Adevěrul, ianuarie 1930 (Anul 43, nr. 14118-14141)

1930-01-14 / nr. 14128

AHOL 43 - Re. ..jJM * M«.|i ff Ianuarie 1930 6 pa jjrinjj Adevărul FONDATORT • ^ BELDIMAN l­UJMUAiUm . CONST. MILLE 1888—1887 1897—1926 750 lei pe un an ABONAMENTE: 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu LEI 3 BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 7—9 Direcția 357/72. TELEFOANE ■ Administrata 36/ 69. îtbMUAMi. . Centrala: 306 37, 324 73, 346/79, 353/54 Provincia : 31Q/66, 0 nouă tipăritură averescană Işi propune, în articolul program, „să urmărească pas cu pas pe înşelători şi pe mincinoşi, ...Adică, şi pe d. Oct. Goma ? !«»• CAZANUL SAT­ANEI Povestea unei sumbre viziuni Intrebarea se pune cu tot rostul ce i-l dă grija zilei de mâine şi cu teama îndreptăţită a unui popor, care nu se vede chemat să-şi hotă­rască el soarta. Alţii, nişte ficţiuni cu chipuri de oameni — sub farme­cele meşteşugite ale Satanei şi cu o îndrăzneală ce-şi găseşte justifi­carea numai în laşitatea oamenilor ce se prefac, voluntar, în ficţiuni — formulează şi pronunţă grelele sen­tinţe: apăsătoare, robitoare de tru­puri şi de conştiinţe. Şi până când ? Şi’n alte părţi au fiert cazane de smoală. Şi ’n alte părţi stropii s’au pietrificat şi au produs dureri. Şi’n alte părţi Satana şi-a vârit coada în treburile altora. Dar acolo răb­darea a avut o limită. Suflete ro­buste s’au ridicat contra Satanei, au răsturnat cazanul şi au făcut o rânduială definitivă. De-atunci fic­ţiunile au rămas ficţiuni şi oamenii, oameni. Aţi văzut în câte chipuri pleacă oamenii în depărtări ? Unii se duc ca să nu se mai în­toarcă. E o lege a firii care-i mână departe de tot, acolo de unde nu mai pot nimeri drumul înapoi. Alţii se duc împinşi de porniri impulsive dar trecătoare şi când Îş vine îndemnul să se înapoieze, îşi îndreaptă faţa spre cei părăsiţi. Dar aceştia le întorc spatele şi nu le în­tind mâinile în ajutor. E pedeapsa, răsbunătoare în dreptatea ei. Alţii, în sfârşit, se duc numai când sunt împinşi din spate de pum­nii ameninţători ai celor cari au cu­noscut durerea până la fundul droj­diei amare. Aceştia s’au bucurat de protecţia Satanei. Ei au fiert smoa­la fierbinte şi neagră şi rău mirosi­toare cu care au otrăvit sufletele, au închircit braţele, au firăvit muş­chii oan­enilor. Dar, vai, ce soartă şi-au pregătit prin stăruinţa lor pe meleagurile de Mai deunăzi ne veni un strop. L’am­ simţit rece, frigea ca ghiaţa. N’a produs nici o stricăciune — n’a­­vusese vreme să se pietrifice. Dar a fost o prevestire că, sus, cazanul e in plină funcţiune şi că trebue să ne aşteptăm la ceva rău. Ne vom lăsa în voia soartei ? Ne vom pre­găti inimile numai ca să putem în­ unde au cules numai bine şi an mă­­dura suferinţa ? La atât se reduce cât numai rău­l, „vomncia“ noastră ? Em. So©«*r Expresia e a d-lui Iorga şi defi­neşte de minune unele situaţii ca­racteristice politicii româneşti. Aco­lo, undeva, in înaltul unor sfere inaccesibile muritorilor de rând, se pune la cale, se discută cu patimă, se dau soluţi oculte, se fac farmece drăceşti, se aranjează soarta unui popor care nu cere decât să fie lă­sat in pace. De acolo pornesc şoap­te, cari se transformă în svonuri, se răspândesc sub autoritatea fas­cinantă a misterului şi iau aspectul marilor şi supremelor hotăriri ina­­pelabile. Credeaţi că sus, unde străluceşte soarele într’un albastru infinit, e nu­mai lumină şi senin ? Eroare. Acolo nu-i lumină şi seninul nu-i decât în închipuirea noastră. Depărtarea cea mare ne dă iluzia înşelătoare. Aco­lo, sus, e un cazan care fierbe smoa­lă grea şi neagră şi rău mirositoare. Şi Satana nu-i totdeauna la fund ci pretutindeni, sus ca şi jos. Acolo e cazanul Satanei, în care se ameste­că interesele, rancinele şi patimile — cu atât mai meschine, mai urâte, cu cât le vedem mai de jos, mai de departe. Sub înfăţişarea­­ când a unei zâne zâmbitoare şi plină de graţii, când a unui penaj sumbru şi posomorât, Satana lucrează în as­cuns spre a da lovitura dorită de răutatea unei inimi negre. De-acolo, din smoala fierbinte care clocoteşte, sar stropii mari cât cărămida, se pietrifică în drumul lor spre noi, muritorii de rând, și ne lovesc pe neașteptate. E cazanul Satanei. GLOSE POLITICE... D. Vintilă Brătianu este in plină obsesie. De astă dată îl muncește gândul din cauza voinicilor. Am mai spus-o in câteva rânduri: guvernul a comis o mare greșală, angajându-se pe această chestie. Dacă pe d. Vintilă Brătianu l-ar preocupa o chestie de principiu, n'am avea nimic de obiectat. Se pa­re insă că înţelege să bată monedă politică din această întâmplare si atunci este evident că nu putem fi alături de d-sa. De astă dată d. Vintilă Brătianu pune chestia ritos: dacă utilizaţi voinicii, înarmez si eu bande si a­­tunci avem război civil. Formula ar fi impresionantă dacă n’ar ascunde un calcul mărunt. D. Vintilă Brătianu isi dă seama că nu poate trânti guvernul, nici pe bază de campanie politică, nici pe bază de lupte electorale. $i atunci recurge la ameninţări, eventual la scandaluri şi vărsări de sânge. D-sa mai crede in mijlocul acesta infai­libil de a răsturna un guvern. Liber s’o creadă! Ceiace este în­să caracteristic, e faptul că şeful liberalilor întrebuinţează toate mij­loacele cu putinţă pentru a veni­ la putere pe căi piezişe. Se îndărătni­ceşte insă să nu facă nimic pe sin­gura cale justă, logică şi constitu­ţională: aceea de a câştiga massele şi voinţa naţională. Nu se schimbă d. Vintilă Brâtia­nu pentru nimic in lume! D. RIST Şeful liberalilor a declarat răz­boi d-lui Rist. D-sa spune, oricui vrea să-l asculte, în convorbiri par­ticulare, ca şi in cele oficiale, că d. Rist şi-a depăşit misiunea iniţială şi că guvernul a făcut o greşeală când a permis depăşirea atribuţiu­­nilor consilierului tehnic al stabili­zării. Pentru d. Vintilă Brătianu, d. Rist nu este şi nu trebue să fie decât un consilier tehnic al Băncii Naţionale, cu calitate bine determinată de re­prezentant al grupului de bancheri care ne-a acordat ultimul împru­mut. Sub nici un chip d. Rist nu are dreptul să se institue un controlor financiar al gestiunii statului. Pe această temă, d. Vintilă Bră­tianu ameninţă chiar că va purcede la declaraţii prin întruniri publice și va acuza guvernul că a tolerat instituirea unui control financiar străin. La d. Vintilă Brătianu nu surprin­de și noi trebue să surprindă ni­mic. Lotus este de observat că pentru orice minte obiectivă, exa­minarea cea mai superficială a sta■ OBSESIE turului stabilizării arată clar că aşa zisul consilier tehnic are de fapt drepturi de inmixtiune în ce pri­veşte alcătuirea bugetului şi că,­­ prin urmare, dacă există un con­trol financiar străin­­— şi noi sun­tem de părere că există — autorul­­ de fapt al acestui control este în­suşi d. Vintilă Brătianu, căci pla­nul de stabilizare este opera d-sale. Zadarnic dar încearcă să se le­pede, fie și printr’o operă demago­gică, d. Vintilă Brătianu de ceiace este o urmare firească a celei mai nenorocite politici financiare care a fost dusă cândva în vreo țară. O atare politică a făcut-o d. Vin­tilă Brătianu! Sevean. Repartizarea scontului Băncii Naţionale ♦ « Intre băncile de la centru şi cele provinciale.