Adevěrul, septembrie 1931 (Anul 44, nr. 14621-14646)

1931-09-15 / nr. 14633

ANUL 44­­ No. 14633 Mar^ELiejpfem­brie 1931 6 pagini ——— 1 PmiffDATGRI ■ AL. V. BELDIMAN 1888—1897 lum/aiuiu , CONST. MILLE 1897—1926 ABONAMENTE: 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: București, Str. Gonst. Mals (Sărindar) No. 7—9—11 TELEFOANE : Centrala : 306/67, 334/73, 346/70. Direcţia : 357/72. Provincia : 310/66, 353/54. Administraţia : 307/69. învăţătorii se vor întruni in congres, cu aprobarea d-lui Iorga. Bine­înţeles, d. Ioni rămâne dat in judecată tot din ordinu­­ d-lui Iorga. Ritmul nou işi are micul său haz, in aceste zile triste! „EXPERIENŢA IORGA“ Aşa a numit d. G. Tătărescu, în ultimul său discurs, actuala forma­ţiune ministerială. Şi numind-o ast­fel, a ţinut să precizeze punctul de vedere al partidului liberal: expe­rienţa Iorga a devenit „primej­dioasă pentru ţară şi inoportună pentru coroană”. Se cuvine deci, să i se pună capăt cât mai de grabă. Dacă este așa, partidul liberal nu are decât să retragă actualului cabi­net sprijinul parlamentar, pe care i l-a acordat până acum. Cartelul electoral ar fi trebuit să se termine a doua zi după alegeri. Deși noi credem că ar fi fost mai bine să nu înceapă de loc.­ Dar nu vrem să re­luăm o discuţie mai veche, care azi a devenit inutilă. înlăturând trecu­tul, rămânem la situaţia actuală: ce face partidul liberal? • ■ D. Tătărescu spune: — Nu avem nicio răspundere in aducerea la câr­mă a cabinetului Iorga. Nu avem nicio răspundere în opera de gu­vernământ a acestui cabinet. Nu este tocmai aşa. Adus la câr­mă, cabinetul Iorga s’a înfăţişat a­­legătorilor şi a cucerit majorităţi prin sprijinul partidului liberal. Fără acest sprijin, ar fi căzut. Ar fi fost un grav conflict constituţional, — spune d. Tătărescu. — Să nu exagerăm. Au mai căzut in alegeri și alte guverne, în alte țări. Con­flict constitutional n’a fost. Iar dacă împrejurările cu totul particulare, in care s’a alcătuit acest minister, ar fi agravat conflictul, — vina nu era de sigur a corpului electoral... In orice caz, Constituţia spune că un minister trăeşte prin încrederea co­roanei şi a alegătorilor. Faptul că aceste două încrederi nu se întâl­nesc asupra aceleiaşi formaţiuni mi­nisteriale, nu poate jigni pe nimeni. Un guvern căzut în alegeri pleacă, frumuşel, la plimbare. Supărare nu încape... . . 1 • Așa ar fi plecat guvernul Iorga, dacă n’ar fi avut sprijinul electoral al partidului liberal. Dar l-a avut. A biruit, deci, în a­­legeri. Azi, situația este extrem de gravă, — după cum spune d. Tătă­rescu. Iar guvernul este neputincios, — după cum adaugă tot d-sa­. încă odată: ce face partidul liberal? A­­cordă mai departe, sprijinul său par­lamentar unui guvern neputincios, care nu poate face faţă situaţiei? Atunci, partidul liberal îşi asumă în­treaga răspundere a acestei guver­nări neputincioase. Jocul pe două tablouri nu mai poate continua. A critica guvernul la Târgu-Jiu şi a-l sprijini in parlament, este cu nepu­tinţă. Critica de la Târgu-Jiu nu poate anula sprijinul parlamentar... Aşa­dar, partidul liberal trebue să-şi clarifice — în sfârşit — situa­ţia. Or sprijineşte guvernul — şi a­­tu­nci împarte cu el răspunderea; ar vrea să scape de această răspun­dere — şi atunci îi retrage imediat sprijinul. Nicio abilitate din