Adevěrul, august 1930 (Anul 43, nr. 14292-14318)

1930-08-05 / nr. 14296

MSN ANUI 43 — Mo. 14295 ^ *­­ Marti 5 August 1930 4 pagini 99** Adevărul FONDATORI: B*^MAN " «88-1897 CONST. MILLE ,750 lei pe an an ABONAMENTE; 1 380 lei pe 6 luni 1200 lei pe 3 luni 'In străinătate dublu BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 7—9—11 TELEFOANE: Centrala : 396/67, 324/73, 346/79, 353/54. Direcția : 357/72. Provincia : 310 66. Administrația : 367/69.­­ D. Haida pleacă în concediu... ... Cel pufin In lipsa d-sale, vom avea liniște în fără ! Ce fac partidele? . ■ ---------------——­­ O primejdie mare le ameninţă o campanie susţinută şi concen­trică, e dusă în acest moment con­tra partidelor politice, ceea ce în­semnează contra regimului demo­cratic, parlamentar. Această campanie, nu este, cum ar putea crede unii, urmarea lipsei de subiecte, care formează plaga o­­bișnuită a gazetarilor, în perioada căldurilor caniculare.­­ Sunt indicii, pe care numai un orb poate să nu le vadă, că această campanie are un caracter de pro­fundă seriozitate și că este mai mult preludiul unui succes asigurat dina­inte, decât propaganda pentru pre­gătirea unui succes încă nesigur. Faţă cu această situaţie, faţă cu marea primejdie ce ameninţă regi­mul democratic şi parlamentar, ati­tudinea purtătorilor acestui regim, a partidelor politice, este cu desă­vârşire de neînţeles. Prin această atitudine, ele înlesnesc adversarilor parlamentarismului jocul şi lasă im­­presiunea unei atât de complecte ignorări a realităţilor şi a unei atât de complecte lipse a instinctului de conservare, încât chiar şi cel mai optimist adept al regimului parla­mentar, trebuie să înceapă a crede că dispariţia sa la noi, este inevita­bilă. Intr’adevăr, în faţa acestei pri­­mejdii, partidul liberal duce o cam­panie violentă in contra guvernului naţional-ţărănesc, campanie care, exagerând unele neajunsuri eviden­te şi ignorind unele merite existen­te, furnizează argumentele cele mai eficace, adversarilor parlamentaris­mului. Partidul liberal afirmă și acum categoric că stă pe terenul demo­cratic, parlamentar. Or, in împreju­rările actuale, nu se poate ca el să *lea ^an,â, care ar fi urmarea unei căderi a guvernului Maniu. In acelaș timp nici partidul natio­­nal-ţărănesc, nu se ofereşte in ve­derea primejdiei care, ameninţând regimul parlamentar la noi, ii ame­ninţă pe el Însuşi. In sânu­l său, ace­sta-­ secretul lui Polişinei, nu dom­­neşte acel acord, acea armonie ab­solută, fără de cari o luptă ca cea pe care ar reclama-o apărarea re­gimului democratic contra adversa­rilor săi, nu este imaginabilă. Căci aceşti adversari sunt mai tari decât apar partidelor, din dife­rite motive, dintre cari nu lipseşte slăbiciunea partidelor noastre şi greşelile ce au decurs din această slăbiciune. Nu vroim să exagerăm nimic şi considerând bine realită­ţile, vedem nu numai greutăţile tot mai mari ce întâmpină regimul de­mocratic, dar şi imensele dificultăţi de cari s'ar izbi, după ce primul en­­tusiasm s’ar risipi, un regim nepar­lamentar sau antiparlamentar. Dar poate cineva închide ochii faţă cu slăbiciunea partidelor noa­stre? Modul cum au acţionat la gu­vern şi au luptat in opoziţie, prezin­tă atâtea puncte criticabile şi vul­nerabile şi a dat, evenimentele con­curând la aceasta, atâtea rezultate nenorocite, încât nu este greu de a convinge opinia publică, mai puţin informată asupra mecanismului con­ducerii statului, de inutilitatea