Adevěrul, ianuarie 1932 (Anul 45, nr. 14724-14748)

1932-01-24 / nr. 14742

AHOL 45­­ No. 14742 Duminică 24 Ianuarie 1932 6 pagini FONDATORI • V. BELDIMAN 1888-1897 IUNNAIUHI. CONST. MILLE 1897—192* [ 750 lei pe un an ABONAMENTE: 380 lei pe 6 Iuni [200 lei pe 3 Iuni In străinătate ii 1 ETI dnbln ■a iul--------» 1 -m 111 Tir BIROURILE: Buuirești, Str. Gajish Miile (Sărindar) Mo. 7—9—11 TELEFOANE: Centrala: 3-2470. Direcţia: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administraţia: 3-2473. D. C. Argetoianu, care rămâne un ro­mantic incorigibil, a declarat presei că s’a dus in străinătate pentru soare. Noi credeam că... pentru parale! NOI Şl SOVIET!­ O notă apărută în oficiosul d-lui preşedinte al consiliului afirmă că discuţiunile dintre Franţa şi So­viete, pentru încheerea unui pact de neagresiune, „nu prevăd un re­zultat favorabil“. Nota adaugă: „este probabil că în acelaş sens se vor încheia şi convorbirile cu Ro­mânia şi Polonia“. In criza in care se sbate conţi­nentul, este adânc întristător faptul că Rusia nu înţelege să păşească hotărit pe calea unei sincere cola­borări internaţionale. Iar pentru si­tuaţia specială pe care o are Ro­mânia faţă de republica sovietică, este cel puţin stranie încăpăţânarea cu care regimul de la Moscova stă­­rueşte asupra unei chestiuni atât de limpezi, cum este problema Ba­sarabiei. Am susţinut zece ani, în şir, re­luarea relaţiunilor cu Moscova. Am fost, pentru aceasta acuzaţi de tră­dare, de pactizare cu Sovietele, am fost decretaţi bolşevici pur şi sim­plu. Or, iată că — exact in momen­tul în care se negocia la Riga — d. mareşal Averescu face câteva des­­tăinuiri menite să arate acum, după zece ani, că dreptatea era de par­tea noastră. Intr’un interview publicat în „A­­deverul“ din 17 Ianuarie, d. mare­şal Averescu a ţinut să precizeze că — încă din prima guvernare a par­tidului poporului — d-sa s’a gândit la reluarea legăturilor cu republica sovietică. Moscova atunci, nu avea încă relaţiuni diplomatice cu nici­­unul din statele europene. Era, prin urmare, dispusă la concesiuni în­semnate faţă de noi, ca să obţină o primă recunoaştere din parte-ne. D. mareşal Averescu, care a con­dus tratativele, declară azi că „foarte puţin a lipsit pentru a se înlătura definitiv neînţelegerile şi a se pune baza unor raporturi nor­male cu Rusia“. Aşa­dar politica pe care o susţineam noi, în acel mo­ment — în 1921 — nu era......bol­şevism“, cum spuneau cu o patentă rea credinţă adversarii noştri. Ci era politica guvernului, deşi atunci noi nu ştiam acest lucru. Abia azi, după destăinuirea senzaţionala a d-'n? Anaresa! Averescu, abia azi aflăm­ că guvernul Averescu era pe punctul de a relua legăturile diplo­­matice cu Rusia. Faptul trebue vâr­tos subliniat, fiindcă arată, încă o­­dată — dacă mai era nevoe ! — cu ce uşurinţă se aduc, in potentielle de-aci, cele mai grave învinuiri. Căci este în adevăr ciudat ca, sus­ţinând o politică de stat, să fi de­cretat... vrăşmaş al statului! Dar de ce n’au izbutit tratati­vele din 1921 ? D. mareşal Avere­scu spune limpede in Interviewul d-sale : „regele Ferdinand, sfătuit atunci de Ionel Brătianu şi Take Ionescu, nu era partizanul unei în­ţelegeri cu Sovietele“. „Universul“ s’a crezut îndreptăţit să desraintă afirmaţia d-lui mareşal Averescu. D-sa a răspuns prin scri­soarea, pe care am publicat-o eri şi care aduce — in această privinţă — precizări extrem