lume nu poate născoci o a treia soluţie —­­mijlocie şi comodă! Tactica de până acum, — sprijin în Camere, atacuri în adunările publice, — mă­oloseşte partidului şi nici nu este demnă de un partid incontestabil puternic. O grupare personală, care trăeşte de azi pe mâine şi care caută să se strecoare oricum printre dificultăţi, — ar putea adopta această tactică. Un partid numeros, cu tradiţie şi cu demnitate — nu. Ne găsim la o răscruce. Trăim într’o vreme în care partidele şi oa­menii trebue să ia atitudini ferme. Jumătăţile de măsură sunt bune pen­­tru tihnitele vremuri normale. Epo­cile excepţionale cer francheţi Ci­­ne a încercat să se strecoare uşurel în asemenea epoci, s’a prăbuşit. Cea mai superficială răsfoire a istoriei poate confirma într’un sfert de ceas acest adevăr. Continuând cartelul cu guvernul, girând mai departe actele guvernu­lui,­­ partidul liberal se consumă inutil. Nimic nu este mai jalnic de­cât să ispăşeşti erori, pe care nu ai nici măcar satisfacţia de­ a te fi să­vârşit tu, personal. Conducătorii partidului liberal să nu se amăgească: pentru imensa massă cetăţenească, azi, la guvern, nu este Uniunea naţională, al cărei nume, de altfel, nu s’ar putea pro­nunţa la ţară decât cu mari opintiri; pentru mulţime, guvernul acesta „e ţinut de liberali”. Cum şi este, în realitate! Propagandiştii celorlalte partide au grija s’o spună cât mai des. Iar ţăranul e mai versat in drep­tul constituţional decât s’ar crede. Jocul dublu al sprijinirii în parla­ment şi al atacării în întruniri pu­blice nu va amăgi pe nimeni. La ca­pătul acestui cartel prelungit nu stă numai compromiterea Uniunei na­ţionale, ci şi aceia a partidului libe­ral, care abia începuse să-şi refacă popularitatea. Iată de ce partidul liberal, dacă este în adevăr­­convins că până azi a sprijinit un guvern neputincios — cum afirmă d. Tătărescu — are de făcut un singur lucru: să-i retragă de îndată sprijinul. Soluţia are avantajul de-a îi fi lo­gică. Iar logica nu este chiar aşa de vătămătoare In politică... Tudor Teodorescu-Branişte NAZBAT I­I . NIMIC NOU... De câtva timp, d. prof. N. Iorga nu mai acordă nici un interview. O fi, prin aceasta, mulţumit d. Arge­­toianu,—dar noi nu suntem noi! Căci fără interviewurile d-lui Iorga, via­ţa nu mai are nici un haz... Zău, d-le profesor, mai faceţi vreo declaraţie — aşa cum ştiţi numai dv. să faceţi! Kix Glose politice... PROPORȚIA D. Iorga, a avut, în fine, timpul să se ocupe de succesele dela Ge­neva. După d-sa, sunt intr’adevăr două succese: acel al alegerii ca preșe­dinte a d-lui Titulescu si cel repur­­tat de minist­ul nostru de externe, de pe urma discursului ce a rostit. Nu facem nici-o obiecţiune dacă se poate vorbi cu adevărat de două succese şi nu de unul singur. Constatăm doar proporţia în care d. Iorga în elege să sublinieze a­­ceste succese. Pentru d. Titulescu, câteva rân­duri de voită şi reţinută laudă. Pen­tru d. Ghika, elogii cu nemiluita. Este în foc o proporţie pe care spiritul cetitorului no poate înţe­lege decât ţinând cont de subiecti­vismul de moment al d-lui lorga pentru d. Ghika şi subiectivismul permanent al d-lui lorga pentru d. Titulescu. Orice s’ar spune, d. lorga este dintre acei cari, dacă nu ştie să u­­rască, in orice caz, nu ştie să uite. Şi de mult a. Iorga are ce are cu d. Titulescu. Dar mai