Adevěrul, septembrie 1932 (Anul 46, nr. 14925-14949)
1932-09-15 / nr. 14936
ANUL 64 No. 14936 Joi 15 Septembrie 1932 6 pagini FONDATORI: 1888—189 , 1897—1921 In anul acesta trei legi ale drumurilor. De-aceia am și rămas pe drumuri... ABONAMENTE: 200 lei pe 3 luni 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Mills (Sărindar) Mo. 5—7—9 TELEFOANE: Centrala: 3-2470. Direcția: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administrația: 3.2473. câte legi - aceleaşi păcate... Tocmai când ne aşteptam mai puţin — străşnicia fiscală! Noi credem că — faţă de constatările specialiştilor străini şi români — primul gând al guvernanţilor va fi scăderea impozitelor. Mai ales că această măsură ar fi coincis cu declaraţiile electorale ale şefilor partidului astăzi la putere... Pricina că cetăţenii nu-şi plătesc impozitele sau că evaziunea se întinde prea mult — constă în cota prea ridicată a dărilor. Totdeauna impozitele prea mari au avut acelaşi efect. Am experimentat şi noi sistemul. Ce mai aşteptăm? In loc de uşurare a birurilor, guvernul vine legi medievale contra celor ce. -S sustrag dela impozite. Vor face închisoare. Vor pierde drepturile politice, etc. Cât priveşte contribuabilul care nu poate plăti , inchiziţia fiscală ii va scoate la mezat şi cenuşa din vatră. S’a vorbit de ilegalitatea măsurilor. Astfel s’a pus — înaintea proectelor de lege — principiul nereetroactivitătii legilor, respectul drepturilor câștigate, etc. Mai mult, s’a remarcat chiar neconstitutiona- litatea proectelor d-lui Mironescu. Simțindu-se direct atins, ministrul de Finanţe — în unele declaraţii făcute presei — a susţinut legalitatea măsurilor în perspectivă. Tot eşafodajul juridic pe care-l ridică fiscul — este, spune d. Mironescu, perfect legal şi constituţional. Am anunţat eri câteva obiecţii — asupra legalităţii şi constituţionalităţii proectelor de lege. Nu vom reveni asupra lor. Şi nu vom reveni fiindcă în fond, nu acesta-i lucrul principal. Să admitem că toată construcţia fiscală a d-lui Mironescu este — din punct juridic — legală şi constituţională fără reproş. Dar — trebue să recunoaştem din capul locului — că nu legile ne-au lipsit. Legi am avut destule, și bune. Iar aceste legi dacă nu s’au apucat — vina cade asupra întregului aparat de stat, care a nesocotit legile... singur, sau în colaborare cu cetățenii. Avem o sumă de legi călcate de puterea executivă. Vom mai avea câteva. Ei şi? Nu vor fi călcate — şi ele? Doar avem aceleaşi instituţii, aceleaşi moravuri, aceiaşi oameni... Chiar în domeniul special al fiscului, pe lângă cazurile de imposibilitate a face faţă impozitelor, — cine nu cunoaşte abuzurile săvârşite de fisc? Cei păsuiţi şi cei scutiţi nu-s totdeauna cei ce merită — ci cei ce-au ştiut să pună în funcţiune mai bine, şi la timp, mijloacele specific naţionale de auto-apărare. D. Mironescu ne spune că codul penal prevede toate delictele — a compues cel fiscal. Noua lege nu va face altăceva decât să-i dea o sancţiune in plus. Noi am fi fost mulţumiţi — dacă s’ar aplica sancţiunile din coduri... fără suplimente. Mai cu seamă că n’avem certitudinea, dacă legea prevăzută cu suplimente nu va avea soarta legii pur şi simplu. Avem atâtea legi în vigoare. Să le aplicăm pe acestea — şi atâta tot... Numai dacă aşa ele nu vor da nici un rezultat, — atunci să ne gândim la modificarea lor. Dar până în ziua aceia... Legi nouă? Ce-au să facă? Se va întinde peste mizeria şi nedreptatea cetăţenilor o altă pânză de păianjen, prin care vor trece bondarii — dar în care se vor prinde musculiţele. Atât şi nimic mai mult! Ad. Glose politice AGITAŢIA TINERETULUI Tineretul naţional-ţărănesc se agită. De curând a avut loc la clubul din str. Clemenceau o consfătuire, în care s-au spus cuvinte tari. A fost