Adevěrul, februarie 1930 (Anul 43, nr. 14142-14165)

1930-02-01 / nr. 14142

ARUL 43­­ No. 1411 Februarie 1930 6 pagini FONDATORI • AII. V. BELDIMAN 1888—1897 X unUAlUIU . CONST. MILLE 1897—1926 750 lei pe un an ABONAMENTE: 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu BIROURILE: București,Str. Const. Miile (Sărindar) No. 7—9—11 in stilul d-sale napoleonian, d. I. G. Duca a spus la congresul liberal din Mureş: „Cer conducătorilor locali, armonie!11 ... Cum sunt atât de puţini, armonia se va stabili foarte uşor! Direcţia 357/72. Administrata 367 89. TELEFOANE : centrala: 306 67, 324/73, 346/79, 353/54 Provincia : 310/66. S’a isprăvit cu „Lupenii“ Marea desbatere parlamentară a conflictului de la Lupeni a luat sfâr­șit. Câteva interpelări și două răs­punsuri ministeriale, cari s’au ter­minat cu promisiunea instituirii unui comisariat special în Valea Jiului, au pus sigiliul uitării peste o pro­blemă atât de dureroasă şi emoţio­nantă. Mai mult chiar, d. Mirto, în nu­mele guvernului, a avut aerul că scuză represiunea. Dacă n’a accen­tuat prea mult această bizară idee, explicaţia stă, poate, in preocupa­rea esenţială a intervenţiei sale: a­­părarea onoarei şi cinstei personale a d-lui Rosvan. N’avem nici un mo­tiv să ne îndoim de asigurările date de d. Mirto. Admitem că fostul pre­fect de Hunedoara este un om cum se cade, că era animat de cele mai bune intenţii, că a făcut toate efor­turile să potolească „răscoala“ mun­citorilor, că este victima campaniei ce s’a dus contra lui — deşi, în ca­zul acesta, ar trebui să ni se explice de ce a fost pedepsit. Admitem toate acestea şi rămânem totuş la punctul nostru de vedere: vina d-luî Rosvan este evidentă — a d-lui Rosvan şi a celor cari au încu­rajat politica sa muncitorească. Căci aici e toată chestiunea „Lu­­penilor“. Nu morţii şi răniţii, nu modul cum s-a făcut represiunea, nu detaliile, oricât de sguduitoare ar fi, ale procedării­­ autorităţilor. Toate acestea sunt efectele unei cauze — şi cauza e politica autori­tăţii administrative, locale şi cen­trale, amestecul prefectului în tre­burile de organizare profesională a lucrătorilor mineri. Şi tocmai această chestiune n’a fost discutată în marea desbatere, care a luat atâtea şedinţe. Nici in­­terpelatorii, niici membrii guvernu­lui n’au pus problema pe adevăratul ei teren. Şi problema e următoarea:­­este admisibil ca un partid burghez de guvernământ să organizeze pe lu­crători în sindicate profesionale, a­­vând de obiectiv suprimarea exploa­tării capitaliste?­­ Iată întrebarea, care rezolvă­­chestiunea. O asemenea operă de propagandă și organizare pot s’o facă social-de­­mocratii si comuniştii, cari ţintesc la dărâmarea actualei ordine econo­­mice, — n’o poate face insă un par­tid, ca cel national-tărănist, a cărui menire este întărirea sistemului de organizare capitalistă. înţeleg inte­res!:] politicianist care a prezidat la LA CONGRESUL liberal ţinut la Târgu Mureş, d. Bogdan Duică a spus­ că familia Brătianu e de o sută de ani în slujbă ţării şi a adău­gat că visul lui Ion Brătianu a fost Transilvania. In orice caz, Ion Brătianu voia amestecul autorităţii, acolo unde ea Transilvania fără transilvăneni. De n’avea ce căuta: Societatea Lupeni aceea, se vede transilvănenii