e un lucru care se de­gajează din arăm­iileul primului ministru. Lauda excesivă pentru d. Ghika, este încadrată într’o nouă elogiere a vechei noaste boerimi. D. Iorga nu vorbeşte numai de succesul d-lui Ghika, de succesul unui mem­bru al guvernului. D-sa vorbeşte— mai cu seamă — de „resursele su­fleteşti" ale acestui boer de veche şi nobilă rasă. Cadrul în care d. Iorga prezintă lucrurile e simplu. El face parte dintr-o recentă tendinţă a marelui nostru istoric de a idealiza toate actele vechei boerimi. Chestia este, însă, nu s’a recurs la acest cadru pentru că altfel prea ar fi sărit în ocru această dispro­porţie îrctre felul de a aprecia cele două succese? PLAGIAT? In ziarul. „Mişcarea" găsim o notă, care, fără supărare pentru ni­meni, se cam preteaiă la ridicol. Oficiosul georgist, luând cunoş­tinţă de soluţiile preconizate de partidul liberal în chestia datorii­lor agricole, acuză pe şeful libera­lilor de plagiat. Prioritatea ideii este a noastră, exclamă oficiosul georgist. Nota ni se pare comică, fiindcă soluţiile de ordin economic nu se concep la moment. Ele trebue să izvorască din cercetări, studii, do­cumentări, etc. Cum s’ar putea face dovada în capul cui a zămislit mai întâi Uleia. Important este ca soluţia să existe. Partidul georgist crede că a găsit-o. Mărturisim că suntem sceptici in pr­ivinţa rezultatelor punerii in practică. In orice caz, un partid nu face amor propriu din ceiace el pretinde a fi indicat drept o soluţie, ci din aplicarea şi re­zultatele ei. Va fi dlar interesant de consta­tat, cine va fi mai întâi in mă­sură să aplice soluţia in chestia datoriilor: d. Duca sau d. George Brâtianu? SABOŢII D. Iorga s’a asigurat de încălţă­minte. Şi era nevoie pentru că d-sa — cunoaşteţi tristul detaliu — nu primeşte nici o indemnizaţie şi nici un salariu ele nicăiri. D. inginer Mişicu de la Galaţi — ne spune ficamul Românesc“ — entusiasmat că „Cel mai Mare Om al Ţării" (se zice Terii, domnule inginer, chiar dacă am admite că d. Iorga il întrece pe uriaşul de la Moşi) a recomandat elevilor pur­tarea saboţilor, li trimite trei pe­rechi. Căci d. Mişicu, încă de anul trecut ,a început studierea ches­tiunii saboţilor" şi încă din „pro­prie iniţiativă". Şi d. inginer se recomandă: „am studiat şi maşinile pentru fabricarea lor". Toată admiraţia noastră pentru d. inginer Mişicu care are atâta „proprie iniţiativă“. Rămâne acum ca d. Iorga să-l facă subsecretar de stat al saboţilor pe lângă minis­terul încurcăturilor publice. Fie chiar și onorific. Sever* Liga Naţiunilor şi criza economică. De la trimisul nostru special GENEVA. — Un domeniu care, la prima vedere, pare că ar putea cu mai multă înlesnire să ducă statele la o înţelegere, este cel e­­conomic. Criza, care atrage în an­grenajul ei tot mai mult statele şi tot mai multe state, demonstrează zilnic că numai toate la un loc ar putea spera să găsească şi să rea­lizeze mijloacele menite s’o com­bată. S’ar putea spune că criza lu­crează, în mod automatic, la o u­­niune a popoarelor. In acest sens, s’ar putea, ca ea, care aduce neno­rocirea generaţiei actuale, să fie fermentatoarea fericirii celor viitoa­re. Dar şi pentru aceasta trebue ca popoarele şi cârmuitorii lor, luând cunoştinţă de pericolul co­mun,­­să facă tabula rasa de pre­judecăţile trecutului şi să abordeze, cu curaj, soluţiunile