Adevěrul, iunie 1930 (Anul 43, nr. 14241-14265)
1930-06-02 / nr. 14241
Discursul d-lui general Averescu Entuziasmul vibrant cu care a fost nu era nici măcar învingător, salutat distinsul nostru oaspe, contele de Saint Aulaire răsună, sunt sigur, în toată ţara, ca un ecou natural şi unanim al simţimântului care stăpâneşte, în clipa de faţă, în această incintă. Să-mi fie îngăduit, asociindu-mă la acest obştesc prinos de recunoştinţă, a evoca unele fapte cari au pus în netăgăduită evidenţă simţimântele ilustrului reprezentant al Franţei în România, pentru ţara noastră, în timpul războiului mondial. Când, in 1918, am fost însărcinat să formez un guvern, cu mandatul de a începe tratative de pace cu Puterile Centrale, ţara noastră străbătea fără îndoială, clipele cele mai tragice ale Istoriei Românilor. Vreme de un an şi jumătate, am împins la marginile extreme puterea noastră de jertfă. Sute de mii din vitejii noştri ostaşi, floarea naţiunii căzuseră pe câmpul de luptă; alte sute de mii îndurau mizeriile captivităţii; cele două treimi ale ţării se găseau sub nemiloasa ocupaţie a duşmanului, şi părticica de teritoriu rămasă liberă, era prada celor mai sfâşietoare suferinţe. Am cunoscut în acele vremuri memorabile durerile înfrângerii, am trăit zilele amarnice ale desnădejdiei în timpul uneia din cele mai penibile retrageri, am cunoscut apoi entuziasmul vibrant al biruinţelor plătite şi ele cu preţul a mii de vieţi. Mulţumtă defecţiunii aliatului care lupta cot la cot cu noi, toate aceste jertfe şi toate aceste sforţări supraomeneşti trebuiau să se prăbuşiască în nemilostiva necesitate de a alege între sinucidere şi pacea separată, încheiată cu un duşman care aliaţilor noştri. Eram în acel moment al războiului, în plină victorie. Cei cari erau atunci răspunzători de destinele ţării, socotind că n’aveam dreptul să ne gândim la sinucidere, au hotărît să se adopte soluţia tratativelor de pace separată. Suveranul mi-a încredinţat această însărcinare, pe cât de grea, pe atât de penibilă. Cred că e uşor de înţeles starea mea de suflet în aceste zile tragice. Mă simt foarte fericit de a mă putea folosi de acest prilej pentru a pune în evidenţă cât de mare însemnătate a avut pentru ţară şi pentru guvernul prezidat atunci de mine, sprijinul marelui nostru prieten, Contele de Saint Aulaire. înainte de a porni pe drumul spinos pe care eram osândiţi să mergem, prima mea grijă a fost de a arăta aliaţilor noştri jertfele şi sforţările ce le făcusem până atunci şi cari ne sleiseră toate puterile de rezistenţă. Am încercat în acelaş timp să pun în evidenţă că orice nouă jertfă n’ar face decât să desăvârşească ruina noastră sigură, fără nici o folosinţă pentru Antantă, căreia înţelegeam să-i rămânem credincioşi. Iată pasajul cu care sfârşeam apelul meu către Puterile Aliate: „In momentele de desnădejde în care se găseşte România, orice ajutor material al aliaţilor fiind imposibil, cerem cel puţin un sprijin moral pentru prezent şi efectiv pentru viitor. „In soluţia pe care o vom adopta-o, vom fi călăuziţi de exigenţele necruţătoare ale situaţiei locale, dar sforţările noastre vor fi statornic îndreptate în sensul de a concilia această soluţie cu interesele reale ale ADEVERDI SĂRBĂTORIREA AULAIRE Şedinţsi solemnă a Parlamentului Gri dimineaţă a avut loc la Cameră o şedinţă solemnă a parlamentului in onoarea d-lui de Saint Aulaire. Contele de Saint Aulaire şi d. general Berthelot au sosit la Cameră la ora 11,20. Au fost întâmpinaţi la intrare de d-nui Ştefan Cicio Pop, preşedintele Camerei şi Traian Bratu, preşedintele senatului. Distinşii oaspeţi au fost conduşi în cabinetul miniştrilor unde se găseau toţi membrii guvernului, in frunte cu d. Iuliu Maniu. La ora 11 jumătate se deschide şedinţa publică. La intrarea lor in incintă, deputaţii şi senatorii aclamă frenetic pe iluştrii francezi prieteni ai ţării noastre. Se strigă: „Ural Vive la Francei D. de Saint Aulalia ia loc in capul băncii ministeriale. D. general Berthelot ia loc in primele bănci ale deputaţilor. D. ST. CICIO POP deschide şedinţa Şi rosteşte următoarea cuvântare: Guvernul e fericit să se asocieze la omagiul de recunoştinţă adus de parlament, excelenţei sale d-lui conte de Saint Aulaire. Reprezentând la noi Franţa, în cele