Adevěrul, ianuarie 1932 (Anul 45, nr. 14724-14748)
1932-01-24 / nr. 14742
AHOL 45 No. 14742 Duminică 24 Ianuarie 1932 6 pagini FONDATORI • V. BELDIMAN 1888-1897 IUNNAIUHI. CONST. MILLE 1897—192* [ 750 lei pe un an ABONAMENTE: 380 lei pe 6 Iuni [200 lei pe 3 Iuni In străinătate ii 1 ETI dnbln ■a iul--------» 1 -m 111 Tir BIROURILE: Buuirești, Str. Gajish Miile (Sărindar) Mo. 7—9—11 TELEFOANE: Centrala: 3-2470. Direcţia: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administraţia: 3-2473. D. C. Argetoianu, care rămâne un romantic incorigibil, a declarat presei că s’a dus in străinătate pentru soare. Noi credeam că... pentru parale! NOI Şl SOVIET! O notă apărută în oficiosul d-lui preşedinte al consiliului afirmă că discuţiunile dintre Franţa şi Soviete, pentru încheerea unui pact de neagresiune, „nu prevăd un rezultat favorabil“. Nota adaugă: „este probabil că în acelaş sens se vor încheia şi convorbirile cu România şi Polonia“. In criza in care se sbate conţinentul, este adânc întristător faptul că Rusia nu înţelege să păşească hotărit pe calea unei sincere colaborări internaţionale. Iar pentru situaţia specială pe care o are România faţă de republica sovietică, este cel puţin stranie încăpăţânarea cu care regimul de la Moscova stărueşte asupra unei chestiuni atât de limpezi, cum este problema Basarabiei. Am susţinut zece ani, în şir, reluarea relaţiunilor cu Moscova. Am fost, pentru aceasta acuzaţi de trădare, de pactizare cu Sovietele, am fost decretaţi bolşevici pur şi simplu. Or, iată că — exact in momentul în care se negocia la Riga — d. mareşal Averescu face câteva destăinuiri menite să arate acum, după zece ani, că dreptatea era de partea noastră. Intr’un interview publicat în „Adeverul“ din 17 Ianuarie, d. mareşal Averescu a ţinut să precizeze că — încă din prima guvernare a partidului poporului — d-sa s’a gândit la reluarea legăturilor cu republica sovietică. Moscova atunci, nu avea încă relaţiuni diplomatice cu niciunul din statele europene. Era, prin urmare, dispusă la concesiuni însemnate faţă de noi, ca să obţină o primă recunoaştere din parte-ne. D. mareşal Averescu, care a condus tratativele, declară azi că „foarte puţin a lipsit pentru a se înlătura definitiv neînţelegerile şi a se pune baza unor raporturi normale cu Rusia“. Aşadar politica pe care o susţineam noi, în acel moment — în 1921 — nu era......bolşevism“, cum spuneau cu o patentă rea credinţă adversarii noştri. Ci era politica guvernului, deşi atunci noi nu ştiam acest lucru. Abia azi, după destăinuirea senzaţionala a d-'n? Anaresa! Averescu, abia azi aflăm că guvernul Averescu era pe punctul de a relua legăturile diplomatice cu Rusia. Faptul trebue vârtos subliniat, fiindcă arată, încă odată — dacă mai era nevoe ! — cu ce uşurinţă se aduc, in potentielle de-aci, cele mai grave învinuiri. Căci este în adevăr ciudat ca, susţinând o politică de stat, să fi decretat... vrăşmaş al statului! Dar de ce n’au izbutit tratativele din 1921 ? D. mareşal Averescu spune limpede in Interviewul d-sale : „regele Ferdinand, sfătuit atunci de Ionel Brătianu şi Take Ionescu, nu era partizanul unei înţelegeri cu Sovietele“. „Universul“ s’a crezut îndreptăţit să desraintă afirmaţia d-lui mareşal Averescu. D-sa a răspuns prin scrisoarea, pe care am publicat-o eri şi care aduce — in această privinţă — precizări extrem de importante. Vorbind de tratativele duse de d. Filaliu, sub directa conducere a d-lui mareşal Averescu. d-sa spune : „Obiectul de căpetenie al negocierilor a fost Basarabia“ şi adaugă că , întorcându-se Take Ionescu, care deţinea departamentul externelor, acesta „a schimbat macazul". S-ar părea că negocierile pe chestia Basarabiei erau foarte avansate şi aveau un curs favorabil nouă, căci d. mareşal spune: „Ultimul raport de la Varşovia al împuternicitului