aces­tor partide. ★ Cu toate acestea se poate afirma că în ceva mai mult decât o jumă­tate de secol, sub regimul partide­lor, România a făcut progrese mi­raculoase. Din două provincii mici şi sărace a devenit o ţară mare, de sine stătătoare, cuprinzând în gra­niţele ei, totalitatea naţiunii. Iată rezultate cu cari un regim are cu­vânt să se laude ! Căci nici un fel de regim sub care au trăit până azi popoarele, nu a fost ideal, perfect. Şi încercându-le pe toate, pe rând, s’a ajuns la încheierea că tot cel mai bun e regimul democratic, re­gimul parlamentar, al cărui purtător este naţiunea politiceşte organizată in partide. Că partidele sunt com­puse din oameni şi că oamenii pot, ba trebuie chiar să greşească, e de la sine înţeles. Dar din două regi­muri, care poate fi cel mai bun ? Cel care îşi arogă toate drepturile şi toate competinţele, care prin de­finiţie nu poate exista decât supri­mând libertatea criticii ? Sau cel care menţinând libertatea aceasta şi suportându-se controlului perio­dic al naţiunii, avându-şi deci exis­tenţa ţărmurită de votul acesteia ca şi de drepturile Coroanei, — conţi­ne în sine însuşi posibilităţile în­dreptării şi perfecţionării sale ? Cu altă ocazie am spus că nu în­toarcerea la metode de guvernare învechite şi dovedite de experienţa istorică a fi ineficace, este calea pe care se poate obţine remediarea re­lelor cari bântuie de altfel ţările ne­­parlamentare tot atâta, poate mai mult chiar, decât cele parlamentare. Ci am exprimat credinţa, că îndrep­tarea partidelor, aducerea lor la re­alitate, ridicarea nivelului lor inte­lectual, cultivarea, in sensul bun al cuvântului, a massei electorale, scurt: îndreptarea şi perfecţionarea regimului parlamentar, este calea pe care e posibil şi trebue să se in­­drumeze ţara, pe linia progresului şi prosperităţii, pe care, de peste o jumătate de secol, a mers şi se gă­seşte, oricâte ara avea de zis şi de criticat in amănunte. Căci dacă din vâltoarea luptelor clipei prezente, ne înălţăm spre perspectiva istori­că, nu putem nega că România a fă­cut progrese mari. Toate bun­e voinţe decî, ar putea să facă o politică de afirmaţie şi nu una de negaţie, ar putea să se gân­dească la a clădi mai departe, nu la dărimări. Sunt partidele existente rele, se poate încerca îndreptarea lor directă sau indirectă, prin emu­laţia ce ar determina-o crearea şi apariţia unor partide noui. Ni s’a obiectat că argumentul acesta nou, dacă vroiţi, soluţia aceasta, e slabă şi că ar dovedi puţină fantazie şi ar trăda nesiguranţă cu privire la vi­talitatea regimului parlamentar. Vi­talitatea aceasta, nu e in funcţiunea opiniilor şi convingerilor unui pu­blicist. Fa­stă în vitalitatea şi pute­rea de reacţiune a partidelor exis­tente. Am lipsi de la datoria adevărului, dacă am afirma că avem mare spe­ranţă in această vitalitate şi in a­­ceastă putere de reacţiune. Dar a­­vem convingerea că dacă suprima­rea regimului democratic, parla­mentar, nu ar putea fi decât trecă­toare, ar putea insă avea consecin­ţe, pe lângă cam­ relele şi neajunsu­rile de cari ne plângem azi, s'ar pu­tea să ne apară foarte uşoare. Şi mai avem convingerea că in vede­rea unei asemenea eventualităţi, pu­blicistul trebuie să reacţioneze, în limitele puterii ce-i dă şi a obliga­ţiunii ce-i impune locul ce ocupă. B. Brănişteanu ★ POLITICĂ MATINALĂ LA MAHNEAD­ U11 amic al nostru care-şi face cura la Karlsbad a surprins cu a­­paratul fotografic pe cei doi oameni politici, pe când îşi luau apa, la orele 7 dimineaţa. ...