mai mohorâte clipe ale existenţei poporului românesc, a izbutit peste puteri să ne îmbărbăteze şi să ne ajute. Ne-a fost prieten drag şi credincios în clipele vitrege când ţara noastră dragă părea că alunecă spre prăpastie. Intr’adevăr era o situaţie neliniştitoare, unică în istoria lumii. In faţă un duşman temut, împotriva căruia armata română ducea lupte sângeroase. Chiar pe front trupele noastre erau înecate într’o armată aliată de trei ori mai numeroasă, decât a noastră şi care înfrăţea cu duşmanul şi împotriva căreia încă trebuia să ne luptăm şi să ne apărăm. înapoia frontului pe colţul de pământ moldovenesc, rămas în puterea noastră, jafurile şi desordinile trupelor ruseşti bolşevizate şi spăimântătoare foamete şi epidemie. De altă parte, izolare complectă de ceilalţi aliaţi ai noştri, imposibilitate de a ne aproviziona cu hrană şi muniţii, nici o nădejde de ajutorare. • In această situaţie fără pereche de tragică, d. de Saint Aulaire păstra toată credinţa în izbânda sfârşitului şi propovăduind această credinţă, a ajutat puternic, frumoasa rezistenţă care a Îngăduit României să reînvieze. In acea epocă, tragică şi glorioasă în acelaş timp, pentru poporul românesc vor rămâne luminos legate de noi, numele acestor fii de elită ai nobilei Franţe, cari au luptat eroic pe teritoriul nostru pentru cauza comună a dreptăţii: generalul Berthelot şi bravii lui colaboratori tuirii unui dor arzând al inimilor noastre, imnul dreptăţii izbânditoare împotriva brutalei puteri. V’am fost văzut pe urmă în clipa acelui armistiţiu atât de nedrept pentru noi, când se hotăra o linie de demarcaţiune care sfâşia în două Ardealul şi Banatul şi am fost de faţă cuprinşi de o pioasă recunoştinţă la străduinţele voastre întru înlăturarea acestei nedreptăţi. Neuitate trebue să rămână toate acestea. Aşa cum neuitat rămâne sprijinul dat de Franţa ţării noastre în toate împrejurările. Aşa cum nu vom uita că Franţa şi-a vărsat sângele pentru ideile nobile şi generoase de care profită întreaga omenire şi că tot Franţa după ce a luptat ca să învingă războiul, luptă astăzi cu tot atâta vitejie ca să dea viaţă păcii. Naţia română care din pricina situaţiei ei geografice a fost zăgaz împotriva valurilor barbare, nu a putut să se bucure de o desvoltare pacifică. Naţia română e adânc recunoscătoare Franţei pentru toate străduinţele ce ea înfăptueşte întru menţinerea păcii, a sfintei păci care ne va da putinţa să ne împlinim menirea contribuind la civilizaţia şi progresul general al omenirii. La întoarcere domnule ambasador, spuneţi Franţei că întru păstrarea păcii, ea are în noi un aliat credincios şi mai spuneţi-i că revenit printre noi aţi putut observa cum marea şi binefăcătoarea influenţă a spiritului francez pe care aţi întâlnit-o la prima dv. venire în România mică, străluceşte cu mai multă tărie în toată marea Românie, pe veci legată de scumpa noastră Franţă. Fericiţi de a vă vedea alături de ilustrul cetăţean de onoare generalul Berthelot, pe care-l revedem întotdeauna cu o mare bucurie sufletească, vă dorim fericită venirea printre noi şi din adâncul sufletului recunoscător vă urâm. Trăiască contele de Saint Aulaire militari, contele de Saint Aulaire cu valoroşii lui colaboratori Robert de Flers, şi comandorul Hubert de Belloy, cari din nefericire, azi, nu mai pot fi între noi. In acele vremi, prietenia tradiţională ce uneşte România de Franţa, a fost pecetluită pe vecie de sângele laolaltă vărsat pe câmpurile de luptă şi de străduinţa morală a rezistenţei comune. Această prietenie de atunci s’a afirmat necontenit pe tărâmul păcii. Şi pe acest târâm Franţa şi România luptă alături pentru acelaş mare şi generos gând, consolidarea păcii prezente şi asigurarea pe veci a liniştei pe pământ. Vasta acţiune metodică urmărită de marele om de stat al republicei franceze, d. Aristide Briand a început să poarte roade. Convenţia de la Locarno, pactul perpetu împotriva răsboiului, acordurile de la Haga, proectul de federalizare al Europei sunt tot atâtea etape glorioase spre împlinirea idealului suprem al fericirii gintei omeneşti. Să urmăm nestrămutaţi această cale luminoasă, încercând să aducem alături de noi pe toţi cei ce încă sunt nehotărâţi şi să asigurăm printr’o armonioasă colaborare universală