vor este acaparată de partidul liberal, şi ei regatul, dar fără Brătieni. Dar guvernul avea alte mijloa­ce de luptă contra ei şi nu trebuia să re­curgă, prin intermediul unor agenţi provocatori fără de scrupule, la ri­dicarea in massă a lucrătorilor con­­tra patronilor şi capitalismului. Greşeala aceasta a dus fatal la ciocnirea tragică de la 6 August. Numai intr’atât se poate vorbi des­pre fatalitatea pe care o invoca d. Augustin Popa, întrucât represiunea tragică a fost consecinţa directă şi inevitabilă a unei politicii uşuratice din partea prefectului Rosvan. In şedinţa de ori a Camerei ches­tiunea a fost îngropată. Rezultatul nu ne-a surprins. II aşteptam chiar cu o siguranţă matematică, pe care ne-o dădeau interpelările dezvoltate în şedinţele precedente. Până şi dis­cursul d-lui Flueraş, deputat so­cial democrat de Hunedoara, a fost o amară decepţie. N’am văzut nici însufleţirea ce trebuia s’o inspire o cauză atât de mare şi de dreaptă, nici interesul, dus până la pasiune, pentru înfierarea unei politici anti­­muncitoreşti. Am înregistrat cu sa­tisfacţie numai incidentala ironie a deputatului social democrat la a­­dresa „voinicilor“, pe care acum câ­teva luni îi apăra călduros contra criticilor noastre. -­ Em, Soccr NOTE OFICIOSUL liberal își pune în­trebarea: Ce face contribuabilul când e zdrobit prin dări ce-i iau de multe ori peste cincizeci la sută din produsul muncii lui? Ce să facă! Plătește și... binecu­­vintează pe d. Vintilă Brătianu a căruia politică l’a dus aci. ★ D. PAPACOSTEA, regretând că n’a putut lua parte la sărbătorirea d-lui C. C. Braiesku, îl hiritiseşte epistolar şi spune despre şeful dela Rămnicu-Sărat că îşi­ desfăşură toa­te calităţile „când semnalul de bă­taie o cere“­Ba chiar dă d-sa singu semnalul de bătae, cum a făcut când cu slăb­­­irea d-lui profesor Taşcă! # GLOSE POLITICE... VIOLENŢELE Ceia ce am prevăzut s’a întâmplat La tribuna Camerei a apărut ieri d. Ionel Lupescu, şeful organizaţiei naţional-ţărăniste de la R.­Sărat, pentru a denunţa violenţele şi pro­vocările liberale. D. Lupescu a semnalat un fapt, subliniat şi de noi la timp. După ce zece ani în şir liberalii au schin­giuit, direct şi prin jandarmi, pe partizanii naţional-ţărăniştilor, a­­cum tot ei, find în opoziţie, prac­tică teroarea electorală. Acest lu­cru e greu de admis şi mai cu sea­mă nu este de natură să fie uitat de cei provocaţi. Dar deputatul de R.­Sărat a fă­cut şi un alt lucru: a dat un aver­tisment expresiv conducătorilor li­berali din acel judeţ. Tu făcut per­sonal responsabili şi i-a prevenit­ de consecinţi­ Pentru cine cunoaşte firea cinsti­tă şi cavalerească a d-lui Ionel Lu­pescu, situaţia e clară. Se va supu­ne cerinţelor şefului, dar, în caz de extremă disperare, va proceda per­sonal şi nu va avea de obiectiv a­­genţii provocatori. Situaţia ar părea comică. Ea este însă astfel. Guvernamentalii se văd siliţi a recurge la proteste împotri­va violenţelor liberale. Desigur că o mare parte din vină o are şi d. Maniu ca voinicii d-sale. Dar şi liberalii fac rău, când îm­ping lucrurile prea departe. De astă dată ei riscă şi riscă per­sonal- LAUDELE Ziarul d-lui Jean Th. Florescu du­ce o frumoasă campanie de lăude pentru d- Titulescu. N’ar fi, la prima vedere, nimic