de importante. Vorbind de tratativele duse de d. Filaliu­, sub directa conducere a d-lui mareşal Averescu. d-sa spu­ne : „Obiectul de căpetenie al ne­gocierilor a fost Basarabia“ şi a­daugă că , întorcându-se Take Io­nescu, care deţinea departamentul externelor, acesta „a schimbat ma­cazul". S-ar părea că negocierile pe chestia Basarabiei erau foarte avansate şi aveau un curs favora­bil nouă, căci d. mareşal spune: „Ultimul raport de la Varşovia al împuternicitului nostru, primit de mine, şi care raport se găseşte în dosarul negocierilor, este un docu­ment de o extremă importanţă pen­tru noi. El a atârnat foarte mult în cumpănă, când am obţinut ratifi­carea din partea Italiei". Faptul este cu atât mai impor­tant, cu cât d. mareşal Averescu declară că dacă ar fi avut „sprijinul regelui”, s’ar fi produs o remaniere a guvernului (adică ar fi ieșit Take Ionescu din minister), și în acest caz, „chestiunea Basarabiei ar fi fost mult probabil, dacă nu chiar sigur, închisă definitiv“. De ce Take Ionescu a făcut o politică opusa a­­celeia pe care o făcea preşedintele consiliului ? Poate că avea anume sugestii din afară, care pe Take Io­nescu l-au influenţat mai mult de­cât pe d. mareşal Averescu. Am ţinut să stăruim asupra pre­cizărilor d-lui Averescu, nu numai pentrucă ele reliefează dreptatea punctului nostru de vedere din 1921, — dar pentrucă lămuresc un important capitol din istoria politică a României post­belice. Ad. NOTE CEFERIŞTII vor primi „certifi­cate de nutriment“. ...In lipsă de nutriment. * OFICIOSUL guvernului ne spu­ne că „un singur cuvânt de la un om de treabă care e şi un om bine crescut poate opri pe povârnişul greşelii şi pe cel mai încrezut din­tre politicianii la putere“. Vra­ să­ zică — luăndu-l cu bini­­șorul — poate vom convinge gu­vernul să se retragă... ★ DIN „Neamul Românesc“: „Re­stabilirea valorilor este misiunea­­guvernului actual“. Exemplu: numirea d-lui Buz­dugan ca subsecretar de stat... * IATĂ lozinca guvernului, apă­rută în ziarul d-lui Iorga: „Crede și te vei mântui“. Adică: — Crede, cetăţene, că ai un guvern bun... şi salvarea-i gata! ★ MINISTERUL Instrucţiunii pu­ne la dispoziţia învăţătorilor bro­şuri relative la cultivarea plante­lor medicinale. ...Pentru a-i tămădui de mizerie fiziologică? ★ ELVEŢIA ne întreabă: Cuţit am soluţionat problema premiilor şcolare? Foarte simplu: desfiinţând şco­lile.­­ NU există nemulţumiri, — spu­ne „Neamul Românesc“, d­intre „iorghişti“ şi „argetoianişti“. ...Ci intre d-nii Iorga şi Arge­toianu. Glose politice... VREMEA -' ------------------­Are dreptate d. Victor Slăvescu. Se pierde o vreme preţioasă in experimentări cari, pentru cei clar­văzători, erau dinainte con­damnate. Vremurile de acum cer, pentru a se putea face ceva bun, încor­dări maxime, solidarizări cât mai multe, competinţi cât mai nume­roase, adversităţi cât mai puţine. In loc de aceasta, ni s’a hărăzit o guvernare a cărei denumire a variat, dar al cărei rezultat a fost unul şi acelaşi­nul. Avem un guvern care a fost, rând pe rând, al uniunei naţio­nale, tehnicieni, specialişti, echipă de lucru. Guvern de uniune naţională? Care? Guvernul care a provocat cele mai mari adversităţi politice? Guvernul combătut de unanimi­tatea partidelor? Guvern de tehnicieni şi specia­lişti? Cine? Guvernul care cuprin­de pe d-nii Meteş, Cristi, Buzdu­gan şi atâţia nepotriviţi unde au fost puşi? Un guvern politic, care