Adevěrul, septembrie 1931 (Anul 44, nr. 14621-14646)
1931-09-15 / nr. 14633
ANUL 44 No. 14633 Mar^ELiejpfembrie 1931 6 pagini ——— 1 PmiffDATGRI ■ AL. V. BELDIMAN 1888—1897 lum/aiuiu , CONST. MILLE 1897—1926 ABONAMENTE: 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: București, Str. Gonst. Mals (Sărindar) No. 7—9—11 TELEFOANE : Centrala : 306/67, 334/73, 346/70. Direcţia : 357/72. Provincia : 310/66, 353/54. Administraţia : 307/69. învăţătorii se vor întruni in congres, cu aprobarea d-lui Iorga. Bineînţeles, d. Ioni rămâne dat in judecată tot din ordinu d-lui Iorga. Ritmul nou işi are micul său haz, in aceste zile triste! „EXPERIENŢA IORGA“ Aşa a numit d. G. Tătărescu, în ultimul său discurs, actuala formaţiune ministerială. Şi numind-o astfel, a ţinut să precizeze punctul de vedere al partidului liberal: experienţa Iorga a devenit „primejdioasă pentru ţară şi inoportună pentru coroană”. Se cuvine deci, să i se pună capăt cât mai de grabă. Dacă este așa, partidul liberal nu are decât să retragă actualului cabinet sprijinul parlamentar, pe care i l-a acordat până acum. Cartelul electoral ar fi trebuit să se termine a doua zi după alegeri. Deși noi credem că ar fi fost mai bine să nu înceapă de loc. Dar nu vrem să reluăm o discuţie mai veche, care azi a devenit inutilă. înlăturând trecutul, rămânem la situaţia actuală: ce face partidul liberal? • ■ D. Tătărescu spune: — Nu avem nicio răspundere in aducerea la cârmă a cabinetului Iorga. Nu avem nicio răspundere în opera de guvernământ a acestui cabinet. Nu este tocmai aşa. Adus la cârmă, cabinetul Iorga s’a înfăţişat alegătorilor şi a cucerit majorităţi prin sprijinul partidului liberal. Fără acest sprijin, ar fi căzut. Ar fi fost un grav conflict constituţional, — spune d. Tătărescu. — Să nu exagerăm. Au mai căzut in alegeri și alte guverne, în alte țări. Conflict constitutional n’a fost. Iar dacă împrejurările cu totul particulare, in care s’a alcătuit acest minister, ar fi agravat conflictul, — vina nu era de sigur a corpului electoral... In orice caz, Constituţia spune că un minister trăeşte prin încrederea coroanei şi a alegătorilor. Faptul că aceste două încrederi nu se întâlnesc asupra aceleiaşi formaţiuni ministeriale, nu poate jigni pe nimeni. Un guvern căzut în alegeri pleacă, frumuşel, la plimbare. Supărare nu încape... . . 1 • Așa ar fi plecat guvernul Iorga, dacă n’ar fi avut sprijinul electoral al partidului liberal. Dar l-a avut. A biruit, deci, în alegeri. Azi, situația este extrem de gravă, — după cum spune d. Tătărescu. Iar guvernul este neputincios, — după cum adaugă tot d-sa. încă odată: ce face partidul liberal? Acordă mai departe, sprijinul său parlamentar unui guvern neputincios, care nu poate face faţă situaţiei? Atunci, partidul liberal îşi asumă întreaga răspundere a acestei guvernări neputincioase. Jocul pe două tablouri nu mai poate continua. A critica guvernul la Târgu-Jiu şi a-l sprijini in parlament, este cu neputinţă. Critica de la Târgu-Jiu nu poate anula sprijinul parlamentar... Aşadar, partidul liberal trebue să-şi clarifice — în sfârşit — situaţia. Or sprijineşte guvernul — şi atunci împarte cu el răspunderea; ar vrea să scape de această răspundere — şi atunci îi retrage imediat sprijinul. Nicio abilitate din lume nu poate născoci o a treia soluţie —mijlocie şi comodă! Tactica de până acum, — sprijin în Camere, atacuri în adunările publice, — măoloseşte partidului şi nici nu este demnă de un partid incontestabil puternic. O grupare personală, care trăeşte de azi pe mâine şi care caută să se strecoare oricum printre dificultăţi, — ar putea adopta această tactică. Un partid numeros, cu tradiţie şi cu demnitate — nu. Ne găsim la o răscruce. Trăim într’o vreme în