progresul continu al civilizaţiei şi fericirea umanităţii. Călăuziţi de acest ideal şi hotărâţi de a cruţa pe viitor marile suferinţe prin care a trecut omenirea, România va şti să nu uite niciodată pe cei ce au ajutat-o să suporte suferinţele şi să-şi vindece rănile rămase. Intre aceştia, numele contelui de Saint Aulaire fisurează intre primele nume. România îi va păstra veşnic adâncă recunoştinţă. La acest strigăt de desnădejde, am primit din partea d-lui Pichon ministrul francez al Afacerilor Străine, un răspuns mai mult ca reconfortant, a cărui parte importantă este: „Franţa nu va părăsi, orice s-ar întâmpla, politica ei tradiţională în România şi va considera pacea pe care România va fi obligată să o semneze, ca supusă revizuirii şi ca o nenorocire trecătoare. Va trebui ca legăturile multiple existând între Franţa şi România, să fie sporite, pentru a îngădui salvarea viitorului". Cer voie ilustrului nostru oaspe, de a-mi exprima hotărîta mea convingere, că acest răspuns, admirabil prin preciziunea și mai ales prin generozitatea lui, se datora în mare parte rapoartelor trimise la Paris de către Ministrul Franţei, care cu toate curentele de orice natură, care tulburau atunci atmosfera capitalei Moldovei, putuse, datorită desăvârşitului său discernământ, să informeze exact guvernul său asupra tristei realităţi de la Iaşi. Contele de Saint-Aulaire a putut face aceasta cu atât mai lesne, întrucât fiind înzestrat cu un spirit superior şi cu un suflet de elită, n’a asistat ca un observator unilateral la tragedia care sfâşia ţara noastră, ci a trăit-o cu noi şi a simţit-o cum o simţeam noi înşine. Câteva luni mai târziu, când svonurile privitoare la o pace separată cu Austria ajunseseră până la noi, m’am dus la contele de Saint-Aulaire, pentru a-l ruga să intervină pe lângă guvernul său, în sensul ca această pace, dacă va trebui să fie încheiată, să nu modifice întru nimic condiţiunile stipulate în vederea participării noastre la război, adică liberarea teritoriilor monarhiei austro-ungare locuite de români. Reprezentantul Franţei m’a înţeles pe deplin, şi deşi n’avea calitatea de a lua, fără instrucţiuni prea- Discursul d-lui Şt. C. Pop Adânc mişcaţi şi fericiţi, repre- crimilor şi gemetelor, se ridica srăzentanţii naţiei române, senatori şi pânitor imnul învierii, imnul întăpdeputaţi, vă urează bună venire între ei. Dv. al cărui rol binefăcător a fost atât de covârşitor în tragedia unităţii naţionale româneşti, fiţi bine venit, iar numele dv. va rămâne deapururi scris cu neperitoare slovă în cartea neamului nostru. Cum oare am putea uita înseninarea pe care a adus-o prima dv. venire in ţară, în acele vremuri în care o propagandă îndrăcită şi desfrânată se străduia să împingă ţara spre o direcţie contrară celei arătate şi de instinctul de conservare şi de chemarea sângelui. Cum să uităm că atunci când puternici duşmani ne sfărâmau ţara, când eram despărţiţi de aliaţii din apus, părăsiţi de aliatul din răsărit şi ţinutul era pe jumătate cotropit părând pierdut, dv. a cărui inimă sângera la gândul că şi propria dv. patrie suferea năvălire şi ruinare, găseaţi totuşi puterea de a înăbuşi durerea, ascunzând lacrimile cu cuvinte de îmbărbătare şi întreţinând vie flacăra siguranţei în victoria sfârşitului. Cum să uităm că în acele clipe de nenorocire aţi fost pentru noi nu numai un reprezentant al unei naţii aliate, ci un frate adevărat înţelegător al curajului ideal pentru a cărui Înfăptuire intraserăm în luptă atunci când ajutorul dv. a ajutat împlinirea nădejdiilor noastre peste cerinţele situaţiei oficiale. Noi români ai ţinuturilor desrobite v-am văzut pentru întâia dată abia la sfârşitul războiului. Alături de trupele noastre şi de trupele aliate comandate de generalul Berthelot, voi eraţi in preajma marelui nostru rege Ferdinand simbol al unităţii noastre şi prezenţa voastră lumina mai strălucitor gloria Lui. Ruina şi nebunia răsboiului erau Îngrozitoare în ţara noastră şi în ţara voastră. Rănile încă sângerau. Totuşi inimile săltau de bucurie, căci din aceste ruine, deasupra lo, Trăiască Franţa! Discursul d-lui G. Mironescu labile, un angajament formal, mi-aş reprezenta pentru noi nădejde a făgăduit să transmită imediat cere- n izbânda şi certitudinea marelui rea mea