nostru, primit de mine, şi care raport se găseşte în dosarul negocierilor, este un document de o extremă importanţă pentru noi. El a atârnat foarte mult în cumpănă, când am obţinut ratificarea din partea Italiei". Faptul este cu atât mai important, cu cât d. mareşal Averescu declară că dacă ar fi avut „sprijinul regelui”, s’ar fi produs o remaniere a guvernului (adică ar fi ieșit Take Ionescu din minister), și în acest caz, „chestiunea Basarabiei ar fi fost mult probabil, dacă nu chiar sigur, închisă definitiv“. De ce Take Ionescu a făcut o politică opusa aceleia pe care o făcea preşedintele consiliului ? Poate că avea anume sugestii din afară, care pe Take Ionescu l-au influenţat mai mult decât pe d. mareşal Averescu. Am ţinut să stăruim asupra precizărilor d-lui Averescu, nu numai pentrucă ele reliefează dreptatea punctului nostru de vedere din 1921, — dar pentrucă lămuresc un important capitol din istoria politică a României postbelice. Ad. NOTE CEFERIŞTII vor primi „certificate de nutriment“. ...In lipsă de nutriment. * OFICIOSUL guvernului ne spune că „un singur cuvânt de la un om de treabă care e şi un om bine crescut poate opri pe povârnişul greşelii şi pe cel mai încrezut dintre politicianii la putere“. Vra să zică — luăndu-l cu binișorul — poate vom convinge guvernul să se retragă... ★ DIN „Neamul Românesc“: „Restabilirea valorilor este misiuneaguvernului actual“. Exemplu: numirea d-lui Buzdugan ca subsecretar de stat... * IATĂ lozinca guvernului, apărută în ziarul d-lui Iorga: „Crede și te vei mântui“. Adică: — Crede, cetăţene, că ai un guvern bun... şi salvarea-i gata! ★ MINISTERUL Instrucţiunii pune la dispoziţia învăţătorilor broşuri relative la cultivarea plantelor medicinale. ...Pentru a-i tămădui de mizerie fiziologică? ★ ELVEŢIA ne întreabă: Cuţit am soluţionat problema premiilor şcolare? Foarte simplu: desfiinţând şcolile. NU există nemulţumiri, — spune „Neamul Românesc“, dintre „iorghişti“ şi „argetoianişti“. ...Ci intre d-nii Iorga şi Argetoianu. Glose politice... VREMEA -' ------------------Are dreptate d. Victor Slăvescu. Se pierde o vreme preţioasă in experimentări cari, pentru cei clarvăzători, erau dinainte condamnate. Vremurile de acum cer, pentru a se putea face ceva bun, încordări maxime, solidarizări cât mai multe, competinţi cât mai numeroase, adversităţi cât mai puţine. In loc de aceasta, ni s’a hărăzit o guvernare a cărei denumire a variat, dar al cărei rezultat a fost unul şi acelaşinul. Avem un guvern care a fost, rând pe rând, al uniunei naţionale, tehnicieni, specialişti, echipă de lucru. Guvern de uniune naţională? Care? Guvernul care a provocat cele mai mari adversităţi politice? Guvernul combătut de unanimitatea partidelor? Guvern de tehnicieni şi specialişti? Cine? Guvernul care cuprinde pe d-nii Meteş, Cristi, Buzdugan şi atâţia nepotriviţi unde au fost puşi? Un guvern politic, care îşi numeşte miniştrii pe baze de adeziune, — mai poate fi înţeles, când ar lua elemente deplasate din punct de vaiere al pregătirii speciale. Dar un guvern de specialişti cu d. Buzdugan la industrie! Se poate? Guvern de echipă de lucru. Se lucrează — dar cum se lucrează și ce se lucrează? Efectele se cunosc. Este cineva care ridică mâna pentru? Vreme pierdută — are dreptate d. Slăvescu. Cât o vom mai pierde oare? Și nu cumva întârzierea va însemna un mare rău?. VALORILE „Viitorul“ cere restabilirea valorilor. Noi am spune: reinstaurarea valorilor. Adevărul este că ceia ce se petrece în conducerea acestei ţări are un singur sens: să înlătură tot ce este valoare şi se compromite însăşi ideia de conducere. Teribilă greşală. Când un popor işi pierde încrederea în conducători, când, cu alte cuvinte, se rupe linia de legătură dintre guvernanţi şi guvernaţi, — atunci acel popor devine accesibil tuturor anarhiilor şi susceptibil