vorba şi de o întoarcere la program, dar şi de activitatea criticabilă a multor persoane din partid. Nu demult o altă mişcare se schiţase in partidul naţional -ţărănesc, pentru „statul ţărănesc“. De obicei, astfel de curente se manifestă într’un partid din timpul opoziţiei. Atunci se reface partidul atât în privinţa cadrelor, cât şi în privinţa ideilor. După punerea la punct a tuturor chestiunilor, partidul — când se prezintă ca o forţă unitară - poate să ia conducerea treburilor publice, înarmat cu un program de realizări, într’o atmosferă ideologică ireproşabilă. Partidul naţional-ţărănesc face impresia că el acum îşi caută cadrul principial. O guvernare trebue să se caracterizeze printr-o acţiune hotărâtă , nu prin dibuirea drumurilor în vederea... unui marş forţat medicilor, nu-i decât un om care sufere. Din acest punct de vedere, congresul de medicină este o manifestaţie pentru pace şi mai multă umanitate. Pionierii acestei mişcări sânt nişte oameni de ştiinţă — intelectuali meniţi să fie întemeetorii lumii noi. Cercetătorul din laborator şi din bibliotecă, clinicianul de la căpătâiul bolnavului — ca Şi femeia care depune flori pe un mormânt străin... iată cine ne aduc o speranţă in ziua de mâine. Interim. N A Z B A T I I ÎNCHIRIERE Un reprezentant al tineretului naţional-ţărănesc — deputat — a spus deunăzi: „N’avem credinţa de închiriat“. Şi — între noi fie vorba — încă atât de eften! Kix MANIFESTĂRI INTERESANTE La congresul de istoria medicinii s’au produs câteva manifestări interesante. Astfel unii medici au recunoscut că Bucureștii au fost un focar de cultură pentru Balcani după cum Parisul a fost pe net noi. In atmosfera ostilă politică gestul, oamenilor de soartă contează. Zip longresist a spus chiar ci şi aştazi femeile bulgare depus flon pe mormântul Itomanile) cari, în 1877, s’au jertfit, şi pentru independenţa statului dela sudul Dunării. De altfel manifestaţiile de prietenie faţă de România n’at fost puţine şi, parcă, nu pornite numai din curtuoazie. Prilejul acestor manifestaţi este congresulde istoria medicinii — ştiinţă care, mai mult decât oricare alta, şterge orice graniţă... deoarece bolnavul, în ochi NOTE IN străinătate se manifestă simptome de îmbunătăţire a crizei economice. La noi sânt simptome diametral opuse. Poate vine altă criză... ★ POLEMICA pe tema şperţului din poliţie. Adică de ce tocmai acolo să nu se ia? ~k FUNCŢIONARII particulari au întreprins o mişcare culturală. ...De când nu mai au slujbe. ★ COMITETUL agrar a ajuns la expirarea termenului său. Dumnezeu să-l crte , că are de ce... ★ EXPERŢII străini au lucrat acasă cu miniştrii. Au recunoscut şi ei că la ministere nu se poate lucra. ★ DIN „Viitorul“: „Seria violărilor de constituţie continuă“. Politica de continuitate. ★ C F. R. se ocupă de transportul animalelor. Desigur, după aceia, va veni şi rândul oamenilor. ★ EXPERŢII financiari pleacă. ...Dacă nu-s finanţe de studiat. Bătălia din Dealul Spirii 13 Septembrie 1348 Se împlinesc 84 de ani de când s’a petrecut în Dealul Spirii, la 13 Septembrie 1848, unul din episoadele impresionante al mişcării revoluţionare din acea vreme: bătălia pompierilor din Bucureşti, cam 200 la număr, cu armata de 7.000 turci ce venise din ordinul Porţii să alunge pe revoluţionari şi să se stabilească situaţia dinainte. Acest episod istoric glidios a fost de altfel pretextul intervenţiei ruseşti, care a însemnat stingerea revoluţiei în Muntenia. , Se cade să ne aducem aminte astăzi de bătălia din Dealul Spini, pentru că rezistenţa vitejească a pompierilor şi a cetăţenilor în împrejurarea de acum 84 de ani, aost o izbucnire vijelioasă a sentimentelor pentru libertate şi pentru dreptate socială. Cu o lună înainte de evenimentul din Dealul Spirii ocotenenţa domnească