Adevěrul, noiembrie 1930 (Anul 43, nr. 14371-14395)

1930-11-26 / nr. 14393

va ANUL 43 — Ho. 14393 * * Miercuri 26 Hoembrie 1930 6 pagini■v. FONDATORI • AI* V‘ BEIDIMAN r UWUAIUKI . CONST. SOLLE 1888—1897 1897—1928 750 lei pe un an ABONAMENTE: (380 lei pe 6 luni ____ \200 lei pe 3 luni —. .^ .... — I .ul— m1.*—*.' I....--1.' ■ ■ * I ■=g=gsgggHHggj _______--------------—. ‘ ---------------------------------- ------ ——* n------------------------- -dublu f LEI 3 BIROURILE: București, Sfr. Cans. Mille csărini iar) Me. 1—9-111 telefoane: 11Mti iar 3ac 61. a241 73. 31B/70. 353/59. ifecția : 357 72. Kavnicia : 310/69. Mministrația : 307 sa. Oficiosul naţional-ţărănist din Quj atacă, violent oficiosul naţional-ţărănist din Bucureşti. ...Presa partidelor de opoziţie a devenit cu totul inutilă! Problema Isudgetară,problema critică Luni s’a finit la palat sub presidenfia suveranului, un consiliu de ministri, in care s’a discutat problema budgetului. Dacă informațiunile ce avem sunt exacte, — apoi echilibrarea cheltuelilor diverselor departamente, in raport cu veniturile probabile pe care statul poate conta in 1931, întâmpină serioase dificultăț. Este indiscutabil că o comprimare considerabilă a cheltuelilor statului se impune, dat fiind că nu Împrejurările actuale, o diminuare a veniturilor statului este Inevitabilă. Dar iarăși este necontestat, că reducerea cheltuelilor se poate mai lesne decreta in mod teoretic, decât aplica in practică. Azi doar, şi in special la noi, problema bugetară nu e una exclusiv financiară, nu mai e una fiscală, ci e o problemă economică şi in ultimă linie, una socială. ^ Concedierea de funcţionari ar accentua in mod grav şomajul, căci nu e de sperat ca aceşti funcţionari să se poată plasa in Întreprinderi private. In mod fatal ei ar cădea sub altă formă tot in sarcina statului, căci statul modern nu se poate desinteresa, ile şi numai dacă are in vedere ordinea publică, de soarta unei pături sociale, care, lipsită de strictul necesar, ar fi in mod fatal prada celor mai periculoşi aventurieri politici. Reducerea salariilor insă, pe lângă că va spori Încă mizeria in care trăeşte imensa majoritate a funcţionarilor publici, dar va avea an şir Întreg de aite consecinţe de cari nu se poate face şi nu e bine să se facă abstracţie. Astfel, cum arată pilda altor ţări, prin imitaţiune, scăderea nivelului salariilor funcţionarilor publici, va determina scăderea salariilor deci a standardului vieţei tuturor funcţionarilor şi muncitorilor. In acelaş timp insă ar scădea capacitatea de impunere şi puterea de consumaţie a populatiunei. ★ Amintim acestea pentru a arăta că dini cătile ce întâmpină comprimarea budgetului, nu sunt imputabile persoanelor chemate să le opereze şi să poarte răspunderea lor. Nu e destul să se decreteze atâtea venituri sunt și atâtea cheltueli se pot deci face, deci trebue redus budgetul acestora cu atâta. Statul este un organism viu și poate suporta tot atât de puțin tortura patului lui Procust, cât o poate suporta un om viu. Da, budgetul cheltuelilor trebuie comprimat, dar dacă comprimarea nu se poate face în doi timpi şi trei mişcări, sunt cauze binecuvântate, sunt scrupule întemeiate, pentru că aplicarea unui budget comprimat fără matură chibzuinţă, ar putea avea consecinţe mult mai grave decât un deficit financiar, ar putea avea avea consecințe politice sociale incalculabile. Merge greu deci cu comprimările