guvernului său. Raportul său, conceput în modul cel mai favorabil pentru noi, fu trimis, dar evenimentele precipitându-se, n’a putut avea urmare. Totuşi din aceasta rezultă intenţiile amicale ale contelui de Saint-Aulaire faţă de noi şi cât de mult a fost d-sa, şi în această împrejurare, marele prieten al României. De aceea, când mulţimea a aflat scopul şi rezultatul demersului meu i-a făcut o grandioasă manifestaţie de simpatie. Numai aceste două fapte, pe cari le-am evocat, nu fără a fi copleşit de o vie emoţie, ar fi îndeajuns să dea scumpului nostru oaspe drepturi eterne la recunoştinţa românilor. Dar contele de Saint-Aulaire a avut putinţa să îmi exprime de nenumărate ori preţioasa lui prietenie pentru noi, întrucât sunt nespus de fericit de a putea exprima, în această împrejurare atât de solemnă, credinţa mea că istoria epopeei noastre, de la 1910—1917, va rezerva în paginile ei un loc de onoare numelui ilustrului reprezentant al Franţei. Nu pot termina această scurtă incursiune omagială în peripeţiile războiului nostru, care fac cinste d-lui de Saint-Aulaire, fără a mă face ecoul viului sentiment de recunoştinţă ce-l păstrăm în inimile noastre, pentru marea naţiune franceză al cărei puternic sprijin a fost, desigur, cea mai eficace mângâiere în nenorocirile noastre, şi cel mai solid suport in biruinţele noastre. Trebuie să mai adaog, că Franţa n’ar fi putut alege mai bine spiritul care să ne facă să simţim cu tact şi mai la vreme această mângâiere şi acest suport. Trăiască Franţa generoasă ! Trăiască prea preţiosul şi prea distinsul prieten, contele de Saint- Aulaire , rezultat al luptelor şi suferinţelor. Nici când nu şi-a pierdut încrederea. Şi deasupra tratatelor, dar cu o adâncă înţelegere a tragicei noastre situaţiuni, el cel dintâi a înţeles toate cerinţele teribile la care am fost supuşi. El cel dintâi a povăţuit reprezentanţilor Basarabiei unirea cu patria mumă, încurajarea, sfaturile pe care ni le-aţi dat atunci, puternicul sprijin pe lângă guvernul francez în momentul culminant al tragediei noastre, sunt temeiurile pentru care poporul român vă statorniceşte o nestrămutată recunoştinţă. Sunteţi d-le Saint Aulaire unul din cei mii de frunte întemeietori ai României noui. Fiţi sigur: poporul nostru are virtutea recunoştinţei şi dovada o aveţi în calda primire după atâţia ani. Poporul nostru s’a legat pentru totdeauna de al vostru. Conştiinţa acestei prietenii a trecut din cercul îngust al intelectualilor, spre marile masse. Ajunge să citiţi memoriile ofiţerilor şi soldaţilor francezi care au luptat cu noi, sub comanda gloriosului Berthelot, pentru ca să fiţi mişcaţi până la lacrimi de această adâncă şi reciprocă înţelegere. Ajunge să ascultaţi vorba soldaţilor români spre a vă da seama de marile sentimente de recunoştinţă păstrate ofiţerilor francezi şi marelui general Berthelot. Sfânta uniune nu mai poate fi desfăcută. I-aţi dat tărie prin inteligenţa şi inima voastră. Munca nu este sfârşită. România e silită, prin situaţia ei geografică, să-şi păstreze mai departe rolul de avantgardă a civilizaţiei europene. Azi ca şi în veacurile trecute barbaria ne ameninţă, înfăţişată astăzi sub aspectul celor mai avansate doctrine, ea ameninţă civilizaţia noastră şi a voastră. Frontiera apuseană a Franţei nu este la Rhin ci la Nistru. In această grea menire, avem necontenit nevoie de d. de Saint Aulaire şi de aceiaşi înţelegere a stărilor pe care aţi arătat-o în decursul războiului. Suntem siguri că veţi fi întotdeauna în locul cinstei. Suntem siguri că la această menire veţi da necontenit sprijin străduinţelor româneşti . Fiţi sigur că ţara vă va păstra în vecie recunoştinţa şi ea glăsueşte astăzi ca pentru totdeauna. Trăiască Franţa, trăiască Saint Aulaire, supliment de muncă. Şi într’adevăr numai acest lux de eroism şi de loialitate va permite, în ziua socotelilor să obţineţi aceia de care aveţi nevoe. ZIUA VICTORIEI Aceste imense sacrificii sunt care au pledat pentru voi; cei 800.000 de morţi ai voştri s’au înălţat în faţ areopagului popoarelor amintind cum patria lor şi-a ţinut cuvântul şi că în schimb cere ca şi ceilalţi să-şi ie la rândul lor cuvântul dat. Şi nu voi uita niciodată că în aceste neţărmurite sacrificii, în această complectă uitare de sine pentru