care partidele şi oamenii trebue să ia atitudini ferme. Jumătăţile de măsură sunt bune pentru tihnitele vremuri normale. Epocile excepţionale cer francheţi Cine a încercat să se strecoare uşurel în asemenea epoci, s’a prăbuşit. Cea mai superficială răsfoire a istoriei poate confirma într’un sfert de ceas acest adevăr. Continuând cartelul cu guvernul, girând mai departe actele guvernului, partidul liberal se consumă inutil. Nimic nu este mai jalnic decât să ispăşeşti erori, pe care nu ai nici măcar satisfacţia de a te fi săvârşit tu, personal. Conducătorii partidului liberal să nu se amăgească: pentru imensa massă cetăţenească, azi, la guvern, nu este Uniunea naţională, al cărei nume, de altfel, nu s’ar putea pronunţa la ţară decât cu mari opintiri; pentru mulţime, guvernul acesta „e ţinut de liberali”. Cum şi este, în realitate! Propagandiştii celorlalte partide au grija s’o spună cât mai des. Iar ţăranul e mai versat in dreptul constituţional decât s’ar crede. Jocul dublu al sprijinirii în parlament şi al atacării în întruniri publice nu va amăgi pe nimeni. La capătul acestui cartel prelungit nu stă numai compromiterea Uniunei naţionale, ci şi aceia a partidului liberal, care abia începuse să-şi refacă popularitatea. Iată de ce partidul liberal, dacă este în adevărconvins că până azi a sprijinit un guvern neputincios — cum afirmă d. Tătărescu — are de făcut un singur lucru: să-i retragă de îndată sprijinul. Soluţia are avantajul de-a îi fi logică. Iar logica nu este chiar aşa de vătămătoare In politică... Tudor Teodorescu-Branişte NAZBAT II . NIMIC NOU... De câtva timp, d. prof. N. Iorga nu mai acordă nici un interview. O fi, prin aceasta, mulţumit d. Argetoianu,—dar noi nu suntem noi! Căci fără interviewurile d-lui Iorga, viaţa nu mai are nici un haz... Zău, d-le profesor, mai faceţi vreo declaraţie — aşa cum ştiţi numai dv. să faceţi! Kix Glose politice... PROPORȚIA D. Iorga, a avut, în fine, timpul să se ocupe de succesele dela Geneva. După d-sa, sunt intr’adevăr două succese: acel al alegerii ca președinte a d-lui Titulescu si cel repurtat de ministul nostru de externe, de pe urma discursului ce a rostit. Nu facem nici-o obiecţiune dacă se poate vorbi cu adevărat de două succese şi nu de unul singur. Constatăm doar proporţia în care d. Iorga în elege să sublinieze aceste succese. Pentru d. Titulescu, câteva rânduri de voită şi reţinută laudă. Pentru d. Ghika, elogii cu nemiluita. Este în foc o proporţie pe care spiritul cetitorului no poate înţelege decât ţinând cont de subiectivismul de moment al d-lui lorga pentru d. Ghika şi subiectivismul permanent al d-lui lorga pentru d. Titulescu. Orice s’ar spune, d. lorga este dintre acei cari, dacă nu ştie să urască, in orice caz, nu ştie să uite. Şi de mult a. Iorga are ce are cu d. Titulescu. Dar mai e un lucru care se degajează din arămiileul primului ministru. Lauda excesivă pentru d. Ghika, este încadrată într’o nouă elogiere a vechei noaste boerimi. D. Iorga nu vorbeşte numai de succesul d-lui Ghika, de succesul unui membru al guvernului. D-sa vorbeşte— mai cu seamă — de „resursele sufleteşti" ale acestui boer de veche şi nobilă rasă. Cadrul în care d. Iorga prezintă lucrurile e simplu. El face parte dintr-o recentă tendinţă a marelui nostru istoric de a idealiza toate actele vechei boerimi. Chestia este, însă, nu s’a recurs la acest cadru pentru că altfel prea ar fi sărit în ocru această disproporţie îrctre felul de a aprecia cele două succese? PLAGIAT? In ziarul. „Mişcarea" găsim o notă, care, fără supărare pentru nimeni, se cam preteaiă la ridicol. Oficiosul georgist, luând cunoştinţă de soluţiile preconizate de partidul liberal în chestia datoriilor agricole, acuză pe şeful liberalilor