nefiresc. D. Titulescu are merite mari, foarte mari. D-sa are drepturi reale de recunoştinţă din partea tă­rii. In special in urma celor ce s’au întâmplat la Baga, d. Titulescu are merite personale, in afară şi mai presus de partide­ Cum am spus dar, laudele Omu­lui Liber ar fi fireşti, dacă nu s’ar fi produs o coincidentă curioasă: atitudinea Viitorului. Am subliniat ieri articolul d-lui Xeni, publicat în fruntea oficiosului liberal. Acolo se spune că nu e vor­ba de un succes serios la Baga. Ce Ta determinat pe d. Xeni să scrie, cum a scris, am spus-o eri. Țelul d-sale insă de a gândi este îmbrăţişat de mulţi din conducătorii partidului liberal. Orice s’ar spune, d. Titulescu nu mai este l’enfant ga­té al acestui­­Hirtid. In asemenea conditiuni, laudele bine meritate­­ din „Omul Li­ber nu apar ele ca fiind publicate mai mult pentru a, amuri pe unii, de aci, decât a mulţumi pe cel ce-şi face acum odihna la St■ Moritz. Sever. Kix. UN SEMN DE ÎNTREBARE regele Spaniei despre care s’a spus tot atâta bine cât şi rău. Mulţi V au făcut vinovat de excesele reacţionare ale lui Primo de Rivera, dictatorul de până ieri. Au spus că în umbra dictatorului străluceşte vo­inţa regelui. Tot atâţia au crezut că Alfons al XIV-lea e un prizonier inofensiv. Veştile sosite din ţara Maurilor par a fi de partea acestora din urmă. Viitorul va limpezi nedumerirea. ALFONS XIII NĂZBÂTII ... DE ORICE ! D. Vintilă Brătianu spune că d. Iuliu Maniu e capabil de orice... ...E capabil chiar să mai stea vreo câţiva ani la putere ! PRĂBUŞIREA DICTATURII IN SPANIA încă telegramele din Spania nu au adus toate lămuririle, cari ne-ar putea face să cunoaştem exact des­făşurarea amănunţită a evenimen­telor, cari au dus la prăbuşirea dic­taturii generalului Primo de Rivera. Dar că prăbuşirea s’a produs, este fapt cert şi aceasta este ceea ce interesează în primul rând. Prăbu­şirea unei dictaturi însă, nu poate fi asemănată cu căderea unui guvern parlamentar. Un asemenea guvern a fost instituit şi pleacă după anu­mite norme. Succesiunea sa, este a­­proape dinainte stabilită şi ministe­rul ce-i urmează, nu are decât să ia firul guvernării, de acolo, unde se rupsese cel al ministerului căzut. O dictatură însă, a schimbat cu desăvârşire condiţiunile guvernării. Ea nu a cunoscut altă voinţă decât a ei şi nu a avut asupră-şi nici un control. Ea a suprimat drepturi şi libertăţi, a persecutat şi a arestat pe apărătorii acestora, a făgăduit, pentru a putea practica asemenea metode, toate fericirile materiale a grupat în jurul ei, mai mult forţe interesate şi a acumulat în jurul ei, ori­cum numai forţa brutală aplicată fără scrupule, poate provoca. Ea nu are legătură cu trecutul şi nu pre­vede succesiunea viitoare. Prăbuşi­rea unei dictaturi, nu se poate deci produce fără zguduiri şi turburări. De aceia trebuie să fie adevărate zvonurile ce vin din Spania, că în multe părţi ale ei au izbucnit turbu­­rări. La capătul unei dictaturi, răz­boiul civil nu e un fenomen impo­sibil. Şi cum în Spania dictatura s’a acoperit cu autoritatea Coroanei, cum în Spania se spunea în mod cu­rent că adevăratul dictator nu e ge­neralul Primo de Rivera, ci regele, se poate ca să fie un sâmbure de a­­devăr şi în ştirea lui „New-York Herald“ că în urma