­intre ei este o zilnică întrecere, care din doi va sosi mai intâiu. VINTILA BRATIANU ŞI TRANCU-IAŞI Politica şi intelectualii de C. RADULESCU-MOTRU Apel către intelectuali Marele act, de la 8 iunie trecut, a răscolit adânc viaţa noastră po­litică. A trezit la realitate pe unii, a aprins, în schimb, imaginaţia altora. Sunt polticiani cari se a­­gită în vederea unor schimbări radicale. Unii vorbesc de guvern personal şi dictatură. Alţii se mul­ţumesc să proorocească dispariţia vechilor partide. Ca pe vremea, când nu aveam o presă, opinia publică este aban­donată svonurilor. Marele act de la 8 iunie ameninţă să degenere­ze în fantastic. In loc de a profita de comoţia produsă, prin instaurarea regelui, pentru a ne însănătoşi viaţa poli­tică, ne-o îmbolnăvim mai rău. Acesta să fie proverbialul bun simţ românesc? Unde ne sunt in­telectualii, la cari s'a făcut aşa de des apel, şi pe cari M. S. Regele Carol II a găsit oportun să-i sa­lute încă dela primul său discurs adresat Parlamentului? Domnilor intelectuali, aveţi o datorie de­ îndeplinit în momen­tele de faţă, împlinirea acestei da­torii nu cere de­cât o singură vir­tute, şi aceea negativă: spuneţi cuvântul vostru fără linguşire. Linguşirea nu serveşte astăzi, nici ţării, nici tronului. Ţara şi tronul, dimpotrivă, au nevoie să afle adevărul şi numai adevărul. Voi îl cunoaşteţi, prea bine, ade­vărul. Căci el reise în chip deslu­şit din comparaţia vieţii noastre politice cu viaţă politică a celor­lalte popoare. INCONGRUENŢA DE LA BAZA Ţara noastră, constrânsă de­mprejurări istorice, a împrumu­tat forma statului modern euro­pean, creat de tehnica muncii in­dustriale capitaliste, păstrând to­tuşi în practică obiceiurile şi mentalitatea unui popor cu teh­nica unei agriculturi primitive. Mecanismul­­statului român a su­ferit tot timpul după urma acestei incongruenţe. El a fost condus după sistemul patriarhal al boie­rilor moşieri, când de drept tre­buia să fie condus după princi­piile obiective şi raţionale ale u­­nei întreprinderi industriale. In politica românească, conducerea a fost considerată ca un privilegiu legat de harul personalităţii. Su­prema însuşire a bărbatului de Stat român era popularitatea. Po­pularitatea, nu ca o răsplată a priceperii dovedite, ci popularita­tea hărăzită de împrejurări îna­inte de ori şi ce dovadă. La noi, bărbaţii poliţiei, ca şi boierii mo­şieri, nu se simţau datori să în­veţe meşteşugul ce aveau de prac­ticat, unii politica şi alţii agricul­tura, ci meşteşugul trebuia să se conformeze la vederile lor perso­nale. In opinia noastră publică a stat nesdruncinată convingerea că organizaţia Statului, ca şi pă­mântul unei moşii, este o sub­stanţă eternă pe care mâna ome­nească nu o poate altera, ci cel mult face mai productivă sau nu. Că Statul consistă de fapt numai într’o organizaţie de funcţiuni, şi că realitatea lui, ca şi durabilita­tea unei întreprinderi industria­le, stă în buna coordonare a aces­tor funcţiuni, o asemenea convin­gere a rămas totdeauna străină până astăzi de mentalitatea noa­stră politică. REZULTATE NENORO­CITE Rezultatele pe care le-a dat conducerea politică după harul personalităţilor le cunoaştem. Sunt detestabile. Nici o ţară din lume nu are, proporţional cu vechimea parla­mentului săli, mai multe legi ca România. In România, fie­care ministru trebue să-şi aibă legea sa. Şi aceasta este natural, fiind­că în România binele