Adevěrul, august 1930 (Anul 43, nr. 14292-14318)
1930-08-05 / nr. 14296
MSN ANUI 43 — Mo. 14295 ^ * Marti 5 August 1930 4 pagini 99** Adevărul FONDATORI: B*^MAN " «88-1897 CONST. MILLE ,750 lei pe an an ABONAMENTE; 1 380 lei pe 6 luni 1200 lei pe 3 luni 'In străinătate dublu BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 7—9—11 TELEFOANE: Centrala : 396/67, 324/73, 346/79, 353/54. Direcția : 357/72. Provincia : 310 66. Administrația : 367/69. D. Haida pleacă în concediu... ... Cel pufin In lipsa d-sale, vom avea liniște în fără ! Ce fac partidele? . ■ ---------------—— O primejdie mare le ameninţă o campanie susţinută şi concentrică, e dusă în acest moment contra partidelor politice, ceea ce însemnează contra regimului democratic, parlamentar. Această campanie, nu este, cum ar putea crede unii, urmarea lipsei de subiecte, care formează plaga obișnuită a gazetarilor, în perioada căldurilor caniculare. Sunt indicii, pe care numai un orb poate să nu le vadă, că această campanie are un caracter de profundă seriozitate și că este mai mult preludiul unui succes asigurat dinainte, decât propaganda pentru pregătirea unui succes încă nesigur. Faţă cu această situaţie, faţă cu marea primejdie ce ameninţă regimul democratic şi parlamentar, atitudinea purtătorilor acestui regim, a partidelor politice, este cu desăvârşire de neînţeles. Prin această atitudine, ele înlesnesc adversarilor parlamentarismului jocul şi lasă impresiunea unei atât de complecte ignorări a realităţilor şi a unei atât de complecte lipse a instinctului de conservare, încât chiar şi cel mai optimist adept al regimului parlamentar, trebuie să înceapă a crede că dispariţia sa la noi, este inevitabilă. Intr’adevăr, în faţa acestei primejdii, partidul liberal duce o campanie violentă in contra guvernului naţional-ţărănesc, campanie care, exagerând unele neajunsuri evidente şi ignorind unele merite existente, furnizează argumentele cele mai eficace, adversarilor parlamentarismului. Partidul liberal afirmă și acum categoric că stă pe terenul democratic, parlamentar. Or, in împrejurările actuale, nu se poate ca el să *lea ^an,â, care ar fi urmarea unei căderi a guvernului Maniu. In acelaș timp nici partidul national-ţărănesc, nu se ofereşte in vederea primejdiei care, ameninţând regimul parlamentar la noi, ii ameninţă pe el Însuşi. In sânul său, acesta- secretul lui Polişinei, nu domneşte acel acord, acea armonie absolută, fără de cari o luptă ca cea pe care ar reclama-o apărarea regimului democratic contra adversarilor săi, nu este imaginabilă. Căci aceşti adversari sunt mai tari decât apar partidelor, din diferite motive, dintre cari nu lipseşte slăbiciunea partidelor noastre şi greşelile ce au decurs din această slăbiciune. Nu vroim să exagerăm nimic şi considerând bine realităţile, vedem nu numai greutăţile tot mai mari ce întâmpină regimul democratic, dar şi imensele dificultăţi de cari s'ar izbi, după ce primul entusiasm s’ar risipi, un regim neparlamentar sau antiparlamentar. Dar poate cineva închide ochii faţă cu slăbiciunea partidelor noastre? Modul cum au acţionat la guvern şi au luptat in opoziţie, prezintă atâtea puncte criticabile şi vulnerabile şi a dat, evenimentele concurând la aceasta, atâtea rezultate nenorocite, încât nu este greu de a convinge opinia publică, mai puţin informată asupra mecanismului conducerii statului, de inutilitatea acestor partide. ★ Cu toate acestea se poate afirma că în ceva mai mult decât o jumătate de secol, sub regimul partidelor, România a făcut progrese miraculoase. Din două provincii mici şi sărace a devenit o ţară mare, de sine stătătoare, cuprinzând în graniţele ei, totalitatea naţiunii. Iată rezultate cu cari un regim are cuvânt să se laude ! Căci nici un fel de regim sub care au trăit până azi popoarele, nu a fost ideal, perfect. Şi încercându-le pe toate, pe rând, s’a ajuns la încheierea că tot cel mai bun e regimul democratic, regimul parlamentar, al cărui