îşi numeşte miniştrii pe baze de adeziune, — mai poate fi înţeles, când ar lua elemente deplasate din punct de vaiere al­­ pregătirii speciale. Dar un guvern de spe­cialişti cu d. Buzdugan la indus­­trie! Se poate? Guvern de echipă de lucru. Se lucrează — dar cum se lucrează și ce se lucrează? Efectele se cu­nosc. Este cineva care ridică mâna pentru? Vreme pierdută — are dreptate d. Slăvescu. Cât o vom mai pierde oare? Și nu cumva întârzierea va însemna un mare rău?. VALORILE „Viitorul“ cere restabilirea va­lorilor. Noi am spune: reinstaura­­rea valorilor. Adevărul este că ceia ce se pe­trece în conducerea acestei ţări are un singur sens: să înlătură tot ce este valoare şi se compromite însăşi ideia de conducere. Teribilă greşală. Când un popor işi pierde încrederea în conducă­tori, când, cu alte cuvinte, se rupe linia de legătură dintre guvernanţi şi guvernaţi, — atunci acel popor devine accesibil tuturor anarhiilor şi susceptibil de toate surprizele. Decât un lucru. Nu se poate şi nu trebue avut in vedere numai greşelile unora dintre conducă­tori. Restabilirea valorilor nu de­pinde numai­­de cerinţa ca un a­­nume sistem să înceteze. Ea tre­­bue să provie şi din afirmaţiunea de voinţă a valorilor; din activa­rea lor; ea trebue să izvorească din hotărârea ca valorile să nu se lase nici încălecate, nici obijduite, nici nesocotite. Rolul valorilor în politică este strâns legat şi de curajul cu care ele se afirmă în politică. Cine se lasă călcat în picioare ,nu poate ajunge la punctul de comandă. Iar cine se crede o valoare, dar nu ştie să fie la înălţimea cerinţe­lor din punctul de vedere al băr­băţiei şi curajului; cine preferă situaţiile comode, — toţi aceia nu au şi nu pot vorbi de dreptul de restabilire a valorilor. Să se pornească o acţiune de hi­giena politică. In lături mediocri­tăţile! Dar şi valorile să ştie să înfrunte primejdiile. Sever Tortura funcţionarilor O comisiune lucrează la armo- I nizarea salariilor şi a funcţiuni­lor. Această comisiune — care lu­­crează pe lângă Ministerul de Finanţe — mai are îndatorirea de a cerceta „toate numirile şi în­­naintările făcute de a ctâţiva ani în instituţiile statului“. Vra­ să­ zică, salariile şi funcţiu­nile vor fi armonizate. Iar cei nu­miţi­­şi înaintaţi în ultimul timp vor fi , supuşi la o severă verifi­care. înainte de alcătuirea şi de vo­tarea bugetului, slujbaşii — lăsaţi la discreţia ştirilor referitoare la soarta lor — au trăit câteva luni de panică. Nimeni nu ştia dacă statul îl mai menţine in post. Toţi se aşteptau la radicale micşorări de salar. In sfârşit, după mari discuţii în presă şi în parlament, şi în urma unei mişcări funcţionăreşti, lefurile au fost micşorate cu un a­­numit coeficient. Acest coeficient atinge chiar minimul de exis­tenţă. Intre suprimarea funcţionarilor şi reducerea lefurilor, guvernul a ales ultima soluţie — cea mai o­­menoasă. Dar, odată fixat asupra soluţiei, statul ar fi trebuit să se mulţu­mească cu dânsa şi să lase pe sluj­başi în pace — o primenire a ca­drelor lor, printr’un nou sistem de organizare, rămânând pentru timpuri mai liniştite. După ce funcţionarii au fost supuşi la tortură timp îndelungat, astăzi — peste stabilirea noului sacrificiu — se ridică chestia re­vizuirii numirilor şi înaintărilor. Operaţia în discuţie alarmează pe toţi funcţionarii. Oricând un biurocrat chiţibuşar poate desco­peri un ridicol viciu de