Adevěrul, iunie 1930 (Anul 43, nr. 14241-14265)

1930-06-02 / nr. 14241

Discursul d-lui general Averescu Entuziasmul vibrant cu care a fost nu era nici măcar învingător, salutat distinsul nostru oaspe, con­tele de Saint Aulaire răsună, sunt sigur, în toată ţara, ca un ecou na­tural şi unanim al simţimântului care stăpâneşte, în clipa de faţă, în această incintă. Să-mi fie îngăduit, asociindu-mă la acest obştesc prinos de recunoş­tinţă, a evoca unele fapte cari au pus în netăgăduită evidenţă simţi­­mântele ilustrului reprezentant al Franţei în România, pentru ţara noastră, în timpul războiului mon­dial. Când, in 1918, am fost însărcinat să formez un guvern, cu mandatul de a începe tratative de pace cu Pu­terile Centrale, ţara noastră străbă­­tea fără îndoială, clipele cele mai tragice ale Istoriei Românilor. Vreme de un an şi jumătate, am împins la marginile extreme puterea noastră de jertfă. Sute de mii din vitejii noştri ostaşi, floarea naţiunii căzuseră pe câmpul de luptă; alte sute de mii îndurau mizeriile capti­vităţii; cele două treimi ale ţării se găseau sub nemiloasa ocupaţie a duşmanului, şi părticica de teritoriu rămasă liberă, era prada celor mai sfâşietoare suferinţe. Am cunoscut în acele vremuri memorabile durerile înfrângerii, am trăit zilele amarnice ale desnădejdiei în timpul uneia din cele mai peni­bile retrageri, am cunoscut apoi en­tuziasmul vibrant al biruinţelor plă­tite şi ele cu preţul a mii de vieţi. Mulţumtă defecţiunii aliatului care lupta cot la cot cu noi, toate aces­te jertfe şi toate aceste sforţări supra­omeneşti trebuiau să se prăbuşias­­că în nemilostiva necesitate de a a­­lege între sinucidere şi pacea sepa­rată, încheiată cu un duşman care aliaţilor noştri. Eram în acel moment al războiu­lui, în plină victorie. Cei cari erau atunci răspunzători de destinele ţării, socotind că n’a­­veam dreptul să ne gândim la sinu­cidere, au hotărît să se adopte so­luţia tratativelor de pace separată. Suveranul mi-a încredinţat aceas­tă însărcinare, pe cât de grea, pe atât de penibilă. Cred că e uşor de înţeles starea mea de suflet în aceste zile tragice. Mă simt foarte fericit de a mă putea folosi de acest prilej pentru a pune în evidenţă cât de mare însemnătate a avut pentru ţară şi pentru guvernul prezidat a­­tunci de mine, sprijinul marelui nos­tru prieten, Contele de Saint Aulaire. înainte de a porni pe drumul spinos pe care eram osândiţi să mergem, prima mea grijă a fost de a arăta aliaţilor noştri jertfele şi sforţările ce le făcusem până atun­ci şi cari ne sleiseră toate puterile de rezistenţă. Am încercat în acelaş timp să pun în evidenţă că orice nouă jertfă n’ar face decât să desăvârşească ruina noastră sigură, fără nici o folosinţă pentru Antantă, căreia în­ţelegeam să-i rămânem credincioşi. Iată pasajul cu care sfârşeam apelul meu către Puterile Aliate: „In mo­mentele de desnădejde în care se gă­seşte România, orice ajutor material al aliaţilor fiind imposibil, cerem cel puţin un sprijin moral pentru pre­zent şi efectiv pentru viitor. „In soluţia pe care o vom adop­ta-o, vom fi călăuziţi de exigenţele necruţătoare ale situaţiei locale, dar sforţările noastre vor fi statornic îndreptate în sensul de a concilia a­­ceastă soluţie cu interesele reale ale ADEVERDI SĂRBĂTORIREA AULAIRE Şedinţsi solemnă a Parlamentului Gri dimineaţă a avut loc la Ca­meră o şedinţă solemnă a parla­mentului in onoarea d-lui de Saint Aulaire. Contele de Saint Aulaire şi d. ge­neral Berthelot au sosit la Cameră la ora 11,20. Au fost întâmpinaţi la intrare de d-nui Ştefan Cicio Pop, preşedintele Camerei şi Traian Bra­­tu, preşedintele senatului. Distinşii oaspeţi au fost conduşi în cabinetul miniştrilor unde se găseau toţi membrii guvernului, in frunte cu d. Iuliu Maniu. La ora 11 jumătate se deschide şe­dinţa publică. La intrarea lor in in­cintă, deputaţii şi senatorii aclamă frenetic pe iluştrii francezi prieteni ai ţării noastre. Se strigă: „Ural Vive la Francei D. de Saint Aulalia ia loc in capul băncii ministeriale. D. general Ber­­thelot ia loc in primele bănci ale deputaţilor. D. ST. CICIO POP deschide şedin­ţa Şi rosteşte următoarea cuvântare: Guvernul e fericit să se asocieze la omagiul de recunoştinţă adus de parlament, excelenţei sale d-lui con­te de Saint Aulaire. Reprezentând la noi Franţa, în cele mai