convocase „comisia” alcătuită din deputaţi ai sătenilor clăcaşi şi ai proprietarilor, spre a desbate si hotărî raporturile din aceste două clase. In şedinţele acestei „comisii” cei 20 de reprezentanţi ai ţăranilor, câte unul de fiecare judeţ, au arătat starea intr’adevăr de plâns a ţărănimii sub regulamentul organic. Ţăranul legat de glie, terorizat şi exploatat până la sânge a protestat în mod demn şi impunător, iar preotul Neagu după ce a arătat toate jertfele şi gloabele aruncate în spinarea clăcaşilor, a întrebat: „apoi după acestel de jertfe tăcute cu sângele şi sudorile noastre, oare nu e păcat înaintea lumii şi a lui Dumnezeu, ca tocmai noi să fim străini şi nemernici în pământul nostru?”. Ţăranii au cerut să fie împroprietăriţi, „să li se, dea o părticică de pământ în plină proprietate”. Ceruseră 14 pogoane la câmp, 16 la baltă, 11 la podgorie şi 8 la munte, pentru ca din ele să poată trăi. A şi urmat o discuţie aprinsă asupra reformei agrare, Lahovari declarând în numele proprietarilor că „a se lua pământul de la proprietari spre a-i da ţăranilor ar fi un lucru nemaipomenit în istoria popoarelor civiizate; că atunci când s’ar atinge dreptul proprietăţii nimeni nu s’ar mai sili să se înavuţească şi lumea se va întoarce iar la starea dobitocească”. Iar ţăranii răspundeau: „şi noi sfinţim proprietatea, dar după ce se va împărţi, acum nu putem”. Sfârşitul discuţiei a fost că reprezentanţii proprietarilor n'au mai venit la şedinţele „comisiei”, care, a şi fost apoi desfiinţată peste câteva zile printr'un decret al locotenentei domneşti. Iar apărătorii statutului organic, boerii cari făceau politică alături de Rusia reacţionară, au fost consideraţi ca vrăjmaşi ai tuturor libertăţilor şi astfel s’a produs în Bucureşti o agitaţie vie împotriva lor. In urma acestor manifestaţiuni anti-ruseşti, Petersburgul a intervenit la Constantinopol, cerând ca armata turcă să restabilească ordinea şi să puie capăt acestei manifestaţiuni. O armată turcească de 7.000 de oameni a şi fost trimisă la Bucureşti, unde a intrat în ziua de 13 Septembrie 1848. Una din cele trei coloane turceşti a intrat prin bariera de la Mihai Vodă, unde se afla cazarma din Dealul Spirii. Soldaţii români aveau ordin ca împreună cu compania pompierilor să primească pe turci cu onoruri militare şi apoi să se ’■etragă. Compania pompierilor întârziase însă şi în momentul când sosea la cazarmă s’a întâlnit cu coloana ostaşilor turci, cari înaintau cu fitilurile aprinse lângă tunuri şi aveau o atitudine ameninţătoare. Căpitanul Zăgănescu, care conducea compania pompierilor şi-a deschis totuşi un drum printre turci. In timpul acestei mişcări un soldat turc a căzut iar ofiţerul turc a lovit cu sabia pe un soldat român. Cele ce au urmat au fost descrise chiar de căpitanul Zăgănescu precum urmează: Văzând atunci că eram în faţa tunurilor, am comandat să grăbească pasul pentru a ne apropia de cazarmă. Când turcii trecuseră cu toţii din stânga, un tun se slobozi care deschise un larg drum prin coloana mea; loviturile se repetară şi uciseră mai mulţi dintre ai mei. Descărcaturile puştilor şi ale carabinelor urmară celor ale tunurilor; dar noi eram acuma în apărare, în dosul zidurilor cazărmii. Oamenii mei încărcară puştile, eu comandai foc. Mai mult de 3 descărcaturi avură loc din partea noastră, dar mitralia turcească ne cauza mari daune. Când tunurile se descărcau, ai mei se culcau la pământ; dar desperaţi, ridicându-se de jos ei strigară ca un singur om: pe tunuri băieţi că ne prăpădesc! ei se aruncară într’o săritură şi tunurile, încărcate şi gata de a face iarăş foc, căzură în puterea oamenilor mei. Ei le întoarseră în contra rândurilor celor dese ale turcilor şi dădură foc. Atunci se făcu acea ucidere cumplită, de care turcii