formă îm­potriva unei numiri sau a unei înaintări. Nici un funcţionar nu-i sigur de situaţia lui. Triarea funcţionarilor — legal şi ilegal numiţi — poate arunca pe dru­muri un mare număr de familii. Şi nu slujbaşii nedestoinici şi in­corecţi vor cădea victimă viciilor formale — ci oricare funcţionar, chiar cel mai de ispravă, la în­tâmplare... In complicatul meca­nism bi­rocratic, năpădit de fel­­de­ fel de legi, regulamente, deci­zii, ordonanţe, etc., — peste care se întinde o rutină mucegăită, — membrii unei comisiuni de veri­­ficare a titlurilor oricând vor des­coperi cu uşurinţă „temeiuri de fapt şi de drept“ pentru anularea unei decizii de numire şi de ii­­naintare. In ce condiţii se va face triajul funcţionarilor? Oricât de valoroase şi de bine intenţionate ar fi elementele care formează ^omisiunea de triaj, —­­ având însă în vedere moravurile­­ noastre politice şi administrative,­­ — credem că nu spiritul de drep­tate va fi criteriul de triare, ci dimpotrivă patima de toate felu­rile, favoritismul, interesul elec­toral, etc. Şi atunci triarea poate însemna scoaterea din slujbe a funcţionari­lor puşi de fostul regim şi înlo­cuirea lor cu oameni devotaţi re­gimului actual. Iar această operaţie samavolni­că, în loc să se manifeste ca atare prin călcarea statutului funcţio­narilor, este prezentată de guvern — ca o operă de dreaptă întronare a legii.. Aparenţele sânt, într’ade­­văr, salvate. Dar dacă vrem să a­­flăm ce se găseşte dincolo de a­­parenţe? Oricând o astfel de revizuire a funcţionarilor este un act de cru­zime faţă de unii. In împrejură­rile actuale insă, scoaterea unui funcţionar din slujbă este aproape echivalentă cu o condamnare la mizerie. Un slujbaş,­eşit din post, nu mai găseşte nicăeri întrebuin­ţare, întreprinderile particulare îşi licenţiază, şi ele, personalul. Dar ţine guvernul cu tot dina­dinsul să verifice baza legală a oricărui lucru din ţara româ­nească? Atunci un domeniu vast i se în­tinde înainte. Anchetatorii vor a­­vea ce face timp de ani întregi. Numai după ce multe rândueli şi rosturi vor fi scrupulos ’­cerce­tate , va veni şi rândul micilor metehne de la baza numirilor şi înaintărilor funcţionăreşti in in­­stituţiunile de stat­in practica unei sănătoase gu­vernări intră şi reso­d­ul situa­ţiilor stabilite. Pentru viitor, gu­vernanţii au la dispoziţie tin vast câmp de activitate... unde orice severitate poate intra în func­ţiune. Trecutul însă merită alt trata­ment — tocmai pentru liniştea clipei de faţă şi pentru un spor de muncă in viitor. M. Sevas­tos DRAGOSTEA DE ŞCOALĂ In magistrala lucrare „Contribuţie la munca pentru ridicarea poporu­lui“, lucrare de care am mai avut ocazia să ne ocupăm, d. Spiridon Petrescu, autorul ei, constată, inte­­meiat pe cercetări personale şi pe fapte concrete, că fii de săteni „se duc cu groază la şcoală“. O groază care îşi are obârşia în vechile metode de învăţăturii ale dascălilor de odinioară, cari înlocu­­iau treptele formale, recomandate de marii pedagogi, prin „trepte de o formalitate sălbatică“. Bătaia, de­­seori până la sânge, acea bătae des­­pre care nu ştim cine a scornit min­­ciuna că „e ruptă din raiu“, era so­cotită drept mijlocul cel mai eficace de a forma educaţia copilului şi de a îl îndemna să fie stăruitor la în­­văţătura de carte. Din această puţin frumoasă stare de fapt îşi trage origina expresiunea populară „te-oi învăţa eu“, precum şi ameninţarea cu care sătenii spe­rie pe copiii în vârstă mică : „Te-oi da eu la şcoală!