purtător este naţiunea politiceşte organizată in partide. Că partidele sunt compuse din oameni şi că oamenii pot, ba trebuie chiar să greşească, e de la sine înţeles. Dar din două regimuri, care poate fi cel mai bun ? Cel care îşi arogă toate drepturile şi toate competinţele, care prin definiţie nu poate exista decât suprimând libertatea criticii ? Sau cel care menţinând libertatea aceasta şi suportându-se controlului periodic al naţiunii, avându-şi deci existenţa ţărmurită de votul acesteia ca şi de drepturile Coroanei, — conţine în sine însuşi posibilităţile îndreptării şi perfecţionării sale ? Cu altă ocazie am spus că nu întoarcerea la metode de guvernare învechite şi dovedite de experienţa istorică a fi ineficace, este calea pe care se poate obţine remediarea relelor cari bântuie de altfel ţările neparlamentare tot atâta, poate mai mult chiar, decât cele parlamentare. Ci am exprimat credinţa, că îndreptarea partidelor, aducerea lor la realitate, ridicarea nivelului lor intelectual, cultivarea, in sensul bun al cuvântului, a massei electorale, scurt: îndreptarea şi perfecţionarea regimului parlamentar, este calea pe care e posibil şi trebue să se indrumeze ţara, pe linia progresului şi prosperităţii, pe care, de peste o jumătate de secol, a mers şi se găseşte, oricâte ara avea de zis şi de criticat in amănunte. Căci dacă din vâltoarea luptelor clipei prezente, ne înălţăm spre perspectiva istorică, nu putem nega că România a făcut progrese mari. Toate bune voinţe decî, ar putea să facă o politică de afirmaţie şi nu una de negaţie, ar putea să se gândească la a clădi mai departe, nu la dărimări. Sunt partidele existente rele, se poate încerca îndreptarea lor directă sau indirectă, prin emulaţia ce ar determina-o crearea şi apariţia unor partide noui. Ni s’a obiectat că argumentul acesta nou, dacă vroiţi, soluţia aceasta, e slabă şi că ar dovedi puţină fantazie şi ar trăda nesiguranţă cu privire la vitalitatea regimului parlamentar. Vitalitatea aceasta, nu e in funcţiunea opiniilor şi convingerilor unui publicist. Fastă în vitalitatea şi puterea de reacţiune a partidelor existente. Am lipsi de la datoria adevărului, dacă am afirma că avem mare speranţă in această vitalitate şi in această putere de reacţiune. Dar avem convingerea că dacă suprimarea regimului democratic, parlamentar, nu ar putea fi decât trecătoare, ar putea insă avea consecinţe, pe lângă cam relele şi neajunsurile de cari ne plângem azi, s'ar putea să ne apară foarte uşoare. Şi mai avem convingerea că in vederea unei asemenea eventualităţi, publicistul trebuie să reacţioneze, în limitele puterii ce-i dă şi a obligaţiunii ce-i impune locul ce ocupă. B. Brănişteanu ★ POLITICĂ MATINALĂ LA MAHNEAD U11 amic al nostru care-şi face cura la Karlsbad a surprins cu aparatul fotografic pe cei doi oameni politici, pe când îşi luau apa, la orele 7 dimineaţa. ...intre ei este o zilnică întrecere, care din doi va sosi mai intâiu. VINTILA BRATIANU ŞI TRANCU-IAŞI Politica şi intelectualii de C. RADULESCU-MOTRU Apel către intelectuali Marele act, de la 8 iunie trecut, a răscolit adânc viaţa noastră politică. A trezit la realitate pe unii, a aprins, în schimb, imaginaţia altora. Sunt polticiani cari se agită în vederea unor schimbări radicale. Unii vorbesc de guvern personal şi dictatură. Alţii se mulţumesc să proorocească dispariţia vechilor partide. Ca pe vremea, când nu aveam o presă, opinia publică este abandonată svonurilor. Marele act de la 8 iunie ameninţă să degenereze în fantastic. In loc de a profita de comoţia produsă, prin instaurarea regelui, pentru a ne însănătoşi viaţa politică, ne-o îmbolnăvim mai rău. Acesta să fie proverbialul bun simţ românesc? Unde ne sunt intelectualii, la cari s'a făcut aşa de des apel, şi pe cari M. S. Regele Carol II a găsit oportun să-i salute încă dela primul său discurs adresat Parlamentului? Domnilor intelectuali, aveţi o datorie de îndeplinit în momentele de faţă, împlinirea acestei