Adevěrul, iulie 1933 (Anul 47, nr. 14178-15204)

1933-07-22 / nr. 15196

ts. Glose politice... LA TOAMNA... Agitaţia politică, — care în ulti­mul timp devenise extrem de vie — s'a potolit. Şefii partidelor de opo­ziţie au plecat in vacanţă. Ei aveau convingerea că deocamdată nu se pot produce schimbări şi că guver­nul trebue lăsat să-şi vadă de trea­bă până la toamnă. In privinţa acestei date fatale pă­rerile au fost, ce-i drept, împăr­ţite. Ori guvernul e lăsat să­ conti­nue pe linia sa politică şi financiară şi atunci schimbarea nu poate inter­veni decât târziu, — ori factorul constituţional nu este de acord cu această politică şi atunci guvernul nu mai are temei să se menţină la putere. Aceasta era dilema pe care o pu­nea lumea politică. Iată însă că d. V. V. Tilea, sub­secretar de stat la preşedinţie şi unul dintre cei mai iniţiaţi membri ai cabinetului, declară la Sibiu că­ schimbarea de guvern, la toamnă, nu e posibilă. Noi am făcut si facem fată fără întrerupere tuturor situa­­tiunlor cari se ivesc, iar dacă vreo­dată cineva din guvern s’ar simţi obosit, fiţi siguri că are cine să-l în­locuiască". Guvernul e convins că rămâne încă multă vreme la putere sau d. Tilea a avut misiunea să ridice mo­ralul partidului? INTRE GUVERN Şl h, „SECERI­ŞTI“ ■«***• v _________—■ 'Aseară a apărut alt treilea număr din revista, „Secera“. N'au trecut decât două ore dela aparii şi pu­blicaţia a fost confiscată. Nu e un act banal. Secera „revistă de acţiu­ne şi doctrină politică", cum in­titulează, e condusă de un grup­­de fruntaşi naţional-ţărănişti cari, ne­mulţumiţi de orientarea actuală a guvernului, militează pentru o reîn­toarcere la ţărănism. Revista este condusă de d-nii Virgil Potărcă, fost ministru în cabinetele naţional­­ţărăniste, de d. dr. Ernest Ene, de­putat şi delegatul României la con­ferinţa de la Londra, de d. Mihail Priboianu, deputat şi Udrea, se­nator. Toată vremea grupul din jurul „Secerii" a contestat că întreprinde o acţiune de rebeliune in partid, a­­sumăndu-şi dreptul, în baza struc­turii democratice a partidului na­­ţional-ţăranesc, să gândească şi să discute liber problemele actuale. E adevărat, „Secera" a luat ati­tudine împotriva foştilor takişti, în­­vinndndu-i că au schimbat orienta­rea firească a partidului. In numă­rul confiscat această notă are un caracter mai agresiv. Guvernul se pune însă intr’o pos­tură delicată fată de proprii săi partizani si calcă principiile sale e­­sentiale, printre cari libertatea de opinie şi discuţie. E interesant de văzut ce vor face „seceriştii"! Interim AMIII Al ___ Nn 151Qß Cámhatn 00 liiHa 1Q49 A F ONDATORI*^18^ CONST. MILLE ***#* îm—TS 8 ------------- ; /ÍJ Ilii______B___________ I 200 lei pe 3 luni Fj 0­7777 ABONAMENTE: 380 lei pe S Inni fn *lr„a^f„atate ! 3 LEI i - [ 750 lei Se mn an! \ flnb1» ! W || BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 5—7—0 Centrala: 3-2410. I TELEFOANE: Direcţia: 3-2474. ...