noui, dintre cari prima este renunţarea la e­­goism­ul economic naţional pentru a pune în locul lui cooperarea in­ternaţională. D. Titulescu, în discursul cu care a ocu­pat fotoliul prezidenţial, a ex­primat această idee în forma ur­mătoare „Trecem printr’o epocă dificilă. Tranziţia, dela o forma de viaţă co­lectivă la alta, este manifestă. Mul­te­ din adevărurile vechi sunt moar­te. Cele noui nu sunt destul de clare ca să se poată transforma în forţe­­ sesisante. In­ aceste condiţii, nu putem rămâne­ înfipţi în formu­lele trecutului, dar­ nu­ am putea nici­ face un salt în necunoscut, în numele viitorului. In actuala situa­ţie, să păstrăm, cu gelozie, tot ce a­ fost încercat de experienţa tre­cutului şi să preparăm, cu grije, cu răbdare, viitoarele noastre pozi­­ţiuni, pe cari să nu le ocupăm de­cât în mod­­gradat şi cu bună ştiin­ţă“. Oricât de frumos a fost acest pasagiu al discursului d-lui Titu­lescu, nu e greu să se vadă că el nu este consecvent. Evident că a­­ceastă lipsă de consecvenţă este o concesiune făcută necesităţilor di­plomatice. Dar toată lumea se în­treabă astăzi, dacă mai e vremea unor asemenea concesiuni, dacă mai e vreme pentru asemenea a­­bilităţi. D. Titulescu recunoaşte, ceea ce azi nu mai neagă aproape nimeni, că e manifest că „trecem, de la o formă de viaţa colectivă,la alta“. De asemenea, că „multe din adevărurile vechi sunt moarte” şi că „nu putem, rămâne înfipţi în for-­ mulele trecute“. Dar atunci ce ră­mâne de făcut? Rămâne, oare, să păstrăm­ — şi încă cu gelozie! — ce­ a dovedit experienţa trecutului că-i bun şi „să preparăm viitoare­le noastre poziţiuni“ — cum spune d. Titulescu? Şi mai e oare nevoie să prepare omenirea viitoarele ei­ poziţiuni? Dar ce face criza decât aceasta? Şi ce rămâne statelor, Ligii, de făcut decât să ocupe din vreme poziţiunile create şi zilnic întărite de criză, pentru ca să de­termine formele viitorului? Acţiu­nea de preparare pacientă şi pru­dentă, de care vorbeşte d. Titu­lescu, este, de fapt, lipsa de acţiu­ne, pasivitatea, neputinţa fiecărui stat în parte şi a tuturor împreună, care s’a manifestat până azi şi care face ca criza economică dezo­­latoare sa fie şi politiceşte atât de dezolantă. Dar contrazicerile pasagiului ci­tat mai sus, din discursul d-lui Ti­tulescu, nu sunt datorate lipsei de consecvenţă de gândire a preşe­dintelui Adunărei Ligii, nici lipsei sale de curaj de a spune tot adevă­rul. • Inconsecvenţele acestea sunt reflexul, stării psichologice, în care se află însăşi adunarea Ligii,­însăşi Liga, înşişi conducătorii actuali ai statelor civilizate. Ei se arată in­capabili­ de a­­ trage consecinţele din semnele vreunei, pe cari, în fine, ★ toţi încep să le înţeleagă. Că stăm la întreţierea a două lumi, nimeni nu mai neagă astăzi. Că toate mij­loacele de cari se servea în trecut capitalismul, pentru a se apăra de o criză, nu numai că nu mai sunt azi aplicabile, dar, în bună parte, nici nu mai există, — iarăşi nu mai neagă nimeni. Nu că unii nu ar fi dispuşi s’o facă, căci împotriva evidenţei nu se poate pleda, între oameni serioşi. Dar la poarta lu­mii noui, conducătorii statelor nu se pot­ decide să ia hotăririle virile reclamate de împrejurări, să edic­­teze, să se înţeleagă, asupra acelor măsuri noui, cari nu se găsesc de­cât în arsenalul acelor