Adevěrul, septembrie 1932 (Anul 46, nr. 14925-14949)

1932-09-15 / nr. 14936

ANUL 64­ No. 14936 Joi 15 Septembrie 1932 6 pagini­ FONDATORI: 1888—189 , 1897—1921 In anul acesta­­ trei legi ale drumurilor. De-aceia am și rămas pe drumuri... ABONAMENTE: 200 lei pe 3 luni 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Mills (Sărindar) Mo. 5—7—9 TELEFOANE: Centrala: 3-2470. Direcția: 3-2474. Provincia: 3-1066. Ad­­ministra­ția: 3.2473. câte legi - aceleaşi păcate... Tocmai când ne aşteptam mai pu­ţin — străşnicia fiscală! Noi credem că — faţă de con­statările specialiştilor străini şi ro­mâni — primul gând al guvernan­ţilor va fi scăderea impozitelor. Mai ales că această măsură ar fi coincis cu declaraţiile electorale ale şefi­lor partidului astăzi la putere... Pricina că cetăţenii nu-şi plătesc impozitele sau că evaziunea se în­tinde prea mult — constă în cota prea ridicată a dărilor. Totdeauna impozitele prea mari au avut ace­laşi efect. Am experimentat şi noi sistemul. Ce mai aşteptăm? In loc de uşurare a birurilor, gu­vernul vine legi medievale con­tra celor ce. -S sustrag dela impo­zite. Vor face închisoare. Vor pier­de drepturile politice, etc. Cât pri­veşte contribuabilul care nu poate plăti , inchiziţia fiscală ii va scoa­te la mezat şi cenuşa din vatră. S’a vorbit de ilegalitatea măsu­rilor. Astfel s’a pus — înaintea pro­­ectelor de lege — principiul neree­­troactivitătii legilor, respectul drep­turilor câștigate, etc. Mai mult, s’a remarcat chiar neconstitutiona- litatea proectelor d-lui Mironescu. Simțindu-se direct atins, mini­strul de Finanţe — în unele decla­raţii făcute presei — a susţinut le­galitatea măsurilor în perspectivă. Tot eşafodajul juridic pe care-l ridică fiscul — este, spune d. Mi­ronescu, perfect legal şi constitu­ţional. Am anunţat eri câteva obiecţii — asupra legalităţii şi constituţionali­tăţii proectelor de lege. Nu vom reveni asupra lor. Şi nu vom reveni fiind­că în fond, nu a­­cesta-i lucrul principal. Să admitem că toată construcţia fiscală a d-lui Mironescu este — din punct juridic — legală şi constitu­ţională fără reproş. Dar — trebue să recunoaştem din capul locului — că nu legile ne-au lipsit. Legi am avut destule, și bu­ne. Iar aceste legi dacă nu s’au a­­pu­cat — vina cade asupra întregu­lui aparat de stat, care a nesocotit legile... singur, sau în colaborare cu cetățenii. Avem o sumă de legi călcate de puterea executivă. Vom mai avea câteva. Ei şi? Nu vor fi călcate — şi ele? Doar avem aceleaşi insti­tuţii, aceleaşi moravuri, aceiaşi oa­meni... Chiar în domeniul special al fis­cului, pe lângă cazurile de imposi­bilitate a face faţă impozitelor, — cine nu cunoaşte abuzurile săvâr­şite de fisc? Cei păsuiţi şi cei scu­tiţi nu-s totdeauna cei ce merită — ci cei ce-au ştiut să pună în func­ţiune mai bine, şi la timp, mijloa­cele specific naţionale de auto-apă­­rare. D. Mironescu ne spune că codul penal prevede toate delictele — a compues cel fiscal. Noua lege nu va face altăceva decât să-i dea o sanc­ţiune in plus. Noi am fi fost mulţumiţi — dacă s’ar aplica sancţiunile din coduri... fără suplimente. Mai cu seamă că n’avem certitudinea, dacă legea prevăzută cu suplimente nu va a­­vea soarta legii pur şi simplu. Avem atâtea legi în vigoare. Să le aplicăm pe acestea — şi atâta tot... Numai dacă aşa ele nu vor da nici un