datorii nu cere decât o singură virtute, şi aceea negativă: spuneţi cuvântul vostru fără linguşire. Linguşirea nu serveşte astăzi, nici ţării, nici tronului. Ţara şi tronul, dimpotrivă, au nevoie să afle adevărul şi numai adevărul. Voi îl cunoaşteţi, prea bine, adevărul. Căci el reise în chip desluşit din comparaţia vieţii noastre politice cu viaţă politică a celorlalte popoare. INCONGRUENŢA DE LA BAZA Ţara noastră, constrânsă demprejurări istorice, a împrumutat forma statului modern european, creat de tehnica muncii industriale capitaliste, păstrând totuşi în practică obiceiurile şi mentalitatea unui popor cu tehnica unei agriculturi primitive. Mecanismulstatului român a suferit tot timpul după urma acestei incongruenţe. El a fost condus după sistemul patriarhal al boierilor moşieri, când de drept trebuia să fie condus după principiile obiective şi raţionale ale unei întreprinderi industriale. In politica românească, conducerea a fost considerată ca un privilegiu legat de harul personalităţii. Suprema însuşire a bărbatului de Stat român era popularitatea. Popularitatea, nu ca o răsplată a priceperii dovedite, ci popularitatea hărăzită de împrejurări înainte de ori şi ce dovadă. La noi, bărbaţii poliţiei, ca şi boierii moşieri, nu se simţau datori să înveţe meşteşugul ce aveau de practicat, unii politica şi alţii agricultura, ci meşteşugul trebuia să se conformeze la vederile lor personale. In opinia noastră publică a stat nesdruncinată convingerea că organizaţia Statului, ca şi pământul unei moşii, este o substanţă eternă pe care mâna omenească nu o poate altera, ci cel mult face mai productivă sau nu. Că Statul consistă de fapt numai într’o organizaţie de funcţiuni, şi că realitatea lui, ca şi durabilitatea unei întreprinderi industriale, stă în buna coordonare a acestor funcţiuni, o asemenea convingere a rămas totdeauna străină până astăzi de mentalitatea noastră politică. REZULTATE NENOROCITE Rezultatele pe care le-a dat conducerea politică după harul personalităţilor le cunoaştem. Sunt detestabile. Nici o ţară din lume nu are, proporţional cu vechimea parlamentului săli, mai multe legi ca România. In România, fiecare ministru trebue să-şi aibă legea sa. Şi aceasta este natural, fiindcă în România binele politic este aşteptat să se producă din subiectivitatea ministrului şi nu din organizarea raţională a serviciilor publice. In nici o ţară din iune, responsabilitatea ministerială nu este aşa de ştearsă ca la noi. Şi aceasta este iarăşi logic. Românul recunoaşte miniştrilor dreptul de a face experienţa pe pielea sa, din momentul ce nu i-a ales decât după popularitatea lor nominală. Risipa banului public, delapidările, nepotismul şi toate formele hatârului, sunt floricelele care trebuiau să răsară numaidecât din candoarea primăvăratică a sufletului politic românesc. In nici o ţară din lume, discordanţa dintre serviciile publice nu este mai accentuată ca la noi. Fiecare ministru voeşte fericirea României, dar fiecare după capul său. In timpul când un Costinescu voia industrializarea României, colegul său de la agricultură voia împroprietărirea ţăranilor pe loturi mici, iar colegul său de la instrucţia publică voia răspândirea culturei clasice în şcolile secundare. Căruţa sloiului rouian a fost adeseori tresă de armăsari vioi, din nefericire însă fiecare armăsar trăgea in direcţia bunului său plac, şi căruţa statului român rămânea totdeauna pe foc. SITUAŢIA INTELECTUALILOR Nu este nevoie să înşir toate rezultatele funeste ale politicei de până acum. Numărul lor mai mare, sau mai mic, nu adaugă şi nici nu scade din răul pe care îl face incongruenţa de la bază a sistemului. Dacă incongruenţa rămâne vom avea până la sfârşit toate rezultatele legate de sistemul conducerii personaliste în politică. Mai convingătoare de cât înşirarea rezultatelor este înfăţişarea situaţiei intelectualilor. Ce situaţie s’a făcut intelectualilor prin politica aşa cum a fost condusă până acum? Mai