concepţii, pe cari o viaţă întreagă le-am com­bătut ca utopice. Ea se observă un fenomen şi mai curios. Nu numai cei cari au combătut în trecut noui­­le soluţii ezită să recurgă la ele, dar şi unii dintre cei cari le-au sus­ţinut o viaţă întreagă — cum e ca­zul d-lui MacDonald — dau îna­poi în clipa în care împrejurările crează conjunctura, pe care au prevăzut-o, au dorit-o şi au prepa­rat-o. De această nehotărîre, care stă­pâneşte pe conducătorii de azi ai statelor, se resimte şi actuala adu­nare a Ligii. Şi cum nehotărîrea aceasta se manifestă în mijlocul prăbuşirii zidurilor actualei orga­nizaţii economice şi sociale a lumei civilizate, e natural ca atmosfera la Ligă să fie gravă, plină de îngri­­jorare, pesimistă şi pasivă. B. Brănişteanu Congresul „Astrei“ Decana, instituţiilor cărturăreşti din România, septuagenara Asocia­­ţiune transilvană pentru literatura şi pentru cultura poporului român, îşi are astăzi congresul. Demisia d-lui V. Goldiş de la pre­şedinţia „Astrei“ vine să mai adau­ge o problemă nenumăratelor şi gra­velor probleme cărora congresul va avea să­ le dee deslegare. întemeiată, la 1861 „Astra" a scos — după șapte ani de sfioasă dar pe atunci destul de rodnică activi­tate — revista „Transilvania“ care, mai tânără cu un an decât „Con­vorbirile literare", este astăzi vice­­nestorul periodicilor culturale şi ar­tistice din România întreagă, a or­­ganizat expoziţii — printre care cele din 1862 şi 1881 — au avut propor­ţii considerable pentru acele vre­muri, iar suma rezultată din aceasta din urmă, adausă la colecte de tot felul, a slujit la clădirea impună­toarei „Şcoale a fetiţelor“ (astăzi Li­ceu de fete), a cărei inaugurare a avut Ioc activ -15 de ani. Sub auspiciile ei, a apărut prima enciclopedie românească, cea a lui Diaconovich,­­ care n’a avut nici pe de departe erorile pe cari le înfăţi­şează­ enciclopedia contimporană „Minerva“... Are o vastă bibliotecă, posedă un muzeu­­etnografic ce stârneşte ad­miraţia cunoscătorilor. Şi­ scoate ti­părituri în cari grija umplerii ham­barelor de cucuruz merge alături cu dorinţa ca­ sărbătorile de la ţară să nu rămâe goale de cântec­ şi de snoave, iar sfaturile pentru culege­rea perelor­­iernatice se împletesc cu îndemnurile ca mintea omului să nu prindă rugină la fel cu fierul de plug când nu lucrează. Şi iată că acuma după ce Aso­­ciaţiunea a luat desvoltări uriaşe, când a descălicat şi prin alte ţinu­turi decât ale Ardealului, când în Basarabia şi unele părţi ale Dobro­­gei se găsesc bine întemeiate cer­curi ale­ „Astrei“, — iată că ciocni­rile dintre cei dela conducere-----şi intre cei cari râvnesc la conducere — iau aspecte impresionante. Să-i dorim congresului ca desba­-. terile ei să fie mai calme decât cele de acum un an? Ar fi de prisos. Ştim că au trecut vremile idilice când mitropoliţii A. Sterca-Suluţiu şi Andrei Şaguna — adică deoparte Blajul unit, de altă parte Sibiul or­todox, — uitau măcar în sânul „As­­­trei“, de dragul înfloririi, culturale a norodului românesc, că sunt re­prezentanţi a două confesii deose­bite. Dorim însă ca, într’acele desba­­teri, focul pasiunii să’ nu fie o ar­şiţă, ca munca agonisită de şapte decenii să nu se irosească în cer­turi vane. fi L. NOTE S’A HOT­ARIT să se reaplice le­gea speculei. ...Ca să nu dea, iarăşi nici un re­zultat și sa cadă din nou în desue­tudine. . . ■ • . ..... ȘTIREA sechestrării copiilor a fost publicată de presa străină. Asta ne va mări creditul peste graniță — capitaliştii văzând că ne plătim datoriile cu sânge. ■ * GUVERNUL se silește să­ pună un primar cu forța, dar toate sa­tele încercate au luat la goană pe omul stăpânirii. Dacă i se dădea un loc de minis­tru■— era mai uşor..