se plâng încă cu drept cuvânt, căci mitralia nu se opri decât pe corpuri omeneşti”. Iată descrierea autentică a actului de vitejie de acum 84 ani, din Dealul Spirii a acestei isbucniri populare împotriva turcilor, consideraţi ca irgumente de împilare şi de zădărnicire a străduinţelor către libertate şi dreptate socială. Liviu P. Nasta O carte cu un derbedeu Figura vagabondului pe care a închipuit-o Charlie Chaplin şi care pe franţuzeşte se chiamă Chariot, a inspirat poetului Philippe Soupault o carte întreagă, cu cincisprezece capitole şi de cincisprezece ori atâtea aventuri. Derbedeul acesta de Chariot, care-şi suflă nasul în mâneca hainei rupte şi dă buzna peste tine pe stradă, este un bun erou nu numai pentru ecran, ci şi pentru literatură. D. Philiippe Soupault o dovedeşte. Căci, în cartea d-sale (1), Chariot trăese cu apucăturile ?’ sentimentele fantomei de pe ecran, f:.‘« J î*. „„„In» tivMM «1m Am trill ci 11II1U ill accia^ timp un vm* un v* adevărat erou de roman. Evident, la Chariot găseşti anumite artificii: melonul învechit, mustaţa mică, bastonaşul flexibil şi ghetele scâlciate. Şi deşi născut, cu acest aspect, din capul marelui actor care e Chaplin, Chariot se plimbă’pe stradă cum nu se poate mai natural şi mai viu. De unde se poate deduce că acele câteva artificii ating semnificaţia unor simboluri. ‘1) Chariot — ed. Pion — Coll.: „La grande fable”. Ah, ghetele lui Chariot! Nu vedeţi în ele o melancolie infinită, o umilinţă treptată a stăpânului lor şi o profundă mizerie a vieţii vagabonde? Nu m’aş gândi o clipă să-l acuz pe Chaplin de plagiat. Dimpotrivă, ca să întăresc încă odată credinţa generală în geniu sau, voiu aminti că botinele lui Chariot, aşa cum ni le-a înfăţişat el, nu au putut fi concepute în alt domeniu, dar în acelaş gen, decât de un geniu, şi anume de pictorul Van Gogh. Printre atâtea pânze chinuite ale pictorului francez, aflăm una care înfăţişea/o rlnno Enfino cu rrvfi UnunnlA.KX. uuuu UUMUV, oui v/iwu UWlUiClC lui Chariot, mizere, scâlciate, cu şiretele , atârnând leneşe, melancolice şi puţin jemanfisiste. Câtă tristeţe este în această pânză, nu o putem cunoaşte decât din tristeţa lui Chariot. D. Philippe Soupault a înţeles limanul acestui personaj cu faimă universală şi a scos din inima lui întreaga emoţie discretă, ca şi marea lui mizerie, ca şi marea lui bunătate sufletească. Chariot, aşa cum îl ştim cu toţii şi aşa cum ni-l arată şi d. Soupault, e un derbedeu. Unul crescut pe maidan, subt cerul şi soarele lui Dumnezeu. L-aţ văzut ce stângaciu salută şi ce caraghios îşi învârteşte bastonul lui subţire. Se vede că este în contradicţie cu formele şi convenţiile sociale. Fiindcă Chariot e al nimănui, adică al libertăţii absolute. Luminile oraşului în care întâmplător trăeşte şi goana lui după aur (fiindcă — ce vreţi! — are şi el dreptul să trăiască bine, deci să caute banul, care înlesneşte în societatea noastră traiul bun), sunt atât de izbitoare unele şi înverşunată cealaltă, încât şi într’o situaţie şi în alta, Chariot e ridicul. Dar derbedeu cum e, fără mamă şi fără educaţie, Chariot este un mare suflet. E un om. Are şi el libirila lui lui «•*!»* uiuiniw *1*4, uwtuiyvi^ iui» iui U111V lui, dar totdeauna este plin de acele sentimente de simpatie naivă şi duioşie interioară care-i câştigă, pe lângă faimă, o eternitate substanţială. Spuneam mai sus că Chariot este în contradicţie cu societatea. Da, ,este, dar şi în luptă cu ea. Tot ce săvârşeşte el, cât de ridicul ar fi în ochii lumii „bine crescute”, este cum nu se poate mai firesc pentru el, astfel că hohotele lumii dimprejur, nasc pe faţa lui o uimire atât de surprinsă, de naivă şi de bună, încât se vede bine că el nu poate înţelege nu numai propriul său ridicul, ci şi această atitudine infamă