politic este aşteptat să se producă din subiec­tivitatea ministrului şi nu din or­ganizarea raţională a serviciilor publice. In nici o ţară din iun­e, respon­sabilitatea ministerială nu este aşa de ştearsă ca la noi. Şi aceasta este iarăşi logic. Românul recu­noaşte miniştrilor dreptul de a face experienţa pe pielea sa, din momentul ce nu i-a ales de­cât după popularitatea lor nominală. Risipa banului public, delapidări­le, nepotismul şi toate formele hatârului, sunt floricelele care­ trebuiau să răsară numai­de­cât din candoarea primăvăratică a sufletului politic românesc. In nici o ţară din lume, discor­danţa dintre serviciile publice nu este mai accentuată ca la noi. Fiecare ministru voeşte fericirea României, dar fiecare după capul său. In timpul când un Costines­­cu voia industrializarea Româ­niei, colegul său de la agricultură voia împroprietărirea ţăranilor pe loturi mici, iar colegul său de la instrucţia publică voia răspândi­rea culturei clasice în şcolile se­cundare. Căruţa sloiului rouian a fost adese­ori tresă de armăsari vioi, din nefericire însă fiecare armăsar trăgea in direcţia bunului său plac, şi căruţa statului ro­mân rămânea totdeauna pe foc. SITUAŢIA INTELECTUA­LILOR Nu este nevoie să înşir toate rezultatele funeste ale politicei de până acum. Numărul lor mai mare, sau mai mic, nu adaugă şi nici nu scade din răul pe care îl face incongruenţa de la bază a sistemului. Dacă incongruenţa rămâne vom avea până la sfârşit toate rezulta­tele legate de sistemul conducerii personaliste în politică. Mai convingătoare de cât înşi­­rarea rezultatelor este înfăţişarea situaţiei intelectualilor. Ce situa­ţie s’a făcut intelectualilor prin politica aşa cum a fost condusă până acum? Mai mult de­cât înjositoare. Intelectualii români au fost, după o definiţie pe care a dat-o întâia oară Caragiale, mi se pare, lăutarii ospeţelor politicianiste. Lăutarii şi după ocazie măscăricii. In nici un caz, colaboratorii oa­menilor politici. Căci colaborare la o operă isvorâtă din privilegiu personal nu se poate face. Inte­lectualul poate fi colaborator la o operă care isvorăşte din înfăp­tuirea principiilor, căci această înfăptuire are o logică raţională, care se poate înţelege şi prevedea. Colaborarea, aşa cum se cerea până acum, era o simplă idolatrie. Intelectualii români cred că sunt sătui de a continua cu aceas­tă idolatrie. Guvern de personalităţi, sau dictatură? Dar ce am avut până acum in România? . Intelectualii, în tot cazul, vor avea aceiaş situaţie şi in noile perspective­ politice, dacă sistema de conducere nu se schimbă. Ro­lul intelectualul­,-i .devine efectiv­­numai într’un regim de discuţie j liberă, unde poate să existe o în- I trecere pentru găsirea soluţiilor I juste şi adevărate. Sub regimul I' guvernelor personale şi al dicta-­­ turii se pot desvolta toate aptitu­dinile omeneşti, afară de intelec­tualitate. Căci intelectualitate în­semnează vocaţia de a servi ade­vărul, şi adevărul numai chip de­­ om nu are, ci este veşnicul dărâ- I mător al închipuirilor de prea­­j­mărire a omului.­­„ Rădulescu-Motru Se împlinesc peste câteva zile pa­tru­zeci de ani de la moartea poe­tului — şi încă nu ştim cum va fi serbată opera poetică a acestui înte­meietor de frumuseţe românească. In miez de vară lumea ocoleşte librăriile mai mult decât oricând — iar teatrele după ce au fiert în fri­gurile numirilor şi nenumirilor îşi pregătesc un repertor pentru luna viitoare — fără ca nici unul să fi vestit că începe stagiunea cu vre­una din piesele ce trăiesc încă pe scenă după o jumătate de veac.