­. Cupletul regi­onalismului... Presa guvernului a primit cu o e­­nervare plină de înţelesuri, comuni­catul sfatului ardelenesc al partidu­lui naţional-ţărănesc. „Şantajul separatismului” scrie foaia uneia din grupările care alcă­­tuesc mozaicul Uniunei naţionale. Iar altă foaie strigă: „se reia lupta împotriva regatului”. Aşa­dar, ne-am întors cu patru ani în urmă. Aceiaşi încordare. Aceiaşi problemă: Ardealul. Dar toate aces­tea, într’un moment de-o sută de ori mai dificil. Iar guvernul actual, ca şi guverne­le liberale de-atunci, reiau vechea a­­cuzaţie: regionalism, separatism, etc.­ Ei bine, s’o spunem dintru început: cupletul a îmbătrânit! Nu mai prin­de. Alunei, îl cântau mulţi, dar în fruntea lor era d. Octavian Goga, ca­re — oricum — putea vorbi in nu­mele unei părţi din Ardeal. Azi, d. Goga recunoaşte că, faţă de actualul guvern, „Ardealul se simte orfan”. A spus-o în discursul rostit la discu­ţia ultimului mesaj. D-sa vorbeşte iarăşi despre „regionalismul vechiu­lui regat”, mult mai condamnabil de­cât celalt. A spus-o în interviewul acordat „Adevărului”. Deci, lipseşte vioara primă. Aria sună fals. Şi s’a mai schimbat ceva. Acum patru ani, se putea scrie că d. Maniu vrea să vândă ţara ungu­rilor. Intre timp d. Maniu a fost prim ministru şi n’a vândut-o. Suntem, precum vedeţi, proprietarii ţării noastre, deşi d. Maniu a condus gu­vernul! Iacă dece acuzaţia de separatism cade în gol. Ardealul se cere înfăţi­şat prin bărbaţii lui de încredere în guvernele ţării întregite. Şi are de­plină dreptate. O spun deschis arde­lenii tuturor partidelor politice. Iar un guvern, care nu cuprinde repre­zentanţi autorizaţi ai Ardealului,­­ nu poate avea viaţă liniştită. A a­­junge la vechea tensiune a raportu­rilor dintre Bucureşti şi Cluj, este azi —în ansamblul împrejurărilor actuale, — o greşală ale cărei conse­cinţe nu se pot prevedea in toată gra­vitatea lor. T. L. Bietul Bedel!, de F. ADERCA Românul are o superstiţie: dacă te’ntâlneşti cu popa­ îţi merge rău. Trebue să scuipi înapoi, ca după necuratul, ca să-ţi refaci sufletul. Oare pentru că popa reprezintă o idee generală sublimă şi omul se simte bine numai între meschi­nele realităţi care-l interesează mai mult pe el?... Sau pentru că popa, prin înfăţişarea lui atât de lumească, (e fatal!) vulgarizează o Dumnezeire care a înţeles că tre­buie să rămâe nevăzută?... Răsturnat! toate aceste între­bări şi presupuneri şi veţi înţelege de ce catastrofe e ameninţat scrii­,­torul care se întâlneşte cu omul politic, care de altfel nici nu ţine prea mult, în unele ţări, să­ citea­scă închipuiri fără scop precis. In România­ întâlnirea dintre scriitor şi omul politic a fost mai puţin nefastă decât aiurea din pricini cari trebuesc căutate fie, cum am spus, în indiferenta faţă de bazine şi poezie, fie în dibăcia scriitorului ascuns în fabulă, ex­presii eliptice sau — ca, să zicem aşa — indignări mute (tăcere), fie în hazardul care a îngăduit de