a oamenilor faţă de el. Pare-se că Chariot posedă „sensul tragic al vieţii’’ cum ar spune Unamuno. Viaţa e gravă, tristă, chinuită, şi pentru cine o ia în serios, nu există răgazul de-a fi atent cu mofturile convenţiilor sociale, atât de mincinoase şi de mărunte. De aceia, din clipa în care Chariot îşi face apariţia de la New-York, setea lui de libertate absolută se arată mai aprigă, mai implacabilă. Şi această libertate n’o poate găsi decât în singurătate. Iată-l pe Chariot, care de atâtea ori ar fi strâns bucuros în braţe universul întreg, y comprîn lumea infamă și rea a oamenilor, iată-1 singur. Cî dnoriro pin rfii (•Xfo+no Iii« PUni* V* uwopiv onixul aiaim iui viiai" lot, d. Philipe Soupault a scris o pagină rară: „Chariot își cunoaște de-acum soarta. Singurătatea este un tovarăş credincios. Trebue să te obicinueşti cu ea... Să fii singur, numai singur, absolut singur. N’ai nimic după care să-ţi pară rău... Oamenii, pe care-i numim semeni, fraţi, sunt totdeauna mai puternici, ştiu şi abuzează de asta. Caută pe cei slabi ca să-i stăpânească şi să-i supună. Iubesc pe stângaci ca sa râdă de dânşii. Şi Chariot e slab şi stângaciu. Dar o dorinţă îl stăpâneşte pe Chariot, o puternică dragoste care-l chinue şi-l apasă, ii sileşte să fugă de acest jug, să evadeze. Iubeşte libertatea... Preferă să fie singur şi să fie Uber”. Şi într’adevăr, numai în această singurătate, libertatea lui înfloreşte. Dar singurătatea lui Chariot nu este aceia a unui erou ibsenian. Singurătatea aceasta stă în singularitatea lui. Căci pe stradă, între oameni, între clădiri, Chariot e singular, este deci în chip fatal numai cu el însuşi. Şi din toată povestea lui Chariot, a derbedeului, a vagabondului Chariot care cunoaşte foamea şi setea, neodihna şi lenea, filosofia uşoară şi sentimentul adânc, se desprinde morala cea mai curată, mai plină şi mai puternică. Făot-Kn^nul n »•« iin r,n-f1n4 oor*nMC jLzviucuoui aiL uu ouuui aovuuo, care nu se revelează pentru un interes pasager, ci numai după împrejurări şi din nevoia simplă, dar imperioasă de a-şi striga existenţa. D. Philippe Soupault a înţeles această înnaltă morală, atât de simpatică şi atât de umană. Cartea d-sale, deşi trăeşte pe marginea figurii create de Chaplin, este o puternică lucrare originală, pe care un larg suflu omenesc o străbate și căreia un tâlc universal îi dă tărie. L. Sebastian Congresul european La 1 Octombrie se întruneşte in Elveţia la Baie congresul european, convocat de un comitet internaţional de sub preşedinţia de onoare a d-lui Eduard Herriot, prim ministri al Franţei şi sub direcţia efectivă a marelui pacifist R. N. Coundenhove- Kalergi. Convocarea acestui congres face parte din acţiunea paneuropeană şi este în realitate continuarea luptei pentru marele ideal, creat de Aristide Briand şi a cărui realizare întâmpină din nefericire dificultăţi tot mai grave. De altfel congresul de la Bale ar putea să aibe un rol destul de important în toate privinţele, având în vedere că între membrii comitetului de onoare ai congresului figurează personalităţi de mâna întâi din toate ţările, ca de pilda L. S. Amery, fost ministru al coloniilor in Anglia, Josif Barthelemy membru institutului francez, I. Caillaux, fost preşedinte de consiliu şi ministru de finanţe al Franţei, Francis Delate, unul dintre economiştii cei mai cu autoritatea, pr. continentul nostru şi care a fost invitat de curând de către guvernul nostru să ne viziteze ţara, întreprinzând o anchetă de ordin economic şi financiar, Gerhard Hauptmann, marele scriitor german, d. prof. Nicolae Iorga, dr. Erich Koch Weser, fost ministru german, Selma Lagerloef, celebra scriitoare norvegiană, dr. B. C. I. Loder, fost preşedinte al curţii internaţionale de arbitragiu de la Haga, Andrei