răscumpărarea rassei, palpita, ca suflet din sufletul vostru, o altă flacără dreaptă, curată şi înaltă: dragostea pentru Franţa şi încrederea în cuvântul ei. (Aplauze vii). Nu voi uita niciodată că la 28 August 1916, în sunetele Marseillaisei, poporul român a salutat aurora sângeroasă a unităţii sale şi s’a dus în faţa legaţiunii Franţei, unde ambele noastre drapele, drapelul francez fiind purtat de cavalerescul comandant de Belloy, atât de demn de a îndeplini acest cult, s’au înclinat unul spre altul, într’un gest gingaș ca o sărutare, solemn ca un jurământ, religios ca o împărtășanie, ambele noastre drapeluri despre care scumpul nostru Robert de Flers spunea că trebue numai o picătură de rouă pe unul şi o rază de soare pe celălalt pentru ca ele să fie cu totul asemenea; ambele noastre drapele atât de înfrăţite, cari amândouă au primit de atâtea ori botezul unui sânge destul de nobil pentru a te transforma în purpură şi cari au fâlfâit destul de sus spre cer pentru a-i împrumuta azurul. (Aplauze emoţionate). FRANŢA NU UITĂ Nu, nu voi uita aceasta. Şi ceea ce este mai important, nici Franţa nu o va uita.. Ea nu uită pentru că ea îşi aminteşte cu inima ei şi această inimă, mai cu seamă la cei umili, este credincioasă şi profundă. O mai bună dovadă de aceasta nu cunosc decât exclamarea unui om din popor, o călăuză din Chamonix, exclamare pe care am cules-o, vara trecută ca pe o floare din Alpi, pentru a o dedica vouă , însoţeam pe turiştii români, cari luau înţelegere cu această călăuză spre a face cu el a doua zi ascensiunea muntelui Blanc. Făcându-i cunoscut naţionalitatea celor pe cari avea să-i conducă, sigur fiind că îi va fi un imbold ca să-l îngrijească mai bine, acest om a depăşit aşteptările mele. Şi acum îl văd scoţându-şi grav bereta, salutând profund şi parcă-l aud zicând : „Ah ! Sunteţi români ; am fost la Verdun în August 1916. Când mi s’a adus vestea că România intră şi ea în luptă, mi-a venit curajul, şi ce mulţumiţi eram ! El ,a spus chiar — „şi încă ce mulţumiţi eram". (Râsete, aplauze). Şi acum pentru că vă văd aplaudând pe omul meu dela Chamonix, pot să vă spun : „Şi eu ce mişcat mai eram". (Râsete, aplauze). Şi mă gândeam : „Ce păcat că acest om din popor, dar fiu al culmilor înalte, nu a fost şi el convocat în faţa conferinţei păcii pentru a vorbi în favoarea României, în numele morţilor şi supravieţuitorilor de la Verdun, pentru a da o lecţie acelora care se cred înţelepţi pentru că sunt savanţi şi tari pentrucă sunt puternici. El ar fi luat de mână România acoperită de răni sub zdrenţele ei glorioase şi le-ar fi amintit cum—In clipa când uraganul de fier şi foc turba In jurul Verdunului, deodată în faţa lumii ce-şi ţinea respiraţia în aşteptare şi a destinului în suspensie, monstruosul automat teuton se defectă, îngrozitoarea maşină menită să sfarme dreptul şi civilizaţia, scârţâi, apoi îşi încetini un moment mişcarea în opera ei de devastare. Pentru ce? Pentru că România aruncase în motorul acestei maşini micul diamant al inimei ei, al marei ei inimi, obişnuită să sufere, şi tot atât de rezistentă ca şi inima bătrânilor ei stejari, ca şi granitul munţilor ei, ca şi aurul torentelor ei. (Aplauze vii). CLIPELE DE RESTRIŞTE După România în războire nu voi evoca România suferindă, calvarul ce l-a îndurat pentru propria ei salvare. Inima mea, mai puţin tare de cât a ei, s’ar înduioşa amintind aceste încercări într’adevăr nemaipomenite. Totuşi ca martor mă voiu mărgini a proclama că, în cursul acestei perioade tragice, când toate plăgile coalizate , Invaziune, foamete, epidemii, năpădeau contra României, când aceste fantome singure păreau in viaţă, când cei în viaţă păreau a fi fantome, când ca şi în psalmul lui David, abisul chema abisul până în acea noapte lugubră la Iaşi, sub zăpada care învelea totul ca un linţoliu, în prezenţa regelui şi reginei voastre, in mijlocul unei mulţimi în lacrămi, am văzut pornind tronul care spre Rusia vrăjmaşe repatria misiunea noastră militară şi părea că duce astfel însăşi speranţa. Dar chiar atunci niciodată România nu a desperat, niciodată nu s’a plâns, niciodată n’a pierdut acel surâs care sfidând toate dezastrele, era mai mişcător decât, lacrimile. Ca şi când credinţa îşi creiază obiectul său, ziua glorioasă sosi. După România în războire şi în suferinţă, salut astăzi pe România în triumf. Două viziuni luminoase, care risipesc toate fantomele, fac să se uite toate încercările şi dau bucurie la toţi morţii. 