­Ce se urmăreşte cu noua repartizare Cu începerea anului nou, condu­cerea Băncii Naţionale înţelege să dea un impuls viguros acţiunii sale pentru concentrarea comerţu­lui de bancă. Cu drept cuvânt, Ban­ca Naţională consideră că numărul prea mare de bănci mărunte, este o piedică la raţionalizarea pieţii cre­ditului, prin reducerea cheltuelilor de regie in comerţul de bancă. Aşa, cel puţin, îşi justifică ea ho­tărârea de a reveni asupra politicii adoptate in spre sfârşitul anului 1927 cu privire la repartizarea cre­ditului de scont intre băncile de la centru şi cele provinciale. De bună seamă insă că in această hotărâre cântăreşte greu şi preocu­parea conducerii Băncii Nationale de a-şi asigura cea mai deplină li­chiditate şi garantare a plasamen­telor sale. Căci sub acest raport ni­meni nu poate tăgădui că micile bănci provinciale oferă mai puţine garanţii de solvabilitate ca băncile mari de la centru. Experienţa făcută de Banca Na­ţională in cei doi ani de când expe­rimentează politica sa de reducere a dobânzilor i-a dovedit fără îndo­ială, îndeajuns, ce poate spera din această parte. ★ Se ştie despre ce este vorba. In Decembrie 1927, în momentul când de fapt se produsese pe piaţa noa­stră un început serios de scădere a dobânzilor, Banca Naţională a cre­zut sosit momentul pentru ca să forţeze această tendinţă, folosind în acest scop, arma puternică a re­partizării arbitrare a scontului său. Pe de o parte, prin cunoscuta cir­culară către bănci, din 22 Decem­brie 1927, Banca Naţională a intro­dus dobânzile maximale sub sanc­ţiunea retragerii scontului pentru contravenienţi. Măsura, în sine era arbitrară, dar, dat fiind faptul că arbitrară, era şi distribuţia credite­lor băncii Naţionale şi taxa de scont pe care o percepea, ea avea putinţa şi oarecum justificarea ace­stei hotărâri. Bine­înţeles că măsura a rămas eficace atâta vreme cât a persistat pe piaţă tendinţa de scădere a do­bânzilor, căci atunci când condiţi­­unile generale au împins din nou dobânzile spre urcare, Banca Na­­ională a fost nevoită să convină la depăşirea maximului de 18 la sută fixat la început şi apoi să abando­neze cu totul controlul său asupra chiriei curente a banului. ★ Odată cu măsurile coercitive faţă de băncile care beneficiau de scontul Băncii Naţionale, conducerea ei a luat şi hotărârea de a acorda direct băncilor mici credite de scont, aşa încât să evite mijlocirea băncilor mari, pe care o socotea ca o cauză a scumpirii creditelor, întrezărind, fireşte, inconveniente­le unor asemenea operaţiuni, Banca Naţională a cerut băncilor mari, prin aceeaş circulară din 22 Decembrie, să nu perceapă băncilor mici decât cel mult 18 la sută. Cum însă în felul acesta a făcut ca băncile mici să nu mai poată obţine credite la băncile mari, a fost nevoită să satis­facă în mai largă măsură cererile de reescent ale băncilor mici şi in special a celor provinciale. După numai un an de aplicare a acestei politici s a produs o schim­bare importantă in repartizarea cre­ditelor, de unde la 31 Decembrie 1927, portofoliul de 9027 