Michalakopulos, fost ministru de externe al Greciei, Anatole de Monzie, membru al guvernului francez, Hjalmar Procope, fost preşedinte de consiliu In Finlanda, Nicola Politis, fost ministru plenipotenţiar al Greciei şi una din personalităţile cu mare suprafaţă internaţională, profesor la Sorbonna, Charles Rist, Nicolae Titulescu, strălucitul nostru ministru la Londra, etc., etc. După concepţia d-lui Coudenhove- Kalergi acest congres european ar urma să constituie un răspuns la conferinţa de la Ottawa a imperiului britanic, va fi chemat adică să afirme coeziunea economică a continentului nostru şi necesitatea unei colaborări de ordin practic în acest domeniu. Europa are nevoie de un asemenea acord, spre a se putea prezenta conştienţă şi în destul de pregătită la apropiata conferinţă economică mondială. D-sa este convins că numai prin punerea în acţiune a tuturor energiilor şi forţelor continentale în slujba ideii europene, marile şi micile naţiuni, a căror soartă este legată de europa, vor putea să fie salvate. Congresul are de altfel un program foarte bogat de lucru iar lucrările sunt repartizate comisiunilor politică, economică, juridică şi de propagandă. Intre altele urmează să se discute chestiunea colaborării ţărilor dunărene precum şi chestiunile cari interesează ţările agricole de pe continentul nostru. Având în vedere spiritul în serviciul căruia a fost convocat acest congres, trebue să dorim ca el să dobândească cel puțin un succes moral cât mai mare. .. S’a stâns la spital un om de talent a cărui operă a avut un destin bizar. Scriind despre „Sufletul grădinii”, el n’a băgat de seamă că acest suflet s’a refugiat de mult — s’a ajuns, apoi, captiv — in poezia unui virtuoz căruia i s’a tăgăduit sensibilitatea, în poezia lui Dimitrie Anghel. Iar pentru grădina lui Alfred Moşoiu — ce-au rămas? Elegante flori de seră. Şi statuete. El însuşi — cu privire la mii de muguri ce rânduesc după colori, dar din cari numai unul s’a deschis — şi-a pus întrebarea: Va fi o floare parodie? Sau cizelare de Damasc? Şi nu pentru a ne face să credem câ-s mai puţin decorative, a scris in „Rugăciunea” lui: Cu gândul la fluturi Stau rozele ’n glastre Şi spun: „Iartă nouă păcatele noastre!” A auzit într’adevâr (ori măcar i s’a părut c’ar fi auzit) un „Ave Maria” ’n preajma Măriei Antoanetta, în parcul din Versailles? Sau a fost un grav joc de cuvinte, la fel cu focul apelor? Clopotele lui „turnate în cleştar” sânt pur ornament. Nu se respândesc în confidenţe şi în plângeri. Ele nu bat în aducerea noastra aminte. Numai svelteţă şi capriciu, purtând mănuşe, şi evantai, şi spumă de dantele, cu lunecare subtilă, fluturatice (şi fluidice totdeodată), versurile lui totuş „aruncă ’n urma unei piruete, un rotogol de undă parfumată”. Barbu Lăzăreanu CARNETUL NOSTRU Alfred Moşoiu CHESTIA ZILEI Curiozitate legitimă — Explică-mi, te rog, ce faci acolo: mă ajuți să urc dealul, ori mă tragi la vale ? LEGI ŞI DRUMURI de N. BATZARSA De câteva zile Camera discută noul proect de lege a drumurilor. Proectul acesta modifică, precum se știe, unele articole din legea d-lui Vâlcovici. Legea d-lui Vâlcovici a fost votată și promulgată tot în cursul acestui an. Mai amintim că, așa cum a declarat formal d. Ed. Mirto, ministrul lucrărilor publice şi al comunicaţiilor, d-sa ori eventualul d-sale succesor, va aduce în sesiunea de toamnă a parlamentului un nou proect de lege — tot a drumurilor. Aşadar, numai într’un singur an de zile, drumurile noastre, pe care le ştim în ce hal de dărăpănare se găsesc, vor fi înzestrate cu trei rânduri de legi. Credem că este un record şi că nu se poate cita exemplul vreunei alte ţări, unde patima legiferării să fie dusă aşa departe. Tot aşa, cum nu credem să mai fie undeva un contrast atât de izbitor