1 Decembrie 1918! In aerul înviorător şi sonor al Bucureştiului, sunetul sprinten al clopotelor, salvele de onoare, cântecele, aclamaţiile, lacrimile de bucurie, parfumul florilor sdrobite sub pasul cailor cari duc pe nobilii Dvs. Suverani, reintrând după ce sacrificaseră totul mărirea Patriei Lor, în Bucureşti, capitala României Mari. Care să fie însemnătatea acestei serbări? Oare poporul român părăsind hainele de doliu şi însufleţit de bucurie se pregăteşte de nuntă? Da, într’adevăr, este nunta poporului român care-şi regăseşte Unitatea (aplauze). tmWy Jllli * i*«*' m m . D. DE SAINT AULAIRE, ROSTINDU-ŞI DISCURSUL Discursul d-lui N. Iorga Nu voi vorbi în numele unui partid politic repudiat de sufragiul universal. Dacă aş face-o, ar însemna să vă supăr amintirile, poate cele mai frumoase din viaţa dv., pentru că, atunci, opera dv. a fost, in mijlocul celor mai mari suferinţe la cari aţi participat, cea mai nobilă. M aţi cunoscut la Iaşi, în acea glorioasă retragere, cetate de nebiruit a unei naţiuni zdrobită de număr, dar nu biruită, pe care apărători hotârîţi ai patriei lor, cu toate amintirile trecutului şi cu toate nădejdile legitime, au păstrat-o. Dacă au existat şi instrumente ale vrăjmaşului, aceştia v’au rămas necunoscuţi. Sper că nu vor îndrăzni să împreune aclamaţiile lor cu acelea ale tuturor cari au fost, până la sfârşit, cu dv., — la locul nostru, la singurul loc îngăduit de cea mai elementară datorie. Intr’o ţară mărită drept recompensă a două mii de ani de lupte şi dureri, sufletul nu este acelaş, ca în zilele triste şi glorioase când se trăia pentru Patrie. Alte pasiuni au venit să ia locul acelora cari uniau, în acea vreme, tot ce rasa avea, în ea, ca devotament, eroism şi credinţă. Asistând la lupta lor, sub conducerea unor şefi pe cari războiul nu i-a cunoscut întotdeauna dar cari au venit spre victorie, ne simţim câteodată foarte bătrâni, supravieţuind o epocă sfârşită. E suficient însă să vă vedem, aşa cum aţi rămas ca înfăţişare şi suflet, ca să întinerim cu cincisprezece ani.. Şi va fi suficient ca să vă ascultăm ca să redobândim curaj în opera care, în ciuda tuturor, este rezervată generaţiei noastre: aceea de a păstra şi de a prevesti. Trebue ca la urechea celor noi, cari roşesc în comoara dureroasei şi folositoarei noastre experienţe, să răsune, la fiecare oră, vechiul strigăt al oamenilor din Franţa, din vremea când, în al XIV-lea veac, Philippe de Méziéres, — a cărui pioasă carieră am putut-o schiţa în tinereţea mea, — ce însoţea, până la ultima zi a retragerei steagul sfinţit al credinţei: garde la garde! Atunci, ei vor crede mai puţin în cuvinte, insidioase, de un optimism grăbit şi ceasul pe care , eu ca dv., nu-l dorim, îl va găsi pregătiţi pentru opera de sacrificiu, în jurul drapelelor pururea unite, al Franţei şi al nostru, al României d-voastră. Discursul d-lui dr. N. Lupu Printre numeroşii diplomaţi, scriitori şi oameni de stat francezi, cari dealungul istoriei poporului nostru ne-au dat un preţios sprijin, d-luî de Saint Aulaire îi revine meritul de a fi avut rolul cel mai important în cel din urmă act al tragediei noastre, sfârşite prin reuniunea aproape a tuturor românilor într’o singură ţară. Nu uităm nici informaţiile pline de simpatie afectuoasă pentru poporul din Moldavia şi Valahia culese de diferiţi miniştri şi emisari ai republicii, regatului sau imperiului francez, nu uităm nici simpatia constantă pe care ei au întreţinut-o în Franţa pentru tinerii lor fraţi din răsărit. Nu uităm nici calda prietenie, nici marea înţelegere cu care au primit şi au încurajat pe acea falangă de intelectuali români, cari în jurul lui 48 au fost iniţiatorii primelor mişcări ale învierii noastre naţionale. Numele unor Michelet, Edgard Quinet, Napoleon al III-lea şi atâţia alţii, sunt deapururi legaţi de renaşterea şi unirea principatelor dunărene. Poporul nostru le va păstra neclintit recunoştinţă. Nici când nu vom uita că formaţia modernă a spiritului românesc e datorită în mare parte puternicii influenţe a culturii şi sufletului francez. Această