celor petrecute, monarchia este în pericol. Acum , de ce s’a prăbuşit dicta­tura din Spania? Ştim că unii vor spune­­, fiindcă regele nu a mai vroit-o. Dar acesta nu-i im răspuns care­ să explice un asemenea mare eveniment politic, căci răspunsul acesta chiamă o altă întrebare : de ce regele nu a mai vroit dictatura? Dictatura a venit doar, pentru că s’ar fi constatat că regimul parla­mentar nu este bun, ba chiar că este periculos pentru buna conducere a statului. Dacă totuşi dictatura a fost dată jos acuma, aceasta însemnează cel puţin, că ea s’a dovedit a fi in­ferioară regimului parlamentar, căzut cu aprobarea tuturor, chiar şi a celor pe cari si sprijinise. ★ Ultimele lovituri au fost date re­gimului dictatorial de intelectualita­tea spaniolă. Din rândurile acesteia s’au ridicat cei mai vajnici adver­sari ai lui. Studenţimea spaniolă, nu a practicat snobismul unei părţi din tineretul altor ţări. Ea s’a ridicat pentru libertate, alături de profeso­rii ei, împreună cu profesorii ei. Este acesta un fenomen care merită a fi, relevat în mod deosebit şi care indică poate un reveniment. Se pare că la urmă, dictatura a perdut și sprijinul armatei. Dacă cu concursul acesteia a putut fi stabi­lită, apoi diferitele rebeliuni cari au urmat, au arătat încă odată, ce pri­mejdios este pentru un stat, ce pri­mejdios este pentru o armată, ca să se introducă politica în rândurile a­cesteia. Astăzi armatele nu se mai compun nici din mercenari, nici din profesionişti, cum erau altă dată lanskeneştii. Azi armata se compune din fiii poporului şi nimeni nur poate supune disciplina ei, încercării fatale de a vedea câtă vreme soldatul va sprijini acţiunea de reprimare a li­bertăţii concetăţenilor săi, a pro­priei sale libertăţi, care-i va lipsi mâine, după ce va fi dezbrăcat uni­forma pentru a reintra în viaţa ci­vilă. Căderea dictaturii din Spania e o lecţiune. Ea arată că oricât ar fi de insuficient un regim de libertate — şi cel din Spania era insuficient — el tot este superior regimului dicta­torial, la capătul căruia stă în­tot­deauna fatala izbucnire a indignării reprimate. B. Brănișteanu -­ DIMITRIE NENIŢESCU Rudele şi prietenii îl dur­a?­i la a­dâncimile ei. Când avea o operă de groapă. •) ^îndeplinit, apoi se dădea ei cu tot înaintea războiului a jucat un rol ‘ trejour şi cu tot sufletuL Nu era a­­politic. După război, a trăit retras mul Bmnătăţilor de măsuri, nici a­­şi a urmărit viaţa publică şi lup­­mul caiuş să se oprească la jumăta­­tele politice, în cunoscător, tea drumul­ui. Dimitrie Neniţescu. Puţini ştiu astăzi, cine a fost el, nn tot ce a întreprins, a dezminţit proverbul, că românului îi este greu până se aţivacă de ceva, că de lăsat se lasă repede. Ar fi interesant de ţitiut, ce a gân­dit el despre vremea şi societatea de după război Căci, dacă nu a­ai lua parte activă la viaţa publică, văpoi fără îndoială că o scruta cu acel in­teres care e specific cărturarului şi cu acea sceptică îngăduinţă, care-i partea omului pe care viaţa l-a în­văţat să cunoască oamenii în rapor­turile lor reciproce. Poate, probabil chiar, că a lăsat şi totuşi de numele lui se leagă o nouă perioadă în politica socială a României, se leagă marea reformă a organizării meseriilor şi a asigu­rărilor