rezultat, — atunci să ne gândim la modificarea lor. Dar până în ziua aceia... Legi nouă? Ce-au să facă? Se va întinde peste mizeria şi nedreptatea cetăţenilor o altă pân­ză de păianjen, prin care vor trece bondarii — dar în care se vor prin­de musculiţele. Atât şi nimic mai mult! Ad. Glose politice AGITAŢIA TINERE­­TULUI Tineretul naţional-ţărănesc se agită. De curând a avut loc la clubul din str. Clemenceau o consfătuire, în care s-au spus cu­vinte tari. A fost vorba şi de­ o întoarcere la program, dar şi de activitatea criticabilă a multor persoane din partid. Nu demult o altă mişcare se schiţase in partidul naţional -ţă­rănesc, pentru „statul ţărănesc“. De obicei, astfel de curente se manifestă într’un partid d­in timpul opoziţiei. Atunci se refa­ce partidul atât în privinţa ca­drelor, cât şi în privinţa ideilor. După punerea la punct a tu­turor chestiunilor, partidul — când se prezintă ca o forţă uni­tară - poate să ia conducerea treburilor publice, înarmat cu un program de realizări, într’o at­mosferă ideologică ireproşabilă. Partidul naţional-ţărănesc face impresia­­ că el acum îşi caută cadrul principial. O guvernare trebue să se ca­racterizeze printr-o acţiune hotă­râtă , nu prin dibuirea drumu­rilor în vederea... unui marş for­ţat­ medicilor, nu-i decât un om care sufere. Din acest punct de vedere, congresul de medicină este o ma­nifestaţie pentru pace şi mai multă umanitate. Pionierii ace­stei mişcări sânt nişte oameni de ştiinţă — intelectuali meniţi să fie întemeetorii lumii noi. Cercetătorul din laborator şi din bibliotecă, clinicianul de la căpătâiul bolnavului — ca Şi fe­meia care depune flori pe un mormânt străin... iată cine ne aduc o speranţă in ziua de mâi­ne. Interim. N A Z B A T I I ÎNCHIRIERE Un reprezentant al tineretului naţional-ţărănesc — deputat — a spus deunăzi: „N’avem credinţa de închiriat“. Şi — între noi fie vorba — încă atât de eften! Kix MANIFESTĂRI IN­TERESANTE La congresul de istoria medi­cinii s’au produs câteva manifes­tări interesante. Astfel unii medici au recunos­cut că Bucureștii au fost un fo­car de cultură pentru Balcani după cum Parisul a fost pe net noi. In atmosfera ostilă politică gestul, oamenilor de soartă con­tează. Zip longresist a spus chiar ci şi aşt­azi femeile bulgare depus flon pe mormântul It­o­manile) cari, în 1877, s’au jertfit, şi pen­tru independenţa statului dela sudul Dunării. De altfel manifestaţiile de prietenie faţă de România n’at fost puţine şi, parcă, nu pornite numai din curtuoazie. Prilejul acestor manifestaţi este congresul­­de istoria medici­nii — ştiinţă care, mai mult de­cât oricare alta, şterge orice gra­niţă... deoarece bolnavul, în ochi NOTE IN străinătate se manifestă simptome de îmbunătăţire a cri­zei economice. La noi sânt simptome diame­tral opuse. Poate vine altă criză... ★ POLEMICA pe tema şperţului din poliţie. Adică de ce tocmai acolo să nu se ia? ~k FUNCŢIONARII particulari au întreprins o mişcare culturală. ...De când nu mai au slujbe. ★ COMITETUL agrar a ajuns la expirarea termenului său. Dumnezeu să-l crte , că are de ce... ★ EXPERŢII străini au lucrat a­­casă cu miniştrii. Au recunoscut şi ei că la mini­stere nu se poate lucra. ★ DIN „Viitorul“: „Seria violă­rilor de constituţie continuă“. Politica de continuitate. ★ C F. R. se ocupă de transpor­tul animalelor. Desigur, după aceia, va