la personal, dar nici la materiale lucrurile nu sunt simple. Câtă vreme nu se poate o reducere de la budgetul armatei, din cauza situațiunii noastre geomilitare, se înțelege că toată greutatea reducerilor cade asupra celorlalte capitole. Dar şi aci cea mai mare băgare de seamă se impune. Ni se spune de exemplu, că s’au suprimat toate fondurile pentru combaterea bolilor şi epidemiilor: tuberculoză, sifilis, febră palustră, etc. Dacă ar fi exact acesta, apoi ar fi o mare greşală. Căci combaterea epidemiilor intră in mod indubitabil in capitolul apărării nationale. Contra bolilor cari atacă insăşi măduva poporului, contra epidemiilor cari seceră naţiunea ca un fel de război permanent, statul e dator să lupte. Exemplul acesta arată că nici la materiale operaţiunea reducerii nu este simplă şi că nu e destul să iei condeiul in mână şi să tai. Chiar de a-i face-o, nevoia te-ar putea sili apoi să cheltueşti mai mult, decât ar reclama o permanentă şi raţională intervenţie. Toate dificultăţile ce stau în calea rezolvării problemei budgetare și dintre cari am indicat mai sus numai unele, explică încetineala cu care înaintează alcătuirea proectului de budget pe 1931, dar nu înlătură cererea, pe care la Cameră a formulat-o d. profesor Andrei, ca acest proect să fie supus parlamentului in timp util, pentru ca să-l poată discuta in mod amănunţit. Cu cât vor fi mai multe reduceri in el, cu cât probabilitatea încasărilor viitoare este mai greu de stabilit, cu atât mai minuţios trebue să fie controlul parlamentar. Prin lămurirea ce el aduce opiniei publice, se înlesneşte posibilitatea ca ea să accepte mai resemnat situaţiunile pe cari comprimarea budgetului le va crea. Se afirmă că d. Mihai Popovici are greu de luptat cu colegii săi. In general rolul ministrului de finanţe nu este comod în perioada alcătuirii budgetului. Dar în vremurile acestea excepţionale, el este cu deosebire greu şi dezagreabil Ministrul de finanţe trebue să aţîle pe tot în limitele veniturilor ce crede că va avea. Dintre şefii celorlalte resorturi însă, fiecare, în dorinţa de a asigura un maximum de rendement, ministerului, trage, ca să uzăm de o vorbă populară, plapoma spre dânsul. Se pare că d. Mihai Popovici in primul rând, aşteaptă ca suveranul să împace cu cuvântul său autoritativ, aceste divergenţe, cari se manifestă, cu tot acordul ce domneşte în guvern, asupra necesităţii comprimării bugetuluiŞi, dacă se mai vorbeşte azi, cinci săptămâni inainte de Începutul aplicării budgetului în chestiune, de noul consili de miniştri, nn cam acesta să fie discutat — apoi trebue să ne întrebăm, când şi cât se va mai putea ocupa Camera de el şi când se va mai proceda la elaborarea şi examinarea proectelor menite să vie în ajutorul economiei nationale, fără Înviorarea căreia, nici cel mai redus budget, nu are şansă ca să dea in practică, rezultatele scontate pe hârtie ? B. Brănişteanu ★ CARNETUL NOSTRU GAUDEAMUS SAU LABOREMUS ? La Heidelberg, veselul orăşel universitar popularizat de sentimentala comedie „Alt-Heielberg“ sa petrecut de curând un fenomen de necrezut Preşedintele societăţilor studenţeşti a chemat intr’o adunare extraordinară pe prietenii de studii şi le-a citit scrisoarea primită de la direcţia unei case de filme din Berlin, cunoscută pentru simţirile ei viguroase. Se cereau câţiva studenţi în uniforme corporative pentru decor şi la cheful monstru organizat pentru ultimul act al