­ Ar fi frumos şi drept ca o echipă de teatru — de care găsim întotdea­una când e vorba de turnee — să fie trimeasă spre a monta pe ma­lul mării în ziua lui Alecsandri pie­sa „Ovidiu", spectacol de teatru în aer liber care ar împlini măcar în­tr’un colţ de ţară o er mare îndato­rire de recunoştinţă pe care trebue să o avem. Ar fi mai nimerit ca în cazărmi să se citească in acea zi atât „Senti­nela Română“ cât şi „Peneş Curca­nul“, ba chiar încă un mănunchi întreg de versuri pline de bărbăţie. Şi dacă Academia ar iesti o şedinţă extraordinară, cursurile universită­ţii de litere se vor putea închina lui Alecsandri. Cu ocazia aceasta s’ar putea stin­ge şi procesul intentat de Academie moştenitorilor pentru nemulţumi­rea de a nu fi primit din donaţie chiar totul — şi în loc de critici ca­re să ne explice din cine s’a influen­ţat bardul de la Mirceşti — să rea­mintim tot ce poetul a sădit cu ori­ginală frumuseţe şi putere creatoare. Ce frumoasă şi culturală — ar putea fi ziua lui Alecsandri. In altă ţară un poet de importanţa lui Ale­csandri ar fi avut chipul chiar şi pe mărcile poştale. Iar Statul prin or­ganizaţiile culturale ar fi deschis o expoziţie Alecsandri — expunând re­licve — cărţi în ediţii prime, de­­senuri şi manuscrise privitoare la acest poet. Oare multiplele „ocupaţii de va­canţă“ nu ar putea îngădui răgaz pentru o zi ce reprezintă una d­in cele mai mari aniversări culturale româneşti ? Şi oare nicit­odată vom fi scăpat prilejul ca din teascurile de tipar politic al Monitorului Ofi­cial — să înflorească o ediţie oficia­lă a marelui autor? Adrian Maniu CARNETUL NOSTRU Ziua lui Alecsandri Glose politice... PESTE HOTARE Un prieten — care se află într’un sanatoriu din Viena —ne scrie: „Ştirile care vin din ţară produc printre străini o impresie, care ne pune pe noi — românii—iu penibile situaţii de ruşine şi descurajre. Caut şi eu să apăr cât pot, în micul meu cerc internaţional de „pa­cienţi" de­ aci, dar îmi dau seama că răul ce nimse face trece limitele de bunăvoinţă chiar a celor mai dispuşi să ne fie prieteni". ...Vor înţelege patrioţii d-lui Tă­­zlăuanu tragicul adevăr al acestui elocvent fragment de scrisoare. REAPARIŢII Ieri, au reapărut pe Calea Victo­riei şi prin Cişmigiu tinerii cu atitu­dini agresive şi cu tipărituri aţâţă­toare la ură. Au fost incidente şi altercaţii. S’ar părea că aceşti ca­­vaieri ai înjurăturii şi ai ciomagului au primit de undeva un nou stoc de entusiasm şi de îndrăzneală. De unde ? Cine ii aprovizionează ? Cine le furnizează dozele tocmai la momentul oportun și — mai ales — du­ o atât de savantă artă dofto­ricească ? Int. NOTE SE vorbeşte iarăşi de guvern de personalităţi. Combinaţia va fi cam dificilă. Guvernul ii dă regele. Dar cine dă personalităţile? De unde le luăm? PARTIDUL liberal face elogiul partidelor, in clipa când atâţia le atacă. ...Elogiul acelor partide, pe care tot partidul liberal le-a denunțat ani de zile ca vândute Moscovei, Pestei sau Sofiei. ■Erorile se răzbună! * A murit un om cumplit de naiv !