mohorâte clipe ale exis­tenţei poporului românesc, a izbu­tit peste puteri să ne îmbărbăteze şi să ne ajute. Ne-a fost prieten drag şi credin­cios în clipele vitrege când ţara noastră dragă părea că alunecă spre prăpastie. Intr’adevăr era o situaţie neliniş­titoare, unică în istoria lumii. In fa­ţă un duşman temut, împotriva că­ruia armata română ducea lupte sângeroase. Chiar pe front trupele noastre erau înecate într’o armată aliată de trei ori mai numeroasă, decât a noastră şi care înfrăţea cu duşmanul şi împotriva căreia încă trebuia să ne luptăm şi să ne apă­răm. înapoia frontului pe colţul de pământ moldovenesc, rămas în pu­terea noastră, jafurile şi desordinile trupelor ruseşti bolşevizate şi spăi­­mântătoare foamete şi epidemie. De altă parte, izolare complectă de ceilalţi aliaţi ai noştri, imposibilita­te de a ne aproviziona cu hrană şi muniţii, nici o nădejde de ajutorare. • In această situaţie fără pereche de tragică, d. de Saint Aulaire păstra toată credinţa în izbânda sfârşitului şi propovăduind această credinţă, a ajutat puternic, frumoasa rezistenţă care a Îngăduit României să reîn­­vieze. In acea epocă, tragică şi glorioa­să în acelaş timp, pentru poporul ro­mânesc vor rămâne luminos legate de noi, numele acestor fii de elită ai nobilei Franţe, cari au luptat e­­roic pe teritoriul nostru pentru cau­za comună a dreptăţii: generalul Berthelot şi bravii lui colaboratori tuirii unui dor arzând al inimilor noastre, imnul dreptăţii izbânditoa­­re împotriva brutalei puteri. V’am fost văzut pe urmă în clipa acelui armistiţiu atât de nedrept pentru noi, când se hotăra o linie de demarcaţiune care sfâşia în do­uă Ardealul şi Banatul şi am fost de faţă cuprinşi de o pioasă recu­noştinţă la străduinţele voastre în­tru înlăturarea acestei nedreptăţi. Neuitate trebue să rămână toate acestea. Aşa cum neuitat rămâne sprijinul dat de Franţa ţării noastre în toate împrejurările. Aşa cum nu vom uita că Franţa şi-a vărsat sân­gele pentru ideile nobile şi generoa­se de care profită întreaga omenire şi că tot Franţa după ce a luptat ca să învingă războiul, luptă astăzi cu tot atâta vitejie ca să dea viaţă păcii. Naţia română care din pricina si­tuaţiei ei geografice a fost zăgaz îm­potriva valurilor barbare, nu a pu­tut să se bucure de o desvoltare pa­cifică. Naţia română e adânc recu­noscătoare Franţei pentru toate străduinţele ce ea înfăptueşte întru menţinerea păcii, a sfintei păci ca­re ne va da putinţa să ne împlinim menirea contribuind la civilizaţia şi progresul general al omenirii. La întoarcere domnule ambasa­dor, spuneţi Franţei că întru păs­trarea păcii, ea are în noi un aliat credincios şi mai spuneţi-i că reve­nit printre noi aţi putut observa cum marea şi binefăcătoarea influ­enţă a spiritului francez pe care aţi întâlnit-o la prima dv. venire în România mică, străluceşte cu mai multă tărie în toată marea Româ­nie, pe veci legată de scumpa noa­stră Franţă. Fericiţi de a vă vedea alături de ilustrul cetăţean de o­­noare generalul Berthelot, pe care-l revedem întotdeauna cu o mare bu­curie sufletească, vă dorim fericită venirea printre noi şi din adâncul sufletului recunoscător vă urâm. Trăiască contele de Saint Aulaire­ militari, contele de Saint Aulaire cu valoroşii lui colaboratori Robert de Flers, şi comandorul Hubert de Bel­­loy, cari din nefericire, azi, nu mai pot fi între noi. In acele vremi, pri­etenia tradiţională ce uneşte Româ­nia de Franţa, a fost pecetluită pe vecie de sângele laolaltă vărsat pe câmpurile de luptă şi de străduinţa morală a rezistenţei comune. Această prietenie de atunci s’a a­­firmat necontenit pe tărâmul păcii. Şi pe acest târâm Franţa şi Româ­nia luptă alături pentru acelaş mare şi generos gând, consolidarea păcii prezente şi asigurarea pe veci a liniş­tei pe pământ. Vasta acţiune metodică urmărită de marele om de stat al republicei franceze, d. Aristide Briand a înce­put să poarte roade. Convenţia de la Locarno, pactul perpetu împotriva răsboiului, acor­durile de la Haga, proectul de fede­ralizare al Europei sunt tot atâtea etape glorioase spre împlinirea idea­lului suprem al fericirii gintei ome­neşti. Să urmăm nestrămutaţi această cale luminoasă, încercând să adu­cem alături de noi pe toţi cei ce în­că sunt nehotărâţi şi să asigurăm printr’o armonioasă colaborare uni­versală