Adevěrul, iulie 1933 (Anul 47, nr. 14178-15204)
1933-07-22 / nr. 15196
ts. Glose politice... LA TOAMNA... Agitaţia politică, — care în ultimul timp devenise extrem de vie — s'a potolit. Şefii partidelor de opoziţie au plecat in vacanţă. Ei aveau convingerea că deocamdată nu se pot produce schimbări şi că guvernul trebue lăsat să-şi vadă de treabă până la toamnă. In privinţa acestei date fatale părerile au fost, ce-i drept, împărţite. Ori guvernul e lăsat să continue pe linia sa politică şi financiară şi atunci schimbarea nu poate interveni decât târziu, — ori factorul constituţional nu este de acord cu această politică şi atunci guvernul nu mai are temei să se menţină la putere. Aceasta era dilema pe care o punea lumea politică. Iată însă că d. V. V. Tilea, subsecretar de stat la preşedinţie şi unul dintre cei mai iniţiaţi membri ai cabinetului, declară la Sibiu că schimbarea de guvern, la toamnă, nu e posibilă. Noi am făcut si facem fată fără întrerupere tuturor situatiunlor cari se ivesc, iar dacă vreodată cineva din guvern s’ar simţi obosit, fiţi siguri că are cine să-l înlocuiască". Guvernul e convins că rămâne încă multă vreme la putere sau d. Tilea a avut misiunea să ridice moralul partidului? INTRE GUVERN Şl h, „SECERIŞTI“ ■«***• v _________—■ 'Aseară a apărut alt treilea număr din revista, „Secera“. N'au trecut decât două ore dela aparii şi publicaţia a fost confiscată. Nu e un act banal. Secera „revistă de acţiune şi doctrină politică", cum intitulează, e condusă de un grupde fruntaşi naţional-ţărănişti cari, nemulţumiţi de orientarea actuală a guvernului, militează pentru o reîntoarcere la ţărănism. Revista este condusă de d-nii Virgil Potărcă, fost ministru în cabinetele naţionalţărăniste, de d. dr. Ernest Ene, deputat şi delegatul României la conferinţa de la Londra, de d. Mihail Priboianu, deputat şi Udrea, senator. Toată vremea grupul din jurul „Secerii" a contestat că întreprinde o acţiune de rebeliune in partid, asumăndu-şi dreptul, în baza structurii democratice a partidului naţional-ţăranesc, să gândească şi să discute liber problemele actuale. E adevărat, „Secera" a luat atitudine împotriva foştilor takişti, învinndndu-i că au schimbat orientarea firească a partidului. In numărul confiscat această notă are un caracter mai agresiv. Guvernul se pune însă intr’o postură delicată fată de proprii săi partizani si calcă principiile sale esentiale, printre cari libertatea de opinie şi discuţie. E interesant de văzut ce vor face „seceriştii"! Interim AMIII Al ___ Nn 151Qß Cámhatn 00 liiHa 1Q49 A F ONDATORI*^18^ CONST. MILLE ***#* îm—TS 8 ------------- ; /ÍJ Ilii______B___________ I 200 lei pe 3 luni Fj 07777 ABONAMENTE: 380 lei pe S Inni fn *lr„a^f„atate ! 3 LEI i - [ 750 lei Se mn an! \ flnb1» ! W || BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 5—7—0 Centrala: 3-2410. I TELEFOANE: Direcţia: 3-2474. ...& I Provincia 3-1068. Administraţia: 3.2473..., Partidul liberal făgădueşte „să pună regulă în viaţa de stat“. Ce-ar fi, dacă ar începe prin a pune regulă în viaţa de partid ? O NOUA GARANTIE PENTRU TARĂ Incheerea pactului celor patru puteri principale a fost discutată, la noi și aiurea, cu interesul și cu pasiunea ce se cuvine într’adevăr unui act international de importanta acestuia. S’au emis păreri despre foloasele excersonal de mari, pe cari le aduce pactul celor patru puteri in forma lui actuală operei de organizare a păcii in Europa pe baza respectului tratatelor de pace, principiu care constitue problema într'adevăr vitală a ţărilor din Mica înţelegere şi bine inteles a ţării noastre. Alţii au fost de părere că Indiferent de textul pactului celor patru puteri principale, ar constitui o slăbire a situaţiei pe care am avut-o până acum atât faţă de încercările de