mult decât înjositoare. Intelectualii români au fost, după o definiţie pe care a dat-o întâia oară Caragiale, mi se pare, lăutarii ospeţelor politicianiste. Lăutarii şi după ocazie măscăricii. In nici un caz, colaboratorii oamenilor politici. Căci colaborare la o operă isvorâtă din privilegiu personal nu se poate face. Intelectualul poate fi colaborator la o operă care isvorăşte din înfăptuirea principiilor, căci această înfăptuire are o logică raţională, care se poate înţelege şi prevedea. Colaborarea, aşa cum se cerea până acum, era o simplă idolatrie. Intelectualii români cred că sunt sătui de a continua cu această idolatrie. Guvern de personalităţi, sau dictatură? Dar ce am avut până acum in România? . Intelectualii, în tot cazul, vor avea aceiaş situaţie şi in noile perspective politice, dacă sistema de conducere nu se schimbă. Rolul intelectualul,-i .devine efectivnumai într’un regim de discuţie j liberă, unde poate să existe o în- I trecere pentru găsirea soluţiilor I juste şi adevărate. Sub regimul I' guvernelor personale şi al dicta- turii se pot desvolta toate aptitudinile omeneşti, afară de intelectualitate. Căci intelectualitate însemnează vocaţia de a servi adevărul, şi adevărul numai chip de om nu are, ci este veşnicul dărâ- I mător al închipuirilor de preajmărire a omului.„ Rădulescu-Motru Se împlinesc peste câteva zile patruzeci de ani de la moartea poetului — şi încă nu ştim cum va fi serbată opera poetică a acestui întemeietor de frumuseţe românească. In miez de vară lumea ocoleşte librăriile mai mult decât oricând — iar teatrele după ce au fiert în frigurile numirilor şi nenumirilor îşi pregătesc un repertor pentru luna viitoare — fără ca nici unul să fi vestit că începe stagiunea cu vreuna din piesele ce trăiesc încă pe scenă după o jumătate de veac. Ar fi frumos şi drept ca o echipă de teatru — de care găsim întotdeauna când e vorba de turnee — să fie trimeasă spre a monta pe malul mării în ziua lui Alecsandri piesa „Ovidiu", spectacol de teatru în aer liber care ar împlini măcar într’un colţ de ţară o er mare îndatorire de recunoştinţă pe care trebue să o avem. Ar fi mai nimerit ca în cazărmi să se citească in acea zi atât „Sentinela Română“ cât şi „Peneş Curcanul“, ba chiar încă un mănunchi întreg de versuri pline de bărbăţie. Şi dacă Academia ar iesti o şedinţă extraordinară, cursurile universităţii de litere se vor putea închina lui Alecsandri. Cu ocazia aceasta s’ar putea stinge şi procesul intentat de Academie moştenitorilor pentru nemulţumirea de a nu fi primit din donaţie chiar totul — şi în loc de critici care să ne explice din cine s’a influenţat bardul de la Mirceşti — să reamintim tot ce poetul a sădit cu originală frumuseţe şi putere creatoare. Ce frumoasă şi culturală — ar putea fi ziua lui Alecsandri. In altă ţară un poet de importanţa lui Alecsandri ar fi avut chipul chiar şi pe mărcile poştale. Iar Statul prin organizaţiile culturale ar fi deschis o expoziţie Alecsandri — expunând relicve — cărţi în ediţii prime, desenuri şi manuscrise privitoare la acest poet. Oare multiplele „ocupaţii de vacanţă“ nu ar putea îngădui răgaz pentru o zi ce reprezintă una din cele mai mari aniversări culturale româneşti ? Şi oare nicitodată vom fi scăpat prilejul ca din teascurile de tipar politic al Monitorului Oficial — să înflorească o ediţie oficială a marelui autor? Adrian Maniu CARNETUL NOSTRU Ziua lui Alecsandri Glose politice... PESTE HOTARE Un prieten — care se află într’un sanatoriu din Viena —ne scrie: „Ştirile care vin din ţară produc printre străini o impresie, care ne pune pe noi — românii—iu penibile situaţii de ruşine şi descurajre. Caut şi eu să apăr cât pot, în micul meu cerc internaţional de „pacienţi" de aci, dar îmi dau seama că răul ce nimse face trece limitele de bunăvoinţă chiar a celor mai dispuşi să ne fie prieteni". ...Vor înţelege patrioţii d-lui Tăzlăuanu tragicul adevăr al acestui elocvent fragment de scrisoare. REAPARIŢII