veni şi rândul oamenilor. ★ EXPERŢII financiari pleacă. ...Dacă nu-s finanţe de studiat. Bătălia din Dealul Spirii 13 S­eptembrie 1348 Se împlinesc 84 de ani de când s’a petrecut în Dealul Spirii, la 13 Septembrie 1848, unul din episoa­dele impresionante al mişcării re­voluţionare din acea vreme: bătălia pompierilor din Bucureşti, cam 200 la număr, cu armata de 7.000 turci ce venise din ordinul Porţii să alun­ge pe revoluţionari şi să se stabi­lească situaţia dinainte. Acest epi­sod istoric glidios a fost de altfel pretextul intervenţiei ruseşti, care a însemnat stingerea revoluţiei în Muntenia. , Se cade să ne aducem aminte as­tăzi de bătălia din Dealul Spini, pentru că rezistenţa vitejească a pompierilor şi a cetăţenilor în îm­prejurarea de acum 84 de ani, a­ost o izbucnire vijelioasă a senti­mentelor pentru libertate şi pentru dreptate socială. Cu o lună înainte de evenimentul din Dealul Spirii ocotenenţa domnească convocase „comisia” alcătuită din deputaţi ai sătenilor clăcaşi şi ai proprietarilor, spre a desbate si hotărî raporturile din aceste două clase. In şedinţele acestei „comisii” cei 20 de repre­zentanţi ai ţăranilor, câte unul de fiecare judeţ, au arătat starea in­­tr’adevăr de plâns a ţărănimii sub regulamentul organic. Ţăranul le­gat de glie, terorizat şi exploatat până la sânge a protestat în mod demn şi impunător, iar preotul Nea­­gu după ce a arătat toate jertfele şi gloabele aruncate în spinarea clă­­caşilor, a întrebat: „apoi după acest­el de jertfe tăcute cu sângele şi sudorile noastre, oare nu e păcat înaintea lumii şi a lui Dumnezeu, ca tocmai noi să fim străini şi nemer­nici în pământul nostru?”. Ţăranii au cerut să fie împroprie­tăriţi, „să li se, dea o părticică de pământ în plină proprietate”. Ce­ruseră 14 pogoane la câmp, 16 la baltă, 11 la podgorie şi 8 la munte, pentru ca din ele să poată trăi. A şi urmat o discuţie aprinsă asupra re­formei agrare, Lahovari declarând în numele proprietarilor că „a se lua pământul de la proprietari spre a-i da ţăranilor ar fi un lucru ne­mai­pomenit în istoria popoarelor civi­­izate; că atunci când s’ar atinge dreptul proprietăţii nimeni nu s’ar mai sili să se înavuţească şi lumea se va întoarce iar la starea dobito­­cească”. Iar ţăranii răspundeau: „şi noi sfinţim proprietatea, dar după ce se va împărţi, acum nu putem”. Sfârşitul discuţiei a fost că repre­zentanţii proprietarilor n'au mai venit la şedinţele „comisiei”, care, a şi fost apoi desfiinţată peste câ­teva zile printr'un decret al loco­tenentei domneşti. Iar apărătorii statutului organic, boerii cari fă­ceau politică alături de Rusia reac­ţionară, au fost consideraţi ca vrăj­maşi ai tuturor libertăţilor şi astfel s’a produs în Bucureşti o agitaţie vie împotriva lor. In urma acestor manifestaţiuni anti-ruseşti, Peters­­burgul a intervenit la Constantino­­pol, cerând ca armata turcă să re­stabilească ordinea şi să puie ca­păt acestei manifestaţiuni. O arma­tă turcească de 7.000 de oameni a şi fost trimisă la Bucureşti, un­de a intrat în ziua de 13 Septembrie 1848. Una din cele trei coloane tur­ceşti a intrat prin bariera de la Mi­­hai Vodă, unde se afla cazarma din Dealul Spirii. Soldaţii români aveau ordin ca împreună cu compania pompieri­­lor să primească pe turci cu ono­ruri militare şi apoi să se ’■etragă. Compania pompierilor întârziase