de plagiat. Prioritatea ideii este a noastră, exclamă oficiosul georgist. Nota ni se pare comică, fiindcă soluţiile de ordin economic nu se concep la moment. Ele trebue să izvorască din cercetări, studii, documentări, etc. Cum s’ar putea face dovada în capul cui a zămislit mai întâi Uleia. Important este ca soluţia să existe. Partidul georgist crede că a găsit-o. Mărturisim că suntem sceptici in privinţa rezultatelor punerii in practică. In orice caz, un partid nu face amor propriu din ceiace el pretinde a fi indicat drept o soluţie, ci din aplicarea şi rezultatele ei. Va fi dlar interesant de constatat, cine va fi mai întâi in măsură să aplice soluţia in chestia datoriilor: d. Duca sau d. George Brâtianu? SABOŢII D. Iorga s’a asigurat de încălţăminte. Şi era nevoie pentru că d-sa — cunoaşteţi tristul detaliu — nu primeşte nici o indemnizaţie şi nici un salariu ele nicăiri. D. inginer Mişicu de la Galaţi — ne spune ficamul Românesc“ — entusiasmat că „Cel mai Mare Om al Ţării" (se zice Terii, domnule inginer, chiar dacă am admite că d. Iorga il întrece pe uriaşul de la Moşi) a recomandat elevilor purtarea saboţilor, li trimite trei perechi. Căci d. Mişicu, încă de anul trecut ,a început studierea chestiunii saboţilor" şi încă din „proprie iniţiativă". Şi d. inginer se recomandă: „am studiat şi maşinile pentru fabricarea lor". Toată admiraţia noastră pentru d. inginer Mişicu care are atâta „proprie iniţiativă“. Rămâne acum ca d. Iorga să-l facă subsecretar de stat al saboţilor pe lângă ministerul încurcăturilor publice. Fie chiar și onorific. Sever* Liga Naţiunilor şi criza economică. De la trimisul nostru special GENEVA. — Un domeniu care, la prima vedere, pare că ar putea cu mai multă înlesnire să ducă statele la o înţelegere, este cel economic. Criza, care atrage în angrenajul ei tot mai mult statele şi tot mai multe state, demonstrează zilnic că numai toate la un loc ar putea spera să găsească şi să realizeze mijloacele menite s’o combată. S’ar putea spune că criza lucrează, în mod automatic, la o uniune a popoarelor. In acest sens, s’ar putea, ca ea, care aduce nenorocirea generaţiei actuale, să fie fermentatoarea fericirii celor viitoare. Dar şi pentru aceasta trebue ca popoarele şi cârmuitorii lor, luând cunoştinţă de pericolul comun,să facă tabula rasa de prejudecăţile trecutului şi să abordeze, cu curaj, soluţiunile noui, dintre cari prima este renunţarea la egoismul economic naţional pentru a pune în locul lui cooperarea internaţională. D. Titulescu, în discursul cu care a ocupat fotoliul prezidenţial, a exprimat această idee în forma următoare „Trecem printr’o epocă dificilă. Tranziţia, dela o forma de viaţă colectivă la alta, este manifestă. Multe din adevărurile vechi sunt moarte. Cele noui nu sunt destul de clare ca să se poată transforma în forţe sesisante. In aceste condiţii, nu putem rămâne înfipţi în formulele trecutului, dar nu am putea nici face un salt în necunoscut, în numele viitorului. In actuala situaţie, să păstrăm, cu gelozie, tot ce a fost încercat de experienţa trecutului şi să preparăm, cu grije, cu răbdare, viitoarele noastre poziţiuni, pe cari să nu le ocupăm decât în modgradat şi cu bună ştiinţă“. Oricât de frumos a fost acest pasagiu al discursului d-lui Titulescu, nu e greu să se vadă că el nu este consecvent. Evident că această lipsă de consecvenţă este o concesiune făcută necesităţilor diplomatice. Dar toată lumea se întreabă astăzi, dacă mai e vremea unor asemenea concesiuni, dacă mai e vreme pentru asemenea abilităţi. D. Titulescu recunoaşte, ceea ce azi nu mai neagă aproape nimeni, că e manifest că „trecem, de la o formă de viaţa colectivă,la alta“. De asemenea, că „multe din adevărurile vechi sunt moarte” şi