Ieri, au reapărut pe Calea Victoriei şi prin Cişmigiu tinerii cu atitudini agresive şi cu tipărituri aţâţătoare la ură. Au fost incidente şi altercaţii. S’ar părea că aceşti cavaieri ai înjurăturii şi ai ciomagului au primit de undeva un nou stoc de entusiasm şi de îndrăzneală. De unde ? Cine ii aprovizionează ? Cine le furnizează dozele tocmai la momentul oportun și — mai ales — du o atât de savantă artă doftoricească ? Int. NOTE SE vorbeşte iarăşi de guvern de personalităţi. Combinaţia va fi cam dificilă. Guvernul ii dă regele. Dar cine dă personalităţile? De unde le luăm? PARTIDUL liberal face elogiul partidelor, in clipa când atâţia le atacă. ...Elogiul acelor partide, pe care tot partidul liberal le-a denunțat ani de zile ca vândute Moscovei, Pestei sau Sofiei. ■Erorile se răzbună! * A murit un om cumplit de naiv !* ---- In faţa mormântului proaspăt, o curioasă prejudecată, in care, poate, şi superstiţia îşi filtrează esenţa, ne împiedică să scriem mai deadreptul : Moartea unui prost. Căci e vorba de Carl Bayer, medicul şi poetul din Praga, omul de-o bunătate... neomenească, prea cunoscut, dealungul unei vieţi întregi, pretutindeni unde se cerea ajutoru-i plin de jertfă, şi recunoscut atât de rar acolo unde se hărăzesc ,răsplătirile morale , de cele materiale — Oroare ! — nu mai pomenim. Carl Bayer a fost un savant de seamă. A făcut cercetări in multe domn"" medicale, în deosebi a răscolit cu îndârjire taina sinistră a cancerului, pe care, şi ca practician, l-a înfruntat toată viaţa. Dar Bayer a fost, mai presus de toate, medicul săracilor, aşa cum îl întâlnim numai în romane. El atrăgea sărăcimea prin reputaţia lui considerabilă, prin dezinteresarea lui nemaipomenită, dar poate şi prin propria-i sărăcie. Se relevează amănuntul că până la sfârşit sala lui de aşteptare a fost strada, şi că a închis ochii, la 75 de ani, fără să fi gustat binefacerile telefonului lângă masa lui de lucru. E drept că pentru meritele lui ştiinţifice Bayer primise titlul de profesor, dar mâni mult mai sprintene s’au întins spre leafa respec te CONST. GRAUR ___ • 1 tivă ; cât despre onorarii, le accepta dela atât de puţini şi le distribuia la atât de mulţi! De altfel, se şi deprinsese fără trebuinţe personale. Doar plata chiriei — pentru cabinetul medical fără sală de aşteptare şi fără telefon — îl chinuia mai amar. Dar de acest necaz periodic se consola prin binele pe care-l făcea necontenit, ca şi prin lucrările lui ştiinţifice şi literare : am spus că era şi poet — un gingaş şi dulce poet liric, de o factură învechită pentru zilele noastre şi totuşi impresionant prin simplicitatea şi spontaneitatea simţirii. Se povestesc o infinită serie de anecdote despre dezinteresarea lui Carl Bayer în exercitarea „profesiunii“. Scepticii presupun că, în bună parte, sunt invenţii. Noi suntem mai încrezători, pentru că am cunoscut un caz destul de asemănător cu al lui Bayer. D-rul Petru Alexandrof n’a fost savant ca Bayer şi nici literat. Dar a fost de o potrivă de bun şi de dezinteresat. D-rul Petru, cumnatul celebrului scriitor Wladimir Korolenko, a fost aruncat la noi, ca o aşchie, de furtuna socială rusească. Sute şi sute de oameni, din toate judeţele învecinate, se duceau să se caute la Petru. Onorariile pe cari le primea se coborau şi până la 10 bani, ca să nu ingreuie starea materială a bolnavilor, iar de la cei mai mulţi „clienţi“ nu primea nici atâta, Din schimb, uşa lui nu se închidea niciodată — nu vorbim la figurat — şi (Citiţi continuare în pag. II-aL CARL BAYER. i EMINESCU de LUCIAN BOZ Eminescu, cel peste fire, începe să se reveleze. Schimbare la faţă sau adevărată înfăţişare — fapta lui pe pământ capătă un alt sens decât cel conferit de părinţii noştrii. Acum, când după o perioadă de utilizare a clişeelor străine, ne întoarcem la căutarea izvoarelor Etnosului românesc, o revizuire a valorilor actuale nu se poate porni decât dela o prealabilă cercetare a fenomenului românec, a cărui