progresul continu al civiliza­ţiei şi fericirea umanităţii. Călăuziţi de acest ideal şi hotărâţi de a cruţa pe viitor marile suferin­ţe prin care a trecut omenirea, Ro­mânia va şti să nu uite niciodată pe cei ce au ajutat-o să suporte sufe­rinţele şi să-şi vindece rănile ră­mase. Intre aceştia, numele contelui de Saint Aulaire fisurează intre pri­mele nume. România îi va păstra veşnic adâncă recunoştinţă. La acest strigăt de desnădejde, am primit din partea d-lui Pichon ministrul francez al Afacerilor Stră­ine, un răspuns mai mult ca recon­fortant, a cărui parte importantă este: „Franţa nu va părăsi, orice s-ar întâmpla, politica ei tradiţională în România şi va considera pacea pe care România va fi obligată să o sem­neze, ca supusă revizuirii şi ca o nenorocire trecătoare. Va trebui ca legăturile multiple existând între Franţa şi România, să fie sporite, pentru a îngădui salvarea viitoru­lui". Cer voie ilustrului nostru oaspe, de a-mi exprima hotărîta mea con­vingere, că acest răspuns, admirabil prin preciziunea și mai ales prin ge­nerozitatea lui, se datora în mare parte rapoartelor trimise la Paris de către Ministrul Franţei, care cu toate curentele de orice natură, care tulburau atunci atmosfera capitalei Moldovei, putuse, datori­tă desăvârşitului său discernământ, să informeze exact guvernul său a­­supra tristei realităţi de la Iaşi. Contele de Saint-Aulaire a putut face aceasta cu atât mai lesne, în­trucât fiind înzestrat cu un spirit superior şi cu un suflet de elită, n’a asistat ca un observator unilateral la tragedia care sfâşia ţara noastră, ci a trăit-o cu noi şi a simţit-o cum o simţeam noi înşine. Câteva luni mai târziu, când svo­­nurile privitoare la o pace separată cu Austria ajunseseră până la noi, m’am dus la contele de Saint-Au­­laire, pentru a-l ruga să intervină pe lângă guvernul său, în sensul ca această pace, dacă va trebui să fie încheiată, să nu modifice întru ni­mic condiţiunile stipulate în vede­rea participării noastre la război, a­dică liberarea teritoriilor monarhiei austro-ungare locuite de români. Reprezentantul Franţei m’a înţe­les pe deplin, şi deşi n’avea calita­tea de a lua, fără instrucţiuni prea- Discursul d-lui Şt. C. Pop Adânc mişcaţi şi fericiţi, repre- crimilor şi gemetelor, se ridica sră­­zentanţii naţiei române, senatori şi pânitor imnul învierii, imnul întăp­deputaţi, vă urează bună venire în­tre ei. Dv. al cărui rol binefăcător a fost atât de covârşitor în tragedia unităţii naţionale româneşti, fiţi bine venit, iar numele dv. va ră­mâne deapururi scris cu neperitoa­­re slovă în cartea neamului nostru. Cum oare am putea uita înseni­narea pe care a adus-o prima dv. venire in ţară, în acele vremuri în care o propagandă îndrăcită şi des­frânată se străduia să împingă ţara spre o direcţie contrară celei ară­tate şi de instinctul de conservare şi de chemarea sângelui. Cum să uităm că atunci când pu­ternici duşmani ne sfărâmau ţara, când eram despărţiţi de aliaţii din apus, părăsiţi de aliatul din răsărit şi ţinutul era pe jumătate cotropit părând pierdut, dv. a cărui inimă sângera la gândul că şi propria dv. patrie suferea năvălire şi ruinare, găseaţi totuşi puterea de a înăbuşi durerea, ascunzând lacrimile cu cu­vinte de îmbărbătare şi întreţinând vie flacăra siguranţei în victoria sfârşitului. Cum să uităm că în acele clipe de nenorocire aţi fost pentru noi nu numai un reprezentant al unei na­ţii aliate, ci un frate adevărat înţele­gător al curajului ideal pentru a cărui Înfăptuire intraserăm în lup­tă atunci când ajutorul dv. a aju­tat împlinirea nădejdiilor noastre peste cerinţele situaţiei oficiale. Noi români ai ţinuturilor desro­­bite v-am văzut pentru întâia dată abia la sfârşitul războiului. Alături de trupele noastre şi de trupele aliate comandate de gene­ralul Berthelot, voi eraţi in preaj­ma marelui nostru rege Ferdinand simbol al unităţii noastre şi prezen­ţa voastră lumina mai strălucitor gloria Lui. Ruina şi nebunia răsboiului erau Îngrozitoare în ţara noastră şi în ţara voastră. Rănile încă sângerau. Totuşi inimile săltau de bucurie, căci din aceste ruine, deasupra lo,­ Trăiască Franţa! Discursul d-lui G. Mironescu labile, un angajament formal, mi-a­ş reprezenta pentru noi nădejde a făgăduit să transmită imediat cere- n izbânda şi certitudinea marelui rea mea