că „nu putem, rămâne înfipţi în for- mulele trecute“. Dar atunci ce rămâne de făcut? Rămâne, oare, să păstrăm — şi încă cu gelozie! — ce a dovedit experienţa trecutului că-i bun şi „să preparăm viitoarele noastre poziţiuni“ — cum spune d. Titulescu? Şi mai e oare nevoie să prepare omenirea viitoarele ei poziţiuni? Dar ce face criza decât aceasta? Şi ce rămâne statelor, Ligii, de făcut decât să ocupe din vreme poziţiunile create şi zilnic întărite de criză, pentru ca să determine formele viitorului? Acţiunea de preparare pacientă şi prudentă, de care vorbeşte d. Titulescu, este, de fapt, lipsa de acţiune, pasivitatea, neputinţa fiecărui stat în parte şi a tuturor împreună, care s’a manifestat până azi şi care face ca criza economică dezolatoare sa fie şi politiceşte atât de dezolantă. Dar contrazicerile pasagiului citat mai sus, din discursul d-lui Titulescu, nu sunt datorate lipsei de consecvenţă de gândire a preşedintelui Adunărei Ligii, nici lipsei sale de curaj de a spune tot adevărul. • Inconsecvenţele acestea sunt reflexul, stării psichologice, în care se află însăşi adunarea Ligii,însăşi Liga, înşişi conducătorii actuali ai statelor civilizate. Ei se arată incapabili de a trage consecinţele din semnele vreunei, pe cari, în fine, ★ toţi încep să le înţeleagă. Că stăm la întreţierea a două lumi, nimeni nu mai neagă astăzi. Că toate mijloacele de cari se servea în trecut capitalismul, pentru a se apăra de o criză, nu numai că nu mai sunt azi aplicabile, dar, în bună parte, nici nu mai există, — iarăşi nu mai neagă nimeni. Nu că unii nu ar fi dispuşi s’o facă, căci împotriva evidenţei nu se poate pleda, între oameni serioşi. Dar la poarta lumii noui, conducătorii statelor nu se pot decide să ia hotăririle virile reclamate de împrejurări, să edicteze, să se înţeleagă, asupra acelor măsuri noui, cari nu se găsesc decât în arsenalul acelor concepţii, pe cari o viaţă întreagă le-am combătut ca utopice. Ea se observă un fenomen şi mai curios. Nu numai cei cari au combătut în trecut nouile soluţii ezită să recurgă la ele, dar şi unii dintre cei cari le-au susţinut o viaţă întreagă — cum e cazul d-lui MacDonald — dau înapoi în clipa în care împrejurările crează conjunctura, pe care au prevăzut-o, au dorit-o şi au preparat-o. De această nehotărîre, care stăpâneşte pe conducătorii de azi ai statelor, se resimte şi actuala adunare a Ligii. Şi cum nehotărîrea aceasta se manifestă în mijlocul prăbuşirii zidurilor actualei organizaţii economice şi sociale a lumei civilizate, e natural ca atmosfera la Ligă să fie gravă, plină de îngrijorare, pesimistă şi pasivă. B. Brănişteanu Congresul „Astrei“ Decana, instituţiilor cărturăreşti din România, septuagenara Asociaţiune transilvană pentru literatura şi pentru cultura poporului român, îşi are astăzi congresul. Demisia d-lui V. Goldiş de la preşedinţia „Astrei“ vine să mai adauge o problemă nenumăratelor şi gravelor probleme cărora congresul va avea să le dee deslegare. întemeiată, la 1861 „Astra" a scos — după șapte ani de sfioasă dar pe atunci destul de rodnică activitate — revista „Transilvania“ care, mai tânără cu un an decât „Convorbirile literare", este astăzi vicenestorul periodicilor culturale şi artistice din România întreagă, a organizat expoziţii — printre care cele din 1862 şi 1881 — au avut proporţii considerable pentru acele vremuri, iar suma rezultată din aceasta din urmă, adausă la colecte de tot felul, a slujit la clădirea impunătoarei „Şcoale a fetiţelor“ (astăzi Liceu de fete), a cărei inaugurare a avut Ioc activ -15 de ani. Sub auspiciile ei, a apărut prima enciclopedie românească, cea a lui Diaconovich, care n’a avut nici pe de departe erorile pe cari le înfăţişează enciclopedia contimporană „Minerva“... Are o vastă bibliotecă, posedă un muzeuetnografic ce stârneşte admiraţia cunoscătorilor. Şi scoate tipărituri în cari grija umplerii hambarelor de cucuruz merge alături cu dorinţa ca sărbătorile de la ţară să nu rămâe goale de cântec şi de snoave, iar sfaturile pentru culegerea pereloriernatice se împletesc cu îndemnurile ca mintea omului să nu prindă rugină la fel cu fierul de plug când nu lucrează. Şi iată că acuma după ce Asociaţiunea a luat desvoltări uriaşe, când a descălicat şi prin alte ţinuturi decât ale Ardealului, când în Basarabia şi unele părţi ale Dobrogei se găsesc bine întemeiate cercuri ale „Astrei“, — iată că ciocnirile dintre cei dela conducere-----şi intre cei cari râvnesc la conducere — iau aspecte impresionante. Să-i dorim congresului ca desba-. terile ei să fie mai calme decât cele de acum un an? Ar fi de prisos. Ştim că au trecut vremile idilice când mitropoliţii A. Sterca-Suluţiu şi Andrei Şaguna — adică deoparte Blajul unit, de altă parte Sibiul ortodox, — uitau măcar în sânul „Astrei“, de dragul înfloririi, culturale a norodului românesc, că sunt reprezentanţi a două confesii deosebite. Dorim însă ca, într’acele desbateri, focul pasiunii să’ nu fie o arşiţă, ca munca agonisită de şapte decenii să nu se irosească în certuri vane. fi L. NOTE S’A HOTARIT să se reaplice legea speculei. ...Ca să nu dea, iarăşi nici un rezultat și sa cadă din nou în desuetudine. . . ■ • . ..... ȘTIREA sechestrării copiilor a fost publicată de presa străină. Asta ne va mări creditul peste graniță — capitaliştii văzând că ne plătim datoriile cu sânge. ■ * GUVERNUL se silește să pună un primar cu forța, dar toate satele încercate au luat la goană pe omul stăpânirii. Dacă i se dădea un loc de ministru■— era mai uşor... Cupletul regionalismului... Presa guvernului a primit cu o enervare plină de înţelesuri, comunicatul sfatului ardelenesc al partidului naţional-ţărănesc. „Şantajul separatismului” scrie foaia uneia din grupările care alcătuesc mozaicul Uniunei naţionale. Iar altă foaie strigă: „se reia lupta împotriva regatului”. Aşadar, ne-am întors cu patru ani în urmă. Aceiaşi încordare. Aceiaşi problemă: Ardealul. Dar toate acestea, într’un moment de-o sută de ori mai dificil. Iar guvernul actual, ca şi guvernele liberale de-atunci, reiau vechea acuzaţie: regionalism, separatism, etc. Ei bine, s’o spunem dintru început: cupletul a îmbătrânit! Nu mai prinde. Alunei, îl cântau mulţi, dar în fruntea lor era d. Octavian Goga, care — oricum — putea vorbi in numele unei părţi din Ardeal. Azi, d. Goga recunoaşte că, faţă de actualul guvern, „Ardealul se simte orfan”. A spus-o în discursul rostit la discuţia ultimului mesaj. D-sa vorbeşte iarăşi despre „regionalismul vechiului regat”, mult mai condamnabil decât celalt. A spus-o în interviewul acordat „Adevărului”. Deci, lipseşte vioara primă. Aria sună fals. Şi s’a mai schimbat ceva. Acum patru ani, se putea scrie că d. Maniu vrea să vândă ţara ungurilor. Intre timp d. Maniu a fost prim ministru şi n’a vândut-o. Suntem, precum vedeţi, proprietarii ţării noastre, deşi d. Maniu a condus guvernul! Iacă dece acuzaţia de separatism cade în gol. Ardealul se cere înfăţişat prin bărbaţii lui de încredere în guvernele ţării întregite. Şi are deplină dreptate. O spun deschis ardelenii tuturor partidelor politice. Iar un guvern, care nu cuprinde reprezentanţi autorizaţi ai Ardealului, nu poate avea viaţă liniştită. A ajunge la vechea tensiune a raporturilor dintre Bucureşti şi Cluj, este azi —în ansamblul împrejurărilor actuale, — o greşală ale cărei consecinţe nu se pot prevedea in toată gravitatea lor. T. L. Bietul Bedel!, de F. ADERCA Românul are o superstiţie: dacă te’ntâlneşti cu popa îţi merge