filmului, plănuit să fie Înfăţişarea credincioasă a vieţei studenţeşti germane, erau invitaţi toţi studenţii din Heidelberg. Cheful, se nţelege se prelungea şi după luarea filmului, până'n zorii zilei. Studenţii cărora Ii s’ar acorda roluri mai Însemnate, aveau drept la o remuneraţie generoasă. Discuţia Intre studenţi, cum se’nţelege lesne, a fost agitată, contradictorie şi lungă. Totuşi s’a ajuns la un acord şi un comitet restrâns a redactat scrisoarea cătr» societatea de filme, care s'a trimes, drept răspuns al studenţimei germane, la Berlin. Directorul societăţii de filme la primirea scrisorii a citit-o întâi repede — cuprinsul era sigur că-l cunoaşte mai dinainte — apoi s’a ridicat în picioare şi -a scos ochelarii şi a mai citit-o odată, cu atenţie şi privirile mioape Încordate. Studenţii din Heidelberg nu refuzau concursul lor societăţii de filme, întrucât nimic mai frumos, mai instructiv şi mai emoţionant, decât viaţa unui student, dar refuzau să vie la Berlin. Viaţa studenţească, afirmau ei cu simplitate uluitoare, nu e alcătuită numai din chefuri, din coruri, din dueluri şi relaţii poetice cu chelnăriţele simţitoare la cultură şi gineraşe. „Gaudeamus igitur...” e intr'adevăr un cântec studenţesc, dar el e intonat târziu, la sfârşitul zilei de lucru în ateliere, în fabrici, In laboratoare şi In biblioteci „Laboremus“ — muncim, propuneau ei să fie intitulat noul film, iar nu „Gaudeamus”, cum avea de gând societatea de filme. Nimeni n’are dreptul să falsifice — cum s’a făcut de-atâtea ori şi se'ncearcă şi azi — viaţa studenţimei germane, oferind publicului depe toată suprafaţa pământului, o imagine stranie a mentalităţei şi moralităţei tinerimei germane, căci idealul ei nu mai este — chiar dacă a fost vreodată — cheful şi scandalul. Să vie aparatul de filmat la Heidelberg şi după ce va fotografia pe studentul care-şi face singur ghetele şi studenta care calcă rufe, după ce se va impresiona de figura tinerilor care au supravegheat douăsprezece ore, Un laborator, o reacţie chimică şi trei sferturi din noapte evoluţiile unei celule sub microscop — va avea îngăduirea să filmeze şi o excursie de studenţi pe jos şi cu sacul de merinde în spinare, al căror subiect de conversaţie e tot un pasagiu din Kant şi ale căror cântece sunt din Schubert, Wagner şi Beethoven. Nu putem reda aci exclamaţiile de indignare ale directorului casei de filme din Berlin. Fapt sigur e că oferta studenţilor din Heidelberg a fost respinsă fără alt răspuns. Scrisoarea, spre deosebire de toate celelalte care se clasează şi păstrează, a fost ruptă bucăţele şi aruncată în foc. La ce mai e bună studenţimea, dacă nu cântă „Gaudeamus igitur“? Şi cum infinite sunt miracolele technicei, casa de filme din Berlin a şi pus în lucru un vesel film studenţesc, cu excluderea totală a studenţilor, al căror rol îl vor juca tineri lucrători șomeri din industria metalurgiei „ (F. Aderca Pe marginea unei intre cei de dincolo şi de dincoace Peste munţi, zarvă mare, al cărei ecou răsună şi la Bucureşti in cafenele, în culoarele Camerei şi a Senatului, pe sălile ministerelor — ori unde se întâlnesc, se adună sau pun la cale interesele obşteşti urmaşii liberi de astăzi ai generaţiilor subjugării milenare. Ce s’a întâmplat? Un ziarist de un real talent şi-a permis să scrijelească cu peniţa-i ascuţită în fundul câtorva conştiinţe reprezentative ale sufletului naţional. Eu nu voi zice: „ale