guvernului său. Raportul său, conceput în modul cel mai fa­vorabil pentru noi, fu trimis, dar e­­venimentele precipitându-se, n’a pu­tut avea urmare. Totuşi din aceasta rezultă intenţiile amicale ale conte­lui de Saint-Aulaire faţă de noi şi cât de mult a fost d-sa, şi în această împrejurare, marele prieten al Ro­mâniei. De aceea, când mulţimea a aflat scopul şi rezultatul demersului meu i-a făcut o grandioasă manifestaţie de simpatie. Numai aceste două fapte, pe cari le-am evocat, nu fără a fi copleşit de o vie emoţie, ar fi îndeajuns să dea scumpului nostru oaspe drepturi e­­terne la recunoştinţa românilor. Dar contele de Saint-Aulaire a avut pu­tinţa să îmi exprime de nenumăra­te ori preţioasa lui prietenie pentru noi, întrucât sunt nespus de fericit de a putea exprima, în această îm­prejurare atât de solemnă, credinţa mea că istoria epopeei noastre, de la 1910—1917, va rezerva în paginile ei un loc de onoare numelui ilustrului reprezentant al Franţei. Nu pot termina această scurtă in­cursiune omagială în peripeţiile răz­boiului nostru, care fac cinste d-lui de Saint-Aulaire, fără a mă face e­­coul viului sentiment de recunoş­tinţă ce-l păstrăm în inimile noa­stre, pentru marea naţiune franceză al cărei puternic sprijin a fost, de­sigur, cea mai eficace mângâiere în nenorocirile noastre, şi cel mai solid suport in biruinţele noastre. Trebuie să mai adaog, că Franţa n’ar fi putut alege mai bine spiritul care să ne facă să simţim cu tact şi mai la vreme această mângâiere şi acest suport. Trăiască Franţa generoasă ! Trăiască prea preţiosul şi prea distinsul prieten, contele de Saint- Aulaire , rezultat al luptelor şi suferinţelor. Nici când nu şi-a pierdut încre­derea. Şi deasupra tratatelor, dar cu o adâncă înţelegere a tragicei noastre situaţiuni, el cel dintâi a înţeles toa­te cerinţele teribile la care am fost supuşi. El cel dintâi a povăţuit reprezen­tanţilor Basarabiei unirea cu patria mumă, încurajarea, sfaturile pe care ni le-aţi dat atunci, puternicul sprijin pe lângă guvernul francez în mo­mentul culminant al tragediei noa­stre, sunt temeiurile pentru care po­porul român vă statorniceşte o ne­strămutată recunoştinţă. Sunteţi d-le Saint Aulaire unul din cei mii de frunte întemeietori ai României noui. Fiţi sigur: poporul nostru are vir­tutea recunoştinţei şi dovada o aveţi în calda primire după atâţia ani. Poporul nostru s’a legat pentru tot­deauna de al vostru. Conştiinţa a­­cestei prietenii a trecut din cercul îngust al intelectualilor, spre marile masse. Ajunge să citiţi memoriile ofiţe­rilor şi soldaţilor francezi care au luptat cu noi, sub comanda glorio­sului Berthelot, pentru ca să fiţi mişcaţi până la lacrimi de această adâncă şi reciprocă înţelegere. Ajunge să ascultaţi vorba soldaţilor români spre a vă da seama de ma­rile sentimente de recunoştinţă pă­strate ofiţerilor francezi şi marelui general Berthelot. Sfânta uniune nu mai poate fi des­făcută. I-aţi dat tărie prin inteligenţa şi inima voastră. Munca nu este sfâr­şită. România e silită, prin situaţia ei geografică, să-şi păstreze mai depar­te rolul de avantgardă a civilizaţiei europene. Azi ca şi în veacurile trecute bar­baria ne ameninţă, înfăţişată astăzi sub aspectul celor mai avansate doc­trine, ea ameninţă civilizaţia noastră şi a voastră. Frontiera apuseană a Franţei nu este la Rhin ci la Nistru. In această grea menire, avem ne­contenit nevoie de d. de Saint Au­laire şi de aceiaşi înţelegere a stări­lor pe care aţi arătat-o în decursul războiului. Suntem siguri că veţi fi întotdeau­na în locul cinstei. Suntem siguri că la această menire veţi da necontenit sprijin străduin­ţelor româneşti . Fiţi sigur că ţara vă va păstra în vecie recunoştinţa şi ea glăsueşte astăzi ca pentru totdeauna. Trăiască Franţa, trăiască Saint Aulaire, supliment de muncă. Şi într’adevăr numai acest lux de eroism şi de loialitate va permite, în ziua socote­lilor să obţineţi aceia de care a­­veţi nevoe. ZIUA VICTORIEI Aceste imense sacrificii sunt care au pledat pentru voi; cei 800.000 de morţi ai voştri s’au înălţat în fa­­ţ areopagului popoarelor amintind cum patria lor şi-a ţinut cuvântul şi că în schimb cere ca şi ceilalţi să-şi ie la rândul lor cuvântul dat. Şi nu voi uita niciodată că în a­­ceste neţărmurite sacrificii, în a­­ceastă complectă uitare de sine pen­tru