de toate surprizele. Decât un lucru. Nu se poate şi nu trebue avut in vedere numai greşelile unora dintre conducători. Restabilirea valorilor nu depinde numaide cerinţa ca un anume sistem să înceteze. Ea trebue să provie şi din afirmaţiunea de voinţă a valorilor; din activarea lor; ea trebue să izvorească din hotărârea ca valorile să nu se lase nici încălecate, nici obijduite, nici nesocotite. Rolul valorilor în politică este strâns legat şi de curajul cu care ele se afirmă în politică. Cine se lasă călcat în picioare ,nu poate ajunge la punctul de comandă. Iar cine se crede o valoare, dar nu ştie să fie la înălţimea cerinţelor din punctul de vedere al bărbăţiei şi curajului; cine preferă situaţiile comode, — toţi aceia nu au şi nu pot vorbi de dreptul de restabilire a valorilor. Să se pornească o acţiune de higiena politică. In lături mediocrităţile! Dar şi valorile să ştie să înfrunte primejdiile. Sever Tortura funcţionarilor O comisiune lucrează la armo- I nizarea salariilor şi a funcţiunilor. Această comisiune — care lucrează pe lângă Ministerul de Finanţe — mai are îndatorirea de a cerceta „toate numirile şi înnaintările făcute de a ctâţiva ani în instituţiile statului“. Vra să zică, salariile şi funcţiunile vor fi armonizate. Iar cei numiţişi înaintaţi în ultimul timp vor fi , supuşi la o severă verificare. înainte de alcătuirea şi de votarea bugetului, slujbaşii — lăsaţi la discreţia ştirilor referitoare la soarta lor — au trăit câteva luni de panică. Nimeni nu ştia dacă statul îl mai menţine in post. Toţi se aşteptau la radicale micşorări de salar. In sfârşit, după mari discuţii în presă şi în parlament, şi în urma unei mişcări funcţionăreşti, lefurile au fost micşorate cu un anumit coeficient. Acest coeficient atinge chiar minimul de existenţă. Intre suprimarea funcţionarilor şi reducerea lefurilor, guvernul a ales ultima soluţie — cea mai omenoasă. Dar, odată fixat asupra soluţiei, statul ar fi trebuit să se mulţumească cu dânsa şi să lase pe slujbaşi în pace — o primenire a cadrelor lor, printr’un nou sistem de organizare, rămânând pentru timpuri mai liniştite. După ce funcţionarii au fost supuşi la tortură timp îndelungat, astăzi — peste stabilirea noului sacrificiu — se ridică chestia revizuirii numirilor şi înaintărilor. Operaţia în discuţie alarmează pe toţi funcţionarii. Oricând un biurocrat chiţibuşar poate descoperi un ridicol viciu de formă împotriva unei numiri sau a unei înaintări. Nici un funcţionar nu-i sigur de situaţia lui. Triarea funcţionarilor — legal şi ilegal numiţi — poate arunca pe drumuri un mare număr de familii. Şi nu slujbaşii nedestoinici şi incorecţi vor cădea victimă viciilor formale — ci oricare funcţionar, chiar cel mai de ispravă, la întâmplare... In complicatul mecanism birocratic, năpădit de felde fel de legi, regulamente, decizii, ordonanţe, etc., — peste care se întinde o rutină mucegăită, — membrii unei comisiuni de verificare a titlurilor oricând vor descoperi cu uşurinţă „temeiuri de fapt şi de drept“ pentru anularea unei decizii de numire şi de iinaintare. In ce condiţii se va face triajul funcţionarilor? Oricât de valoroase şi de bine intenţionate ar fi elementele care formează ^omisiunea de triaj, — având însă în vedere moravurile noastre politice şi administrative, — credem că nu spiritul de dreptate va fi criteriul de triare, ci dimpotrivă patima de toate felurile, favoritismul, interesul electoral, etc. Şi atunci triarea poate însemna scoaterea din slujbe a funcţionarilor puşi de fostul regim şi înlocuirea lor cu oameni devotaţi regimului actual. Iar această operaţie samavolnică, în loc să se manifeste ca atare prin călcarea statutului funcţionarilor, este prezentată de guvern — ca o operă de dreaptă întronare a legii.. Aparenţele sânt, într’adevăr, salvate. Dar dacă vrem să aflăm