revizuire a tratatelor de pace, cât şi faţă de garanţiile ce ni le oferea statutul fundamental al Societăţii Naţiunilor, cu practica sa întemeiată pe drepturi de egalitate ai tuturor membrilor, fără să se ţie seama de numărul kilometrilor pătraţi pe care le reprezintă fiecare delegaţiune. Se spune cu o stăruinţă poate puţin suspectă, că chiar dacă in textul pactului nu se cuprinde nici o dispoziţiune in favoarea unei grăbiri a acţiunei practice de revizuire a clauzelor teritoriale din tratatul păcii, totuşi pactul ar oferi la un moment dat posibilitatea ca această problemă să fie pusă in discutiune şi să ne găsim în fata unei primejdii iminente, pe care fără incheerea acestui pact am fi avut posibilitatea de a o ocoli. In favoarea acestei argumentări s-a invocat în primul rând împrejurarea că fiecare, dintre cele patru mari puterisemnatare, ar da aceluiaş text o interpreţie cu totul diferită. Că garanţiile oferite de către Franţa ţărilor din Mica înţelegere, şi prin urmare şi nouă in ce priveşte interpretarea art. 19 din pactul Societăţii Naţiunilor şi in genere angajamentul de a nu îngădui să se puie în discuţiune o încercare practică de revizuire a tratatelor, decât numai cu respectul dispoziţia, îilor cuprinse ,în pactul dela Geneva şi cu respectarea clauzei esenţiale că nici o hotărire valabilă nu se va putea aduce în această materie, decât pe baza unanimităţii de voturi, cu participarea la vot a părţilor interesate, — nu ar angaja decât numai Franţa şi prin urmare ar constitui o garanţie cu totul unilaterală şi de minoră valoare. Se invoca atitudinea rezervată a guvernului englez faţă de garanţiile oferite de Franţa şi se discuta posibilitatea unei izolări a guvernului francez in conferinţa celor patru puteri principale in cazul când Anglia ar găsi că este util pentru interesele sale să treacă de partea Germaniei şi Italiei spre a forţa o revizuire a tratatelor. Discuţiunile acestea au urmat şi probabil că ar fi continuat încă, dacă nu s-ar fi produs o manifestare diplomatică de cea mai mare importanţă la Londra. Ziarul „Times“, care în chestiuni de politică externă reprezintă in editorialul său totdeauna punctul de vedere al guvernului, a lămurit pe neașteptate această controversă. In articolul său de fond de Luni, „Times", comentând semnarea pactului celor 4 puteri face câteva constatări interpre- tative, arătând că „întregul caracter al tratatului a fost profund inoficiat. S’a ajuns la paradoxul că incheerea acestui pact înlătură reajustarea frontierelor, pe care în prima lui intenţie avea s’o grăbească“. Constatarea aceasta este destul de lămurită şi pentru oamenii obişnuiţi cu interpretarea limbajului diplomatic este o mărturisire de credinţă din partea guvernului englez. Spre a lămuri însă şi pe cei cari nu sunt obişnuiţi să cântărească expresiile diplomatice cu cântarul special al acestui limbaj de obicei voalat, „Times" subliniază fără înconjur că „toţi privesc noul pact, nu numai ca un instrument care nu ridică chestiunea revizuirii, dar ca unul care o exclude". Şi aducând elogii d-lor Titulescu şi Beneş exprimă în numele Angliei dorinţa că „este de mare importantă ca aceste două personalităţi dominante din Europa să uzeze de"marea lor influenţă pentru a determina opera constructivă". Prin urmare nici din punctul de vedere al guvernului englez nu se poate realiza niciun fel de „operă constructivă", decât dacă se exclude din preocupările de ordin Internaţional european chestiunea revizuirii teritoriale a tratatelor de pace Ţinând seama că în acelaş sens au comentat şi alte mari ziare engleze incheerea pactului celor patru puteri principale, putem înregistra cu satisfacţie constatarea că In sfârşit Anglia a trecut pe faţă şi fără reticenţe alături de Franţa condamnând orice acţiune