însă şi în momentul când sosea la cazarmă s’a întâlnit cu coloana os­taşilor turci, cari înaintau cu fiti­lurile aprinse lângă tunuri şi aveau o atitudine ameninţătoare. Căpita­nul Zăgănescu, care conducea com­pania pompierilor şi-a deschis to­tuşi un drum printre turci. In timpul acestei mişcări un soldat turc a căzut iar ofiţerul turc a lovit cu sabia pe un soldat român. Cele ce au urmat au fost descrise chiar de căpitanul Zăgănescu precum ur­mează: Văzând atunci că eram în faţa tunurilor, am comandat să grăbea­scă pasul pentru a ne apropia de ca­zarmă. Când turcii trecuseră cu toţii din stânga, un tun se slobozi care deschise un larg drum prin coloana mea; loviturile se repetară şi uciseră mai mulţi dintre ai mei. Descărcaturile puştilor şi ale cara­binelor urmară celor ale tunurilor; dar noi eram acuma în apărare, în dosul zidurilor cazărmii. Oamenii mei încărcară puştile, eu comandai foc. Mai mult de 3 descărcaturi avu­ră loc din partea noastră, dar mi­tralia turcească ne cauza mari dau­ne. Când tunurile se descărcau, ai mei se culcau la pământ; dar des­peraţi, ridicându-se de jos ei stri­gară ca un singur om: pe tunuri băieţi că ne prăpădesc! ei se arun­cară într’o săritură şi tunurile, în­cărcate şi gata de a face iarăş foc, căzură în puterea oamenilor mei. Ei le întoarseră în contra rândurilor ce­lor dese ale turcilor şi dădură foc. Atunci se făcu acea ucidere cumpli­tă, de care turcii se plâng încă cu drept cuvânt, căci mitralia nu se opri decât pe corpuri omeneşti”. Iată descrierea autentică a actu­lui de vitejie de acum 84 ani, din Dealul Spirii a acestei isbucniri populare împotriva turcilor, consi­deraţi ca ir­gumente de împilare şi de zădărnicire a străduinţelor către libertate şi dreptate socială. Liviu P. Nasta O carte cu un derbedeu Figura vagabondului pe care a în­chipuit-o Charlie Chaplin şi care pe franţuzeşte se chiamă Chariot, a inspirat poetului Philippe Sou­pault o carte întreagă, cu cincispre­zece capitole şi de cincisprezece ori atâtea aventuri. Derbedeul acesta de Chariot, ca­­re-şi suflă nasul în mâneca hainei rupte şi dă buzna peste tine pe stradă, este un bun erou nu numai pentru ecran, ci şi pentru litera­tură. D. Philiippe Soupault o dove­deşte. Căci, în cartea d-sale (1), Chariot trăese cu apucăturile ?’ sentimentele fantomei de pe ecran, f:.‘« J î*. „„„In» tivMM «1m Am­ trill ci 11II1U ill accia^ timp un vm* un v* adevărat erou de roman. Evident, la Chariot găseşti anu­mite artificii: melonul învechit, mu­staţa mică, bastonaşul flexibil şi ghetele scâlciate. Şi deşi născut, cu acest aspect, din capul marelui ac­tor care e Chaplin,­ Chariot se plim­bă’pe stradă cum nu se poate mai natural şi­ mai viu. De unde se poa­te deduce că acele câteva artificii ating semnificaţia unor simboluri. ‘1) Chariot — ed. Pion — Coll.: „La grande fable”. Ah, ghetele lui Chariot! Nu ve­deţi în ele o melancolie infinită, o umilinţă treptată a stăpânului lor şi o profundă mizerie a vieţii va­gabonde? Nu m’aş gândi o clipă să-l acuz pe Chaplin de plagiat. Dimpotrivă, ca să întăresc încă odată credinţa generală în geniu sau, voiu aminti că botinele lui Chariot, aşa cum ni le-a înfăţişat el, nu au putut fi con­cepute în alt domeniu, dar în ace­­laş gen, decât de un geniu, şi anu­me de pictorul Van Gogh. Printre atâtea pânze chinuite ale pictorului