ce se găseşte dincolo de aparenţe? Oricând o astfel de revizuire a funcţionarilor este un act de cruzime faţă de unii. In împrejurările actuale insă, scoaterea unui funcţionar din slujbă este aproape echivalentă cu o condamnare la mizerie. Un slujbaş,eşit din post, nu mai găseşte nicăeri întrebuinţare, întreprinderile particulare îşi licenţiază, şi ele, personalul. Dar ţine guvernul cu tot dinadinsul să verifice baza legală a oricărui lucru din ţara românească? Atunci un domeniu vast i se întinde înainte. Anchetatorii vor avea ce face timp de ani întregi. Numai după ce multe rândueli şi rosturi vor fi scrupulos ’cercetate , va veni şi rândul micilor metehne de la baza numirilor şi înaintărilor funcţionăreşti in instituţiunile de statin practica unei sănătoase guvernări intră şi resodul situaţiilor stabilite. Pentru viitor, guvernanţii au la dispoziţie tin vast câmp de activitate... unde orice severitate poate intra în funcţiune. Trecutul însă merită alt tratament — tocmai pentru liniştea clipei de faţă şi pentru un spor de muncă in viitor. M. Sevastos DRAGOSTEA DE ŞCOALĂ In magistrala lucrare „Contribuţie la munca pentru ridicarea poporului“, lucrare de care am mai avut ocazia să ne ocupăm, d. Spiridon Petrescu, autorul ei, constată, intemeiat pe cercetări personale şi pe fapte concrete, că fii de săteni „se duc cu groază la şcoală“. O groază care îşi are obârşia în vechile metode de învăţăturii ale dascălilor de odinioară, cari înlocuiau treptele formale, recomandate de marii pedagogi, prin „trepte de o formalitate sălbatică“. Bătaia, deseori până la sânge, acea bătae despre care nu ştim cine a scornit minciuna că „e ruptă din raiu“, era socotită drept mijlocul cel mai eficace de a forma educaţia copilului şi de a îl îndemna să fie stăruitor la învăţătura de carte. Din această puţin frumoasă stare de fapt îşi trage origina expresiunea populară „te-oi învăţa eu“, precum şi ameninţarea cu care sătenii sperie pe copiii în vârstă mică : „Te-oi da eu la şcoală!“ Aşa se face că, precum ne spune d. Spiridon Popescu, când copilul merge pentru întâia dată la şcoală, adus de mână, „este mai mult mort decât viu“. Desigur, astăzi situaţia este în privinţa aceasta schimbată. Bătaia interzisă strict prin lege, nu se mai practică in şcoală sau se practică foarte rar şi ca o excepţie. Totuşi, nu se poate spune că astăzi toţi copiii merg la şcoală cu un sentiment ele dragoste. Intre orele petrecute in clasă, unde in afară de obligaţia de a se căzni pentru însuşirea unor cunoştinţe, sunt ţinuţi sub supravegherea şi constrângerea continuă, şi mtre orele petrecute în libertate, acasă sau afară la aer liber şi in tovărâş^vesilă a prietenilor de joc...’uA!Jur că preferă pe aceasta din urmă — ceea ce, de altfel, este cât se poate de explicabil. Sosirea zilelor de sărbători şi de vacanţă este salutată de copii cu un sentiment de uşurare şi cu adevărate explozii de bucurie. Adevărul acesta este valabil şi pentru persoanele mari, foarte mulţumite când se pot sustrage muncii obligatorii de toate zilele. De aceea, una din problemele importante ce se pune pentru aceia în sarcina cărora cade educaţia şi instrucţia copiilor, este problema de a face şcoala cât mai simpatică şi mai atrăgătoare pentru frecventatorii ei. Tot pentru acelaş motiv ne permitem să credem că dispoziţia ministerului de instrucţie, care obligă pe toţi elevii şcoalelor secundare să stea în fiecare zi la şcoală două ore în plus, pentru ca în timpul acesta băieţii să înveţe o meserie, iar fetele să-şi cultive „simţul gospodăresc“, îngreuiază, în loc de a uşura problema. Dragostea de şcoală slăbeşte până la stingere, in schimb, desvoltânduse şi intărindu-se sentimentul de repulsiune, pentru şcoală, care îi obligă pe copii să stea 7 ore şi jumătate în aerul viciat al sălilor de clasă şi supuşi în