în favoarea revizuirii tratatelor de pace. Şi inceastă lumină este evident că toate argumentele şi arguţiile ce s’au formulat şi care prezenta incheerea pactului celor patru puteri ca un act diplomatic primejdios pentru interesele noastre, au fost pur şi simplu anulate. L. P. Nasta NOTE SE anunţă „manevrele militare de toamnă". ...Manevrele civile au început înainte. * GUVERNUL speră în urcarea preţului grâului. Cu cât scade grâul mai mult,... urcarea va fi mai mare... . SITUAŢIA politică internaţională s’a îmbunătăţit. Păcat că nu facem şi noi parte din străinătate! *ROMÂNIA fine la dispoziția creditorilor mărfuri. Se va mări astfel cantitatea mărfurilor de aruncat în mare pentru echilibrul producției. NAZBATII REPORTAJ In târgul Murgeni din Tutova, a fost pomenit după cuviinţă un luptător liberal, ucis acum un an. „Viitorul“, relatând faptul, spune: „Mulţimea a păstrat câteva minute de tăcere. Au luat cuvântul cu acest prilej d-nii... etc. • Adiţi p.sti- prilejul tăcerii? Kix „Atletul lui Christos“ -»»mswww i. «i vatr.- ^ ^ * ... Un confrate califică pe Hitler, drept „noul atlet al lui Dumnezeu“. Cine urmăreşte apologetica hitleristă, ştie că confratele nu a inventat acest calificativ. In Germania un pastor, care de atunci a căzut în disgraţie, l-a numit pe cancelar Christos, iar un medic a proclamat că titlul de Kaiser nu ar fi prea mult pentru dânsul. Dar a proclama pe Hitler ca „atletul lui Dumnezeu" şi a face aceasta în numele creştinismului, trebuie să apară ca o adevărată blasfemie. Mai extraordinar este, ca d. Hitler să fie proclamat în România „atletul lui Dumnezeu“, fiindcă ar fi salvat creştinismul de primejdia bolşevismului.Mai întâi, pentru oricine are ochi de văzut, hitlerismul pentru moment a desfiinţat în Germania toate mişcările de stânga, şi, cel puţin în aparenţă, şi bolşevismul. In realitate, prin ultimele sale efecte, hitlerismul mână Germania spre un bolşevism mult mai periculos decât cel rusesc. Unul din cele mai serioase ziare elveţiene, „National Zeitung" din Basel, publică într’un recent număr al său (No. 311) un articol asupra celor ce se petrec în Germania şi conchide astfel: „Zăpăceala creşte pretutindeni, în proporţii uriaşe şi, odată, generaţiilor viitoare le va apare grotesc, că o vreme, care exclude orice personalitate, distruge averile şi se apropie mai mult ca oricând de un socialism zăpăcit şi corupt, a putut crede, că distruge socialismul, vopsindu-l în loc de roşu, cu cafeniu sau negru". Şi oricine are ocazia să urmărească cu ochi lucizi evenimentele din Germania, oricine a putut vorbi, nu numai cu refugiaţi germani, dar şi cu oameni cu situaţii economice, chiar dintre cei care au alimentat hitlerismul în opoziţie, cu finanţele lor, ştie, că ce scrie ziarul elveţian, este purul şi tristul adevăr. Dar oare hitlerismul, prin concepţiile şi prin atitudinea sa, este măcar un apărător al creştinismului şi al bisericii? Unul dintre cei mai aprigi apărători ai doctrinei integrale a hitlerismului, este contele Reventlow, care a ieşit din biserica papistaşă, tocmai pentru a corespunde prin fapte, doctrinei ce aprobă. In organul său „Reichswart“, care apare liber în Germania, ceiace însemnează că este un organ care exprimă ideile regimului, scrie: „Noi (adică hitleriştii) suntem germani naţionali, cari şi-au întors fata dela creştinism, pentru că ei caută o înţelegere despre Dumnezeu, proprie rassei lor. Noi ne întoarcem fata dela creştinism, fiindcă el izvorăşte din temeiuri jidoveşti ca Vechiul Testament şi Evanghelia lui Pavel, cari ne repugnă". Şi în altă parte, e mai categoric. „Noi ne zicem — scrie el — creştini, nu suntem însă şi nu putem fi creştini. Creştinismul nu e în acord cu rassa noastră. Ascetul crucificat este Dumnezeul celor îmbătrâniţi şi