rău. Trebue să scuipi înapoi, ca după necuratul, ca să-ţi refaci sufletul. Oare pentru că popa reprezintă o idee generală sublimă şi omul se simte bine numai între meschinele realităţi care-l interesează mai mult pe el?... Sau pentru că popa, prin înfăţişarea lui atât de lumească, (e fatal!) vulgarizează o Dumnezeire care a înţeles că trebuie să rămâe nevăzută?... Răsturnat! toate aceste întrebări şi presupuneri şi veţi înţelege de ce catastrofe e ameninţat scrii,torul care se întâlneşte cu omul politic, care de altfel nici nu ţine prea mult, în unele ţări, să citească închipuiri fără scop precis. In România întâlnirea dintre scriitor şi omul politic a fost mai puţin nefastă decât aiurea din pricini cari trebuesc căutate fie, cum am spus, în indiferenta faţă de bazine şi poezie, fie în dibăcia scriitorului ascuns în fabulă, expresii eliptice sau — ca, să zicem aşa — indignări mute (tăcere), fie în hazardul care a îngăduit de câteva, ori scriitorului român, ca omul politic cu care s’a’ntâlnit să fie şi el niţeluş scriitor. Lupta se dă în toată lumea pe spinarea cititorului anonim pe care scriitorul vrea să-l mâe iar omul politic numai să-l amâe. ★ Iată cazul scriitorului francez Maurice Bedel, laureat al premiului Goncourt, adică scriitor independent de valoare artistică reală, cavaler al acelei legiuni de premiaţi Goncourt din care fac parte câţiva din cei mai de seamă romancieri ai Franţei contemporane şi unul al lumii (Marcel Proust). Maurice Bedel nu se mulţumeşte, pentru foamea lui intelectuală, cu legumeleFranţei, pe care le-au sădit şi rumegat generaţiile scriitoriceşti a cinci veacuri literare. A fugit în Norvegia, unde zăpezile îşi au pasiunile lor. Şi s’a întors cu’n roman de moravuri intime. Maurice Bedel poate să n’aibă dreptate din diferite puncte de vedere. Şis’ar putea ca hazardul să dea Norvegiei cea mai strălucită glorie — generalizând în continent, morala pe care o experimentează, deocamdată, câţiva tineri cu ochi albi şi feţe rotunde cu foce blonde, numai între gheţarii Peninsulei. De la longitudinea Parisului însă latitudinea morală scando-norvegă, merge oarecum oblu. De aci scandal. Norvegienii cu simţ politic s’au scandalizat de unghiul de ironie în care au fost prinşi. Maurice Bedel nu se va mai putea duce la Cristiania şi la Stockholm fără a risca să fie asaltat cu gogoloaie de zăpadă îngheţată. Dar Maurice Bedel repetă jocul. La Roma, unde domneşte Mussolini, schimbările faţă de Paris sunt acum atât de mari încât autorul a găsit material pentru două cărţi deodată. Nici oamenii politici ai Italiei n’au fost mai satisfăcuţi de trigonometria critică a romarhierului francez. Nu i s’a interzis încă, formal, intrarea în Italia. Dar va mai cuteza oare Bedel — care cunoaşte consecvenţa în metode a fascismului — de dragul Florenţei sau chiar a Veneţiei să se mai apropie de graniţele Italiei?... Nici deghizat în primadonă!... A crezut că va găsi mai multă înţelegere la turci, oameni cari trăesc pe rogojină lângă paradisul perpetuu al mărilor Arhipelagului şi Bosforului, în morfina neîntreruptă a cerului oriental. Turcii au cunoscut toate cataclismele istoriei şi a lor e mai bogată decât a întregului Continent. Cum să nu fie blazaţi şi indiferenţi la critice de cuvinte, a unor cuvinte care nici nu sunt turceşti?... Bedel s’a înşelat. Cartea asupra Turciei a displăcut în asemenea măsură lui Mustafa Kemal încât amicii turci ai scriitorului francez Ta sfătuitsă nu mai calce prin Istambul, dacă nu vrea să admire vilele insulei Prinkipe, dela înălţimea spânzurătorii de pe meterezele Vechiului Serai. ★ Bédel e azi în Franţa. Nu e disperat că trei ţări cu trei civilizaţii deosebite i-au închis porţile pentru vina unor cuvinte care pier ca fumul