sufletului naţionalardelean“, pentru că nu prea văd deosebirea — sub raportul pe care vrea să-l fixeze ziaristul — Intre cei de dincolo şi cei de dincoace de munţi. Aşadar, un ziarist a aşezat, In lumina unor şiruri remarcabile, uriciunea câtorva conştiinţe ardelene — căci au şi ardelenii, nu numai noi, asemenea specimene. Şi de aici zarva, forfoteala continuă şi mereu crescândă, revolta nestăpânită contra batjocoritorilor Ardealului Întinat in nordul vechiului regat. Uimitoare solidaritate, care în altă împrejurare ar putea fi dată ca pildă de frumuseţe şi sănătate sufletească ! Dar ce a produs această uriaşă solidaritate ? Nu adevărurile spuse, ci răutatea, violenta cu cari ele au fost formulate, scopul nemărturisit cu cari au fost scrise. Căci nu s’a urmărit lovirea directă, onestă tu cei al căror nume era pronunţat, ci In altcineva ,a cărui umbră se aşează nelipsit în spatele celor atacaţi. Nevoia de apărare a umbrei a produs acel formidabil curent de solidaritate, care ia aspectul unei baricade de apărare naţională pe toată Întinderea lanţului muntos de la Orşova până la Dorna. Aşa se zice, cel puţin, acolo, unde şi pământul şi aerul şi apele tremură de o furie nestăpânită. ★ ■. ! Mi-amintesc de un alt ca* — destul de recent ca să fie tn amintirea proaspătă a tuturor., Nu era vorba, de un atac nemărturisit şi nici de o umbră, ci de un personaj tn carne şi oase, pe care eu, personal şi cu o stăruinţă ce putea pare diabolică dar nu era, l’am pus In lumina defavorabilă a propriilor lui acte și idei. Violentă ? Nici urmă. Nu se va găsi niciodată în scrisul meu. N'am utilizat decât vorbele proprii ale personajului, ideile lui cele mai sincere, faptele lui notorii. Furtuna s’a deslănțuit și atunci. A fost o vijelie, o neputincioasă risipă de injurii, trivialităţi şi calomnii, care nu s’a temperat contra mea decât spre a se Îndrepta, astăzi, contra altuia. Cei vizaţi acum nu-şi puteau stăpâni uraganul violenţelor contra scrisului meu. Am zâmbit şi n’am răspuns. Surprins de o solidaritate în rău, de nimic justificată, ara aşteptat ca lucrurile să se lămurească de la sine. Şi s’au lămurit. N’a trecut mult şi personajul a trebuit să se retragă In viaţa privată, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii, pe care eu il doresc cât mai îndepărtat. * Dar revoltaţii cer măsuri de apărare. Ei formulează necesitatea unor îngrădiri a libertăţii scrisului. Ei cred că frica este factor de civilizaţie şi că legea poate fi altceva decât expresiunea unor raporturi şi situaţiuni de fapt. Violenţa lor? E bună, e necesară, e binefăcătoare — pentru că se îndreaptă contra altora şi-i apără pe dânşii. Violenţa altora, însă, trebue stăpânită, pedepsită, ferecată cu lanţuri. Noi, „cei vechi“, ne putem porcăi cât vrem în noui”. De dânşii Insă să nu ne atingem; dreptul acesta îl au numai ei, le aparţine exclusiv. Decenii Întregi au cerut dreptul să critice pe alţii cu o hotărtre care-i cinstea. Acum, cu aceiaş hotărîre, care insă nu-i u^icază, cer să se pună zăgaz dreptului de critică al altora.