bolnavi“. Acestea sunt părerile adevăraţilor hitlerişti despre creştinism. De altfel oricine le cunoaşte doctrina şi aude că ei se proclamă revoluţionari, adică partizani ai integralităţii doctrinei lor, poate lesne vedea că concepţiile contelui Reventlow despre creştinism, sunt consecvente cu tot modul de a gândi şi argumenta al hitlerismului. ... . . * De altfel, acesta nu s’a sfiit şi nu se sfieşte, să se atingă direct şi cu obicinuita sa brutalitate de biserică. Asupra celei protestante a pus mâna. Că a făcut-o, potrivnic legii şi dogmelor, rezultă din faptul, că superintendent», adică episcopii, au ridicat un protest indignat contra modului cum tratează guvernul hitlerist această biserică. Rezultă şi din faptul, că însuşi preşedintele Hindenburg s’a simţit obligat să protesteze în mod public. Dar protestul acesta a fost pus „cu onoruri" la dosar, fără ca să fi avut vre-o urmare. In treacăt fie zis, o ilustraţiune vădită, a complectei anihilări a puterii bătrânului mareşal, care tot mai funcţionează încă, în mod fictiv, ce-i drept, ca şef al statului. Câtdespre Concordatul încheiat de Vatican cu guvernul hitlerist, el, cum am mai avut ocazia să arătăm, nu a fost posibil decât sub imperiul celei mai intolerabile presiuni. După ce hitlerismul a pus biserica protestantă în slujba sa, luându-și toate drepturile, dacă nu și titlul, de summum episcopus al ei, — cum putea crede Vaticanul că religia catolică va fi menajată? Mai ales, după ce a văzut că episcopii bisericii protestante au fost internaţi, că partidul Centrului a fost dizolvat, că conducătorii săi sunt maltrataţi şi arestaţi, sub tot felul de pretexte odioase, că preo,ţii chiar, nu mai sunt siguri de viata lor, că de exemplu monseniorului Kaas, fostul șef al partidu-, lui Centrului, îi devenise imposibilă întoarcerea în tarasaj dintr’uh voiaj ce făcuse la Roma* pentru a lua contact cu Curtea papală. .Concordatul a fost pentru Papă, un „pis aller“. A fost răul mai mic. A fost mijlocul de a-şi salva păstoriţii din Germania, de a depărta dela ei primejdia persecuţiilor şi a flămânzire. Căci cum era Papa să aprobe omorurile ,şi persecuţiile catolicilor, el care protestase public contra persecuţiunii evreilor? Cum era el să aprobe hitlerismul şi să-l proclame ţie d. Hitler „atletul lui Dumnezeul când, orice catolic ştie că hitlerismul neagă efectele botezului, adică a celei mai importante dintre tahrii, sau, cum zic catolicii, dintre sacramente?! Amatorii regimului hitlerist, care a raliat contra Germaniei, toată, dar absolut toată lumea civilizată, să caute deci alte argumente. Să tragă argumentele lor, din lumea urai, careeste adevărata bază a hitlerismului; din binefacerile evului mediu, cari sunt adevăratele binefaceri ale hitlerismului; din acea concepţie, care nu vrea să lase celor nedreptăţiţi, nici dreptul de a protesta, de a ţipa, adică nu vrea să le lase nici ochii pentru a plânge; dar să nu invoce creştinismul, religia blândului nazarinian, să nu invoce binefacerile ce a adus hitlerismul bisericii creştine. Hitlerismul pune tot ce există în Germania în slujba sa. El pune în slujbă şi biserica. De pe acum ochii lumii s’au deschis. Dar nu va trece mult până când vor vedea şi orbii, în ce anarhie a scufundat hitlerismul Germania şi la ce mizerie morală şi materială poate fi redusă o naţiune care era o nestimată în cununa omenirii civilizate. v B. Brănișteanu* IfijrvV, --- TURISM? La. Prezidenţia consiliului de miniştri s’a creat un oficiu de turism. Ce anume atribuţiuni are acest oficiu şi prin ce mijloce lucrează el pentru încurajarea turismului — mai cu seamă a străinilor ce ar vrea să vie ,la noi — nu ştim precis. Nu ştim pentru că nu s’a spus şi pentru că, din ceiace a făcut până acum — mai exact din ceiace n’a făcut — nu