milioane al Băncii Naţionale, provenea pentru 5553 milioane de la sediul central din Bucureşti şi 3474 milioane de la su­Acestei situaţii, după cum am spus la început. Banca Naţională înţelege să-i pună capăt. Motivele invocate sunt că băncile mici, cari folosesc scontul direct al Băncii Naţionale nu reduc deloc dobânzile şi prin urmare nu au contribuit de fel la în­curajarea producţiei şi comerţului. De altă parte, recoltând beneficii în­semnate din exploatarea scontului Băncii Naţionale ele sunt împinse spre cheltueli somptuare şi îndem­nate să reziste curentului de raţio­nalizare a comerţului de bancă prin concentrarea băncilor. Fără îndoială ca în afară de aceste motive, foarte întemeiate, mai e şi acela că băncile mici nu oferă des­tule garanţii de lichiditate şi solva­bilitate, faţă de ceea ce este azi poli­tica de scont a Băncii Naţionale.. O singură chestiune rămâne insă nelămurită In ce priveşte hotărârea de a se restrăne­ cu scontul băncilor m­icî. După­ cum am spus, băncile mări du motive, serioase de a nu recurge decât In măsură restrânsă credite din partea băncilor mari, din ţară sau străinătate, uzează de în­treg creditul lor la Banca Naţională. Restrângându-se şi acesta va re­zulta o şi mai, mare tensiune pe piaţa creditelor Or, nu putem crede ca conducătorii Băncii Naţionale să rămână cu totul indiferenţi la o asemenea eventua­litate, cursale şi agenţii, la 31 Decembrie­ la creditele Băncii Naţionale 1928, scontul de 9286 milioane era dimpotrivă băncile mici, cari sunt repartizat altfel. 4976 milioane pro­ lipsite şi de depozite însemnate şi de vinc­ei şi 4389 milioane Centralei Nu cunoaştem exact situaţia de la sfârşitul anului trecut însă judecând după repartizarea lunară a scontului trebue să conchidem că băncile mici au căpătat un loc şi mai preponde­rent în scontul Băncii Naţionale. Astfel, în octombrie anul trecut, din 4306 milioane lei în efecte admise la scont, 2571 milioane proveneau dela sucursale şi 1734 dela sediul central. Bine­înţeles că dela stabilizare încoace repartizarea scontului e mai puţin arbitrară şi că la reducerea ci­frei creditelor băncilor mari a con­tribuit mult şi faptul că ele n’au făcut uz de întreg creditul de scont ce-l au la Banca Naţională. Nu e aci locul să insistăm asupra motivelor acestei situaţii însă con­­statăm că la sfârşitul anului trecut, băncile periferice aveau o parte pre­ponderentă in scontul băncii de emi­siune. ★ J. B. F. CARNETUL NOSTRU Se bat pentru... Ştiinţă Ziarele au publicat o telegramă destul de stranie, care pur şi sim­plu a stupefiat. Anume, se spunea că la New-York au fost provocate dez­ordini grave de un public numeros, care vrând să asculte o conferinţă a savantului Einstein la „Institutul pentru Ştiinţele Naturale“, nu a mai găsit loc în sală, toate locurile fiind ocupate. A trebuit să intervie poliţia. Primarul New-Yorkului a decla­rat cu acest prilej, că „pentru întâia oară populaţia a provocat dezordini din setea de a se cultiva şi din do­rinţă de a putea asista la conferin­ţa unui savant‘‘. Telegrama aceasta merită de­sigur un comentariu: înţelegem — noi cei din preajma universităţilor noas­tre — să se provoace bătăi şi să se oprească învăţătura şi posibilitatea de cultură pe chestii de ordin... „po­litic“, pe chestii de... rasă şi de... nu­merus clausus sau m­ullus, înţelegem ca universităţile să se închidă, cursu­rile să nu se mai audieze, pentru ca un