& I Provincia 3-1068. Administraţia: 3.2473..., Partidul liberal făgădueşte „să pună regulă în viaţa de stat“. Ce-ar fi, dacă ar începe prin a pune regulă în viaţa de partid ? O NOUA GARANTIE PENTRU TARĂ Incheerea pactului celor patru pu­teri principale a fost discutată, la noi și aiurea, cu interesul și cu pa­siunea ce se cuvine într’adevăr unui act international de importanta a­­cestuia. S’au emis păreri despre fo­loasele excersonal de mari, pe cari le aduce pactul celor patru puteri in forma lui actuală operei de or­ganizare a păcii in Europa pe baza respectului tratatelor de pace, prin­cipiu care constitue problema în­­tr'adevăr vitală a ţărilor din Mica înţelegere şi bine inteles a ţării noastre. Alţii au fost de părere că Indife­­rent de textul pactului celor patru puteri principale, ar constitui o slă­bire a situaţiei pe care am avut-o până acum atât faţă de încercările de revizuire a tratatelor de pace, cât şi faţă de garanţiile ce ni le ofe­­rea statutul fundamental al Socie­tăţii Naţiunilor, cu practica sa înte­meiată pe drepturi de egalitate ai tuturor membrilor, fără să se ţie seama de numărul kilometrilor pă­traţi pe care le­ reprezintă fiecare delegaţiune. Se spune cu o stăruinţă poate puţin suspectă, că chiar dacă in textul pactului nu se cuprinde nici o dispoziţiune in favoarea unei gră­biri a acţiunei practice de revizuire a clauzelor teritoriale din tratatul păcii, totuşi pactul ar oferi la un moment dat posibilitatea ca acea­stă problemă să fie pusă in discu­­tiune şi să ne găsim în fata unei primejdii iminente, pe care fără in­cheerea acestui pact am fi avut po­sibilitatea de a o ocoli. In favoarea acestei argumentări s-a invocat în­ primul rând împreju­rarea că fiecare, dintre cele patru mari puteri­­semnatare, ar da ace­­luiaş text o interpreţie cu totul di­ferită. Că garanţiile oferite de că­tre Franţa ţărilor din Mica înţele­gere, şi prin urmare şi nouă in ce priveşte interpretarea art. 19 din pactul Societăţii Naţiunilor şi in ge­nere angajamentul de a nu îngădui să se puie în discuţiune o încercare practică de revizuire a tratatelor, decât numai cu respectul dispoziţia, îilor cuprinse ,în pactul dela Geneva şi cu respectarea clauzei esenţiale că nici o hotărire valabilă nu se va putea aduce în această materie, de­cât pe baza unanimităţii de voturi, cu participarea la vot a părţilor in­teresate, — nu ar angaja decât nu­mai Franţa şi prin urmare ar con­stitui o garanţie cu totul unilaterală şi de minoră valoare. Se invoca ati­tudinea rezervată a guvernului en­glez faţă de garanţiile oferite de Franţa şi se discuta posibilitatea unei izolări a guvernului francez in conferinţa celor patru puteri prin­cipale in cazul când Anglia ar găsi că este util pentru interesele sale să treacă de partea Germaniei şi Ita­liei spre a forţa o revizuire a tra­tatelor. Discuţiunile acestea au urmat şi probabil că ar fi continuat încă, dacă nu s-ar fi produs o manifestare di­plomatică de cea mai mare impor­tanţă la Londra. Ziarul „Times“, care în chestiuni de politică exter­nă reprezintă in editorialul său tot­deauna punctul de vedere al guver­nului, a lămurit pe neașteptate a­­ceastă controversă. In articolul său de fond de Luni, „Times", comen­tând semnarea pactului celor 4 pu­teri face câteva constatări interpre-­ tative, arătând că „întregul caracter al tratatului a fost profund inoficiat. S’a ajuns la paradoxul că incheerea acestui pact înlătură reajustarea frontierelor, pe care în prima lui intenţie avea s’o grăbească“. Constatarea aceasta este destul de lămurită şi pentru oamenii obiş­nuiţi cu interpretarea limbajului di­plomatic este o mărturisire de cre­dinţă din partea guvernului englez. Spre a lămuri însă şi pe cei cari nu sunt obişnuiţi să cântărească ex­presiile diplomatice cu cântarul