continuu unei severe constrângeri. Socotim de prisos să relevăm influenţa dăunătoare ce asemenea măsură are asupra sănătăţii copilului, asupra formării şi desvoltării sale fizice. Iar faptul că, aşa cum a arătat „un părinte necăjit“ în scrisoarea apărută în „Dimineaţa“, copii în vremea aceasta, în loc de a avea parte de o mâncare caldă şi sănătoasă, sunt reduşi să-şi amăgească foamea cu ceva uscături aduse de acasă, constitue un nou element de slăbire a sănătăţii, de oprire a desvoltării lor fizice. Dar măsura ministerului de instrucţie prezintă şi din alt punct de vedere un inconvenient, care, mai ales in vremurile de azi de cumplită sărăcie, trage foarte greu în cumpănă. Anume, obligaţia pentru părinţi de a da copiilor mâncare în ghiozdan constitue un important spor de «heliu....», tiii », tocmai lesne sâ-i facă faţă. Pentru toate aceste motive socotim că se impune să se revină asupra dispoziţiei prin care elevii şcoalelor secundare sunt obligaţi să stea la şcoală de la orele 7 dimineaţa până la orele 2 juni. după amiază. N. Batzaria Asociaţia cântăreţilor eclesiastici a făcut, la biserica din Lucaci, pomenirea lui Anton Pann. De astă dată a fost comemorat nu „finul Pepetei cel isteţ ca un proverb". Ci elevul şi tălmăcitorul în româneşte al serdarului Dionisache Fotino, dascăl şi autor de „muzichie". In 1819, în tiparul lui Petre Efestul dela Sfântul Nicolae din Şelari, Anton Pann a dat la iveală cântările bisericeşti ce se zic la liturghie după sfinţirea darurilor şi cari se numesc: Axioane Cuvine-se cu adevărat să-l socotim ca un premergător al muzicei bisericeşti române. Ei „s’a sârguit a români“ (adică a traduce în româneşte) cartea ce cuprinde cântările de prea-mărire a Treimei şi căreia, după imn termen grecesc, i se zice: Doxatar. Opera aceasta, în trei tomuri, a tipărit-o ca să dea cântăreţilor putinţa de „a dobândi ştiinţă desăvârşită în cele opt glasuri“ şi pentru a-i înlesni „să ajungă in stare de a revărsa din grumazul lor, fără împiedecare, buna potrivire a glasului la întâmpinare a orice fel de zicere în cântarea singurglasnicului". Şi cântările împărtăşirii şi cele cari se înalţă spre lauda heruvimilor, le-a prelucrat și tipărit cu grijă intr’al său „Heruvico,chino, nicar". Iar din gramatica melodică pe care a predat-o la seminarul metropolitan, a alcătuit „Bazul teoretic si practic al muzicei bisericești". (Bazul, adică: baza; nu cum unii biobliografi au crezut că e vorba de: basul muzicei). Terminologiei muzicale,ritoriceşti neo-eline a căutat să-i dea echivalente româneşti, recurgând uneori la adevărate perifraze. Ir, predosloviile sale povăţuind pe cititori „să nu se dedee moliciunii“, adaogă modest în versuri naive: A »o sfătui cutez — Că aceste’n lumea mare Le-am cunoscut prin cercare Cel ce mă supt,însemnez. Pentru faptul ele a fi contribuit — unul dintre cei dintâi — ca muzica bisericească română să fie „cu înţeles şi cu dulceaţă în auzul ascultătorilor“, cântăreţii bisericeşti şi-au adus cu duioşie aminte de dânsul în ziua prăznuirii cuviosului Antonie cel Mare. R. L. CARNETUL NOSTRU Elevul lui Dionisie Fotino FONDAŢIUNEA ROCKEFELLER de Dr. SABIN MANUILA Istoria omenirii nu cunoaşte nici o activitate a unei societăţi sau asociaţiuni de orice fel, care, organizată prin voinţa unei singure persoane şi prin mijloacele materiale puse la dispoziţie din avutul personal, să fi influenţat — prin acţiunea ei — evoluţiunea omenirii, într’o măsură comparabilă cu cea pe care a obţinut-o Fondaţiunea Rockefeller. Această fondaţiune merită recunoştinţa şi admiraţia lumii întregi, nu pentru faptul că este cea mai mare fondaţiune existentă astăzi în omenire, ci mai ales pentru scopul pe care-l urmăreşte şi pentru metoda prin care întemeietorul ei a înţeles să realizeze idealul propuis! In anul 1913, John Davis Rockefeller crează