minunată operă începută şi înfăptuită de atât de străluciţi llaire, precursori şi-a găsit încoronare in acţiunea d-lui de Saint Aulaire. Diplomat dintre cei mai aleşi, om de vastă cultură, ci. de Saint Aulaire nu a izbutit în această menire numai prin virtuţile şi calităţile obişnuiţilor diplomaţi. Ci s’o spunem verde a izbutit pentru că era inimos şi pentru că înainte de a fi diplomat e mai ales un suflet mare. Ce tragică a fost situaţia noastră. România intrase în marele conflict care a pus temelii Europei noui, cu tot avântul ei şi conştientă de întregul său sacrificiu. Ea se aliase cu duşmani ai rasei sale, numai pentru că aceştia erau aliaţii Franţei. A, noi ştiam bine dinainte trădarea vecinilor noştri răsăriteni. Jertfirea pământului nostru şi a celor mai buni fii am făcut-o cu seninătate fiindcă dincolo în apus la Verdun, Franţa îşi pierdea sute de mii de fii. Noi am sacrificat pe ai noştri, ca să cruţăm o parte cât mai mare dintre ai voştri. A venit prăbuşirea. Am pierdut totul în afara cinstei. In aceste clipe de desnădejde, ne rămânea nestrămutată numai credinţa în sfârşitul victorios. Şi chezăşia sufletească a acestei credinţe era prezenţa printre noi a reprezentantului Franţei însufleţitor şi dătător de noui puteri de viaţă d. de Saint Au. Răspunsul d-lui de Saint Aulaire Domnule preşedinte, domnilor miniştri, domnilor senatori, domnilor deputaţi, înainte de orice, ca să nu mă pierd în expresii de recunoştinţă, cari, de altfel, ar rămânea totuşi mai prejos de ceea ce simt, trebue să raportez asupra Franţei întregul omagiu al primirei d-voastră atât de frăţeşte. (Aplauze vii). Dacă în cursul anilor celor mai întunecaţi şi cari totuşi în perspectiva viitorului apar ca cei mai luminoşi ai istoriei d-voastră am cunoscut România, adică am învăţat s’o iubesc, s’o respect şi s’o admir; dacă m’am ataşat de ea printr’o legătură foarte puternică şi foarte dulce, o legătură de simpatie şi dau aci acestui cuvânt toată puterea înţelesului ei etimologic „a suferi eu“ — nu am, vă asigur, nici un merit. Oricine în locul meu ar fi procedat la fel şi, negreşit, succesorul meu, d. Puaux, reprezentantul foarte demn al Franţei are aceleaşi sentimente de prietenie ca şi mine. Da, dacă în timpul acestei drame din care eroismul d-voastră a făcut o epopee şi chiar o geneză, inima mea a bătut în acelaş ritm ca a d-voastră, este din cauză că în timpul celui mai mare război al istoriei şi din prima zi a lui, inima generoasă a României îşi regulase mişcările după inima mare a Franţei. In ce mă priveşte, simplu interpret al adevărului istoric al cărui martor am fost atunci, sunt dator să proclam acest adevăr pentru satisfacţia conştiinţei mele şi pentru glorificarea conştiinţei d-voastră. O AMINTIRE PERSONALĂ Totuşi, dacă trebuie să fac abstracţie de persoana mea, nu sunt o abstracţiune, îmi veţi îngădui deci, să evoc o amintire personală. Această amintire datează de mai mult de 50 de ani. Eram atunci încă foarte tânăr, la vârsta unde impresiile sunt neşterse şi mama îmi dădea primele lecţii de istorie. Fără grija cronologiei, dar cu logica superioară care este în inima femeilor, ea începând cu războiul din 1870 şi cu dezastrele patriei mele. După ce se indignase de egoismul şi de neînţelegerea puterilor care opuneau solicitărilor patetice ale lui Thiers, o indiferenţă care în curând avea să fie funestă lor înşile, precum şi păcii mondiale, mama mea, cu o voce mişcată al cărei ecou tremură în clipa aceasta în vocea mea, mi-a spus: „A fost totuşi o ţară, una singură, care în aceste zile de nenorocire ne-a adresat cea mai emoţionantă vorbă de îmbărbătare. La Bucureşti, capitala României, într’o şedinţă a Parlamentului într’o desbatere în care numele Franţei a fost pronunţat, un deputat s’a ridicat şi în aplauzele unanime ale adunării, spus: Să nu uităm că acolo, unde flutură steagul Franţei, se află şi inimile şi dorinţele României.