* ----­ In faţa mormântului proaspăt, o curioasă prejudecată, in care, poate, şi superstiţia îşi filtrează esenţa, ne împiedică să scriem mai deadrep­­tul : Moartea unui prost. Căci e vorba de Carl Bayer, me­dicul şi poetul din Praga, omul de-o bunătate... neomenească, prea cu­noscut, dealungul unei vieţi întregi, pretutindeni unde se cerea ajutoru-i plin de jertfă, şi recunoscut atât de rar acolo unde se hărăzesc ,răsplăti­rile morale , de cele materiale — O­­roare ! — nu mai pomenim. Carl Bayer a fost un savant de seamă. A făcut cercetări in multe domn"" medicale, în deosebi a răscolit cu îndârjire taina sinistră a cancerului, pe care, şi ca practician, l-a înfruntat toată viaţa. Dar Bayer a fost, mai presus de toate, medicul săracilor, aşa cum îl întâlnim numai­ în romane. El atră­gea sărăcimea prin reputaţia lui considerabilă, prin dezinteresarea lui nemai­pomenită, dar poate şi­ prin propria-i sărăcie. Se relevează amănuntul că până la sfârşit sala lui de aşteptare a fost strada, şi că a închis ochii, la 75 de ani, fără să fi gustat binefacerile telefonului lângă masa lui de lucru. E drept că pentru meritele lui ştiinţifice Bayer primise titlul de profesor, dar mâni mult mai sprin­tene s’au întins spre leafa respec­­ te CONST. GRAUR ___ • 1 tivă ; cât despre onorarii, le accepta dela atât de puţini şi le distribuia la atât de mulţi! De altfel, se şi de­prinsese fără trebuinţe personale. Doar plata chiriei — pentru cabine­tul medical fără sală de aşteptare şi fără telefon — îl chinuia mai a­­mar. Dar de acest necaz periodic se consola prin binele pe care-l făcea necontenit,­ ca şi prin lucrările lui ştiinţifice şi literare : am­ spus că era şi poet — un gingaş şi dulce poet liric, de­ o factură învechită pentru zilele noastre şi totuşi im­presionant prin simplicitatea şi spontaneitatea simţirii. Se povestesc o infinită serie de anecdote despre dezinteresarea lui Carl Bayer în exercitarea „profe­siunii“. Scepticii presupun că, în bună parte, sunt invenţii. Noi suntem­ mai încrezători, pentru că am cuno­scut un caz destul de asemănător cu al lui Bayer. D-rul Petru Ale­­xandrof n’a fost savant ca Bayer şi nici literat. Dar a fost de o potrivă de bun şi de dezinteresat. D-rul Petru, cumnatul celebrului scriitor Wladimir Korolenko, a fost aruncat la noi, ca o aşchie, de fur­tuna socială rusească. Sute şi sute de oameni, din toate judeţele înve­cinate, se duceau să se caute la Pe­tru. Onorariile pe cari le primea se coborau şi până la 10 bani, ca să nu ingreuie starea materială a bol­navilor, iar de la cei mai mulţi „cli­enţi“ nu primea nici atâta, Din schimb, uşa lui nu se închidea nici­odată — nu vorbim la figurat — şi (Citiţi continuare în pag. II-aL CARL BAYER. i EMINESCU de LUCIAN BOZ Eminescu, cel peste fire, înce­­pe să se reveleze. Schimbare la fa­ţă sau adevărată înfăţişare — fapta lui pe pământ capătă un alt sens de­cât cel conferit de părinţii noştrii. Acum, când după o perioadă de uti­lizare a clişeelor străine, ne întoar­cem la căutarea izvoarelor Etnosu­­lui românesc, o revizuire a valorilor actuale nu se poate porni decât dela o prealabilă cercetare a fenomenu­lui român­ec, a cărui desăvârşită şi rodnică întruchipare este desigur Eminescu. Fiindcă istoria literară n’a izbutit să încadreze pe Eminescu între cele două generaţii liminare, noi vom încerca sări încadrăm în etnicul ro­mânesc, cercetând cum s’ar putea surprinde în opera lui Eminescu o prelungire, identitate şi poate şi de­­vârşire a viziunii de viaţă a poporu­lui românesc. Firava alcătuire a caracterologii româneşti, nu ne permite decât o cercetare in linii generale a situa­­ţiunilor ce cristalizează „sentimen­tul cosmic“ (expresiunea lui Wor­ringer) românesc în simboluri. Cele fundamnetale: cel al