★ E drept ? Este spre volosul nostru al tuturor ? întrebarea o pune un om, care nu-i regionalist şi nici nu acuză pe alţii de regionalism, dar care a luptat ,în limita modestelor lui puteri, pentru mai binele tuturor, înţeleg protestul contra violenţelor, cari nu pot face decât rău. Dar retranşarea îndărătul unor graniţe cari nu mai sunt, spre a le suprapune pe o conştiinţă, pe un suflet aparte, deosebit de sufletul comun al poporului şi spre a creia ceia ce nu trebue creat, nu înţeleg. E o acţiune primejdioasă,de ale cărei efecte ei, cei dinţii, ar trebui să se resimtă. Căci, dacă reuşeşte până la ultimele ei consecinţe, îi aşteaptă trecutul, care poate fi, un viitor, mai negru, mai dureros. Lucrul mi se pare atât de clar, încât orice insistență e de prisos. Em. Socor GLOSE POLITICE... DE NECREZUT Se afirmă că in unele cercuri guvernamentale s’ar fi ventilat ideia de a se aplica un nou impozit special asupra funcţionarilor privaţi. Autorii propunerii s’ar fi oprit la această măsură, pe de o parte, fiindcă s'au convins că nu este posibilă reducerea funcţionarilor publici in măsura in care ar fi nevoie, si, pe de altă parte, fiindcă ar fi un impozit cert, uşor de încasat. Nu contestăm că acest din urmă argument e real. Din toate categoriile de contribuabili, acei care plătesc exact cât sunt impuşi. Şi fără posibilitate de sustragere de la impunere, sunt salariaţii. .. dar sigură încasarea. Nu trebue insă uitat că un astfel de impozit, pe lângă că ar fi profund nedrept, ar constitui si o adâncă imoralitate. Nedrept, fiindcă, cum am spus, salariaţii sunt cei mai greu impuşi, fiindcă singuri ei plătesc cu totii, impunerea totală legală, imorală, fiindcă loveşti in clasa care este cinstită fată de fisc, fiindcă tu, stat, nu eşti înmăsură să reduci tot cat trecm tinut sau să reduci salariile funcţionarilor publici la atât cât eşti in măsură să plăteşti Se pretinde că ideia a fost pără sită. Nici nu se putea să aibă altă soartă căci prea era boacănă. IN ARDEAL Conducătorii national-ţărănişti s’au intors satisfăcuţi de pe urma contactului de ieri cu masele populare. In special la Sibiu se pretinde că a fost o manifestaţie neaşteptat de impozantă si caracteristică. In ce ne priveşte, ne dăm bine seama de partea care trebue făcută acestor impresiuni. La Chişinău nu putea fi succes. S’a îngrijit el d. Halipa ca partidul national-tărănesc oficial să nu mai aibă fiinţă in această parte a tării. La Cernăuţi succesul e probabil. Acolo nu există un Halipa. La Sibiu succesul e cert, fiindcă este neîndoios că d. Maniu continuă să reprezinte o mare realitate politică în Ardeal. Un minoritar ne spunea : — „Pe noi d. Maniu nu mai poate conta. Speranţele noastre întru realizarea angajamentelor de la Alba-lulia, au fost înşelate. In ce priveşte insă elementul românesc, 80 la sută continuă să fie încă ataşat, trup şi suflet, de d. Maniu’'. Mărturia aceasta obiectivă confirmă şi explică succesul de la Sibiu. Acolo guvernarea naţional-ţărănistă a măcinat mai puţin prestigiul partidului ca in vechiul regat, Sever. DREPTATEA NOASTRA Fără să aşteptăm ultimul răspuns la ancheta ce am întreprins-o, în cercuri atât de diverse, sub titlul de „cauzele şi evoluţia crizei economice de pretutindeni şi de la noi“, putem arunca o ochire asupra rezultatului anchetei noastre. In primul rând suntem siliţi să constatăm că bancheri, economişti, bărbaţi politici, din cele patru puncte cardinale, nu spun despre situaţia generală de la noi, decât aproape cele ce am spus şi noi în atâtea rânduri asupra gravelor probleme economice din România şi de pretutindeni. Bineînţeles ceva mai amplu câteodată, mai sprijinit pe date şi cifre uneori, ca din partea unor specialişti. Nu spunem asta din vanitate, ci numai pentru a constata un acord care denotă o vedere