partid politic să poată lua locul altuia. Aşa e logic, etic şi estetic. Dar să te baţi ca să ţi se dea dru­mul să te adapi şi tu la cultura şti­inţifică de azi, e într’adevăr de ne­­con­ceput. Aceasta s’a putut întâmpla numai în ţara tuturor exagerărilor, în A­merica. Caracteristica adevăratei Ştiinţe este cultul adevărului în sine, căuta­rea Adevărului ascuns în Natură. Şi o căutare absolut dezinteresată, în care niciodată nu se pune chestiu­nea religiei a rasei sau politicii. Aceasta e Ştiinţa, pe care le-o a­­duce savantul Einstein şi pentru a­­ceasta­­Ştiinţă se băt azi americanii! E un adevăr de neconceput pentru noi ! . Doctorul Ygrec NOTE LIBERALII meditează ca melan­colie asupra in­fiinţării direct­or­a­telor ministeriale: atâţia directori, atâţia funcţionari, atâtea automo­bile, atâtea imobile noi, atâţia şefi de cabinet! Ce cheltueli din buget, făcute de... alţii!­­ OFICIOSUL liberal se îngrozeş­te de mulţimea plăgilor îngrămă­dite asupra ţării într-o singură zi. Manifestaţii comuniste, spioni daţi pe faţă, agitaţii iridente, banditis­me şi tâlhării la drumul mare. Şi „Viitorul“ se întreabă cu o sinceră îngrijorare: „Ce urmăreşte d. Iuliu Maniu“? Ne întrebăm şi noi: Ce urmă­reşte, în adevăr, şeful guvernului? De ce organizează manifestaţii co­muniste? De ce pune la cale agitaţii iridente? Şi în ce scop săvârşeşte banditisme şi tâlhării la drumul mare? Iată un mister pe care numai zia­rul liberal îl va putea lămuri când­va! 1­ * FOAIA averescană se bucură că partidul poporului se­ găsește... pe drumul cel bun. S-o ţie tot aşa înainte! Drepturile acţionarilor Curând vor începe să apară bilanţ­­ o sănătoasă politică de dividende, ţurile societăţilor anonime pe anul ! Iar în afară de aceasta şi-au Închis trecut. Acţionarii aşteaptă cu mai­­ posibilitatea de a face un nou apel multă nerăbdare ca oricând să vadă ! la acţionari în general la subscrip­ce le aduce anul stabilizării. E drept că iluzii multe nu au de ce să-şi facă. Anul trecut, deşi a fost marcat de importantul eveniment a­­comornic care este normalizarea me­netei, a fost un an de criză grea, de afaceri proaste şi de câştiguri foarte mici. Cu toate acestea socotim­­că a sosit momentul ca conducătorii so­cietăţile anonime să tragă toate concluziile din experienţa de până acum. Şi printre acestea, cea mai importantă este că nesocotirea drep­turilor acţionarilor nu mai poate dăinui fără ca să nu primejduiască putinţa de desvoltare şi chiar de e­­xistenţă a societăţilor anonime. Dacă până acu­m cele mai multe din so­cietăţile anonime au crezut că pot lipsi pe acţionari de orice dividend de­oarece socoteau că folosind bene­ficiile pentru noul investiţiuni sau pentru alimentarea fondului de e­­lem­ent se pot dispensa pentru o verie mai îndelungată de a recurge la sprijinul acţionarilor, — socotea­la s’a dovedit greşită Din lipsă de dividende, cursul ac­ţiunilor a scăzut şi cu el odată şi creditul societăţilor anonime. Şi cum beneficiile n’au putut ajunge pentru acoperirea tuturor nevoilor de capi­tal, societăţile anonime din această categorie au fost nevoite să se îm­prumute în condiţiuni cari au reve­nit mai scumpe decât dacă făceau MAI PRACTIC... „îndreptarea poporului“ publică un articol întitulat ,,Cuvânt către citi­torii noştri“... Cum cititorii lor sunt... aşa de pu­ţini, cuvântul li s ar fi putut trimite prin carte poştală. ...Costa şi mai ieftin! Fix­ţiile publice, spsindu-se