“ Aşa se face că, precum ne spune d. Spiridon Popescu, când copilul merge pentru întâia dată la şcoală, adus de mână, „este mai mult mort decât viu“. De­sigur, astăzi situaţia este în privinţa aceasta schimbată. Bătaia interzisă strict prin lege, nu se mai practică in şcoală sau se practică foarte rar şi ca o excepţie. Totuşi, nu se poate spune că astăzi toţi co­­piii merg la şcoală cu un sentiment ele dragoste. Intre orele petrecute in clasă, unde in afară de obligaţia de a se căzni pentru însuşirea unor cunoştinţe, sunt ţinuţi sub supravegherea şi constrângerea continuă, şi mtre o­­rele petrecute în libertate, acasă sau afară la aer liber şi in tovărâş^ve­­silă a prietenilor de jo­c...­’uA!Jur că preferă pe aceasta din urmă — ceea ce, de altfel, este cât se poate de explicabil. Sosirea zilelor de săr­­bători şi de vacanţă este salutată de copii cu un sentiment de uşurare şi cu adevărate explozii de bucurie. Adevărul acesta este valabil şi pen­tru persoanele mari, foarte mulţu­mite când se pot sustrage muncii obligatorii de toate zilele. De aceea, una din problemele im­portante ce se pune pentru aceia în sarcina cărora cade educaţia şi in­­strucţia copiilor, este problema de a face şcoala cât mai simpatică şi mai atrăgătoare pentru frecventatorii ei. Tot pentru acelaş motiv ne per­­mitem să credem că dispoziţia mi­nisterului de instrucţie, care obligă pe toţi elevii şcoalelor secundare să stea în fiecare zi la şcoală două ore în plus, pentru ca în timpul acesta băieţii să înveţe o meserie, iar fetele să-şi cultive „simţul gospodăresc“, îngreuiază, în loc de a uşura pro­blema. Dragostea de şcoală slăbeşte până la stingere, in schimb, desvoltându­­se şi intărindu-se sentimentul de re­­pulsiune, pentru şcoală, care îi obli­gă pe copii să stea 7 ore şi jumătate în aerul viciat al sălilor de clasă şi supuşi în continuu unei severe con­­strângeri. Socotim de prisos să relevăm in­fluenţa dăunătoare ce asemenea măsură are asupra sănătăţii copilu­lui, asupra formării şi desvoltării sale fizice. Iar faptul că, aşa cum a arătat „un părinte necăjit“ în scri­soarea apărută în „Dimineaţa“, co­­pii în vremea aceasta, în loc de a avea parte de o mâncare caldă şi sănătoasă, sunt reduşi să-şi amă­gească foamea cu ceva uscături a­­duse de acasă, constitue un nou ele­­ment de slăbire a sănătăţii, de o­­prire a desvoltării lor fizice. Dar măsura ministerului de ins­trucţie prezintă şi din alt punct de vedere un inconvenient, care, mai ales in vremurile de azi de cumplită sărăcie, trage foarte greu în cum­pă­­nă. Anume, obligaţia pentru părinţi de a da copiilor mâncare în ghioz­dan constitue un important spor de «heliu­....», t­­iii », tocmai lesne sâ-i facă faţă. Pentru toate aceste motive socotim că se impune să se revină asupra dispoziţiei prin care elevii şcoalelor secundare sunt obligaţi să stea la şcoală de la orele 7 dimineaţa până la orele 2 juni. după amiază. N. Batzaria Asociaţia cântăreţilor eclesiastici a făcut, la biserica din Lucaci, po­menirea lui Anton Pann. De astă dată a fost comemorat nu „finul Pepetei cel isteţ ca un proverb". Ci elevul şi tălmăcitorul în ro­mâneşte al serdarului Dionisache Fotino, dascăl şi autor de „mu­­zichie". In 1819, în tiparul lui Petre Efe­­stul dela Sfântul Nicolae din Şe­lari, Anton Pann a dat la iveală cântările