justă a tuturor. Şcoala superioară, studiile de specialitate, simţul de pătrundere, echivalează în momentele epocale cu cele ce inspiră şi învaţă, adică împrejurările strângătoare în chingi şi nevoile. Dar a vedea, a simţi şi a înţelege chiar când lucrul se raportă la o însemnată activitate, cantitativ şi calitativ, nu înseamnă numaidecât şi găsirea, dintr’odată, a soluţiilor potrivite. Cu atât mai vârtos cu cât criza mondială este neobicinuit hazul irezistibil al lor, al „celor de gravă, aşa încât, chiar dacă s’ar da la iveală bune soluţii locale, în România — de pildă — vom fi cu totul departe de a vedea imbunătăţindu-ne criza mondială. Şi aceasta are violente repercusiuni asupra-ne! E bine să ştii din ce pricini ţi se trage moartea. Dar e incomparabil preferabil să găseşti un leac. Aci e greutatea ! Un lucru rugăm să se îngădue mândriei noastre : ce spune povestea despre românul care proorocea ţiganului ce-şi tăia craca de sub picioare, am proorocit-o şi noi, necontenit, neobosit, guvernelor noastre. Dacă am fi fost ascultaţi, măcar în parte, astăzi situaţia ar fi fost cu totul alta. Aceasta o constată şi cei ce au răspuns anchetei noastre. Greşelile politicii indigene sar azi în ochii tuturor. Deci, mândria noastră vrea să însemne dreptatea noastră ! Atât. I. Teodorescu ■BjjMMgggI NAZBAT I I OPTIMISM La Focşani, d. I. G. Duca î-a lăudat pe liberalii locali că păstrează credinţa într’un viitor mai bun. Teribil de optimişti trebue să fie pumenii, dacă nici ultimele boroboaţe ale d-lui Vintilă n’au reuşit să-i descurajeze! „ Kix chestia zilei RISCUL... D. MIHALACHE. — Cine crede că ar fi mai destoinic decât noi la conducerea țării, să poftească,* noi ii cedăm locul. MAREȘALUL. — Vorbești serios ? Nu te prinde, că se prinde ! Reacţiunea corpului didactic Corpului didactic de toate categoriile i s’au dat şi continuă a i se da lovituri grele şi dureroase. In tura acestor lovituri el a hotărât să reacţioneze, reluând lupta întreruptă câtăva vreme. A fost o Întrerupere datorită angajamentelor solemne şi promisiunilor categorice ele d-lui ministru al infracţiunei Şi ala altor membri ai guvernuluL Angajamente şi promisiuni au fost date nitărel Ceva mai mult, adică ceva mult mai grav. Nu numai că nu s’a făcut nimic, că nu s’a reparat nici o nedreptate şi nu s’a pus capăt unor abuzuri şi ilegalităţi din cale afară strigătoare, ci, dimpotrivă, acum in urmă s’a venit cu noui lovituri date şcoalei şi corpului didactic. De pildă, acum când situaţia financiară a ţării impune o reducere simţitoare a bugetului, primul capitol bugetar care a şi suferit ciuntiri importante, este acela al ministerului instrucţiune. S’au desfiinţat şcoli, pe când s’au lăsat să fiinţeze alte instituţiuni a căror necesitate este mai mult decât discutabilă şi a căror menţinere iu atât de grelele imprejurări de astăzi este mai de grabă o sfidare. S’au redus atâtea posturi de Învăţători şi de profesori, au fost lăsaţi pe din afară şi fără nici un mijloc de existenţă atâţia tineri care şi-au cheltuit anii cei mai buni ai vieţii pentru a se pregăti pentru cariera Învăţământului, dar continuă a f1® nesupăraţi in locurile lor, atât în administraţia din Interiorul ţării, cât şi pe la diferitele legaţii din străinătate o mulţime dedomnişori’’, care — vorba ceea — nu fac decât umbră pământului. Unica lor raţiune de a fi este doar de a sure cu nesaţ din istovitul buget al ţării. In acelaşi