sociale. Câţi chiar din beneficiarii asigu­rării obligatoare contra boalei, ştiu că cel care a avut curajul înfăptui­rea acestei reforme, cel care a ela­borat legea în virtutea căreia lu­crătorul industrial şi meseriaşul, au căpătat drepturi dintre cele mai esenţiale şi mai utile, a fost Dim. Neniţescu? Am avut pe vremuri ace»ia să mă apropii do »aanuul. A fosi ii* om cult, a fost un studios in cea mai frumoasă accepţie a acestui cuvânt. Când o chestie II interesa, apoi o cerceta, o examina, o studia, din toate punctele de vedere, până în a­ note, căci el e un atr ordona*. Ar tre. ______N hui date pudlic­ații, căci trebuie sa , mereu jurnale și extrase din jurnale fie foarte instructiv?» și pentru me­moria lui, ar deveni desigur un mo­nument reparatoriu. .. CĂRŢI NOUI da ŞERB­AN CIOCULESCU F. Aderca: Mărturia unei generaţii» Volumul de interview-uri literare produce cam din cinci în cinci ani, şi artistice, al d-lui Aderca, reac­tualizează chestiunea generaţiilor. Intr’adevăr, mai acum cinci sau şa­se ani, d. prof. M. Dragomirescu se edictase exponentul generaţiei noui. Tineretul era al d-sale! Prin 1928, dacă nu mă înşel, generaţia nouă devenise ortodoxă şi mistică. Nu aş putea răspunde cu exactitate ce a fost generaţia nouă în 1929. Lu­crurile merg astăzi repede şi mira­colul schimbării la faţă se petrece cotidian. „Antologia poeţilor de azi“ de I. Pillat şi Perpessicius înghesuia de asemenea, laolaltă, trei sau patru, patru sau cinci generaţii de poeţi pentru că, în poezie, noutatea se 1) „Măşti“ de Marcel lencu, Bucu­reşti 1929, Editura Naţionala. Aci „generaţia“, dacă nu e sponta­nee, e aproape instantanee. Generaţia d-lui F. Aderca reali­zează de asemenea un cumul de vreo patru generaţii. Astfel d. A­­derca poate să fie contimporan cu I. Slavici, sau mai bine zis, să fi fost, dar prezenţa lui Slavici în vo­lum se explică doar ca o „antichi­tate“ venerabilă. I. Slavici repre­zintă generaţia istorică a lui Em­i­­nescu şi a lui Creangă. Dacă d­ăderca ar fi găsit ceva mai vechi, intram deadreptul în protoistoria noastră literară. O altă generaţie, mai veche, o constitue, după vârstă şi debut de I. Al. Brătescu-Voineşti, M. Drago­mirescu, C. Rădulescu-Motru, Cin­cinat Pavelescu şi D. Nanu, născuţi în jurul anilor 1870. Cu deosebire că d. prof. C. Rădulescu Motru, de­şi de peste 30 ani profesor, repre­zintă cu demnitate şi competenţă stadiul ştiinţific actual şi starea de spirit europeană. Prin aceasta e tâ­năr, mai tânăr decât alţi universi­tari proaspeţi, în vârstă de 30 ani. A treia generaţie e reprezentată de dd. T. Arghezi, G. Galaction, M. Sadoveanu, O. Goga, E. Lovitiescu, I. Minulescu, M. Sorbul, d-nele E. Farago, M. Voiculescu, M. Ventura, d­. G. Ibraileanu (mai vârstnic, dar care a debutat cam pe la 1905) şi d. N. Davidescu (mai tânăr, şi de­butant precoce). Criteriul nostru de grupare aşa­dar nu e numai vârsta, ci mai ales momentul consacrării, în speţă, imediat­ ante-belică, pen­tru această a treia generaţie. Generaţia post-belică figurează în persoana do­ Cezar Petrescu, Că­rii­ Petrescu, I. Vinea, I. Barbu, L. Blaga, d-nele Ticu Archip, Dida So­lomon, cu toţii sub patruzeci de ani, la care se adaugă, întru câtva în­târziaţi, d-na H. Papadat-Bengescu şi d. O. Han. După