Mioriţei, al Meşterului Manole şi cel al simbo­lului Lucefarian, în care vedem schema atitudinii de viaţă autohto­­nă. Pe acestea vom căuta a le cer­ceta succesiv, e de altă parte, con­vinşi că poezia românească se re­întoarce la drumul indicat de Emi­nescu, am analizat opera câtorva poeţi români, contimporani, cău­tând să surprindem elementele ce ar indica o viziune a vieţii, asemă­nătoare. ■A Nu este nici o îndoială că Moartea este­ un puternic imbold de scormo­nire în sine după rostul lucrurilor. La popoare şi inşi singurateci, de­opotrivă, moartea este spaima şi preocuparea cea mare, ce se cris­talizează în simboluri sau explicări raţionale. La unii rezultatul este o viziune haotică a vieţii omului; la alţii re­semnare dureoasă, la alţii in fine, moartea este o ţintă binevenită. Ia­tă spaima haotica a primitivilor, a Pelasgilor sau a preacivilizaţilor Inkaşi; reesmnarea la Elini, con­trar în jurul morţii, viaţa fiind o calm­ă, nestrămutată pregătire, la Egipţieni. Mioriţa-simbolul cuprins în ea — este una din puţinele ati­tudini extatice în faţa morţii. începutul literaturii populare — vreau să spun, cea mai remarca­bilă poemă din colecţia lui Alexan­dri — este Mioriţa. Chiar dacă n’ar fi decât ea, am­intea recnostitui o parte din Ethosul românesc, într’a­­tât e de esenţială. Mioriţa este nun­ta în moarte. Nu numai seninătatea în privinţa soartei, dar şi bucuria, a­­semănarea morţii cu o mireasă („a lumii mireasă“). Moartea nu este o povară şi un blestem, ci se înfăţişează ca un principiu cosmic, în care omul pă­şeşte sărbătoreşte, spre o nuntă quasi-mistică. Faptul morţii indivi­duale se dilată şi cosmosul ia parte — element activ — în desfăşura­rea ei („preoţi, munţii mari“, etc...). In asemenea decor se consumă moartea, pentru că apoi ciobanul să rămâie „ia dosul stânii, să-mi aud câinii". La moarte a fost de faţă tot peisajul­, după aceea omul rein­tră în pământ, — în peisaj, de­ a pu­­ruri treaz, lucid, şi totuşi una cu pă­mântul. Moartea este reîntoarcerea în pă­mânt. Aci, după spusa bocetelor, omul devine floare şi pârâu. Trăeşte mai departe parcă spiritual. Ca şi cum ar stărui vechia credinţă a strămoşilor. Treci în nemurire şi rai. Numai că raiul este scoborît pe pământ pe care-l îndumnezeeşti. De la acceptarea morţii până la dorinţa de moarte, nu este decât un pas. Pentru că, reintrat în pei­sagiu, omul devine floare sau pârâu. Floare sau arbore, reintrare în reg­nul vegetal, cel al stării pe loc, a contactului nemijlocit cu pământul. Pentru Tom­a Alimoş singurii prie­teni sunt ulmii („Inchina-m’aşi şi n’am cui... închina-m’aşi ulmilor“). Şi ca şi încetinită trăire vegetală, astfel este unduirea molcomă a doi­nei, fluctuaţie de ierburi sau frunze, cu foşnire prelungă, cu necontenită revenire asupra sie­şi. Şi în arta ţărănească, omul este subordonat floarei (observaţia d-lui Neniţescu). Faună căreia şi omul îi este păr­taş, este starea de rătăcitoare neli­nişte (Eminescu: „Numai omul (Citiţi continuarea în pag. II-a) CHESTIA ZILEI Campania de răsturnare dinu. _ Ai văzut? Partidul duce campanie de r­ăst­unt­are... intere... VI­NT­I LA. — Ittt potriva noastră ? NAZBAT­­­I LIGA! „Personalităţile“, cari luptă împo­triva politicii, şi-au pus lista in ale­gi...­.& comunale. Aşa începe ! Va urma apoi, o listă în alegerile parlamentare. Pe urmă, un portofo­­liu-două. In fine, exact ceea ce fac partidele.. Numai că partidului ace­stuia i­ se va zice ligă! , fix.

Next