o fondaţiune care-i poartă numele, cu scopul de „a lucra pentru buna stare a omenirii, in toate părţile globului“. Ideea aceasta, vagă şi generală la prima vedere, devine însă extrem de complicată şi fecundă la punerea ei în practică. Intr’adevăr, a găsi mijloacele cele mai eficace pentru a ridica buna stare a omenirii, care numără aproape două miliarde de suflete, prin întrebuinţarea dobânzilor unui capital de 167 milioane dolari — care era capitalul iniţial al Fondaţiunii Rockefeller — este o problemă care, pe drept cuvânt, a cerut eforturile intelectuale îndelungate ale celor mai de seamă oameni ai epocii noastre. Şi nu se poate contesta că aceste străduinţi au fost încununate de succes. Intemeetorul fondaţiunii a putut avea astfel marea satisfacţie de a vedea mărindu-se valoarea capitalului fondaţiunii şi prin extrem de preţiosul aport, adus sub forma unei metode ingenioase de întrebuinţare a acestui capital. Oricine meditează asupra activităţii fondaţiunii Rockefeller, o apropie de cea mai mare fondaţiune europeană, de fondaţiunea Nobel. Această apropiere poate părea firească în formă. Există totuşi o deosebire fundamentală între aceste două instituţii, în ceea ce priveşte scopul lor. Anume: Nobel a creat un fond din ale cărui dobânzi se acordă personalităţilor excepţionale, adică celor ce au creat , opere nemuritoare. Acest premiu este, prin urmare, o recompensă, care implică în sine consacrarea definitivă a celor mai proeminente personalităţi din toate ţările lumii. El reprezintă pentru aceste personalităţi, premiate pentru opera lor trecută, o distincţiune valoroasă, mai mult de ordin moral, iar faptul că premiul Nobel se acordă personalităţilor trecute de apogeu, nu mai înseamnă un stimulent material pentru cel premiat. Aceasta se vede, şi din faptul că numeroase persoane premiate s-au mulţumit numai cu consacrara morală şi culturală pe care acest premiu o reprezintă ,suma cedând-o pentru scopuri de binefacere. Rezultă de aci că premiul Nobel, deşi stârneşte entuziasmul publicului, este aproape întotdeauna tardiv şi inutil materialiceşte. * Fondaţiunea Rockefeller are însă principii de bază cu totul opuse. Ea nu acordă premii, nu consacră şi nu crează celebrităţi. Ea cercetează însă durerile şi suferinţele omenirii. Eforturile fundaţiei se îndreaptă spre descoperirea talentelor, cari, puse în valoare, ar putea aduce maximum de servicii pentru propăşirea omenirii. Ea urmăreşte ca, prin fiecare centimă dată din fondurile sale, să stimuleze creara de valori, cari să se multiplice la infinit. Fondaţiunea Rockefeller tinde, şi reuşeşte, ca prin cele aproximativ 17 milioane dolari cheltuite de ea anual pentru îmbunătăţirea stării omeneşti, să stimuleze alte fonduri mai mari, prin cari să se realizeze idealul urmărit de John Rockefeller. Principiul fundamental şi pârghia succesului activităţii fondaţiunii Rockefeller o formează colaborarea, ale cărei principii călăuzitoare s’au cristalizat prin activitatea intensivă a fondaţiunii. Graţie colaborării, fondaţia a putut urmări în mod practic programul ce şi-a propus, reuşind ca după epoca de trasare a programului positiv, să ajungă (Citiți continuarea în pag. II-a) NA ZBAŢII NEPREVĂZUTUL Un cititor toe comunică următoarea strofă din opera, poetică a d-lui Ion Buzdugan : Eu aş vrea să fiu o stană... Eu aş vrea să fiu o piatră... Eu, aş vrea să fiu o floare... Eu aş vrea să fiu izvorul... ...Numai subsecretar de stat la industrie şi comerţ nu s’a gândit să fie felicele d. Buzdugan! Kix CHESTIA ZILEI DEMISIA D-LUI METES — Ai văzut că a plecat unul din guvern ? — Btine-bine; dar vorba-i: cu o floare nu se face primăvară! Operile de asistenţă, socială în apus de GEORGE SOLOMONESCU Magistrat Nu mă voiu ocupa lu acest articol de modul cum sunt organizaţii sau cum funcţionează operile de