putem avea indicaţii. Care este scopul unui asemenea oficiu e clar pentru toată lumea, după cum e cert că ei ar trebui să iniţieze şi să întreţie o intensă propagandă în străinătate pentru vizitarea frumuseţilor ţării. Mai ales în această direcţie cată să-şi îndrepte oficial activitatea, pentru că turismul trebue să fie şi o sursă de venituri şi un câmp de activitate economică. Pretenţiunea de a face din România, o ţară vizitată de străini nu-i absurdă. Avem munţi frumoşi şi interesanţi pentm iubitorii de natură, avem mare şi plaje, avem staţiuni balneare binefăcătoare, unele rivalizând, sub raportul eficacităţii apelor, cu staţiuni renumite din străinătate. Avem atâtea şi totuş... oricare ar fi zelul şi stăruinţa oficiului de turism, speranţa de a aduce vizitatori streini — şi odată cu ei, bani în ţară — nu-i îndreptăţită. Avem natură minunată, dar n’avem drumuri, n’avem hoteluri confortabile şi atâtea nimicuri absolut necesare desvoltării turismului. Pentru a face din turism o industrie aducătoare de venituri, trebue să investim întâiu enorme capitaluri. De unde le-ar putea avea oficiul sau statul? Tocmai din această cauză, deşi s’a înfiinţat organul conducător al turismului, n’am simţit până acum nici o schimbare. Ba, poate, o modificare în sarcinile bugetare ale statului, pentru că oficiul nu funcţionează, probabil, cu zelul dezinteresat al unor oameni cari lucrează numai din dragostea pentru turism. E logic, e normal ca funcţionarii aceştia să adauge o povară— fie şi măruntă — la capitolul cheltuelilor din buget. Aşa se procedează, de obiceiu, la noi — adică altfel de cum se petrec lucrurile aiurea, unde necesitatea creiază organul şi nu organul ia fiinţa pentru necesităţi imposibile, inexistente sau de viitor. De acea, în materie de turism, trebue să fim încă modeşti, să nu ne facem iluzii naive şi să lăsăm ca lucrurile să se desvolte de la sine, până când vom fi în stare să creiem condițiunile obiective ale unei industrii serioase. * R. „Luceafărul”, poezia „O. . mamă”, tot de Eminescu, „Noi vrem pământ” de G. Coşbuc şi o scurtă poezie „Toamnă’ târzie” de un tânăr poet, I. Ionescu-Mirea — toate acestea traduse în limba bulgară şi apărute într’o modestă broşură, tipărită la Bazargic. Traducătorul, Boris Colet, este un bulgar din Cadrilater şi se vădeşte a fi nu numai un bun cunoscător al limbei române, ci totodată stăpân pe un talent literar vrednic de preţuire. De altfel, un alt scriitor bulgar, N. Mincel, în prefaţa ce însoţeşte traducerile de mai sus, relevă „măestria şi exactitatea” cu care traducătorul a redat în limba bulgară frumuseţile poemei lui, Eminescu. Nu intenţionăm aci să facem o critică literară a traducerii, mai ales că altul e scopul de căpetenie cu care scriem rândurile de faţă. Pomenim numai în treacăt că, după modesta noastră apreciere, poeziile „O, mamă” şi „Noi vrem pământ” sunt, din punctul de vedere al fidelităţii de traducere şi al exprimării de nuanţe, mai reuşit redate decât poema „Luceafărul”. Iată, de pildă, după traducerea bulgară, prima strofă din „Luceafărul”: „Ca in poveşti a fost odată, .., Sub vecinica boltă cerească, O frumoasă fată de împărat, Coborâtoare dintr’un neam proslăvit”. Originalul, în deosebi, nouă, românilor, ne sună cam intr’altfel, ceeace ’ este şi firesc. Tot aşa, cum fireşte este al poeziile „O, mamă” şi „Noi, vrem pământ” să poată fi redate mai uşor într’o limbă străină, decât „Luceafărul”, unde Eminescu a folosit cu strălucirea geniului său ceea ce limba română are mai deosebit, mai propriu al ei. „A fost odată ca’n poveşti. A fost ca nici o dată...”, e simplu şi totuşi aşa de greu de redat într’o limbă străină! Cu toate acestea, d. Boris Colef a isbutit să înfrângă multe piedici şi să ne dea o traducere, care Îngăduie publicului cititor bulgar să-şi facă o idee justă de nepieritoarea frumuseţe a poemei marelui nostru poet. ..