astfel de cea mai bună curcă de capital. In situaţia de azi, fondurile procurate prin noui emisiuni rămân cele mai avantajoase, fiindcă eie salvează in­dependenţa întreprinderii şi revin, în orice caz, mai eftine decât operaţiu­nile de credit cu băncile. Ori cât de sărăcită este viaţa noa­stă financiară s’a făcut dovada că apelul societăţilor cari n’au neglijat drepturile acţionarilor au găsit şi acum ecoul dorit. De aceste învăţăminte ale expe­rienţei din ultimii ani, conducăto­rii societăţilor anonime trebue să se călăuzească în alcătuirea no­ilor bi­lanţuri şi in folosirea beneficiilor reale. Altfel, nu numai ca abuzează de un bun ce nu le aparţine dar compromit iremediabil întreprinde­rea pe care sunt puși s’o servească. AM­ NAZBATI I PRESA ŞI COMERŢUL de B. BRANIŞTEANU Cu prilejul unei observaţiuni pe care a făcut-o d. Ghelmegeanu, ca raportor al mesagiului, s’a instituit la Cameră, pe cale de întrerupere, o scurtă, dar prea interesantă dis­cuţie asupra uneia din cele mai im­portante probleme, în legătură cu presa modernă. In toate timpurile publicaţia pe­riodică, şi nu numai cea periodică, a avut acest dublu caracter, că servea unei cauze, unei idei, dar era în acelaş timp şi un obiect de comerţ. Sunt puţini scriitori cari îşi pot permite luxul de a face artă pentru artă, de a tipări operile lor, pe propria cheltuială şi de a le îm­părţi apoi gratuit. Este regulă ge­nerală chiar normal, ca scriitorul să trăiască din scrisul său, ca ope­ra lui să fie vândută celor pe cari îi interesează, pe un preţ care să-l hrănească pe el. ★ Aşa a­­fost, de când există presă, de când au apărut primele mercu­riale şi de când, după invenţia ti­parului, s’a putut da o răspândire mai mare tuturor soiurilor de pu­blicaţii. Dar aşa este mai ales as­tăzi, în special în ce priveşte pre­sa, a cărei dezvoltare tehnică, in­telectuală şi morală, face ca un ziar să fie o vastă uzină în care lu­crează sute şi mii de muncitori manuali şi intelectuali. Altă dată, un ziar era făcut de unul sau doi redactori, cari scriau poate la domiciliul lor şi duceau manuscrisul la tipografie, care de obiceiu nu era a gazetei. însuşi scriitorul acestor rânduri, când a venit la „Adevărul“ redacţia era compusă din şapte persoane, inclu­siv directorul. Ziarul nu avea încă tipografie. Localul redacţiei se compunea din două odăiţe în poar­ta curţilor interioare ale pasagiului Karagheorghevici. Câteva mese şi câteva condee,­ acesta era tot inventarul întreprin­derii. Ce sărac şi ce liber era a­­tunci gazetarul. Afară de răspun­derea faţă de propria sa conştiinţă, nu avea nici una. Afară de viaţa sa, nu risca nimic. Ce schimbări s’au produs de a­­tunci! Rând pe rând „Adevărul“ a achiziţionat tot utilajul presei mo­derne. Case proprii mari, maşini rotative colosale, linotypuri, — sute de oameni lucrează în imensa uzi­nă de astăzi. Mii de oameni trăesc de pe urma producţiei ei, întreprin­derea aceasta ziaristică a devenit deci o mare întreprindere indu­­strială şi economică. Conducerea ei nu se poate face decât după o să­nătoasă politică comercială. Ea poartă răspunderea existenţei a mii de familii şi a unor capitaluri for­midabile. Dar, după cum am spus, un ziar este o întreprindere comercială, dar este mai ales o instituţiune morală. „Adevărul ‘ ocupă chiar şi în acea­stă privinţă, un loc deosebit. El a fost dealungul vremei, adăpostul şi paladiul democraţiei, al dreptăţii