asistenţă socială pe cari le-am văzut în cele câteva ţări din apus, pe unde m’am oprit ca să mă informez. Spaţiul unui articol de ziar, oricât de ospitalier, ar fi, nu permite această extindere. Şi apoi, cred că n’ar fi nici aşa de interesant. Mai interesant , cred, să încerc să redau pe scurt câteva din directivele după cari se desfăşoară activitatea pe tărâmul asistenţei sociale în aceste ţări, cu atât mai mult cu cât aceste directive constituiesc, se pare, noui orientări în acest domeniu de politică socială. Ceea ce se impune în primul rând atenţiei, este sprijinul pe care statul îl acordă operilor de binefacere. Nu e vorba de sprijinul material care suferă peste tot din cauza crizei. E vorba de sprijinul pe care-l acordă oficialitatea,fie stimulând şi susţinând iniţiativa privată, fie colaborând direct cu ea prin organele sale. Colaborarea e mai accentuată în Austria şi Germania. La Berlin — de pildă — societăţile de asistenţă a minorilor fie deliquenţi (die Fursogerziehung anstalten), fie nedeliquenţi (die Wohlfahrtstelle) funcţionează ca oficii publice, cu funcţionari publici secondaţi de persoane particulare, care îşi oferă benevol şi onorific serviciile lor. Fiindcă germanii sunt de părere ca iniţiativa privată nu e nici statornică, nici destul de eficace. In Franţa şi Elveţia amestecul oficialităţii e mult mai restrâns. Iniţiativa particulară e lăsată în cele mai multe din organizaţiile de binefacere, să lucreze singură. Ea apelează la concursul oficialităţii numai în caz de nevoie. In Belgia, colaborarea se manifestă prin participarea efectivă a oficialităţii, alături de particulari, la înjghebarea şi la funcţionarea operilor de binefacere. Funcţionarii publici, evident cei în grija cărora cade asistenţa socială, sunt membrii activi sau onorifici a celor mai multe din aceste opere. Sistemul belgian pare a fi cel mai bun- El nu e nici rece şi birocrat ca cel german, nici capricios şi netrainic ca cel francez. El are şi căî:' dura şi familiaritatea de care are nevoie o operă de binefacere şi siguranţa zilei de mâine, de care are nevoie orice întreprindere. * Se observi apoi, aproape peste totul, reviriment în opera de asistenţă socială. Asistenta pare a părăsi pe bătrâni, pentru a se ocupa mai mult de copii. Protecţia copilului a luat mare desvoltare, aşa de mare, încât s’a ajuns la constatarea că nu se mai poate lucra eficace, decât printr’o cât mai mare specializare a operilor ce se ocupă de ele. Unele îngrijesc de nouii născuţi, altele de copii dificili — anormali, — altele de cei moralmente abandonaţi sau maltrataţi, de infractori, deliquenţi, etc., etc. Demne de menţionat găsesc ca sunt căminurile populare pentru copii, înfiinţate prin cartierele de lucrători, în centrele mari industriale. Am văzut un asemenea cămin la Viena. Poartă numele englezesc „Settlement” şi e instalat într’o clădire impozantă pe Otakring. Lucrătorii îşi aduc aici copii dimineaţa, când pleacă la lucru, pentru a nu-i lăsa singuri acasă sau pe drumuri şi îi iau seara, când se întorc de la lucru. Settlement-ul ţine loc de cămin părintesc, iar îngrijitoarele de ,,Ersatzmutter”, cum le numea directoarea căminului. ★ Asistenţa are în aceste tari un pronunţat caracter preventiv şi curativ. Nu se ocupă numai de mizeria corporală, ci multe din ele îşi consacră activitatea pentru a combate şi vindeca insuficienţele mintale ale patronaţilor, pentru a-i reda sănătoşi societăţii sau pornirile antisociale ca lenea, parazitismul, pentru a-i putea reintercala la organismul social. Aşadar, o încercare de readaptare a vagabonzilor şi cerşetorilor şi a anormalilor. La aceasta tinde oficiul de readaptare socială din Bruxelles, prin numeroasele sale clinici ataşate aproape tuturor coloniilor de binefacere. Acelaș scop îl urmărește și cîini-1Citit! continuarea în pag. II-a) ★