răscumpărarea rassei, palpita, ca suflet din sufletul vostru, o altă fla­cără dreaptă, curată şi înaltă: dra­gostea pentru Franţa şi încrederea în cuvântul ei. (Aplauze vii). Nu voi uita niciodată că la 28 Au­gust 1916, în sunetele Marseillaisei, poporul român a salutat aurora sân­geroasă a unităţii sale şi s’a dus în faţa legaţiunii Franţei, unde ambele noastre drapele, drapelul francez fiind purtat de cavalerescul coman­dant de Belloy, atât de demn de a îndeplini acest cult, s’au înclinat unul spre altul, într’un gest gingaș ca o sărutare, solemn ca un jură­mânt, religios ca o împărtășanie, am­bele noastre drapeluri despre care scumpul nostru Robert de Flers spunea că trebue numai o picătură de rouă pe unul şi o rază de soare pe celălalt pentru ca ele să fie cu totul asemenea; ambele noastre dra­pele atât de înfrăţite, cari amân­două au primit de atâtea ori botezul unui sânge destul de nobil pentru a te transforma în purpură şi cari au fâlfâit destul de sus spre cer pentru a-i împrumuta azurul. (Aplauze e­­moţionate). FRANŢA NU UITĂ Nu, nu voi uita aceasta. Şi ceea ce este mai important, nici Franţa nu o va uita.. Ea nu uită pentru că ea îşi aminteşte cu inima ei şi a­­ceastă inimă, mai cu seamă la cei umili, este credincioasă şi profundă. O mai bună dovadă de aceasta nu cunosc decât exclamarea unui om din popor, o călăuză din Chamonix, exclamare pe care am cules-o, vara trecută ca pe o floare din Alpi, pen­tru a o dedica vouă , însoţeam pe turiştii români, cari luau înţelegere cu această călăuză spre a face cu el a doua zi ascensi­unea muntelui Blanc. Făcându-i cu­noscut naţionalitatea celor pe cari avea să-i conducă, sigur fiind că îi va fi un imbold ca să-l îngrijească mai bine, acest om a depăşit aştep­tările mele. Şi acum îl văd scoţân­­du-şi grav bereta, salutând profund şi parcă-l aud zicând : „Ah ! Sunteţi români ; am fost la Verdun în Au­gust 1916. Când mi s’a adus vestea că România intră şi ea în luptă, mi-a venit curajul, şi ce mulţumiţi eram ! El ,a spus chiar — „şi încă ce mulţumiţi eram". (Râsete, aplauze). Şi acum pentru că vă văd aplau­dând pe omul meu dela Chamonix, pot să vă spun : „Şi eu ce mişcat mai eram". (Râsete, aplauze). Şi mă gândeam : „Ce păcat că acest om din popor, dar fiu al culmilor înal­te, nu a fost şi el convocat în faţa conferinţei păcii pentru a vorbi în favoarea României, în numele mor­ţilor şi supravieţuitorilor de la Ver­dun, pentru a da o lecţie acelora care se cred înţelepţi pentru că sunt savanţi şi tari pentru­­că sunt puter­nici. El ar fi luat de mână România acoperită de răni sub zdrenţele ei glorioase şi le-ar fi amintit cum—In clipa când uraganul de fier şi foc turba In jurul Verdunului, deodată în faţa lumii ce-şi ţinea respiraţia în aşteptare şi a destinului în sus­pensie, monstruosul automat teuton se defectă, îngrozitoarea maşină menită să sfarme dreptul şi civili­zaţia, scârţâi, apoi îşi încetini un­ moment mişcarea în opera ei de de­vastare. Pentru ce? Pentru că Ro­mânia aruncase în motorul acestei maşini micul diamant al inimei ei, al marei ei inimi, obişnuită să su­fere, şi tot atât de rezistentă ca şi inima bătrânilor ei stejari, ca şi granitul munţilor ei, ca şi aurul to­rentelor ei. (Aplauze vii). CLIPELE DE RESTRIŞTE După România în războire nu voi evoca România suferindă, calvarul ce l-a îndurat pentru propria ei sal­vare. Inima mea, mai puţin tare de cât a ei, s’ar înduioşa amintind a­­ceste încercări într’adevăr nemai­pomenite. Totuşi ca martor mă voiu mărgini a proclama că, în cursul a­­cestei perioade tragice, când toate plăgile coalizate , Invaziune, foame­te, epidemii, năpădeau contra Ro­mâniei, când aceste fantome singu­re păreau in viaţă, când cei în viaţă păreau a fi fantome, când ca şi în psalmul lui David, abisul chema a­­bisul până în acea noapte lugubră la Iaşi, sub zăpada care învelea to­tul ca un linţoliu, în prezenţa rege­lui şi reginei voastre, in mijlocul u­­nei mulţimi în lacrămi, am văzut pornind tronul care spre Rusia vrăj­maşe repatria misiunea noastră mi­litară şi părea că duce astfel însăşi speranţa. Dar chiar atunci niciodată Româ­nia nu a desperat, niciodată nu s’a plâns, niciodată n’a pierdut acel su­râs care sfidând toate dezastrele, era mai mişcător decât, lacrimile. Ca şi când credinţa îşi creiază o­­biectul său, ziua glorioasă sosi. Du­pă România în războire şi în sufe­rinţă, salut astăzi pe România în triumf. Două viziuni luminoase, care ri­sipesc toate fantomele, fac să se ui­te toate încercările şi dau bucurie la toţi morţii. 