francez, aflăm una care înfăţişea­­/o rlnno Enfino cu rrvfi Unu­nnlA­­.KX. uuuu UUMUV, oui v/i­­­wu UWlUiClC lui Chariot, mizere, scâlciate, cu şiretele , atârnând leneşe, melanco­lice şi puţin jemanfisiste. Câtă tris­teţe este în această pânză, nu o pu­tem cunoaşte decât din tristeţa lui Chariot. D. Philippe Soupault a înţeles li­manul acestui personaj cu faimă universală şi a scos din inima lui întreaga emoţie discretă, ca şi ma­rea lui mizerie, ca şi marea lui bu­nătate sufletească. Chariot, aşa cum îl ştim cu toţii şi aşa cum ni-l arată şi d. Soupault, e un derbedeu. Unul crescut pe maidan, subt cerul şi soarele lui Dumnezeu. L-aţ­ văzut ce stânga­­ciu salută şi ce caraghios îşi în­vârteşte bastonul lui subţire. Se vede că este în contradicţie cu for­mele şi convenţiile sociale. Fiindcă Chariot e al nimănui, adică al li­bertăţii absolute. Luminile oraşu­lui în care întâmplător trăeşte şi goana lui după aur (fiindcă — ce vreţi! — are şi el dreptul să tră­iască bine, deci să caute banul, care înlesneşte în societatea noa­stră traiul bun), sunt atât de izbi­toare unele şi înverşunată cealaltă, încât şi într’o situaţie şi în alta, Chariot e ridicul. Dar derbedeu cum e, fără mamă şi fără educaţie, Chariot este un mare suflet. E un om. Are şi el l­ibirila lui lui «•*­!»* uiuiniw *1*4, uwtuiyvi^ iui» iui U111V lui, dar totdeauna este plin de a­­cele sentimente de simpatie naivă şi duioşie interioară care-i câştigă, pe lângă faimă, o eternitate sub­stanţială. Spuneam mai sus că Chariot este în contradicţie cu societatea. Da, ,este, dar şi în luptă cu ea. Tot ce săvârşeşte el, cât de ridicul ar fi în ochii lumii „bine crescute”, este cum nu se poate mai firesc pentru el, astfel că hohotele lumii dimpre­jur, nasc pe faţa lui o uimire atât de surprinsă, de naivă şi de bună, încât se vede bine că el nu poate înţelege nu numai propriul său ri­dicul, ci şi această atitudine infa­mă a oamenilor faţă de el. Pare-se că Chariot posedă „sen­sul tragic al vieţii’’ cum ar spune Unamuno. Viaţa e gravă, tristă, chi­nuită, şi pentru cine o ia în serios, nu există răgazul de-a fi atent cu mofturile convenţiilor sociale, atât de mincinoase şi de mărunte. De­ aceia, din clipa în care Char­iot îşi face apariţia de la New-York, setea lui de libertate absolută se a­­rată mai aprigă, mai implacabilă. Şi această libertate n’o poate găsi decât în singurătate. Iată-l pe Char­iot, care de atâtea ori ar fi strâns bucuros în braţe universul întreg, y comprîn lumea infamă și rea a oamenilor, iată-1 singur. Cî dnor­iro pin rfii (•Xfo+no Iii« PUni* V* uwopiv onixul aiaim iui viiai" lot, d. Philipe Soupault a scris o pagină rară: „Chariot își cunoaște de-acum soarta. Singurătatea este un tovarăş credincios. Trebue să te obicinueşti cu ea... Să fii singur, numai singur, absolut singur. N’ai nimic după care să-ţi pară rău... Oamenii, pe care-i numim semeni, fraţi, sunt totdeauna mai puternici, ştiu şi abuzează de asta. Caută pe cei slabi ca să-i stăpânească şi să-i supună. Iubesc pe stângaci ca sa râdă de dânşii. Şi Chariot e slab şi stângaciu. Dar o dorinţă îl stăpâ­neşte pe Chariot, o puternică dra­goste care-l chinue şi-l apasă, ii sileşte să fugă de acest jug, să e­­vadeze. Iubeşte libertatea... Pre­feră să fie singur şi să fie Uber”. Şi într’adevăr, numai în această singurătate, libertatea lui înfloreşte. Dar