cum se vede, e un careu de generaţii, a scriitorilor de astăzi. Nu lipsesc decât scriitorii sub vârsta de treizeci de ani. Dacă d. F. Aderca va continua, fără îndo­ială, le va veni rândul. ★ D. F. Aderca nu e un interviewer obişnuit- Ii lipseşte pentru aceasta calitatea negativă, în artă, a im­personalităţii, dar poate necesară interviewerului. Comentariile cu care încadrează convorbirile de li­teratură, teatru şi artă plastică sunt foarte plăcute, pline de pican­terie şi chiar de miez, dar în defi­nitiv puteau lipsi. Prezenţa d-lui A­­derca e covârşitoare. Avem aci un al douăzecişinoulea intervievat, în permanenţă şi mobilizat. Uneori a­­cest mobilizat e chiar foarte răz­boinic. De pildă în interview-ul care n’a fost luat d-lui G. Ibraileanu, şi care e o polemică în toată regula cu fortăreaţa de la Viaţa Românea­scă- D. E. Aderca, fost colaborator al revistei ieşene, are de tranşat un litigiu de idei, şi nu pierde nici un prilej de a rupe câteva suliţi îm­potriva citadelei atât de strâns co­alizate. Tot astfel, convorbirea cu d. Mihail Dragomirescu, preşedin­tele unui foarte discutabil „Institut de Literatură”, unde se discută mult, potrivit normelor de scola­stice silogisme ale esteticei „inte­grale’’, n’a fost decât un pretext de polemică. Mă întreb dacă procedu­ra e bună. Unde ar fi ajuns d. A­­derca, dacă ar fi transformat ex­­cepţia polemicei în regulă generală şi metodă nouă de interview? Din fericire, d-sa n’a urmărit transfor­marea unui gen, ci numai satisfa­cerea, în mică măsură, a unei nece­sităţi de temperament. Unele semne erau totuşi îngrijorătoare. Comen­­tariul la convorbirea cu d. E. Lovi­­nescu începe astfel: „D- E. Lovine­­scu e o persoană rotundă”. Aci aş­teptările au fost decepţionate. Po­lemica pe care eram în drept s’o bă­nuim, s’a oprit, de la primul rând. D. Aderca nu e încă în conflict cu „mica universitate din str. Câmpi­­neanu”, cum numeşte, nu fără iro­nie, domiciliul eminentului critic şi sediul cenaclului din care face par­te. Dacă cenaclele, după cum scrie „sunt uşor de ridiculizat”, d- Ader­ca, după ce ridiculizează cenaclul d-lui Dragomirescu şi cetăţuia „Vi­eţii Româneşti”, subtilizează, în nu­anţe pline de indulgenţă pentru (Citiţi continuarea in pag. II-a) CARNETUL NOSTRU JUMĂTATE DE COPIL dritr’o comedie­­ cu cântice a lui Alecsandri, jucată la Iaşi în ziua de mii de documente transcrise şi tipări­te de d. L. T. Boga), mai ales că în locul ei se anunţă că 13 Mai 184­7 în folosul sinistraţilor (al­ începutul zapisului, dat vn „let se reinstituie a­cest regim aşa cum '».arşilor“) din Bucureşti, căminarul 17bo, ghenar 9 , a fost înaintea­ dictaturii. Aceasta-i Gigore Pâlciu o ameninţă pe cucoa­­evidiu ci na zamfira ca, daca in foaia de zes­evident si confirma adevărul ele- lie a Marghioliţei , fiica acesteia -mental, ca dacă regimul parlament nu mai adaogă două sălaşe de ţigani, dar are desigur cusururile sale, a- apoi să-şi ia gândul de-a dobândi, poi însăşi evoluţia sistemelor de gu­vernământ arată, că el e cel mai bun dintre câte au fost până acum. De altfel, căderea dictaturii din Spania nu ne surprinde. Noi am aş­teptat-o, cum aşteptăm şi căderea tuturor dictaturilor. Această cădere este inevitabilă, căci un regim dicta­torial este