca opera lui să fie vândută celor pe cari îi interesează, pe un preţ care să-l hrănească pe el. ★ Aşa afost, de când există presă, de când au apărut primele mercuriale şi de când, după invenţia tiparului, s’a putut da o răspândire mai mare tuturor soiurilor de publicaţii. Dar aşa este mai ales astăzi, în special în ce priveşte presa, a cărei dezvoltare tehnică, intelectuală şi morală, face ca un ziar să fie o vastă uzină în care lucrează sute şi mii de muncitori manuali şi intelectuali. Altă dată, un ziar era făcut de unul sau doi redactori, cari scriau poate la domiciliul lor şi duceau manuscrisul la tipografie, care de obiceiu nu era a gazetei. însuşi scriitorul acestor rânduri, când a venit la „Adevărul“ redacţia era compusă din şapte persoane, inclusiv directorul. Ziarul nu avea încă tipografie. Localul redacţiei se compunea din două odăiţe în poarta curţilor interioare ale pasagiului Karagheorghevici. Câteva mese şi câteva condee, acesta era tot inventarul întreprinderii. Ce sărac şi ce liber era atunci gazetarul. Afară de răspunderea faţă de propria sa conştiinţă, nu avea nici una. Afară de viaţa sa, nu risca nimic. Ce schimbări s’au produs de atunci! Rând pe rând „Adevărul“ a achiziţionat tot utilajul presei moderne. Case proprii mari, maşini rotative colosale, linotypuri, — sute de oameni lucrează în imensa uzină de astăzi. Mii de oameni trăesc de pe urma producţiei ei, întreprinderea aceasta ziaristică a devenit deci o mare întreprindere industrială şi economică. Conducerea ei nu se poate face decât după o sănătoasă politică comercială. Ea poartă răspunderea existenţei a mii de familii şi a unor capitaluri formidabile. Dar, după cum am spus, un ziar este o întreprindere comercială, dar este mai ales o instituţiune morală. „Adevărul ‘ ocupă chiar şi în această privinţă, un loc deosebit. El a fost dealungul vremei, adăpostul şi paladiul democraţiei, al dreptăţii şi al legalităţii. Aceasta se vede de pe acum pentru trecut, într’un viitor nu prea depărtat, se va vedea şi pentru zilele de azi, cât de important a fost rolul ziarului nostru, care a stat, stă, şi suntem convinşi că va sta, oricând va fi nevoe, ca un far luminos, în mijlocul furtunilor politice, în mijlocul crizelor materiale şi morale, atât de prielnice ideilor şi apucăturilor retrograde. ★ Se pune deci marea întrebare, dacă interesele comerciale ale unui ziar, pot şi trebue să influenţeze atitudinea să politică, ideile şi tendinţele sale. Că pot, aceasta este sigur şi că sunt cazuri în cari influenţează, e din nefericire adevărat. Dar ceea ce este mai sigur, e că nu trebuie să influenţeze, şi că în acest punct, presa modernă se află într’o situaţie grea, pentru că e fără îndoială, că uneori o întreprindere ziaristică pusă să aleagă între interesele comerciale şi cele morale, intelectuale, se găseşte într’o dilemă foarte grea. Totuşi, în practică, conflictul acesta se iveşte foarte rar. Căci de fapt, ziarul modern, oglindă şi instrument al opiniei publice, nu se poate vedea pus în faţa dilemei pe care am indicat-o, decât sub o singură formă mai esenţială: aceia a coincidenţei sau necoincidenţei punctului său de vedere, cu gândurile şi sentimentele cititorilor săi. Nu între propria convingere şi interesul comercial, nu între idei şi cifre se pune problema, ci între idei şi idei, între sentiment şi sentiment. Ziaristul are să aleagă între convingerile sale şi năzuinţele cititorilor săi. Aceştia însă, nu sunt o clientelă ca oricare alta. El a avut timpul să-i crească în ideile şi sentimentele sale, i-a câştigat chiar prin aceia că a exprimat aceste idei şi sentimente, înainte ca massele să le fi putut formula. Cazul unei opoziţii de idei şi sentimente cu cititorii, nu se va întâmpla deci, decât rar şi dacă se va întâmpla, nu va aduce ruptura unei legături de idei şi sentimente, datând de demult. Nu încape însă îndoială că pot surveni momente, în cari ziarul şi ziaristul să fie obligaţi a se pune în calea unor curente, pe cari, deşi momentan foarte populare, le-ar recunoaşte nu numai contrare, dar şi primejdioase propriei lor convingeri. In asemenea caz, evident că interesul moral trebue să primeze, că conştiinţa nu poate ţine seamă de eventuale interese materiale ameninţate. Şi se cunosc cazuri destule în care ziariştii conştiincioşi şi ziare răspândite, au