spe­cial al acestui limbaj de obicei voa­lat, „Times" subliniază fără încon­jur că „toţi privesc noul pact, nu numai ca un instrument care nu ri­dică chestiunea revizuirii, dar ca unul care o exclude". Şi aducând e­­logii d-lor Titulescu şi Beneş expri­mă în numele Angliei dorinţa că „este de mare importantă ca aceste două personalităţi dominante din Europa să uzeze de"marea lor in­fluenţă pentru a determina opera constructivă". Prin urmare nici din punctul de vedere al guvernu­lui englez nu se poate realiza niciun fel de „operă constructivă", decât dacă se exclu­de din preocupările de ordin Inter­naţional european chestiunea revi­zuirii teritoriale a tratatelor de pace Ţinând seama că în acelaş sens au comentat şi alte mari ziare en­gleze incheerea pactului celor pa­tru puteri principale, putem înregis­tra cu satisfacţie constatarea că In sfârşit Anglia a trecut pe faţă şi fără reticenţe alături de Franţa con­damnând orice acţiune în favoarea revizuirii tratatelor de pace. Şi in­ceastă lumină este evident că toate argumentele şi arguţiile ce s’au for­mulat şi care prezenta incheerea pactului celor patru puteri ca un act diplomatic primejdios pentru intere­sele noastre, au fost pur şi simplu anulate. L. P. Nasta NOTE SE anunţă „manevrele militare de toamnă". ...Manevrele civile au început înainte. * GUVERNUL speră în urcarea preţului grâului. Cu cât scade grâul mai mult,... urcarea va fi mai mare... . SITUAŢIA politică internaţională s’a îmbunătăţit. Păcat că nu facem şi noi parte din străinătate! *­­ROMÂNIA fine la dispoziția cre­ditorilor mărfuri. Se va mări astfel cantitatea măr­furilor de aruncat în mare pentru echilibrul producției. N­A­Z­B­A­T­I­I REPORTAJ In târgul Murgeni din Tutova, a fost pomenit după cuviinţă un lup­tător liberal, ucis acum un an. „Viitorul“, relatând faptul, spu­ne: „Mulţimea a păstrat câteva mi­nute de tăcere. Au luat cuvântul cu acest prilej d-nii... etc. • Adiţi p.­sti- prilejul tăcerii? Kix „Atletul lui Christos“ -»»mswww i. «i vatr­.- ^ ^ * ... Un confrate califică pe Hitler, drept „noul atlet al lui Dumnezeu“. Cine urmăreşte apologetica hitle­­ristă, ştie că confratele nu a in­ventat acest calificativ. In Germa­nia un pastor, care de atunci a că­zut în disgraţie, l-a numit pe can­celar Christos, iar un medic a pro­clamat că titlul de Kaiser nu ar fi prea mult pentru dânsul. Dar a pro­clama pe Hitler ca „atletul lui Dum­nezeu" şi a face aceasta în numele creştinismului, trebuie să apară ca o adevărată blasfemie. Mai extraordinar este, ca d. Hit­ler să fie proclamat în România „atletul lui Dumnezeu“, fiindcă ar fi salvat creştinismul de primejdia bolşevismului.­­Mai întâi, pentru oricine are ochi de văzut, hitlerismul pentru mo­ment a desfiinţat în Germania toa­te mişcările de stânga, şi, cel pu­ţin în aparenţă, şi bolşevismul. In realitate, prin ultimele sale efecte, hitlerismul mână Germania spre un bolşevism mult mai periculos decât cel rusesc. Unul din cele mai serioase ziare elveţiene, „National Zeitung" din Basel, publică într’un recent număr al său (No. 311) un articol asupra celor ce se petrec în Germania şi conchide astfel: „Ză­păceala creşte pretutindeni, în pro­porţii uriaşe şi, odată, generaţiilor viitoare le va apare grotesc, că o vreme, care exclude orice perso­nalitate, distruge averile şi se apro­pie mai mult ca oricând de un so­cialism zăpăcit şi corupt, a putut crede, că distruge socialismul, vop­­sindu-l în loc de roşu, cu cafeniu sau negru". Şi oricine are ocazia să urmărească cu ochi lucizi eveni­mentele din Germania, oricine a putut vorbi, nu numai cu refugiaţi germani, dar şi cu oameni cu situa­ţii economice, chiar dintre cei care au­ alimentat hitlerismul în opozi­ţie, cu finanţele lor, ştie, că ce scrie ziarul elveţian, este purul şi tristul adevăr.