un regim excepţional. El poate­ dura mai scurtă sau mai lungă vreme, după cum face sau nu şi u­­nele lucruri bune şi după vremea ce necesită manifestarea consecinţelor funeste cari sunt încoronarea fatală a acestui sistem de guvernare. Dar iubitorii şi admiratorii de dictaturi — să-i ierte Domnul că nu ştiu ce fac — vor fi desigur surprinşi. Ei au cetit mereu prin ziarele dictato­rului sau prin cele subvenţionate de el, toate binefacerile pe cari le-a re­vărsat regimul lui „sever dar pă­rintesc“ asupra Spaniei — şi deo­dată aud că Spania arde în diferite colţuri, că toate straturile sociale sunt nemulţumite şi că dictatura a pentru „piatra din casă“, un ginere cum e băetul său, comisul Nicu. Puţine sânt „izvoadele de zăstre“ — din documentele băsărăbene tipă­rite de d. L. T. Boga—în cari să nu fi întâlnit inventariate, alături de „scu­le din casă“, nişte „sufliţi di ţigan“. Şi a face cuiva cadou, ori a-i lăsa moştenire, aceste suflete, era pe a­­tunci,tot aşa de firesc, ca a-i dărui, bunăoară, nişte mâneşterguri (adică prosoape) sau „o caţaveică de me­rinos“. O, nu m’am dedat unor înfierări (ele ar fi fost destul de tardive!) la cetirea foilor de zestre de odinioară. Şi nu m’am indignat — ce rost ar avea indignările... postume? — nici măcar când, la resfoirea scr­isorilor din pomenitele documente, am întâl­nit­ oribile adjudecări şi cedări şi retrocedări şi trampe de trupuri ţi­găneşti, în sfârşit toată gama sumbră a traficului de carne oacheşă. Dar o înduioşare—una singură!— m­-am îngăduit, totuş, la cetirea pie­sei cu No. 9 din culegerea: „Testa­mente şi danii“ de între anii 1672 — 1858 (a treia broşură din cele 6 se­Barbu Lăzăreanu ,,Adică cu Zmăranda Racoviţoai giupâniasa răpausatului Neculai Ra­­coviţa ci-au fost vel medelnicer, dat­am acest adevărat şi încredinţat za­­pis al meu la mâna sfinţiii săli pă­rintelui Dionichie egumenii dela sfan­ta mănăstire Căpriana ot Lăpuşna, precu­mă să ştie că: un Roman ţiga­­nu mănăstirei Căprienii fiind o ţi­gancă ami anumi Tudora au tăcut cât au trăit amândoi numai un copil anumi Vasili, şi fiind giumătati de copil a mănăstirii dipe tată-său şi giumătaţi ai meu dipe măsa, i-am dăruit mănăstirii ace giumătate ani, şi au rămas a mănăstirii tot acel Vâslii ficiorul lui Roman şi a Tudorii“. N’avem ce-i face pârdalnicei de imaginaţie! Dar, din zapisul Zmăran­­dei Racoviţă, scris de „Toader diiac za divan“, par’că vedem, atârnând (o, numai până la 9 ianuar 1765!) deasupra capului ţigănuşului Vasili, sabia cu care înţeleptul Solomon po­runcea: „tăiaţi în două pre pruncul viu care suge şi daţi jumătate din el femeii acesteia, iar cealaltă jumătate o daţi mănăstirii“... Ba nu, în Cartea a treia a împăraţilor nu vorbeşte de mănăstire. Urmarea versetului e — dacă nu ne ’nşelăm —: „cealaltă ju­mătate o daţi femeii celeilalte“. CHESTIA ZILEI NEO-V­OINICUL D, Vintilă Brătianu şi-a îndemnat partizanii să se înarmeze şi să răspundă la violenţă cu violenţă. ZIARELE In­ legătură cu fascismul De când a hu­tărât în „Adevĕrul“ dignare şi violenţă. Supărarea nu e articolele în cari atardat în rezu- un indiciu, o prezumţiune de drep­­tnat cele cuprinse în lucrarea d-lui i tate. „ x a Béraud ă?sinc . Fascislity’- primesc Vie pildu^Beraud ca m ........