desăvârşită şi rodnică întruchipare este desigur Eminescu. Fiindcă istoria literară n’a izbutit să încadreze pe Eminescu între cele două generaţii liminare, noi vom încerca sări încadrăm în etnicul românesc, cercetând cum s’ar putea surprinde în opera lui Eminescu o prelungire, identitate şi poate şi devârşire a viziunii de viaţă a poporului românesc. Firava alcătuire a caracterologii româneşti, nu ne permite decât o cercetare in linii generale a situaţiunilor ce cristalizează „sentimentul cosmic“ (expresiunea lui Worringer) românesc în simboluri. Cele fundamnetale: cel al Mioriţei, al Meşterului Manole şi cel al simbolului Lucefarian, în care vedem schema atitudinii de viaţă autohtonă. Pe acestea vom căuta a le cerceta succesiv, e de altă parte, convinşi că poezia românească se reîntoarce la drumul indicat de Eminescu, am analizat opera câtorva poeţi români, contimporani, căutând să surprindem elementele ce ar indica o viziune a vieţii, asemănătoare. ■A Nu este nici o îndoială că Moartea este un puternic imbold de scormonire în sine după rostul lucrurilor. La popoare şi inşi singurateci, deopotrivă, moartea este spaima şi preocuparea cea mare, ce se cristalizează în simboluri sau explicări raţionale. La unii rezultatul este o viziune haotică a vieţii omului; la alţii resemnare dureoasă, la alţii in fine, moartea este o ţintă binevenită. Iată spaima haotica a primitivilor, a Pelasgilor sau a preacivilizaţilor Inkaşi; reesmnarea la Elini, contrar în jurul morţii, viaţa fiind o calmă, nestrămutată pregătire, la Egipţieni. Mioriţa-simbolul cuprins în ea — este una din puţinele atitudini extatice în faţa morţii. începutul literaturii populare — vreau să spun, cea mai remarcabilă poemă din colecţia lui Alexandri — este Mioriţa. Chiar dacă n’ar fi decât ea, amintea recnostitui o parte din Ethosul românesc, într’atât e de esenţială. Mioriţa este nunta în moarte. Nu numai seninătatea în privinţa soartei, dar şi bucuria, asemănarea morţii cu o mireasă („a lumii mireasă“). Moartea nu este o povară şi un blestem, ci se înfăţişează ca un principiu cosmic, în care omul păşeşte sărbătoreşte, spre o nuntă quasi-mistică. Faptul morţii individuale se dilată şi cosmosul ia parte — element activ — în desfăşurarea ei („preoţi, munţii mari“, etc...). In asemenea decor se consumă moartea, pentru că apoi ciobanul să rămâie „ia dosul stânii, să-mi aud câinii". La moarte a fost de faţă tot peisajul, după aceea omul reintră în pământ, — în peisaj, de a pururi treaz, lucid, şi totuşi una cu pământul. Moartea este reîntoarcerea în pământ. Aci, după spusa bocetelor, omul devine floare şi pârâu. Trăeşte mai departe parcă spiritual. Ca şi cum ar stărui vechia credinţă a strămoşilor. Treci în nemurire şi rai. Numai că raiul este scoborît pe pământ pe care-l îndumnezeeşti. De la acceptarea morţii până la dorinţa de moarte, nu este decât un pas. Pentru că, reintrat în peisagiu, omul devine floare sau pârâu. Floare sau arbore, reintrare în regnul vegetal, cel al stării pe loc, a contactului nemijlocit cu pământul. Pentru Toma Alimoş singurii prieteni sunt ulmii („Inchina-m’aşi şi n’am cui... închina-m’aşi ulmilor“). Şi ca şi încetinită trăire vegetală, astfel este unduirea molcomă a doinei, fluctuaţie de ierburi sau frunze, cu foşnire prelungă, cu necontenită revenire asupra sieşi. Şi în arta ţărănească, omul este subordonat floarei (observaţia d-lui Neniţescu). Faună căreia şi omul îi este părtaş, este starea de rătăcitoare nelinişte (Eminescu: „Numai omul (Citiţi continuarea în pag. II-a) CHESTIA ZILEI Campania de răsturnare dinu. _ Ai văzut? Partidul duce campanie de răstuntare... intere... VINTI LA. — Ittt potriva noastră ? NAZBATI LIGA! „Personalităţile“, cari luptă împotriva politicii, şi-au pus lista in alegi....& comunale. Aşa începe ! Va urma apoi, o listă în alegerile parlamentare. Pe urmă, un portofoliu-două. In fine, exact ceea ce fac partidele.. Numai că partidului acestuia i se va zice ligă! , fix.