•Insă, începusem rândurile de faţă cu un alt scop,pe care, cu regret, mă văd silit numai să-l enunţ. Cu scopul de a releva că prin astfel de traduceri începe să se spargă acel „zid chinezesc”, care este între noi şi vecinii noştri, mai ales in ceea ce priveşte producţia intelectuală. De la o vreme încoace, se observă însă o dorinţă reciprocă de o mai bună şi mai exactă cunoaştere. Răspândirea, pe cale de traduceri, a celor mai de seamă producţii literare este, desigur, unul din mijloacele cele mai eficace, care să ajute la cunoaşterea reciprocă şi la apropierea reciprocă. N. Batzaria CARNETUL NOSTRU „Luceafărul“ nn bulgăreşte Din ideologiile de piaţă ele PAUL ZARIFOPOL Notă despre freudism Ar fi In istoria medicinei, cred, un capitol frumos: despre epidemiile medicilor. Când leacuri nouă se încearcă, sau când se disting semne sau pricini ale vreunei boale, încă neluate în seamă, se deslănţuie generalizări zorite şi în mulţimea medicilor se incuibă o epidemie: ei văd atunci peste tot aceiaş boală, şi scriu aceleaşi leacuri. Obişnuit se zice: mode medicale. Insă cuvântul modă imi pare, aici, denumire uşuratică. Nu-mi închipui că, în situaţiile de care vorbesc, mobilul ar fi simpla ambiţie a tehnicianului oricare de a arăta că ştie „ultimul cuvânt” al ştiinţei, pentru a cuceri gurile căscate, — nu, este contaminare în massă a spiritelor mijlocii, înţepenite sub prestigiuloamenilor, de seamă, sau al celor care, cel puţin, bat la ochi. Medicul, imitator în massă, se poate găsi în deplină onestitate intelectuală; numai judecata proprie îi este paralizată. II tiranizează ideia de sifilis, de apendicită, sau de funcţiuni endocriniene. Asemenea stări de simplicizare şi uniformizare intelectuală dau, fireşte, cazuri cu deosebire frumoase la medicii tineri, juneţea beneficiind totdeauna şi oriunde de un maximum de mobilitate ca şi de fanatism. Şi fanatismul se produce, probabil, mult mai uşor, la forme mult mai băţoase la medici decât la alţi profesionişti, şi aceasta se întâmplă prin colaborarea bolnavului. Bolnavul este individ cu suggestibilitatea sporită, şi aceasta, inevitabil, surexcită şi hipertrofiază simţul de autoritate al medicului. Prea uşor şi firesc îi vine medicului a se simţi de esenţă superioară faţă cu pacientul, şi se întâmplă aşa cu atât mai tare cu cât mai slab e spiritul critic, în deosebi spiritul autocritic al medicului. In treacăt, Îndrăznesc a sfătui pe medicii tineri, deci încă educabili, să nu cedeze numaidecât slăbiciunii de a crede că bolnavul oricare, este o pastă absolut pasivă. Sunt bolnavi care, in grea suferinţă chiar, păstrează o doză respectabilă de luciditate şi, pe când doctorul le pune întrebări şi le porunceşte tratamentul, ei sunt în stare a fixa o diagnoză psihologică a acestuia, îndeosebi o diagnoză a capacităţii sale intelectuale, ce nu lasă nimic de dorit ca exactitate şi precizie. E clar în joc o chestie de carieră, de care medicul tânăr cu nici un preţ nu se poate dezinteresa. Mai târziu se va lumina complect cititorul despre rostul acestor generalităţi. Din capul locului insă îşi va da seama, negreşit, că în nici un chip nu pot eu întreprinde a mă amesteca in viaţa internă a ştiinţei şi a practicei medicale. Din contră, va fi vorba aici de amestecul medicilor pe tărîmuri cu totul de peste graniţele meseriei lor. Asistăm de vreo două decenii la o epidemie a medicilor ale cărei efecte depăşesc medicina, şi teoretic şi practic, — o epidemie ce interesează, cum cred, mai mult decât alta oarecare, tocmai pe sudest-europeanul cultural, fiindcă ea şi-a avut cuibul în Viena. Facultatea de medicină din capitala fostei Monarhii a avut încă de demult o trecere deosebită