singurătatea lui Chariot nu es­te aceia a unui erou ibsenian. Sin­gurătatea aceasta stă în singula­ritatea lui. Căci pe stradă, între oa­meni, între clădiri, Chariot e sin­gular, este deci în chip fatal nu­mai cu el însuşi. Şi din toată povestea lui Chariot, a derbedeului, a vagabondului Chariot care cunoaşte foamea şi setea, neodihna şi lenea, fi­­losofia uşoară şi sentimentul adânc, se desprinde morala cea mai cu­rată, mai plină şi mai puternică. Făot-Kn^nul n »•« iin r,n-f1n4 oor*nMC­ jLzviucuoui aiL uu ouuui aovuuo, care nu se revelează pentru un in­teres pasager, ci numai după îm­prejurări şi din nevoia simplă, dar imperioasă de a-şi striga existenţa. D. Philippe Soupault a înţeles a­­ceastă înnaltă morală, atât de sim­patică şi atât de umană. Cartea d-sale, deşi trăeşte pe marginea fi­gurii create de Chaplin, este o pu­ternică lucrare originală, pe care un larg suflu omenesc o străbate și căreia un tâlc universal îi dă tă­rie. L. Sebastian Congresul european La 1 Octombrie se întruneşte in Elveţia la Baie congresul european, convocat de un comitet internaţio­nal de sub preşedinţia de onoare a d-lui Eduard Herriot, prim ministri al Franţei şi sub direcţia efectivă a marelui pacifist R. N. Coundenhove- Kalergi. Convocarea acestui con­gres face parte din acţiunea paneu­­ropeană şi este în realitate conti­nuarea luptei pentru marele ideal, creat de Aristide Briand şi a cărui realizare întâmpină din nefericire dificultăţi tot mai grave. De altfel congresul de la Bale ar putea să aibe un rol destul de im­portant în toate privinţele, având în vedere că între membrii comite­tului de onoare ai congresului figu­rează personalităţi de mâna întâi din toate ţările, ca de pilda L. S. Amery, fost ministru al coloniilor in Anglia, Jos­if Barthelemy membru institutului francez, I. Caillaux, fost preşedinte de consiliu şi ministru de finanţe al Franţei, Francis De­late­, unul dintre economi­ştii cei mai cu autoritate­a­, pr. continen­tul nostru şi care a fost invitat de curând de către guvernul nostru să ne viziteze ţara, întreprinzând o anchetă de ordin economic şi finan­ciar, Gerhard Hauptmann, marele scriitor german, d. prof. Nicolae Ior­­ga, dr. Erich Koch Weser, fost mi­nistru german, Selma Lagerloef, ce­lebra scriitoare norvegiană, dr. B. C. I. Loder, fost preşedinte al curţii in­ternaţionale de arbitragiu de la Ha­­ga, Andrei Michalakopulos, fost mi­nistru de externe al Greciei, Anato­­le de Monzie, membru al guvernului francez, Hjalmar Procope, fost pre­şedinte de consiliu In Finlanda, Ni­cola Politis, fost ministru plenipo­tenţiar al Greciei şi una din per­sonalităţile cu mare suprafaţă in­ternaţională, profesor la Sorbonna, Charles Rist, Nicolae Titulescu, stră­lucitul nostru ministru la Londra, etc., etc. După concepţia d-lui Coudenhove- Kalergi acest congres european ar urma să constituie un răspuns la conferinţa de la Ottawa a imperiu­lui britanic, va fi chemat adică să afirme coeziunea economică a con­tinentului nostru şi necesitatea unei colaborări de ordin practic în acest domeniu. Europa are nevoie de un asemenea acord, spre a se putea prezenta conştienţă şi în destul de pregătită la apropiata conferinţă economică mondială. D-sa este con­vins că numai prin punerea în ac­ţiune a tuturor energiilor şi forţe­lor continentale în slujba ideii eu­ropene, marile