ordine de idei, membrilor corpului didactic nu Ii se recunoaşte dreptul consfinţit prin lege al gradaţiilor, iar actualele salarii de mizerie se achită la mulţi dintr’ânşii cu întârzieri In adevăr revoltătoare. Tn timpul acesta Insă, un timp când se vorbeşte de necesitatea inexorabilă a unor „economii sângeroase”, a unor „reduceri sălbatice’’ — atâţia granguri mari şi nu tocmai indispensabili continuă a împovăra bugetul până la zdrobire cu salariile lor exagerate, cu atâtea diurne, comisioane şi diferite jetoane de prezenţă sau de absenţă. E o situaţie uimitor de ciudată şi de nedreaptă. In faţa ei,, reacţiunea corpului didactic era inevitabilă. Deocamdată, ea se traduce prin hotărârea luată la adunarea de Duminică a „Federaţiei corpului didactic” de a convoca pentru zilele de 6 şi 7 Decembrie viitor — două zile de sărbători — congresul general la Bucureşti Congresul acesta se va ocupa în primul rând de chestiunile privitoare la salarizare, la gradaţii şi la desfiinţarea şcolilor. Socotim că este inutil să se relevere gravitatea acestei hotărâri şi urmările ce poate avea congresul N. Balzaria NOTE „ÎNDREPTAREA" — aruncând o privire asupra tuturor partidelor — spune că numai în partidul poporului există unitate, armonie şi disciplină. ...E şi mai uşor din pricina proporţiei partidului. SE anunţă că d. N. Costăchescu, refuzând nişte cereri de reduceri formulate de comisia bugetară, s-a hotărît să-şi dea demisia din demnitatea de ministru al Instrucţiunii Publice. Să ştiţi că i s’a cerut să-şi suprime catedra de chimie anorganică de pe lângă Universitatea din Iaşi... „S’a vorbit mereu, — spune „Viitorul", — de pacostea contrabandelor". Şi încă de mult... de pe vremea neutralităţii. Cărţi străine Gabriel Chevaufier:~LA PEUR « Seria romanelor de război continuă. E o adevărată eflorescenţă tardivă şi involtă. Ca în grădinile chibzuit aranjate, aceste flori sumbre au aceeaşi nuanţă, aceiaşi ţinută, aproape aceeaşi savoare. Toate amintesc şi condamnă ura otrăvită şi ucigaşă dintre oameni, toate răscolesc anii de intunerec pentru a scoate la suprafaţă din adâncuri momentele de groază şi de desperare, paroxismele tragice care n’au avut nici măcar scuza fatalului incomprehensibil. Cei care au trăit şi au gândit războinii nu-i pot face apologia, aşa după cum un convalescent nu poate face apologia tifosului sau a holerii care l-a hărţuit şi l-a micşorat. Faţă de boală şi de celelalte flagele, războiul are In plus un element iritant: gândul că ar fi putut fi evitat — dar n’a fost,.că nu *) Librairîe Stock. Pari». depinde de necunoscut, ci de oameni care n’au nimic transcendental afară de faptul că... stau departe de front. ^__ De aci sentimentul de revoltă înăbuşită a soldatului care aşteaptă în fiecare minut moartea de şi ar vrea să trăiască şi deşi n’a făcut nimic care să nu-i dea dreptul să trăiască. Acest sentiment de revoltă sufjeneşte din toate mărturiiîi, fir cere asupra războiului. Pe ,roinţa de vest nimic nou a impresieiwt, tocmai prin sinceritatea lui anti-patriotic de omenească şi brutal de evidentă. Sinceritatea din romanul lui Gabriel Chevallier e de aceiaşi puritate — poate ceva mai intelectualizată, mai discutată La Petire nu numai tabloul larg, veridic şi înfricoşător al războiului văzut din Franţa, de pe frontul de est, ci şi judecata lui, procesul lui, făcut de US „cetăţean al pământului“, de un om normal şi conştient. O frază a lui