şi al legalităţii. Aceasta se vede de pe acum pentru trecut, într’un vii­tor nu prea depărtat, se va vedea şi pentru zilele de azi, cât de im­portant a fost rolul ziarului nostru, care a stat, stă, şi suntem convinşi că va sta, oricând va fi nevoe, ca un far luminos, în mijlocul furtuni­lor politice, în mijlocul crizelor ma­teriale şi morale, atât de prielnice ideilor şi apucăturilor retrograde. ★ Se pune deci marea întrebare, dacă interesele comerciale ale unui ziar, pot şi trebue să influenţeze atitudinea să politică, ideile şi ten­dinţele sale. Că pot, aceasta este sigur şi că sunt cazuri în cari in­fluenţează, e din nefericire adevă­rat. Dar ceea ce este mai sigur, e că nu trebuie să influenţeze, şi că în acest punct, presa modernă se află într’o situaţie grea, pentru că e fără îndoială, că uneori o întreprindere ziaristică pusă să aleagă între inte­resele comerciale şi cele morale, intelectuale, se găseşte într’o dile­mă foarte grea. Totuşi, în practică, conflictul acesta se iveşte foarte rar. Căci de fapt, ziarul modern, oglindă şi instrument al opiniei pu­blice, nu se poate vedea pus în faţa dilemei pe care am indicat-o, decât sub o singură formă mai esenţială: aceia a coincidenţei sau necoinci­denţei punctului său de vedere, cu gândurile şi sentimentele cititorilor săi. Nu între propria convingere şi interesul comercial, nu între idei şi cifre se pune problema, ci între idei şi idei, între sentiment şi sen­timent. Ziaristul are să aleagă între convingerile sale şi năzuinţele citi­torilor săi. Aceştia însă, nu sunt o clientelă ca oricare alta. El a avut timpul să-i crească în ideile şi sentimen­tele sale, i-a câştigat chiar prin a­­ceia că a exprimat aceste idei şi sentimente, înainte ca massele să le fi putut formula. Cazul unei opozi­ţii de idei şi sentimente cu citito­rii, nu se va întâmpla deci, decât rar şi dacă se va întâmpla, nu va aduce ruptura unei legături de idei şi sentimente, datând de demult. Nu încape însă îndoială că pot sur­veni momente, în cari ziarul şi zia­ristul să fie obligaţi a se pune în calea unor curente, pe cari, deşi momentan foarte populare, le-ar recunoaşte nu numai contrare, dar şi primejdioase propriei lor convin­geri. In asemenea caz, evident că interesul moral trebue să primeze, că conştiinţa nu poate ţine seamă de eventuale interese materiale a­­meninţate. Şi se cunosc cazuri des­tule în care ziariştii conştiincioşi şi ziare răspândite, au trebuit să ce­deze locul şi să dispară, martiri ai convingerilor, jertfe pe altarul ade­vărului şi al dreptăţei, ruine, din cari cu siguranţă, o viaţă nouă va înflori, exponenţi condamnaţi ai u­­nor idei care vor birui într o zi. Dar acestea sunt cazuri extreme, pentru viaţa normală de toate zile­le, asigurarea liberei expresiuni a convingerilor redacţiunei unui ziar, consistă în completa ei despărţire de partea administrativă, comercia­lă. E o soluţie, pe care toate con­gresele de presă, precum şi confe­rinţele de presă convocate de Liga (Citiţi continuarea în pagina II-a). CHESTIA ZILEI Precizare de roluri D. VICTOR EFTIMIU. — Iată piesele pe cari v­rei respectuos să mi le interziceţi. GARDISTUL. — Ba, să faci bine să ne laşi nouă iniţiativa; în definitiv nu eşti de­cât directorul tea­trului Naţional! Contractul specialistului Era de mult, pe la­ sfârşitul dom­­rişte din ultima vreme, ne-au atras nici lui Vodă Cuza, când, pe cât am auzit, se angajase cu