1 Decembrie 1918! In aerul învio­rător şi sonor al Bucureştiului, su­netul sprinten al clopotelor, salvele de onoare, cântecele, aclamaţiile, lacrimile de bucurie, parfumul flo­rilor sdrobite sub pasul cailor cari duc pe nobilii Dvs. Suverani, rein­­trând după ce sacrificaseră totul mărirea Patriei Lor, în Bucureşti, capitala României Mari. Care să fie însemnătatea acestei serbări? Oare poporul român pără­sind hainele de doliu şi însufleţit de bucurie se pregăteşte de nuntă? Da, î­ntr’adevăr, este nunta poporu­lui român care-şi regăseşte Unita­tea (aplauze). tmWy Jllli * i*«*' m m . D. DE SAINT AULAIRE, ROSTINDU-ŞI DISCURSUL Discursul d-lui N. Iorga Nu voi vorbi în numele unui par­tid politic repudiat de sufragiul u­­niversal. Dacă aş face-o, ar însem­na să vă supăr amintirile, poate ce­le mai frumoase din viaţa dv., pen­­tru că, atunci, opera dv. a fost, in mijlocul celor mai mari suferinţe la cari aţi participat, cea mai no­bilă. M aţi cunoscut la Iaşi, în acea glorioasă retragere, cetate de nebi­ruit a unei naţiuni zdrobită de nu­măr, dar nu biruită, pe care apă­rători hotârîţi ai patriei lor, cu toa­te amintirile trecutului şi cu toate nădejdile legitime, au păstrat-o. Dacă au existat şi instrumente ale vrăjmaşului, aceştia v’au rămas ne­cunoscuţi. Sper că nu vor îndrăzni să împreune aclamaţiile lor cu ace­lea ale tuturor cari au fost, până la sfârşit, cu dv., — la locul nostru, la singurul loc îngăduit de cea mai e­­lementară datorie. Intr’o ţară mărită drept recom­pensă a două mii de ani de lupte şi dureri, sufletul nu este acelaş, ca în zilele triste şi glorioase când se trăia pentru Patrie. Alte pasiuni au venit să ia locul acelora cari uniau, în acea vreme, tot ce rasa a­­vea, în ea, ca devotament, eroism şi credinţă. Asistând la lupta lor, sub condu­cerea unor şefi pe cari războiul nu i-a cunoscut întotdeauna dar cari au venit spre victorie, ne simţim câte­odată foarte bătrâni, supravie­ţuind o epocă sfârşită. E suficient însă să vă vedem, aşa cum aţi rămas ca înfăţişare şi su­flet, ca să întinerim cu cincispre­zece ani.. Şi va fi suficient ca să vă ascultăm ca să redobândim curaj în opera care, în ciuda tuturor, este re­zervată generaţiei noastre: aceea de a păstra şi de a prevesti. Trebue ca la urechea celor noi, cari roşesc în comoara dureroasei şi folositoarei noastre experienţe, să răsune, la fiecare oră, vechiul strigăt al oame­nilor din Franţa, din vremea când, în al XIV-lea veac, Philippe de Méziéres, — a cărui pioasă carieră am putut-o schiţa în tinereţea mea, — ce însoţea, până la ultima zi a retragerei steagul sfinţit al credin­ţei: garde la garde! Atunci, ei vor crede mai puţin în cuvinte, insidi­oase, de un optimism grăbit şi cea­sul pe care , eu ca dv., nu-l dorim, îl va găsi pregătiţi pentru opera de sacrificiu, în jurul drapelelor puru­rea unite, al Franţei şi al nostru,­­ al României d-voastră. Discursul d-lui dr. N. Lupu­ Printre numeroşii diplomaţi, scrii­tori şi oameni de stat francezi, cari dealungul istoriei poporului nostru ne-au dat un preţios sprijin, d-luî de Saint Aulaire îi revine meritul de a fi avut rolul cel mai important în cel din urmă act al tragediei noa­stre, sfârşite prin reuniunea aproape a tuturor românilor într’o singură ţară. Nu uităm nici informaţiile pline de simpatie afectuoasă pentru po­porul din Moldavia şi Valahia culese de diferiţi miniştri şi emisari ai re­publicii, regatului sau imperiului francez, nu uităm nici simpatia con­stantă pe care ei au întreţinut-o în Franţa pentru tinerii lor fraţi din răsărit. Nu uităm nici calda prietenie, nici marea înţelegere cu care au primit şi au încurajat pe acea falangă de intelectuali români, cari în jurul lui 48 au fost iniţiatorii primelor miş­cări ale învierii noastre naţionale. Numele unor Michelet, Edgard Qui­­net, Napoleon al III-lea şi atâţia alţii, sunt deapururi legaţi de renaşterea şi unirea principatelor dunărene. Poporul nostru le va păstra ne­clintit recunoştinţă. Nici când nu vom uita că forma­ţia modernă a spiritului românesc e datorită în mare parte puternicii influenţe a culturii şi sufletului