şi micile naţiuni, a căror soartă este legată de euro­pa, vor putea să fie salvate. Congresul are de altfel un pro­gram foarte bogat de lucru iar lu­crările sunt repartizate comisiunilor politică, economică, juridică şi d­e propagandă. Intre altele urmează să se discute chestiunea colaborării ţărilor dunărene precum şi chestiu­nile cari interesează ţările agricole de pe continentul nostru. Având în vedere spiritul în servi­ciul căruia a fost convocat acest congres, trebue să dorim ca el să dobândească cel puțin un succes moral cât mai mare. .. S’a stâns la spital un om de ta­lent a cărui operă a avut un destin bizar. Scriind despre „Sufletul grădinii”, el n’a băgat de seamă că acest su­flet s’a refugiat de mult — s’a a­­juns, apoi, captiv — in poezia unui virtuoz căruia i s’a tăgăduit sensi­bilitatea, în poezia lui Dimitrie Anghel. Iar pentru grădina lui Alfred Mo­şoiu — ce-au rămas? Elegante flori de seră. Şi statuete. El însuşi — cu privire la mii de muguri ce rânduesc după colori, dar din cari numai unul s’a deschis — şi-a pus întrebarea: Va fi o floare parodie? Sau cizelare de Damasc? Şi nu pentru a ne face să credem câ-s mai puţin decorative, a scris in „Rugăciunea” lui: Cu gândul la fluturi Stau rozele ’n glastre Şi spun: „Iartă nouă păcatele noastre!” A auzit într’adevâr (ori măcar i s’a părut c’ar fi auzit) un „Ave Maria” ’n preajma Măriei Antoanetta, în parcul din Versailles? Sau a fost un grav joc de cuvinte, la fel cu focul apelor? Clopotele lui „turnate în cleştar” sânt pur ornament. Nu se respân­­desc în confidenţe şi în plângeri. Ele nu bat în aducerea noastra a­­minte. Numai svelteţă şi capriciu, purtând mănuşe, şi evantai, şi spumă de dantele, cu lunecare subtilă, flutu­­ratice (şi fluidice totdeodată), ver­surile lui totuş „aruncă ’n urma unei piruete, un rotogol de undă parfumată”. Barbu Lăzăreanu CARNETUL NOSTRU Alfred Moşoiu CHESTIA ZILEI Curiozitate legitimă — Explică-mi, te rog, ce faci acolo: mă ajuți să urc dealul, ori mă tragi la vale ? LEGI ŞI DRUMURI de N. BATZARSA De câteva zile Camera discută noul proect de lege a drumurilor. Proectul acesta modifică, precum se știe, unele articole din legea d-lui Vâlcovici. Legea d-lui Vâlco­­vici a fost votată și promulgată tot în cursul acestui an. Mai amintim că, așa cum a de­clarat formal d. Ed. Mirto, minis­trul lucrărilor publice şi al comu­nicaţiilor, d-sa ori eventualul d-sale succesor, va aduce în sesiunea de toamnă a parlamentului un nou proect de lege — tot a drumurilor. Aşa­dar, numai într’un singur an de zile, drumurile noastre, pe care le ştim în ce hal de dărăpă­­nare se găsesc, vor fi înzestrate cu trei rânduri de legi. Credem că este un record şi că nu se poate cita exemplul vreunei alte ţări, unde patima legiferării să fie dusă aşa departe. Tot aşa,­ cum nu credem să mai fie undeva un contrast atât de iz­bitor între ceea ce se urmăreşte prin lege şi ceea ce există sau se face în realitate. Iată, în ce priveşte drumurile, se­ fac legi din belşug, se desfăşoară programe şi se elaborează proecte , unele chiar grandioase. Se crea­­ză deci şi­ se cultivă o literatură apreciabil de bogată. Nu lipseşte decât un lucru : apli­carea acestei literaturi în domeniul realităţilor. Adică, mai exact, nu lipsesc decât drumurile şi buna lor întreţinere. Ba pare că e un ce făcut. Pe mă­sură ce sporeşte