­­ Dar oare hitlerismul, prin con­cepţiile şi prin atitudinea sa, este măcar un apărător al creştinismu­lui şi al bisericii? Unul dintre cei mai aprigi apărători ai doctrinei in­tegrale a hitlerismului, este contele Reventlow, care a ieşit din biserica papistaşă, tocmai pentru a cores­punde prin fapte, doctrinei ce apro­bă. In organul său „Reichswart“, care apare liber în Germania, ceia­­ce însemnează că este un organ ca­re exprimă ideile regimului, scrie: „Noi (adică hitleriştii) suntem ger­mani naţionali, cari şi-au întors fata dela creştinism, pentru că ei caută o înţelegere despre Dumnezeu, pro­prie rassei lor. Noi ne întoarcem fata dela creştinism, fiindcă el iz­vorăşte din temeiuri jidoveşti ca Vechiul Testament şi Evanghelia lui Pavel, cari ne repugnă". Şi în altă parte, e mai categoric. „Noi ne zicem — scrie el — creştini, nu suntem însă şi nu putem fi creştini. Creştinismul nu e în acord cu rassa noastră. Ascetul crucificat este Dumnezeul celor îmbătrâniţi şi bol­navi“. Acestea sunt părerile adevăraţi­lor hitlerişti despre creştinism. De altfel oricine le cunoaşte­ doctrina şi aude că ei se proclamă revoluţio­nari, adică partizani ai integralită­ţii doctrinei lor, poate lesne vedea că concepţiile contelui Reventlow despre creştinism, sunt consecvente cu tot modul de a gândi şi argu­menta al hitlerismului. ... . . * De altfel, acesta nu s’a sfiit şi nu se sfieşte, să se atingă direct şi cu obicinuita sa brutalitate de bi­serică. Asupra celei protestante a pus mâna. Că a făcut-o, potrivnic legii şi dogmelor, rezultă din fap­tul, că superintendent», adică epis­copii, au ridicat un protest indignat contra modului cum tratează guver­nul hitlerist această biserică. Re­zultă şi din faptul, că însuşi preşe­dintele Hindenburg s’a simţit obli­gat să protesteze în mod public. Dar protestul acesta a fost pus „cu onoruri" la dosar, fără ca să fi avut vre-o urmare. In treacăt fie zis, o ilustraţiune vădită, a complectei a­­nihilări a puterii bătrânului mareşal, care tot mai funcţionează încă, în mod fictiv, ce-i drept, ca şef al sta­tului. Cât­­despre Concordatul încheiat de Vatican cu guvernul hitlerist, el, cum am mai avut ocazia să ară­tăm, nu a fost posibil decât sub imperiul celei mai intolerabile pre­siuni. După ce hitlerismul a pus bi­serica protestantă în slujba sa, lu­­ându-și toate drepturile, dacă nu și titlul, de summum episcopus al ei, — cum putea crede Vaticanul că religia catolică va fi menajată? Mai ales, după ce a văzut că epis­copii bisericii protestante au fost internaţi, că partidul Centrului a fost dizolvat, că conducătorii săi sunt maltrataţi şi arestaţi, sub tot felul de pretexte odioase, că preo­,­ţii chiar, nu mai sunt siguri de viata lor, că de exemplu monse­niorului Kaas, fostul șef al partidu-, lui Centrului, îi devenise imposibilă întoarcerea în tara­­saj dintr’uh vo­iaj ce făcuse la Roma*­ pentru a lua contact cu Curtea papală. .Concordatul