fran­cez. Această minunată operă începu­tă şi înfăptuită de atât de străluciţi llaire, precursori şi-a găsit încoronare in acţiunea d-lui de Saint Aulaire. Diplomat dintre cei mai aleşi, om de vastă cultură, ci. de Saint Aulaire nu a izbutit în această menire nu­mai prin virtuţile şi calităţile obiş­nuiţilor diplomaţi. Ci s’o spunem verde a izbutit pentru că era inimos şi pentru că înainte de a fi diplo­mat e mai ales un suflet mare. Ce tragică a fost situaţia noastră. România intrase în marele con­flict care a pus temelii Europei noui, cu tot avântul ei şi conştientă de în­tregul său sacrificiu. Ea se aliase cu duşmani ai rasei sale, numai pentru că aceştia erau aliaţii Franţei. A, noi ştiam bine dinainte trădarea vecinilor noştri răsăriteni. Jertfirea pământului nostru şi a celor mai buni fii am făcut-o cu se­ninătate fiindcă dincolo în apus la Verdun, Franţa îşi pierdea sute de mii de fii. Noi am sacrificat pe ai noştri, ca să cruţăm o parte cât mai mare dintre ai voştri. A venit prăbuşirea. Am pierdut totul în afara cinstei. In aceste clipe de desnădejde, ne rămânea nestrămutată numai credin­ţa în sfârşitul victorios. Şi chezăşia sufletească a acestei credinţe era pre­zenţa printre noi a reprezentantului Franţei însufleţitor şi dătător de noui puteri de viaţă d. de Saint Au. Răspunsul d-lui de Saint Aulaire Domnule preşedinte, domni­lor miniştri, domnilor senatori, domnilor deputaţi, înainte de orice, ca să nu mă pierd în expresii de recunoştinţă, cari, de altfel, ar rămânea totuşi mai prejos de ceea ce simt, trebue să raportez asupra Franţei întregul o­­magiu al primirei d-voastră atât de frăţeşte. (Aplauze vii). Dacă în cursul anilor celor mai întunecaţi şi cari totuşi în perspec­tiva viitorului apar ca cei mai lu­minoşi ai istoriei d-voastră am cu­noscut România, adică am învăţat s’o iubesc, s’o respect şi s’o admir; dacă m’am ataşat de ea printr’o le­gătură foarte puternică şi foarte dulce, o legătură de simpatie şi dau aci acestui cuvânt toată puterea în­ţelesului ei etimologic „a suferi eu“ — nu am, vă asigur, nici un merit. Oricine în locul meu ar fi proce­dat la fel şi, negreşit, succesorul meu, d. Puaux, reprezentantul foarte demn al Franţei are aceleaşi senti­mente de prietenie ca şi mine. Da, dacă în timpul acestei drame din care eroismul d-voastră a făcut o epopee şi chiar o geneză, inima mea a bătut în acelaş ritm ca a d-voastră, este din cauză că în tim­pul celui mai mare război al isto­riei şi din prima zi a lui, inima ge­neroasă a României îşi regulase mişcările după inima mare a Fran­ţei. In ce mă priveşte, simplu inter­pret al adevărului istoric al cărui martor am fost atunci, sunt dator să proclam acest adevăr pentru satis­facţia conştiinţei mele şi pentru glorificarea conştiinţei d-voastră. O AMINTIRE PERSONALĂ Totuşi, dacă trebuie să fac ab­stracţie de persoana mea, nu sunt o abstracţiune, îmi veţi îngădui deci, să evoc o amintire personală. Această amintire datează de mai mult de 50 de ani. Eram atunci încă foarte tânăr, la vârsta unde impresiile sunt neşterse şi mama îmi dădea primele lecţii de istorie. Fără grija cronologiei, dar cu lo­gica superioară care este în inima femeilor, ea începând cu războiul din 1870 şi cu dezastrele patriei mele. După ce se­ indignase de e­­goismul şi de neînţelegerea puteri­lor care opuneau solicitărilor pa­tetice ale lui Thiers, o indiferenţă care în curând avea să fie funestă lor înşile, precum şi păcii mon­diale, mama mea, cu o voce miş­cată al cărei ecou tremură în clipa aceasta în vocea mea, mi-a spus: „A fost totuşi o ţară, una singură, care în aceste zile de nenorocire ne-a adresat cea mai emoţionantă vorbă de îmbărbătare. La Bucureşti, capitala României, într’o şedinţă a Parlamentului într’o desbatere în care numele Franţei a fost pronun­ţat, un deputat s’a ridicat şi în a­­plauzele unanime ale adunării, spus: Să nu uităm că acolo, unde flutură steagul Franţei, se află şi inimile şi dorinţele României.