colecţia de legi şi se înmulţesc programele, declara­ţiile şi proectele, drumurile se stri­că, fiind date cu totul uitării. Ai impresia că ele sunt un amănunt sau un pretext pentru prosperarea literaturii de care am pomenit. Iar când se simte nevoia unui drum mai bun, a unei şosele occi­dentale, în cazul acesta se­­recurge la străini, la tehnica străină şi la capitalul străin. E drept că şoseaua construită cu mijloacele acestea costă enorm de scump şi condiţiunile tehnice sau financiare în care se stipulează modalităţile de plată şi de cons­truire dau naştere şi la procese de pe urma cărora statul se alege cu sentinţe de condamnare la despă­gubiri considerabile. Dar şi faptul acesta pare a trece în ochii guvernanţilor noştri drept un amănunt de mică importanţă. Toată atenţia pare îndreptată în direcţia de a face legi, cât m­ai mul­te legi şi­ de a strica tot ce e făcut de predecesori. Când scriem rândurile de faţă, nu cunoaştem soarta proectului d-lui Mirto. Totuşi, credem că nu ne înşelăm, afirmând că proectul va fi votat de parlament în forma în care a fost alcătuit de autorul lui. Majoritatea stă de veghe şi îşi cunoaşte rolul şi datoria. Acestui proect i s-au adus însă din partea deputaţilor, cari l-au combătut, critici şi obiecţiuni înte­meiate, întemeiate mai ales pe realitatea lucrurilor şi pornite din grija şi dorinţa de a avea şosele pe cât posibil mai bune. Aşa cum a relevat, în documentata sa cuvân­tare de deputat Em. Socol, directo­rul ziarelor noastre, esenţialul este să avem şosele bune, fie­ că legile n-ar fi­ aşa de perfecte, iar nu să avem legi desăvârşite, însă dru­muri proaste. Din nenorocire, realitatea se pre­zintă tocmai în felul acesta. De pildă­, în anul 1929 a fost vo­tată legea, căreia i se zice de obi­ceiu „legea d-lui Halippa”. Jude­cată în mod teoretic, adică fără sa se ţie seamă de tara şi împrejură­rile în care urma să fie aplicată, de posibilităţile financiare şi de celelalte mijloace gratie cărora trebuia să se producă aplicarea ei, legea d-lui Halippa apărea ca o le­ge foarte bună si complectă. Prevedea pentru fiecare capitală de judeţ câte două servicii tehnice — bine­înţeles, fiecare serviciu cu personalul său aparte. Un serviciu tehnic care să ducă grije de şose­lele naţionale, iar al doilea serviciu tehnic, care să aibă în îngrijire drumurile judeţene. Ea mai pre­vedea şi înfiinţarea de servicii teh­nice comunale. Rezultatul acestor creaţiuni şi ale altor dispoziţiuni din legea d-lui Halippa a fost că sumele pre­văzute în bugetul respectiv pentru drumuri au fost înghiţite în pro­porţie covârşitoare de personal, a­­jutat în privinţa aceasta şi de con­ducătorii Casei autonome a drumu­rilor. Aşa fiind, pentru drumuri n‘a ră­mâs mai nimic şi nu s‘a făcut ni­mic... Adică s‘a făcut ceva : dru­murile s‘au stricat şi s’au dărăpă­nat din ce în ce mai rău, devenind o adevărată ruşine. Prin legea d-lui Halippa se des­fiinţase şi prestaţia în natură. Le­gea d-lui Vâlcovici a înfiinţat-o din nou, însă numai îr­ mod facul­tativ. Proectul de lege al d-lui Mirto desfiinţează prestaţia pentru a doua oară, iar toate discuţiile ce au avut loc la Cameră, se învârtesc în jurul prestaţiei. Să fie menţinu­tă — bine­înţeles, numai în mod facultativ — sau să fie desființată cu totul, ea fiind, cum a spus un (Citiți continuarea în pagina II-a) ★

Next