bisericeşti ce se zic la li­turghie după sfinţirea darurilor şi cari se numesc: Axioane Cuvine-se cu adevărat să-l soco­­tim ca un premergător al muzicei bisericeşti române. Ei „s’a sârguit a români“ (adică a traduce în româneşte) cartea ce cuprinde cântările de prea-mărire a Treimei şi căreia, după imn ter­men grecesc, i se zice: Doxatar. Opera aceasta, în trei tomuri, a ti­părit-o ca să dea cântăreţilor pu­tinţa de „a dobândi ştiinţă desă­vârşită în cele opt glasuri“ şi pen­­tru a-i înlesni „să ajungă in stare de a revărsa din grumazul lor, fără împiedecare, buna potrivire a gla­sului la întâmpinare a orice fel de zicere în cântarea singur­­glasni­­cului". Şi cântările împărtăşirii şi cele cari se înalţă spre lauda heruvimi­lor, le-a prelucrat și tipărit cu grijă intr’al său „Heruvico,chino, nicar". Iar din gramatica melodică pe care a predat-o la seminarul me­tropolitan, a alcătuit „Bazul teore­tic si practic al muzicei bisericești". (Bazul, adică: baza; nu cum unii biobliografi au crezut că e vorba de: basul muzicei). Terminologiei muzicale,ritoriceşti neo-eline a căutat să-i dea echiva­lente româneşti, recurgând uneori la adevă­rate perifraze. Ir, predosloviile sale povăţuind pe cititori „să nu se dedee moliciunii“, adaogă modest în versuri naive: A »o sfătui cutez — Că aceste’n lumea mare Le-am cunoscut prin cercare Cel ce mă supt,însemnez. Pentru faptul ele a fi contribuit — unul dintre cei dintâi — ca mu­zica bisericească română să fie „cu înţeles şi cu dulceaţă în auzul as­cultătorilor“, cântăreţii bisericeşti şi-au adus cu duioşie aminte de dânsul în ziua prăznuirii cuviosu­lui Antonie cel Mare. R. L. CARNETUL NOSTRU Elevul lui Dionisie Fotino FONDAŢIUNEA ROCKEFELLER de Dr. SABIN MANUILA Istoria omenirii nu cunoaşte nici o activitate a unei societăţi sau asociaţiuni de orice fel, care, organizată prin voinţa unei sin­gure persoane şi prin mijloacele materiale puse la dispoziţie din avutul personal, să fi influenţat — prin acţiunea ei — evoluţiunea omenirii, într’o măsură compara­bilă cu cea pe care a obţinut-o Fondaţiunea Rockefeller. Această fondaţiune merită re­cunoştinţa şi admiraţia lumii în­tregi, nu pentru faptul că este cea mai mare fondaţiune existentă astăzi în omenire, ci mai ales pen­tru scopul pe care-l urmăreşte şi pentru metoda prin care înteme­ietorul ei a înţeles să realizeze i­­dealul propuis! In anul 1913, John Davis Rockefeller crează o fon­­daţiune care-i poartă numele, cu scopul de „a lucra pentru buna stare a omenirii, in toate părţile globului“. Ideea aceasta, vagă şi generală la prima vedere, devine însă extrem de complicată şi fe­cundă la punerea ei în practică. Intr’adevăr, a găsi mijloacele cele mai eficace pentru a ridica buna stare a omenirii, care numără a­­proape două miliarde de suflete, prin întrebuinţarea dobânzilor u­­nui capital de 167 milioane do­lari — care era capitalul iniţial al Fondaţiunii Rockefeller — este o problemă care, pe drept cuvânt, a cerut eforturile intelectuale în­delungate ale celor mai de seamă oameni ai epocii noastre. Şi nu se poate contesta că aceste stră­­duinţi au fost încununate de suc­ces. Intemeetorul fondaţiunii a putut avea astfel marea satisfac­ţie de a vedea mărindu-se valoa­rea capitalului fondaţiunii şi prin extrem de preţiosul aport, adus sub forma unei metode ingenioase de întrebuinţare a acestui capi­tal. Oricine meditează asupra acti­vităţii