câteva, ori scriitorului român, ca omul politic cu care s’a’ntâlnit să fie şi el niţeluş scriitor. Lupta se dă în toată lumea pe spinarea cititorului anonim pe care scriitorul vrea să-l mâe iar o­­mul politic numai să-l amâe. ★ Iată cazul scriitorului francez Maurice Bedel, laureat al pre­miului Goncourt, adică scriitor independent de valoare artistică reală, cavaler al acelei legiuni de premiaţi Goncourt din care fac parte câţiva din cei mai de seamă romancieri ai Franţei contempo­rane şi unul al lumii (Marcel Proust). Maurice Bedel nu se mulţu­meşte, pentru foamea lui intelec­tuală, cu legumele­­Franţei, pe care le-au sădit şi rumegat gene­raţiile scriitoriceşti a cinci­ veacuri literare. A fugit în Norvegia, unde zăpezile îşi au pasiunile lor. Şi s’a întors cu’n roman de moravuri intime. Maurice Bedel poate să n’aibă dreptate din diferite puncte de vedere. Şi­­s’ar putea ca hazar­dul să dea Norvegiei cea mai stră­lucită glorie — generalizând în continent, morala pe care o expe­rimentează, deocamdată, câţiva ti­neri cu ochi albi şi feţe rotunde cu foce blonde, numai între ghe­ţarii Peninsulei. De la longitudi­nea Parisului însă latitudinea mo­rală scando-norvegă, merge oare­cum oblu. De aci scandal. Norvegienii cu simţ politic s’au scandalizat de unghiul de ironie în care au fost prinşi. Maurice Bedel nu se va mai putea duce la Cristiania şi la Stockholm fără a risca să fie asal­tat cu gogoloaie de zăpadă înghe­ţată. Dar Maurice Bedel repetă jocul. La Roma, unde domneşte Musso­lini, schimbările faţă de Paris sunt acum atât de mari încât autorul a găsit material pentru două cărţi deodată. Nici oamenii politici ai I­­taliei n’au fost mai satisfăcuţi de trigonometria critică a romarh­ieru­lui francez. Nu i s’a interzis încă, formal, intrarea în Italia. Dar va mai cuteza oare Bedel — care cu­noaşte consecvenţa în metode a fascismului — de dragul Floren­ţei sau chiar a Veneţiei să se mai apropie de graniţele Italiei?... Nici deghizat în primadonă!... A crezut că va găsi mai multă înţelegere la turci, oameni cari trăesc pe rogojină lângă paradisul perpetuu al mărilor Arhipelagului şi Bosforului, în morfina neîntre­ruptă a cerului oriental. Turcii au cunoscut toate cataclismele isto­riei şi a lor e mai bogată decât a întregului Continent. Cum să nu fie blazaţi şi indiferenţi la critice de cuvinte, a unor cuvinte care nici nu sunt turceşti?... Bedel s’a înşelat. Cartea asupra Turciei a displăcut în asemenea măsură lui Mustafa Kemal încât amicii turci ai scriitorului francez Ta sfătuit­­să nu mai calce prin Istambul, dacă nu vrea să admire vilele in­sulei Prinkipe,­ dela înălţimea spânzurătorii de pe meterezele Vechiului Serai. ★ Bédel e azi în Franţa. Nu e dis­perat că trei ţări cu trei civilizaţii deosebite i-au închis porţile pen­tru vina unor cuvinte care pier ca fumul în bătaia vântului. Conflic­tele — căci e scriitor înnăscut — de până acum sunt departe de a-l amari și descuraja; sunt dovada că ochiul lui a văzut adânc. Broas­(Citiți continuarea în pagina II-a) CHESTIA ZILEI TOT PĂȚIȚII -I PRICEPUT — N’am nici o grijă, st­au bine. — Nu vorbi așa, nici nu știi de unde sare... cără­mida. Congresul Ligii culturale ____ de N. BATZARIA Congresul pe care Liga Cultu­rală îl ţine în zilele acestea la Foc­şani, capătă în anul acesta o în­semnătate, care