în ochii publicului pătimaş de prin părţile noastre. Viena era prima etapă a celor din Răsărit, în calea spre Apusul Europei, şi zicea Metternich că Orientul începe la bariera Vienei. Astfel, relativ în vecinătatea noastră, a eşit în vază o învăţătură care, din o teorie şi metodă terapeutică ce a fost la început, s’a umflat până să devie o concepţie de proporţii foarte (Citiţi continuarea în pag. II-a) CHESTIA ZILEI UN CETĂŢEAN NAIV CETĂŢEANUL. — După semnarea pactului celor patru, vă urez, Excelenţă, să aveţi şi în politica internă succese tot atât de mari ca şi în politica externă. D. HITLER. — Marxistaie.’ Marş în lagărul de concentrare! Şcoala şi slujbele Se cere ca învăţământului să li se dea o îndrumare practică, adică se cere ca şcolile să înceteze de a fi fabrici de slujbaşi sau de postulanţi la slujbe, aşa cum au fost de la începutul lor şi cum continuă a fi şi astăzi. S’a anunţat chiar că ministerul instrucţiunii, preocupat de importanţa şi gravitatea problemei, pregăteşte proecte de legi, care să aşeze învăţământul de astfel de baze practice. Cererile sunt îndreptăţite ca şi strădaniile ministerului. Ne putem aştepta însă la un succes, la o îmbunătăţire reală a situaţiei în această privinţă?. Iată o întrebare, căreia nu e lesne să i se răspundă. Ba chiar eşti înclinat a-i da un răspuns negativ, când cercetezi anumite stări de lucruri . Bunăoară, se constată prin statistici că astăzi avem 30.000 de şomeri intelectuali, dintre cari aproape 20.000 aparţin celor ce au învăţat carte, ca să fie învăţători sau profesori*i,v . .. o Se va spune că această cifră de 30.000 nu este chiar aşa de mare şi alarmantă. In unele statedin Occident numărul şomerilor intelectuali, raportat la populaţia statului respectiv, este mult mai ridicat. Insă, a privi chestiunea numai din punctul de vedere al cifrelor, fără aţi ţine seamă de alte elemente, înseamnă a cădea în greşală. Lucrul principal nu este numărul de astăzi al intelectualilor, cari şomează, la noi şi în alte ţari, ci posibilităţile de plasare, de întrebuinţare a acestor intelectuali în vremea cândse va putea eşi din actuala criză economică şi financiară. Aceste posibilităţi sunt mult mai reduse la noi decât în statele occidentale, la care avem obiceiul să ne referim. Reduse, deoarece România nu este un stat industrial şi deoarece 80 la sută din populaţia ei o formează pătura rurală. In condiţiunile de astăzi — şi pentru multa vreme încă — învăţătura de carte, cunoştinţele tehnice nu pot găsi la ţară o întrebuinţare de folos. Suntem, de pildă, încă departe de vremea unei adevărate industrializări a agriculturii noastre. Tot aşa, cum suntem încă departe de vremea când ţăranul — şi nu numai ţăranul, dar şi orăşanul — îşi vor trimite copiii la şcoală numai de dragul învăţăturii, iar nu cu gândul de a face din odraslele lor viitori slujbaşi. . . E încă predominantă şi hotărîtoare mentalitatea din virtutea căreia rostul şcoalei şi învăţăturii de carte este să te scape de muncă — de muncă manuală — şi să te pună la adăpost de grija zilei, de mâine. Am fi şi mai bine documentaţi asupra acestor adevăruri,, dacă v - ari alcătui o statistică din care elevii de la şcolile secundare şi studenţii, universitari să fie împărţiţi după clasa socială, după ocupaţia şi situaţia materială a părinţilor lor. Se va vedea că în covârşitoarea majoritate acest tineret şcolar aparţine clasei unor oameni mai degrabă ,săraci decât ca dare.*de mână,- şi-- cari nu văd în şcoală altceva’decât un mijloc pentru ca fiii' lor să poată căpăta o slujbă. Citez un fapt destul de edificator. Numai dintr’o singură comună rurală din Oltenia sunt vreo 120 de învăţători şi învăţătoare. Aceasta e situaţia, care nu poate fi modificată nici aşa de lesne, nici aşa de repede, . Solitar