trebuit să cedeze locul şi să dispară, martiri ai convingerilor, jertfe pe altarul adevărului şi al dreptăţei, ruine, din cari cu siguranţă, o viaţă nouă va înflori, exponenţi condamnaţi ai unor idei care vor birui într o zi. Dar acestea sunt cazuri extreme, pentru viaţa normală de toate zilele, asigurarea liberei expresiuni a convingerilor redacţiunei unui ziar, consistă în completa ei despărţire de partea administrativă, comercială. E o soluţie, pe care toate congresele de presă, precum şi conferinţele de presă convocate de Liga (Citiţi continuarea în pagina II-a). CHESTIA ZILEI Precizare de roluri D. VICTOR EFTIMIU. — Iată piesele pe cari vrei respectuos să mi le interziceţi. GARDISTUL. — Ba, să faci bine să ne laşi nouă iniţiativa; în definitiv nu eşti decât directorul teatrului Naţional! Contractul specialistului Era de mult, pe la sfârşitul domrişte din ultima vreme, ne-au atras nici lui Vodă Cuza, când, pe cât am auzit, se angajase cu contract o misiune militară franceză ca să organizeze oastea românească, iar astăzi după aproape 70 de ani reluăm firul întrerupt al vremei, pentru ca în ciuda progresului să revenim la acele timpuri, cu singura deosebire că, în locul unor străini, am contractat o funcţiune publică cu unil dintre ai noştri. Nu cunosc personal pe actualul d. Director General al C. F. R. şi tocmai pentru aceasta nu-i contest meritul de a fi cel mai capabil inginer şi organizator român în stare să îndrepte paralitica noastră administraţiune feroviară. Neprecupeţindu-i meritul, nu-i pot precupeţi retribuţiunea pe care însă în spiritul de sacrificiu- ce-l anină, o găsesc cu mult sub adevărata ei valoare pentru un specialist de cea mai rarisimă specialitate. Logica mea şi modestia noului funcţionar contractant, inginerul şef de ori al Serviciului de apă şi canale din Timişoara, se înfrăţesc. Căci este netăgăduit că dacă d-sa a fost angajat acolo unde se află, asta s’a făcut pentru ca pe calea ferată română să domnească, în primul rând, o armonie identică aceleia care există în lumea siderală unde pe drumuri fără acari, şefi de staţii, inspectori şi alte pusderii de funcţionari cu mai mult sau mai puţină răspundere, planetele aleargă, fără ciocniri şi fără deraeri, străbătând căile văzduhului cu o punctualitate pe care redusa circulaţie a trenurilor româneşti nu a cunoscut-o şi mai ales acuma nu o cunoaşte. Căci doar pentru aceasta ne plângem cu toţii că prea aveam multe staţiuni ale morţii şi ale pagubelor materiale pe reţeaua noastră feroviară. Şi tocmai pentru ca ele să dispară, s’a ajuns la numirea unui supra-specialist. Or, diferite mici întâmplări cereatenţia asupra faptului că problema tot nu pare încă rezolvată, nici după ce specialistul a intrat bine de tot in noua-i funcţiune. Şi atunci cred că nu vor fi de prisos câteva reflecţii şi câteva sugestii noui in această chestiune, deşi discuţia în jurul ei fusese închisă. înainte de toate aşi fi de părere să se acorde noului director general un salariu mult mai mare decât cea de nu ştiu câte milioane pe an, stabilită prin contract, fără să se creadă că această propunere ar izvorî din cinismul de a vedea cum se cheltueşte banul cetăţenilor. Decât acest spor l’aşi justifica cu o singură condiţiune, şi anume : Dacă, in timpul duratei acestui contract s’ar produce orice accident de cale ferată, de orice formă, cu sau fără vieţi pierdute, nu importă unde, când şi cum, sau dacă, nu vom cunoaşte exactitatea plecărei şi mai ales a sosirilor, sau în fine dacă vom cunoaşte călătorii fără locuri în vagoane frigorifere, cu călători înghemuiţi ca animalele, sau acăţaţi pe scări şi tampoane, cu mărfuri vămuîte în cursul transportului, sau rămase neîncărcate prin gări din cauza lipsei de vagoane, atunci toate pagubele aduse fie statului, fie particularilor, să fie suportate personal de directorul cu contract, din leafa sa, din averea sa prezentă șiviitoare. Nimeni n’ar fi, nici chiar d. S. Vidrighin, care să se opue la o asemenea condiţie, fiindcă tocmai ca relele să înceteze, s’a convenit ca d-sa să fie angajat într’acest înalt post de îndrumător. Fiindcă dacă vom avea şi de aci înainte deraieri şi ciocniri, întârzieri şi lipsă în mijloacele de transport, atunci contractul nu mai foloseşte Statului'şi lucrul nu mai are nici un rost. Eugeniu Zamfirescu fost deputat