contract o mi­siune militară franceză ca să orga­nizeze oastea românească, iar as­tăzi după aproape 70 de ani reluăm firul întrerupt al vremei, pentru ca în ciuda progresului să revenim la acele timpuri, cu singura deosebire că, în locul unor străini, am con­tractat o funcţiune publică cu unil dintre ai noştri. Nu cunosc personal pe actualul d. Director General al C. F. R. şi toc­mai pentru aceasta nu-i contest me­ritul de a fi cel mai capabil inginer şi organizator român în stare să în­drepte paralitica noastră adminis­­traţiune feroviară. Neprecupeţindu-i meritul, nu-i pot precupeţi retribu­­ţiunea pe care însă în spiritul de sa­crificiu- ce-l anină, o găsesc cu mult sub adevărata ei valoare pentru un specialist de cea mai rarisimă spe­cialitate. Logica mea şi modestia noului funcţionar contractant, inginerul şef de ori al Serviciului de apă şi canale din Timişoara, se înfrăţesc. Căci este netăgăduit că dacă d-sa a fost angajat acolo unde se află, asta s’a făcut pentru ca pe calea ferată ro­mână să domnească, în primul rând, o armonie identică aceleia care e­­xistă în lumea siderală unde pe dru­muri fără acari, şefi de staţii, ins­pectori şi alte pusderii de funcţio­nari cu mai mult sau mai puţină răs­pundere, planetele aleargă, fără ciocniri şi fără deraeri, străbătând căile văzduhului cu o punctualitate pe care redusa circulaţie a trenuri­lor româneşti nu a cunoscut-o şi mai ales acuma nu o cunoaşte. Căci doar pentru aceasta ne plângem cu toţii că prea aveam multe staţiuni ale morţii şi ale pagubelor materia­le pe reţeaua noastră feroviară. Şi tocmai pentru ca ele să dispară, s’a ajuns la numirea unui supra-spe­­­­cialist. Or, diferite mici întâmplări cere­atenţia asupra faptului că problema tot nu pare încă rezolvată, nici după ce specialistul a intrat bine de tot in noua-i funcţiune. Şi a­­tunci cred că nu vor fi de prisos câ­teva reflecţii şi câteva sugestii noui in această chestiune, deşi discuţia în jurul ei fusese închisă. înainte de toate aşi fi de părere să se acorde noului director general un salar­iu mult mai mare decât cea de nu ştiu câte milioane pe an, sta­bilită prin contract, fără să se crea­dă că această propunere ar izvorî din cinismul de a vedea cum se cheltueşte banul cetăţenilor. De­cât acest spor l’aşi justifica cu o singură condiţiune, şi anume : Dacă, in timpul duratei acestui contract s’ar produce orice acci­dent de cale ferată, de orice formă, cu sau fără vieţi pierdute, nu im­portă unde, când şi cum, sau dacă, nu vom cunoaşte exactitatea plecă­­rei şi mai ales a sosirilor, sau în fine dacă vom cunoaşte călătorii fără locuri în vagoane frigorifere, cu călători înghemuiţi ca animalele, sau acăţaţi pe scări şi tampoane, cu mărfuri vămuîte în cursul trans­portului, sau rămase neîncărcate prin gări din cauza lipsei de vagoa­ne, atunci toate pagubele aduse fie statului, fie particularilor, să fie su­portate personal de directorul cu contract, din leafa sa, din averea sa prezentă și­­viitoare. Nimeni n’ar fi, nici chiar d. S. Vidrighin, care să se opue la o ase­menea condiţie, fiindcă tocmai ca relele să înceteze, s’a convenit ca d-sa să fie angajat într’acest înalt post de îndrumător. Fiindcă dacă vom avea şi de aci înainte deraieri şi ciocniri, întârzieri şi lipsă în mijloacele de transport, atunci con­tractul nu mai foloseşte Statului­'şi­ lucrul nu mai are nici un rost. Eugeniu Zamfirescu fost deputat

Next