a fost pentru Papă, un „pis aller“. A fost răul mai mic. A fost mijlocul de a-şi salva păsto­riţii din Germania, de a depărta dela ei primejdia persecuţiilor şi a flămânzire­. Căci cum era Papa să aprobe omorurile ,şi persecuţiile ca­tolicilor, el care protestase public contra persecuţiunii evreilor? Cum era el să aprobe hitlerismul şi să-l proclame ţie d. Hitler „atletul lui Dumnezeul când, orice catolic ştie că hitlerismul neagă efectele bote­zului, adică a celei mai importante dintre tahrii, sau, cum zic catolicii, dintre sacramente?! Amatorii regimului hitlerist, care a raliat con­tra Germaniei, toată, dar absolut toată lumea civilizată, să caute deci alte­ argumente. Să tragă argumentele lor, din lumea urai, care­­este adevărata bază a hitlerismului; din binefacerile evu­lui me­diu, cari sunt adevăratele bi­nefaceri ale hitlerismului; din acea concepţie, care nu vrea să lase ce­lor nedreptăţiţi, nici dreptul de a protesta, de a ţipa, adică nu vrea să le lase nici ochii pentru a plân­ge; dar să nu invoce creştinismul, religia blândului nazarinian, să nu invoce binefacerile ce a adus hitle­rismul bisericii creştine. Hitlerismul pune tot ce există în Germania în slujba sa. El pune în slujbă şi bise­rica. De pe acum ochii lumii s’au deschis. Dar nu va trece mult până când vor vedea şi orbii, în ce anar­hie a scufundat hitlerismul Germa­nia şi la ce mizerie morală şi mate­rială poate fi redusă o naţiune care era o nestimată în cununa omenirii civilizate. v B. Brănișteanu* IfijrvV, ---­ T­URISM? La. Prezidenţia consiliului de mi­niştri s’a creat un oficiu de turism. Ce anume atribuţiuni are acest ofi­ciu şi prin ce mijloce lucrează el pentru încurajarea turismului — mai cu seamă a străinilor ce ar vrea să vie ,la noi — nu ştim pre­cis. Nu ştim pentru că nu s’a spus şi pentru că, din ceiace a făcut până acum — mai exact din ceiace n’a făcut — nu putem avea indicaţii. Care este scopul unui asemenea oficiu e clar pentru toată lumea, după cum e cert că ei ar trebui să iniţieze şi să întreţie o intensă pro­pagandă în străinătate pentru vi­zitarea frumuseţilor ţării. Mai ales în această direcţie cată să-şi în­drepte oficial activitatea, pentru că turismul trebue să fie şi o sursă de venituri şi­ un câmp de activitate economică. Pretenţiunea de a face din Româ­nia, o ţară vizitată de străini nu-i absurdă. Avem munţi frumoşi şi in­teresanţi pentm iubitorii de natură, avem mare şi plaje, avem staţiuni balneare binefăcătoare, unele riva­lizând, sub raportul eficacităţii ape­lor, cu staţiuni renumite din străi­nătate. Avem atâtea şi totuş... oricare ar fi zelul şi stăruinţa oficiului de tu­rism, speranţa de a aduce vizita­tori streini — şi odată cu ei, bani în ţară — nu-i îndreptăţită. Avem natură minunată, dar n’avem dru­muri, n’avem hoteluri confortabile şi atâtea nimicuri absolut necesare desvoltării turismului. Pentru a face din turism o industrie aducătoare de venituri, trebue să investim în­­tâiu enorme capitaluri. De unde le-ar putea avea oficiul sau statul? Tocmai din această cauză, deşi s’a înfiinţat organul conducător al turismului, n’am simţit până acum nici o schimbare. Ba, poate, o mo­dificare în sarcinile bugetare ale statului, pentru că oficiul nu func­ţionează, probabil, cu zelul dezinte­resat al unor oameni cari lucrează numai din dragostea pentru tu­rism. E logic, e normal ca