fondaţiunii Rockefeller, o apropie de cea mai mare fonda­­ţiune europeană, de fondaţiunea Nobel. Această apropiere poate părea firească în formă. Există totuşi o deosebire fundamentală între aceste două instituţii, în ceea ce priveşte scopul lor. Anu­me: Nobel a creat un fond din ale cărui dobânzi se acordă perso­nalităţilor excepţionale, adică ce­lor ce au creat , opere nemuritoare. Acest premiu este, prin urmare, o recompensă, care implică în sine consacrarea definitivă a celor mai proeminente personalităţi din toate ţările lumii. El reprezintă pentru aceste personalităţi, pre­miate pentru opera lor trecută, o distincţiune valoroasă, mai mult de ordin moral, iar faptul că pre­miul Nobel se acordă personalităţi­lor trecute de apogeu, nu mai în­seamnă un stimulent material pentru cel premiat. Aceasta se vede, şi din faptul că numeroase persoane premiate s-au mulţumit numai cu consacrara morală şi culturală pe care acest premiu o reprezintă ,suma cedând-o pen­tru scopuri de binefacere. Rezultă de aci că premiul Nobel, deşi stâr­neşte entuziasmul publicului, este aproape în­totdeauna tardiv şi i­­nutil materialiceşte. * Fondaţiunea Rockefeller are în­să principii de bază cu totul o­­puse. Ea nu acordă premii, nu consacră şi­ nu crează celebrităţi. Ea cercetează însă durerile şi su­ferinţele omenirii. Eforturile fun­daţiei se îndreaptă spre descoperi­rea talentelor, cari, puse în va­loare, ar putea aduce maximum de servicii pentru propăşirea o­­menirii. Ea urmăreşte ca, prin fiecare centimă dată din fondurile sale, să stimuleze creara de va­lori, cari să se multiplice la infi­nit. Fondaţiunea Rockefeller tin­de, şi reuşeşte, ca prin cele apro­ximativ 17 milioane dolari chel­tuite de ea anual pentru îmbună­tăţirea stării omeneşti, să stimu­leze alte fonduri mai mari, prin cari să se realizeze idealul urmărit de John Rockefeller. Principiul fundamental şi pârghia succesului activităţii fondaţiunii Rockefeller o formează colaborarea, ale cărei principii călăuzitoare s’au crista­lizat prin activitatea intensivă a fondaţiunii. Graţie colaborării, fondaţia a putut urmări în mod practic programul ce şi-a propus, reuşind ca după epoca de trasare a programului positiv, să ajungă (Citiți continuarea în pag. II-a) N­A Z­B­A­Ţ­I­I NEPREVĂZUTUL Un cititor toe comunică următoa­­rea strofă din opera, poetică a d-lui Ion Buzdugan : Eu aş vrea să fiu o stană... Eu aş vrea să fiu o piatră... Eu, aş vrea să fiu o floare... Eu aş vrea să fiu izvorul... ...Numai subsecretar de stat la industrie şi comerţ nu s’a gândit să fie felicele d. Buzdugan! Kix CHESTIA ZILEI DEMISIA D-LUI METES — Ai văzut că a plecat unul din guvern ? — Btine-bine; dar vorba-i: cu o floare nu se face primă­vară! Operile de asistenţă, socială în apus de GEORGE SOLOMONESCU Magistrat Nu mă voiu ocupa lu acest arti­col de modul cum sunt organizaţii sau cum funcţionează operile de a­­sistenţă socială pe cari le-am văzut în cele câteva ţări din apus, pe un­de m’am oprit ca să mă informez. Spaţiul unui articol de ziar, oricât de ospitalier, ar fi, nu permite a­­ceastă­ extindere. Şi apoi, cred că n’ar fi nici aşa de interesant. Mai interesant , cred, să încerc să redau pe scurt câteva din direc­tivele după cari se desfăşoară acti­vitatea pe tărâmul asistenţei so­ciale în aceste ţări, cu atât mai mult cu cât aceste directive consti­­tuiesc, se pare, noui orientări în a­­cest domeniu