între ceea ce se urmăreşte prin lege şi ceea ce există sau se face în realitate. Iată, în ce priveşte drumurile, se fac legi din belşug, se desfăşoară programe şi se elaborează proecte , unele chiar grandioase. Se crează deci şi se cultivă o literatură apreciabil de bogată. Nu lipseşte decât un lucru : aplicarea acestei literaturi în domeniul realităţilor. Adică, mai exact, nu lipsesc decât drumurile şi buna lor întreţinere. Ba pare că e un ce făcut. Pe măsură ce sporeşte colecţia de legi şi se înmulţesc programele, declaraţiile şi proectele, drumurile se strică, fiind date cu totul uitării. Ai impresia că ele sunt un amănunt sau un pretext pentru prosperarea literaturii de care am pomenit. Iar când se simte nevoia unui drum mai bun, a unei şosele occidentale, în cazul acesta serecurge la străini, la tehnica străină şi la capitalul străin. E drept că şoseaua construită cu mijloacele acestea costă enorm de scump şi condiţiunile tehnice sau financiare în care se stipulează modalităţile de plată şi de construire dau naştere şi la procese de pe urma cărora statul se alege cu sentinţe de condamnare la despăgubiri considerabile. Dar şi faptul acesta pare a trece în ochii guvernanţilor noştri drept un amănunt de mică importanţă. Toată atenţia pare îndreptată în direcţia de a face legi, cât mai multe legi şi de a strica tot ce e făcut de predecesori. Când scriem rândurile de faţă, nu cunoaştem soarta proectului d-lui Mirto. Totuşi, credem că nu ne înşelăm, afirmând că proectul va fi votat de parlament în forma în care a fost alcătuit de autorul lui. Majoritatea stă de veghe şi îşi cunoaşte rolul şi datoria. Acestui proect i s-au adus însă din partea deputaţilor, cari l-au combătut, critici şi obiecţiuni întemeiate, întemeiate mai ales pe realitatea lucrurilor şi pornite din grija şi dorinţa de a avea şosele pe cât posibil mai bune. Aşa cum a relevat, în documentata sa cuvântare de deputat Em. Socol, directorul ziarelor noastre, esenţialul este să avem şosele bune, fie că legile n-ar fi aşa de perfecte, iar nu să avem legi desăvârşite, însă drumuri proaste. Din nenorocire, realitatea se prezintă tocmai în felul acesta. De pildă, în anul 1929 a fost votată legea, căreia i se zice de obiceiu „legea d-lui Halippa”. Judecată în mod teoretic, adică fără sa se ţie seamă de tara şi împrejurările în care urma să fie aplicată, de posibilităţile financiare şi de celelalte mijloace gratie cărora trebuia să se producă aplicarea ei, legea d-lui Halippa apărea ca o lege foarte bună si complectă. Prevedea pentru fiecare capitală de judeţ câte două servicii tehnice — bineînţeles, fiecare serviciu cu personalul său aparte. Un serviciu tehnic care să ducă grije de şoselele naţionale, iar al doilea serviciu tehnic, care să aibă în îngrijire drumurile judeţene. Ea mai prevedea şi înfiinţarea de servicii tehnice comunale. Rezultatul acestor creaţiuni şi ale altor dispoziţiuni din legea d-lui Halippa a fost că sumele prevăzute în bugetul respectiv pentru drumuri au fost înghiţite în proporţie covârşitoare de personal, ajutat în privinţa aceasta şi de conducătorii Casei autonome a drumurilor. Aşa fiind, pentru drumuri n‘a rămâs mai nimic şi nu s‘a făcut nimic... Adică s‘a făcut ceva : drumurile s‘au stricat şi s’au dărăpănat din ce în ce mai rău, devenind o adevărată ruşine. Prin legea d-lui Halippa se desfiinţase şi prestaţia în natură. Legea d-lui Vâlcovici a înfiinţat-o din nou, însă numai îr mod facultativ. Proectul de lege al d-lui Mirto desfiinţează prestaţia pentru a doua oară, iar toate discuţiile ce au avut loc la Cameră, se învârtesc în jurul prestaţiei. Să fie menţinută — bineînţeles, numai în mod facultativ — sau să fie desființată cu totul, ea fiind, cum a spus un (Citiți continuarea în pagina II-a) ★