funcţio­narii aceştia să adauge o povară— fie şi măruntă — la capitolul chel­­tuelilor din buget. Aşa se procedează, de obiceiu, la noi — adică altfel de cum se pe­trec lucrurile aiurea, unde necesita­tea creiază organul şi nu organul ia fiinţa pentru necesităţi imposi­bile, inexistente sau de viitor. De acea, în materie de turism, trebue să fim încă modeşti, să nu ne fa­cem iluzii naive şi să lăsăm ca lu­crurile să se desvolte de la sine, până când vom fi în stare să creiem condițiunile obiective ale unei in­dustrii serioase. * R. „Luceafărul”, poezia „O. . mamă”, tot de­ Eminescu, „Noi vrem pă­mânt” de G. Coşbuc şi o scurtă poe­zie „Toamnă’ târzie” de un tânăr poet, I. Ionescu-Mirea — toate a­­cestea traduse în limba bulgară şi apărute într’o modestă broşură, ti­părită la Bazargic. Traducătorul, Boris Colet, este un bulgar din Cadrilater şi se văde­şte a fi nu numai un bun cunoscă­tor al limbei române, ci totodată stăpân pe un talent literar vrednic de preţuire. De altfel, un alt scriitor bulgar, N. Mincel, în prefaţa ce însoţeşte traducerile de mai sus, relevă „mă­­estria şi exactitatea” cu care tradu­cătorul a redat în limba bulgară frumuseţile poemei lui, Eminescu. Nu intenţionăm aci să facem o critică literară a traducerii, mai a­­les că altul­ e scopul de căpetenie cu care scriem rândurile de faţă. Pomenim numai în treacăt că, du­pă modesta noastră apreciere, poe­ziile „O, mamă” şi „Noi vrem pă­mânt” sunt, din punctul de vedere al fidelităţii de traducere şi al ex­primării de nuanţe, mai reuşit re­date decât poema „Luceafărul”. Iată, de pildă, după traducerea bulgară, prima strofă din „Lucea­fărul”: „Ca in poveşti a fost odată, ..,­ Sub vecinica boltă cerească, O frumoasă fată de împărat, Coborâtoare dintr’un neam pros­lăvit”. Originalul, în deosebi, nouă, ro­mânilor, ne sună cam intr’altfel, ceeace ’ este şi firesc. Tot aşa, cum fireşte este al poeziile „O, mamă” şi „Noi, vrem pământ” să poată fi redate mai uşor într’o limbă străi­nă, d­ecât „Luceafărul”, unde Emi­nescu a folosit cu strălucirea geniu­lui său ceea ce limba română are mai deosebit, mai propriu al­ ei. „A fost odată ca’n poveşti. A fost ca nici o dată...”, e simplu şi totuşi aşa de greu de redat într’o limbă străină! Cu toate acestea, d. Boris Colef a isbutit să înfrângă multe piedici şi să ne dea o traducere, care Îngă­duie publicului cititor bulgar să-şi facă o idee justă­ de­­ nepieritoarea frumuseţe a poemei marelui nos­tru poet. ..•Insă, începusem rândurile de faţă cu un alt scop,­pe care, cu re­gret, mă văd silit numai să-l enunţ. Cu scopul de a releva că prin astfel de traduceri începe să se spargă a­­cel „zid chinezesc”, care este între noi şi vecinii noştri, mai ales in ceea ce priveşte producţia intelec­tuală. De la o vreme încoace, se observă însă o dorinţă reciprocă de o mai bună şi mai exactă cunoaştere. Răspândirea, pe cale de traduceri, a celor mai de seamă producţii­ li­terare este, de­sigur, unul din mij­loacele cele mai eficace, care să a­­jute la cunoaşterea reciprocă şi la apropierea reciprocă. N. Batzaria CARNETUL NOSTRU „Luceafărul“ nn bulgăreşte Din ideologiile de piaţă ele PAUL ZARIFOPOL Notă despre freudism Ar fi In istoria medicinei, cred, un capitol frumos: despre epide­miile medicilor. Când leacuri nouă se încearcă, sau când se di­sting semne sau pricini ale vre­unei boale, încă neluate