‘ ’■nWUim de guVetflWr*». pa'TttW italiene. Le citesc cu plăcere şi văd că si­tuaţia — în deosebi situaţia econo­mică a Italiei — e înfăţişată altfel de cum o prezintă d. Béraud, care, făcuse la faţa locului o anchetă se-’­rioasă şi inspirată de intenţii împă­­ciuitoare. Exprimând şi de data aceasta do­rinţa sinceră ca în Italia să dom­nească o stare de lucruri cât mai bună şi ca nobilul popor italian, de care ne leagă sentimente de o ne­dezminţită simpatie, să se simtă mulţumit şi fericit din toate punc­tele de vedere, ţinem să facem, to­tuşi, unele observaţiuni. In primul rând, dacă era ceva de răspuns şi de obiectat la cele ce am scris în articolele pomenite, răspun­sul şi obiecţiunile trebuiau adresate nu mie, ci autorului lucrării „Ce que j’ai vu à Rome“. Eu unu! n’am făcut altceva decât să redau, în mod cât mai fidel şi mai nepărtinitor cu putinţă, cele vă­­zute şi aşternute pe hârtie de un publicist, care a mers în Italia ca un prieten doritor de a găsi moda­lităţile prin cari s’ar putea înlătura umbra ce apasă asupra raporturilor dintre Franţa şi Italia. Toată lucra­rea sa e străbătută de acest gând de destindere, de nivelare a asperită­ţilor şi de găsirea mijloacelor pen­tru statornicirea unor relaţiuni cât mai cordiale între cele două state şi popoare vecine şi de o origină co­mună. Al doilea. Răspunsurile vagi şi imprecise, declaraţiunile cu carac­ter general sau simpla respingere a unor afirmaţiuni făcute pe temeiul faptelor concrete, nu pot ţinea loc de argumente. Inlocuesc şi mai puţin argumen­tele, unele gesturi şi accente de v­­orfiVSF ani ac cum fascist n’a avut o doctrină econo­­mică şi o politică economică pro­­prii.Mai afirmă că d. Mussolini a sta­bilizat lira la un curs mai ridicat de­­cât ar fi trebuit să fie şi că prima şi imediata urmare a acestei măsuri, a fost o scumpire a vieţii şi un şomaj îngrijitor în industrie. In aceiaşi ordine de idei, că pen­tru Italia fascistă au secat două sur­se de venituri, cari nu erau de dis­preţuit : banii ce trimiteau în Italia emigranţii italieni (d. Mussolini a in­terzis emigraţia) şi, al doilea, banii­ ce lăsau în Italia turiştii străini, al căror număr este actualmente în foarte mare scădere. Fiecare din afirmaţiile acestea precise este sprijinită pe fapte şi dovezi. Deci, nu se poate răspunde în­­tr’altfel, decât invocând tot fapte şi producând dovezi, cari să răs­toarne temeinicia acestor afirma­­ţiuni. Dar mai este un punct — şi chiar un punct foarte important, care slă­beşte puterea celor scrise de jur­nalele italiene ce mi s’au trimis. Este anume faptul că în Italia nu există libertatea presei. Sau, mai e­­xact, există o libertate unilaterală: aceea de a lăuda regimul actual, de a vorbi cât se poate de bine şi nu­mai despre regimul fascist, care nu admite nici o critică, fie ea cât de inofensivă. In Italia — se ştie doar lucrul a­­cesta — întreaga presă e fascistă sau în serviciul fascismului. In asemenea condiţiuni, oricine este îndreptăţit să primească cu multe rezerve articolele elogioase şi informaţiile unor ziare, cari n’ar putea să existe, dacă s’ar încumeta să adopte o altă linie de conduită. N. Batzaria D. VINTILĂ. — Eu, după ce-o să-i trag adversa­rului cu ciom­agu în cap, o să-i citesc și manifestul!

Next