merită să fie rele­vată. Congresul coincide cu 40 de ani de existenţă ai instituţiei­­ CC are în trecutul ei un bilanţ măreţ şi bogat şi e chemată ca prin ac­tivitatea ei viitoare să rezolve pro­bleme de cea mai mare importan­ţă. In fruntea acestor probleme stă problema „unificării ’sufleteşti“ a cărei însemnătate nici n’are nevoe să fi subliniată. De altfel, şi programul congresu­lui din anul acesta este, prin bo­găţia şi importanţa lui, la înălţi­mea evenimentului ce se sărbăto­reşte. Iată, de pildă, unele puncte din program : a) Se va inaugura monumentul „Semn de hotar“ între Moldova şi Muntenia; b) Se va sărbători de prim mi­nistru Nicolae Iorga, preşedintele Ligii Culturale, cu ocaziunea îm­plinire­­a 1 50 de ani de la naştere ; c) Se vor inaugura nouile loca­luri la Focşani ale liceului de fete şi al Leagănului de copii; d) Se va vizita expoziţia etno­grafică, şcolară şi de artă plastică, înfiinţată cu ocazia congresului la prefectura de judeţ Facem în timp un mare salt îna­poi şi evocăm împrejurările în care, acum­­40 de ani, a luat fiinţă Liga, a cărei denumire complectă este, precum se ştie, „Liga pentru unitatea culturală a tuturor româ­nilor“. Românii din provinciile acum u­­nite pentru totdeauna cu vechiul regat, îndurau grele prigoniri din partea stăpânirilor străine sub care se găseau. Statul român n’avea putinţa să intervie în favoarea lor, iar guver­nele dela Bucureşti se străduiau să întreţină cele mai bune relaţiuni cu guvernele dela car­e pornea asupri­rea românilor subjugaţi. De altfel, ce ar fi putut face mica Românie de atunci împotriva pu­terii de care dispunea fosta ma­­i­arhie austro-ungară sau fosta­ îm­părăţie ar ţarilor­ Rusiei ? In afară de aceasta, un tratat de alianţă lega, prin Berlin, România de imperiul austro-ungar. Dar prigonirea împotriva româ­nilor şi în mod deosebit împotriva intelectualilor români din Ardeal devenea, din­ ce în ce mai aprigă. Era cu neputinţă ca persecuţiile acestea să nu găsească răsu­net şi,sa,nu provoace o reacţiune dincoace de Carpaţi. Guvernul era constrâns de îm­prejurări să-şi înăbuşe durerea şi să se aliie dela orice gest de re­voltă. Insă, ceea ce n’au putut face guvernul şi statul, a făcut socie­tatea, reprezintată prin tineretul u­­niversitar şi prin intelectualii de atunci. Aşa, în Octombrie 1890, are loc prima adunare a tineretului univer­sitar, care işi ridică glasul său de protest contra tiraniei de dincolo de Carpati. Acestei adunări i-au urmat al­tele, până ce în ziua de 24 ianua­rie 1891, Liga işi inaugurează în­ceputul prin „manifestul“ citit în a­­dunarea ţinută intr’o sală a univer­sităţii de către neuitatul Grigore Brâtianu, care a fost sufletul Ligii la începuturile ei. Din acest, manifest pe care îl re­citim cu un sentiment de pioasă e­­moţiune, se desprind adevărul că Liga Culturală,­ contrar învinuirilor ce i-au fost aduse de adversarii ei, n’a fost o asociaţiei de conspi­ratori, aşi că în activitatea ei n’a înţeles, nie­­o­­­dată să­ recur­gă la mijloce şi acte de violenţă. „Liga îşi propune — citim în ma­nifest — să deschidă şi să întreţină necontenit lupta pentru apărarea naţionalităţii noastre, până la înce­tarea acestor persecuţiuni străine secolului nostru şi moravurilor eu­ropene. Ea voeşte ca fraţii noştri (Citiţi continuarea in pagina II-a)

Next