Pascal indică şi rezumă încă de pe copertă opinia autorului: „Există oare ceva mai caraghios decât faptul că un om are dreptul să mă omoare pentru că locuieşte dincolo de gârlă şi pentru că împăratul lui s’a certat cu al meu, deşi eu n'am nimic cu el?" Povestea războiului e luată dela început dela entuziasmul sgomotos şi neinformat al primelor, zile de mobilizare, dela incandescentele patriotismului scos proaspăt din naftalină, dela aspectele şi răspunderile primelor decizii şi a primelor adaptări. Tot în cele dintâi pagini întâlnim şi rechizitoriul apăsat şi îndrăzneţ al infanteristului intelectual şi meditativ Jean Cartemont:„Oamenii sunt proşti şi ignoranţi. De-aici li se trag nenorocirile. In loc să stea să se gândească, ei iau de-a bună tot ce li se spune, tot ce-i învaţă alţii, îşi aleg şefi şi stăpâni fără să-i cântărească, cu o Înclinare funestă pentru sclavie. Oamenii sunt ei. Asta face posibile războaiele şi armatele. Mor vieţile ale stupidei lor docilităţi. Când ai văzut războiul cum l-am văzut eu, te Întrebi: — „Cum se poate accepta un asemenea, lucru? Ce linie de hotar, ce onoare naţională poate să-l legitimeze? Cum se poate deghiza în Ideal cel ce e banditism şi cum poate fi admis?’' Li s’a spus Germanilor: „înainte la războiul vesel şi plăcut! Nach Paris şi Dumnezeui cu noi pentru Germania mare!" Şi bieţii Germani liniştiţi, care iau totul în serios, s’au pus in mişcare către cucerire, s’au transformat in fiare sălbatice. Li s’a spus Francezilor: „Suntem atacaţi. Iată războiul Dreptului şi al Revanşei. La Berlin!” Şi Francezii pacifişti, Francezii care nu iau nimic în serios, şi-au intrerupt visările fel de mici rentieri ca să meargă să se bată. Tot aşa cu Austriecii, cu Belgienii, cu Englezii, cu Ruşii, cu Turcii şi apoi cu Italienii. Intr’o săptămână, douăzeci de milioane de oameni civilizaţi, ocupaţi să trăiască, să iubească, să câştige parale, să pregătească viitorul, au primit ordinul să întrerupă tot ca să se ducă să omoare alţi oameni. Şi aceşti douăzeci de milioane de oameni au acceptat ordinul pentru că au fost convinşi că asta le era datoria. Douăzeci de milioane, toţi de bună credinţă, toţi de acord cu Dumnezeul şi cu împăratul Ier... Douăzeci de milioane de imbecili... Ca mine!” (p. 12). Solatu! Cartemont ne dovedeşte curând că are dreptul să vorbească aşa. El a trăit sau a auzit — nu tot cazul a înregistrat — toate mizeriile războiului: corvezile şi marşurile, foamea şi frigul, bombardamentele şi nesiguranţa, scenele de oroare de pe câmpul de măcel, emoţiile explorărilor primejdioase, urletele şi laşităţile lunilor de spital, prăpăstioasa deosebire de mentalitate a civililor care „nu ştiu“, teroarea atacului iminent şi, mai cu seamă, frica, frica de moarte, de o moarte exemplificată necontenit cu mii de cadavre, făgăduită de fiecare obuz, atotputernică şi inexorabilă. Intre două atacuri, omul are timp să rumege soarta care-1 aşteaptă, să-şi enerveze instinctul de conservare, să se lase obsedat de ideia sfârşitului, să frizeze nebunia. Atacul propriu zis e o acţiune, deci o anestezie a gândirii, şi executarea lui e suportabilă. Dar ceasurile imediat anterioare sunt teribile. Gabriel Chevallier a ştiut să facă palpabilă înfrigurarea şi groaza lor: „4 şi 40. Aceste minute care preced bombardamentul sunt u’t’mste din viaţa multora dintre noi. Ne e teamă, privindu-ne, să ghicim vicii(Citiţi continuarea in pagina II-a)