în bătaia vântului. Conflictele — căci e scriitor înnăscut — de până acum sunt departe de a-l amari și descuraja; sunt dovada că ochiul lui a văzut adânc. Broas(Citiți continuarea în pagina II-a) CHESTIA ZILEI TOT PĂȚIȚII -I PRICEPUT — N’am nici o grijă, stau bine. — Nu vorbi așa, nici nu știi de unde sare... cărămida. Congresul Ligii culturale ____ de N. BATZARIA Congresul pe care Liga Culturală îl ţine în zilele acestea la Focşani, capătă în anul acesta o însemnătate, care merită să fie relevată. Congresul coincide cu 40 de ani de existenţă ai instituţiei CC are în trecutul ei un bilanţ măreţ şi bogat şi e chemată ca prin activitatea ei viitoare să rezolve probleme de cea mai mare importanţă. In fruntea acestor probleme stă problema „unificării ’sufleteşti“ a cărei însemnătate nici n’are nevoe să fi subliniată. De altfel, şi programul congresului din anul acesta este, prin bogăţia şi importanţa lui, la înălţimea evenimentului ce se sărbătoreşte. Iată, de pildă, unele puncte din program : a) Se va inaugura monumentul „Semn de hotar“ între Moldova şi Muntenia; b) Se va sărbători de prim ministru Nicolae Iorga, preşedintele Ligii Culturale, cu ocaziunea împlinirea 1 50 de ani de la naştere ; c) Se vor inaugura nouile localuri la Focşani ale liceului de fete şi al Leagănului de copii; d) Se va vizita expoziţia etnografică, şcolară şi de artă plastică, înfiinţată cu ocazia congresului la prefectura de judeţ Facem în timp un mare salt înapoi şi evocăm împrejurările în care, acum40 de ani, a luat fiinţă Liga, a cărei denumire complectă este, precum se ştie, „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor“. Românii din provinciile acum unite pentru totdeauna cu vechiul regat, îndurau grele prigoniri din partea stăpânirilor străine sub care se găseau. Statul român n’avea putinţa să intervie în favoarea lor, iar guvernele dela Bucureşti se străduiau să întreţină cele mai bune relaţiuni cu guvernele dela care pornea asuprirea românilor subjugaţi. De altfel, ce ar fi putut face mica Românie de atunci împotriva puterii de care dispunea fosta maiarhie austro-ungară sau fosta împărăţie ar ţarilor Rusiei ? In afară de aceasta, un tratat de alianţă lega, prin Berlin, România de imperiul austro-ungar. Dar prigonirea împotriva românilor şi în mod deosebit împotriva intelectualilor români din Ardeal devenea, din ce în ce mai aprigă. Era cu neputinţă ca persecuţiile acestea să nu găsească răsunet şi,sa,nu provoace o reacţiune dincoace de Carpaţi. Guvernul era constrâns de împrejurări să-şi înăbuşe durerea şi să se aliie dela orice gest de revoltă. Insă, ceea ce n’au putut face guvernul şi statul, a făcut societatea, reprezintată prin tineretul universitar şi prin intelectualii de atunci. Aşa, în Octombrie 1890, are loc prima adunare a tineretului universitar, care işi ridică glasul său de protest contra tiraniei de dincolo de Carpati. Acestei adunări i-au urmat altele, până ce în ziua de 24 ianuarie 1891, Liga işi inaugurează începutul prin „manifestul“ citit în adunarea ţinută intr’o sală a universităţii de către neuitatul Grigore Brâtianu, care a fost sufletul Ligii la începuturile ei. Din acest, manifest pe care îl recitim cu un sentiment de pioasă emoţiune, se desprind adevărul că Liga Culturală, contrar învinuirilor ce i-au fost aduse de adversarii ei, n’a fost o asociaţiei de conspiratori, aşi că în activitatea ei n’a înţeles, nieodată să recurgă la mijloce şi acte de violenţă. „Liga îşi propune — citim în manifest — să deschidă şi să întreţină necontenit lupta pentru apărarea naţionalităţii noastre, până la încetarea acestor persecuţiuni străine secolului nostru şi moravurilor europene. Ea voeşte ca fraţii noştri (Citiţi continuarea in pagina II-a)