“ (Aplauze, vii, bravo). Aceasta a fost, domnilor, iniţierea mea în raporturile franco-române. Pot să adaug: aceasta a fost predestinarea mea de a le consacra într’un alt război. Astfel, atunci când lumea aservită cultului forţei brutale, îşi întorcea privirea de la Franţa şi pronunţa cea ce socotea ca mormânt al măririi noastre, acel „Vae victis“ atunci în privirile României strălucea fulgerul dreptăţii (Aplauze), al unei dreptăţi arzătoare, pentru că ea conţinea multă iubire. Astfel, atunci când fatalităţile istorice legau România de sistemul învingătorilor, sufletul ei rămas liber se avânta spre sufletul naţiunei învinse, pentru că această naţiune era Franţa. (Aplauze). Datorez deci României, pe planul naţional, prima mea tresăltare de mândrie şi de speranţă. Acestea sunt lucruri ce nu se uită. De atunci am considerat întotdeauna poporul român ca prietenul meu. Din apropiere, aveam să învă a vedea în el pe fratele meu, şi din toate numele ce mi-au fost date până acum, acela ce mi l-a dat , preşedinte mi-a mers drept la inimă. Şi când am plecat spre a veni aci, unii îmi spuneau: „Te duci iarăşi în străinătate? Nu-ţi ajung oare 30 ani de viaţă vagabondă? te expatriezi iarăşi"? Am răspuns „Nu, nu mă duc în străinătate, nu mă expatriez, mă duc la România (Aplauze prelungite). Intrarea României în război Şi pe fondul acestei prime amintiri, s’a săpat o a doua: 1916! România în picioare, înarmată pentru dezrobirea tuturor copiilor săi, realizarea idealului său naţional şi salvarea civilizaţiei. Nu voi descrie acele zile şi nopţi demne de toată amintirea, D-voastră le-aţi trăit împreună cu mine. Vreau să reamintesc aci un singur fapt, asupra căruia d-voastră nu insistaţi tocmai pentru că el constitue cel mai mare titlu al vostru de glorie şi care trebue să vă fie şi ca un titlu de încredere, de credit nelimitat ca şi eroismul care i-a dat naştere, dacă acea dreptate pe care aliaţii au invocat-o de atâtea ori, ca şi cum ea ar fi fost pentru ei cel mai puternic aliat, rămâne mereu inspiratoarea politicei lor. Ştiţi, că după condiţiile tratatului din 28 August, intrarea în războiu a României trebuia să fie precedată, exact cu 8 zile mai înainte, de o ofensivă a armatelor din Salonic, ofensivă destinată să pună la adăporst frontiera d-voastră de miazazi, pentru a putea astfel să vă îngădue să concentraţi sforţarea d-voastră asupra Carpaţilor. Insă, în urma împrejurărilor neprevăzute şi fără îndoială de neprevăzut, împrejurări cari au dejucat toate calculele statelor majoare aliate, această ofensivă nu s’a putut produce şi — culmea fatalităţii — rolurile fiind intervertite, inamicul a fost acela care a luat înainte începând un atac viguros. Din punct de vedere strict al dreptului, condiţiunea căreia rămânea subordonat angajamentul României nu se găsea îndeplinită şi ea rămânea îndreptăţită să păstreze sabia în teacă. România însă, această fiică a Romei, mama dreptului, nu a gândit nici o clipă să deplini fără acest greu dar spilendidCititi continuarea in pag. 4-a invoace dreptul ei strict. Lupoaica romană hrănise România cu laptele ei cel mai generos. De aceia fără a da prea multă importanţă faptului, ea a gândit că mai presus de drept este dreptatea, şi că mai presus de raţiune este înţelepciunea şi că sunt situaţiuni când înţelepciunea împrumută chipul indrăznelei, dat fiind că dreptatea oamenilor este imperfectă, acela care revendică pentru el tot dreptul se găseşte câteodată obligat ca pentru a obţine acest drept, să-şi facă mai mult decât datoria. Sau mai bine zis, fără ca să mai raţioneze, România neascultând decât de inima ei, a fost exactă la întâlnirea care viitorul i-o destina impreună cu durerea, ruina, doliul dar şi cu gloria şi unitatea ei (aplauze prelungite). Chiar dacă aşi pierde amintirea tuturor celorlalte evenimente ale unei vieţi destul de agitate, nu aşi uita niciodată acele zile de sacrificiu şi speranţă, de groază şi entuziasm, de doliu şi de mândrie. Nu voi uita niciodată, şi voi face tot ce va depinde de mine pentru ca nici Franţa să nu uite vreodată că România, la data fixată de ea şi de aliaţii cărora ea le dăduse cuvântul şi-a îndeplinit cu fidelitate toate angajamentele ei, la un moment când aliaţii nu au fost în măsură să-şi îndeplinească pe ale lor, înfruntând cu chipul acesta, cu inimă ce nu cunoaşte frica, pericole şi catastrofe ce nu erau înscrise în program, dând astfel mai mult decât ea făgăduise, ca şi cum ea simţea în generozitatea ei, că onoarea este un bun mult prea imaterial pentru a putea fi măsurat, presimţind în limpezimea ei de vedere că dreptatea nu s’ar putea în Pagina 3-a