“ (A­­plauze, vii, bravo). Aceasta a fost, domnilor, iniţierea mea în raporturile franco-române. Pot să adaug: aceasta a fost predes­­tinarea mea de a le consacra într’un alt război. Astfel, atunci când lumea aser­vită cultului forţei brutale, îşi în­torcea privirea de la Franţa şi pro­nunţa cea ce socotea ca mormânt al măririi noastre, acel „Vae victis“ atunci în privirile României strălu­cea fulgerul dreptăţii (Aplauze), al unei dreptăţi arzătoare, pentru că ea conţinea multă iubire. Astfel, atunci când fatalităţile istorice legau România de sistemul învingătorilor, sufletul ei rămas li­ber se avânta spre sufletul naţiunei învinse, pentru că această naţiune era Franţa. (Aplauze). Datorez deci României, pe planul naţional, prima mea tresăltare de mândrie şi de speranţă. Acestea sunt lucruri ce nu se uită. De atunci am considerat întot­deauna poporul român ca prietenul meu. Din apropiere, aveam să învă a vedea în el pe fratele meu, şi din toate numele ce mi-au fost date până acum, acela ce mi l-a dat , preşedinte mi-a mers drept la ini­mă. Şi când am plecat spre a veni aci, unii îmi spuneau: „Te duci iarăşi în străinătate? Nu-ţi ajung oare 30 ani de viaţă vagabondă? te expatriezi iarăşi"? Am răspuns „Nu, nu mă duc în străinătate, nu mă expatriez, mă duc la România (Aplauze prelungite). Intrarea Româ­niei în război Şi pe fondul acestei prime amin­tiri, s’a­ săpat o a doua: 1916! Ro­mânia în picioare, înarmată pen­tru dezrobirea tuturor copiilor săi, realizarea idealului său naţional şi salvarea civilizaţiei. Nu voi descrie acele zile şi nopţi demne de toată amintirea, D-voas­tră le-aţi trăit împreună cu mine. Vreau să reamintesc aci un singur fapt, asupra căruia d-voastră nu insistaţi tocmai pentru că el consti­­tue cel mai mare titlu al vostru de glorie şi care trebue să vă fie şi ca un titlu de încredere, de credit ne­limitat ca şi eroismul care i-a dat naştere, dacă acea dreptate pe care aliaţii au invocat-o de atâtea ori, ca şi cum ea ar fi fost pentru ei cel mai puternic aliat, rămâne me­reu inspiratoarea politicei lor. Ştiţi, că după condiţiile tratatu­lui din 28 August, intrarea în răz­­boiu a României trebuia să fie pre­cedată, exact cu 8 zile mai înainte, de o ofensivă a armatelor din Salo­nic, ofensivă destinată să pună la adăporst frontiera d-voastră de mia­zazi, pentru a putea astfel să vă îngădue să concentraţi sforţarea d-voastră asupra Carpaţilor. Insă, în urma împrejurărilor neprevăzute şi fără îndoială de neprevăzut, împre­jurări cari au dejucat toate calcu­lele statelor majoare aliate, această ofensivă nu s’a putut produce şi — culmea fatalităţii — rolurile fiind intervertite, inamicul a fost acela care a luat înainte începând un a­­tac viguros. Din punct de vedere strict al dreptului, condiţiunea căreia ră­mânea­­ subordonat angajamentul României nu se găsea îndeplinită şi ea rămânea îndreptăţită să păs­treze sabia în teacă. România însă, această fiică a Romei, mama drep­tului, nu a gândit nici o clipă să deplini fără acest greu dar spilendidCititi continuarea in pag. 4-a invoace dreptul ei strict. Lupoaica romană hrănise România cu laptele ei cel mai generos. De aceia fără a da prea multă importanţă fap­tului, ea a gândit că mai presus de drept este dreptatea, şi că mai presus de raţiune este înţelepciu­nea şi că sunt situaţiuni când în­ţelepciunea împrumută chipul in­­drăznelei, dat fiind că dreptatea oamenilor este imperfectă, acela care revendică pentru el tot drep­tul se găseşte câte­odată obligat ca pentru a obţine acest drept, să-şi facă mai mult decât datoria. Sau mai bine zis, fără ca să mai raţio­neze, România neascultând decât de inima ei, a fost exactă la întâl­nirea care viitorul i-o destina im­preună cu durerea, ruina, doliul dar şi cu gloria şi unitatea ei (aplauze prelungite). Chiar dacă aşi pierde amintirea tuturor celorlalte evenimente ale unei vieţi destul de agitate, nu aşi uita niciodată acele zile de sacrifi­ciu şi speranţă, de groază şi entuzi­asm, de doliu şi de mândrie. Nu voi uita niciodată, şi voi face tot ce va depinde de mine pentru ca nici Franţa să nu uite vreodată că Ro­mânia, la data fixată de ea şi de a­­liaţii cărora ea le dăduse cuvântul şi-a îndeplinit cu fidelitate toate angajamentele ei, la un moment când aliaţii nu au fost în măsură să-şi îndeplinească pe ale lor, în­fruntând cu chipul acesta, cu inimă ce nu cunoaşte frica, peri­cole şi catastrofe ce nu erau în­scrise în program, dând astfel mai mult decât ea făgăduise, ca şi cum ea simţea în generozitatea ei, că onoarea este un bun mult prea ima­terial pentru a putea fi măsurat, presimţind în limpezimea ei de ve­dere că dreptatea nu s’ar putea în Pagina 3-a

Next