în sea­mă, se deslănţuie generalizări zo­rite şi în mulţimea medicilor se incuibă o epidemie: ei văd atunci peste tot aceiaş boală, şi scriu a­­celeaşi leacuri. Obişnuit se zice: mode medicale. Insă cuvântul modă imi pare, aici, denumire uşuratică. Nu-mi închipui că, în situaţiile de care vorbesc, mobilul ar fi simpla ambiţie a tehnicia­nului oricare de a arăta că ştie „ultimul cuvânt” al ştiinţei, pen­tru a cuceri gurile căscate, — nu, este contaminare în massă a spi­ritelor mijlocii, înţepenite sub pre­stigiul­­oamenilor, de seamă, sau al celor care, cel puţin, bat la ochi. Medicul, imitator în mas­să, se poate găsi în deplină one­stitate intelectuală; numai jude­cata proprie îi este paralizată. II tiranizează ideia de sifilis, de a­­pendicită, sau de funcţiuni endo­­criniene. Asemenea stări de sim­­plicizare şi uniformizare intelec­tuală dau, fireşte, cazuri cu deo­sebire frumoase la medicii tineri, juneţea beneficiind totdeauna şi oriunde de un maximum de mo­bilitate ca şi de fanatism. Şi fa­natismul se produce, probabil, mult mai uşor, la forme mult mai băţoase la medici decât la alţi profesionişti, şi aceasta se întâmplă prin colaborarea bolna­­­vului. Bolnavul este individ cu sugge­­stibilitatea sporită, şi aceasta, i­nevitabil, surexcită şi hipertrofia­­ză simţul­ de autoritate al medi­cului. Prea uşor şi firesc îi vine medicului a se­­ simţi de esenţă superioară faţă cu pacientul, şi se întâmplă aşa cu atât mai tare cu cât mai slab e spiritul critic, în deosebi spiritul auto­critic al medicului. In trea­căt, Îndrăznesc a sfătui pe me­dicii tineri, deci încă educa­bili, să nu cedeze numai­decât slăbiciunii de a crede că bol­navul oricare, este o pastă ab­solut pasivă. Sunt bolnavi care, in grea suferinţă chiar, păstrea­ză o doză respectabilă de luci­ditate şi, pe când doctorul le pune întrebări şi le porunceşte tratamentul, ei sunt în stare a fixa o diagnoză psihologică a a­­cestuia, în­deosebi o diagnoză a capacităţii sale intelectuale,­­ ce nu lasă nimic de dorit ca exacti­tate şi precizie. E clar în joc o chestie de carieră, de care medi­cul tânăr cu nici un preţ nu se poate dezinteresa. Mai târziu se va lumina com­plect cititorul despre rostul ace­stor generalităţi. Din capul locu­lui insă îşi va da seama, negre­şit, că în nici un chip nu pot eu întreprinde a mă amesteca in viaţa internă a ştiinţei şi a prac­ticei medicale. Din contră, va fi vorba aici de amestecul medicilor pe tărîmuri cu totul de peste graniţele meseriei lor. Asistăm de vreo două decenii la o epidemie a medicilor ale că­rei efecte depăşesc medicina, şi teoretic şi practic, — o epidemie ce interesează, cum cred, mai mult decât alta oarecare, tocmai pe sudest-europeanul cultural, fiindcă ea şi-a avut cuibul în Viena. Facultatea de medicină din capitala fostei Monarhii a avut încă de demult o trecere deosebită în ochii publicului pă­timaş de prin părţile noastre. Viena era prima etapă a celor din Răsărit, în calea spre Apu­sul Europei, şi zicea Metternich că Orientul începe la bariera Vienei. Astfel, relativ în vecină­tatea noastră, a eşit în vază o în­văţătură care, din o teorie şi me­todă terapeutică ce a fost la în­ceput, s’a umflat până să devie o concepţie de proporţii foarte (Citiţi continuarea în pag. II-a) CHESTIA ZILEI UN CETĂŢEAN NAIV CETĂŢEANUL. — După semnarea pactului ce­lor patru, vă urez, Excelenţă, să aveţi şi în politi­ca internă succese tot atât de mari ca şi în politi­ca externă. D. HITLER. — Marxistaie.’ Marş în lagărul de concentrare! Şcoala şi slujbele Se cere ca învăţământului să li se dea o îndrumare practică, adică se cere ca şcolile să înceteze de a fi fabrici de slujbaşi sau de postulanţi la slujbe, aşa cum au fost de la­ în­ceputul lor şi cum continuă a fi şi astăzi. S’a anunţat chiar că ministerul instrucţiunii, preocupat de impor­tanţa şi gravitatea problemei, pre­găteşte proecte de legi, care să a­­şeze învăţământul de astfel de baze practice. Cererile­­ sunt îndreptăţite ca şi strădaniile ministerului. Ne putem aştepta însă la un succes, la o îm­bunătăţire reală a situaţiei în acea­stă privinţă?. Iată o întrebare, că­reia nu e lesne să i se răspundă. Ba chiar eşti înclinat a-i da un răspuns negativ,­ când cercetezi anumite stări de­ lucruri­ . Bunăoară, se constată prin sta­tistici că­ astăzi avem 30.000 de­ şo­­meri­­ intelectuali, dintre cari aproa­pe 20.000 aparţin celor ce au în­văţat carte,­ ca să fie învăţători sau profesori*i,v . .. o Se­ va spune că această cifră de 30.000 nu este chiar aşa de mare şi alarmantă. In unele state­­din Occi­dent numărul­­ şomerilor intelectuali, raportat­ la populaţia statului res­pectiv, este­ mult mai ridicat. Insă,­ a privi chestiunea numai din punctul­­ de vedere al cifrelor, fără­ aţi ţine seamă de alte elemente, înseamnă a cădea în greşală.­­ Lucrul principal nu este numărul de astăzi al intelectualilor, cari şo­mează­, la noi şi în alte ţari, ci po­sibilităţile de plasare, de întrebuin­ţare a acestor intelectuali în vre­mea când­­se va putea eşi din ac­tuala criză economică şi financiară. Aceste posibilităţi sunt mult mai reduse la noi decât în statele occi­dentale, la­ care avem obiceiul să ne referim. Reduse, deoarec­e România nu este un stat industrial şi de­oa­rece 80 la sută din populaţia ei o formează pătura rurală. In condiţiunile de astăzi — şi pentru multa vreme încă — învăţă­tura de carte, cunoştinţele tehnice­ nu pot găsi la ţară o întrebuinţare de folos. Suntem, de pildă, încă de­parte de vremea unei adevărate in­dustrializări a agriculturii noastre. Tot aşa, cum suntem încă depar­te de vremea când ţăranul — şi nu numai ţăranul, dar şi orăşanul — îşi vor­ trimite copiii la şcoală nu­mai de dragul învăţăturii, iar nu cu gândul de a face din odraslele lor viitori slujbaşi. . . E încă­­ predominantă şi hotărî­­toare mentalitatea din virtutea că­reia rostul şcoalei­ şi învăţăturii de carte este să te­ scape de muncă — de muncă manuală — şi să te pună la adăpost de grija zilei, de mâine. Am fi­ şi mai bine documentaţi a­­supra acestor adevăruri,, dacă v - ari alcătui o statistică din care­ elevii de la şcolile secundare şi studenţii, uni­versitari să fie împărţiţi după clasa socială, după ocupaţia şi­­ situaţia materială a părinţilor lor. Se­ va­ ve­dea că în covârşitoarea majoritate acest tineret şcolar aparţine clasei unor oameni mai de­grabă ,săraci decât ca dare.*de mână,- şi-- cari nu văd în şcoală altceva’decât un mij­loc pentru ca fiii'­ lor să poată­ că­păta o slujbă.­­ Citez un fapt destul de edificator. Numai dintr’o singură comună ru­rală din Oltenia sunt vreo 120 de învăţători şi învăţătoare. Aceasta e situaţia, care nu poate fi modificată nici aşa de lesne, nici aşa de repede, . Solitar

Next