de politică socială. Ceea ce se impune în primul rând atenţiei, este sprijinul pe care sta­tul îl acordă operilor de bineface­re. Nu e vorba de sprijinul mate­rial care suferă peste tot din cauza crizei. E vorba de sprijinul pe care-l a­­cordă oficialitatea,­­fie stimulând şi susţinând iniţiativa privată, fie co­laborând direct cu ea prin organele sale. Colaborarea e mai accentuată în Austria şi Germania. La Berlin — de pildă — societăţile de asistenţă a minorilor fie deliquenţi (die Fur­­sogerziehung anstalten), fie nede­­liquenţi (die Wohlfahrt­stelle) func­ţionează ca oficii publice, cu func­ţionari publici secondaţi de per­soane particulare, care îşi oferă benevol şi onorific serviciile lor. Fi­indcă germanii sunt de părere ca iniţiativa privată nu e nici statorni­că, nici destul de eficace. In Franţa şi Elveţia amestecul o­­ficialităţii e mult mai restrâns. Ini­ţiativa particulară e lăsată în cele mai multe din organizaţiile de bine­facere, să lucreze singură. Ea ape­lează la concursul oficialităţii nu­mai în caz de nevoie. In Belgia, colaborarea se mani­festă prin participarea efectivă a oficialităţii, alături de particulari,­ la înjghebarea şi la funcţionarea operilor de binefacere. Funcţionarii publici, evident cei în grija cărora cade asistenţa socială, sunt mem­brii activi sau onorifici a celor mai multe din aceste opere. Sistemul belgian pare a fi cel mai bun- El nu e nici rece şi bi­rocrat ca cel german, nici capricios şi ne­trainic ca cel francez. El are şi căî­:' dura şi familiaritatea de care are nevoie o operă de binefacere şi si­guranţa zilei de mâine, de care are nevoie orice întreprindere. * Se observi­ apoi, aproape peste tot­­ul, reviriment în opera de asis­tenţă socială. Asistenta pare a pă­răsi pe bătrâni, pentru a se ocupa mai mult de copii. Protecţia copilu­lui a luat mare desvoltare, aşa de mare, încât s’a ajuns la constatarea că nu se mai poate lucra eficace, decât printr’o cât mai mare spe­cializare a operilor ce se ocupă de ele. Unele îngrijesc de nouii năs­cuţi, altele de copii dificili — anor­mali, — altele de cei moralmente abandonaţi sau maltrataţi, de in­fractori, deliquenţi, etc., etc. Demne de menţionat găsesc ca sunt căm­inurile populare pentru co­pii, înfiinţate prin cartierele de lu­crători, în centrele mari industria­le. Am văzut un asemenea cămin la Viena. Poartă numele englezesc „Settlement” şi e instalat într’o clădire impozantă pe Otakring. Lu­crătorii îşi aduc aici copii diminea­ţa, când pleacă la lucru, pentru a nu-i lăsa singuri acasă­ sau pe dru­muri şi îi iau seara, când se întorc de la lucru. Settlement-ul ţine loc de cămin părintesc, iar îngrijitoarele de ,,Er­satzmutter”, cum le numea direc­toarea căminului. ★ Asistenţa are în aceste tari un pronunţat caracter preventiv şi cu­rativ. Nu se ocupă numai de mizeria corporală, ci multe din ele îşi con­sacră activitatea pentru a combate şi vindeca insuficienţele mintale a­­le patronaţilor, pentru a-i reda să­nătoşi societăţii sau pornirile anti­sociale ca lenea, parazitismul, pen­tru a-i putea reintercala la organis­mul social. Aşa­dar, o încercare de readaptare a vagabonzilor şi cerşe­torilor şi a anormalilor. La aceasta tinde oficiul de readaptare socială din Bruxelles, prin numeroasele sale clinici ataşate aproape tuturor coloniilor de binefacere. Acelaș scop îl urmărește și cîini-1Citit! continuarea în pag. II-a) ★

Next