Adevěrul, august 1933 (Anul 47, nr. 15205-15230)

1933-08-01 / nr. 15205

ABONAMENTE: 200 lei pe 3 luni 380 lei pe 6 luni 750 lei nu un au­r tute de Guvernul va începe o lămurire a masselor. Massele s’ar lămuri singure — şi încă foarte bine — printr’o acţiune de guvernare a guvernului. In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 5—7—9 Centrala: 3.2470. TELEFOANE: * Direcția: 3-2474. * Provincia: 3-1066. Administrația: 3.2473. IARĂŞI REVIZIONISMUL... Este, netăgăduit, o evidentă scă­dere de entuziasm în propaganda pentru revizuirea tratatelor de pace. Glasurile numeroase şi — unele dintre ele — autorizate, care ple­dau până acum câteva luni de zile această tem­ă, s’au împuţinat. A­­ceasta nu înseamnă că problema a încetat de a exista. Nu. Revizionis­mul există. Mai gălăgios, mai zur­bagiu acum câteva luni, mai discret și, poate, prin aceasta mai primej­dios, — revizionismul continuă a exista în spiritul popoarelor invinse. De aceia, neîncetat România trebue să-și afirme punctul ei de vedere, hotărit şi făţiş anti-revizionist. Şi când exprimăm acest punct de vedere, noi nu o facem fiindcă sun­tem ţară învingătoare şi fiindcă, deci, situaţia actuală ne convine dintr’un punct de vedere egoist. Dreptul nostru asupra pământului şi — ceiace este mai mult — asu­pra sufletelor cuprinse în actualele hotare ale tării este netăgăduit. Is­toria ni-1 afirmă, cu glasul puternic al trecutului. Iar populaţiile din pro­vinciile alipite s’au rostit, prin vot in regulă, pentru unirea cu regatul vechiu. Pe aceste două temeiuri, ce nu pot fi puse în discuţie, noi spunem categoric: nu avem de ce­dat nici o palmă de pământ, nici un suflet de om. Dar sunt, acum, nişte revizionişti de ultimă oră care spun: — „Nu e vorba de România. România e în afară de orice discuţie. Ne-am în­ţeles noi cu d. Hitler în acest sens...” Mă rog, poate fi cineva atât de naiv încât să creadă că­­se poate revizui — vorba eternului şi veci­­nii actualului Caragiale — „numai pe ici pe colo şi anume in punctele esenţiale?”. Am spus-o de zeci de ori: tratatele de pace — TOATE — fac un bloc, pe care ori îl acceptăm în întregime, ori îl respingem în in­tregime. Este exact ceia ce spunea Clemenceau despre principiile Ma­rei Revoluţii. A crede că poţi re­vizui cutare punct şi poţi lăsa res­tul neatins este o naivitate. Dacă nu este cumva o şarlatanie. In ziua când se va admite princi­piul revizuirii, in ziua când se va creia precedentul — oricât de ne­însemnat — poarta tuturor modifi­cărilor va fi larg deschisă. Dar indiferent de aceste lucruri, care de altfel sunt elementare, in­discutabile, — mai este un alt ar­­gument hotărâtor contra revizionis­­mului: noi nu credem că revizuirea tratatelor va ameliora situaţia de azi a continentului. Aceasta este o ilu­zie, creiată şi întreţinută cu multă abilitate de şovinismul care domină azi mulţimile flămânde. Mizeria, care apasă lumea, nu este prici­nuită nici de faimosul coridor polo­nez, nici de faptul că Austria nu s’a alipit încă Germaniei. Mizeria aceasta are cauze mult mai pro­funde şi cere remedii mult mai ra­dicale. Înţelegeri vamale şi mone­tare cât mai largi şi cât mai cu­prinzătoare, o politică de chibzuinţă faţă de minorităţi în toate ţările iată căile, pe care se poate ajunge la o indreptare a stărilor de azi. E­­vident, curentele şoviniste nu vor şi nu pot să mărturisească mulţi­milor aceste adevăruri de esenţă pur democratică. Pentru aceste cu­rente e mult mai comodă agitarea formulei goale, dar cu atât mai se­ducătoare a revizionismului. Că lucrul se petrece in ţările în­vinse — nicio mirare. Dar că se găsesc oameni,­in ţara noostră, care să susţină această teză — iată una din multiplele ciudăţenii ale vremii noastre. Aci. Glose­p olitice©©• DECLARAŢIILE DE LA MOSCOVĂ „Mişcarea­ dă o importanită,deo­sebită unui interview atribuit am­basadorului Franţei la Moscova. De două zile, oficiosul georgist, rele­vând ciudăţenia acestei declaraţii se­ crede indreptăţită să ceară pre­­ciziuni. După câte se afirmă aceste articole ar fi sepse chiar de către d. George Brătianu. D-sa se men­ţine in politica externă pe linia de intransigentă, care a fost caracteri­stica lui Ion Brătianu. Aşa se ex­plică de altfel si limbajul violent pe care îl foloseşte „Mişcarea" şi in­sistenta pe care o pune în această chestiune. Pretinsul interview conţinea în­­tr-adevăr un pasaj bizar. Ambasa­dorul anunţa o apropiată reluare a legăturilor dintre România şi Ru­sia, dar adăuga „că aceasta nu în­seamnă o recunoaştere din partea Sovietelor a unirii Basarabiei“. Da­că ambasadorul de la Moscova ar fi făcut o asemenea declaraţie gravă, el ar fi trebuit să aibe, după cum e normal, autorizaţia ministrului său. E imposibil să credem insă că Franţa ar putea să facă prin unul din reprezentanţii ei autorizaţi un asemenea act de politică internaţio­nală. Legăturile noastre cu Franţa, politica ei externă atât de constan­tă dela război încoace, evenimente­le recente, pactele ce s'au încheiat, — totul in fine ne indică că o ase­­m­enea atitudine nu e­ cu putinţă. De aceia noi înclinăm a crede că interviewul atribuit ambasadorului francez este o simplă invenţie inte­resată. LĂMURIREA MAS­SELOR Guvernul a decis să întreprindă o campanie de lămurire a masselor. El vrea să-şi explice politica, să a­­rate greutăţile in care orice guvern ar fi silit să lucreze, să edifice pe ţărani asupra complicatelor pro­bleme economice si financiare, să arate, in fine, ce măsuri se pot lua şi la ce rezultate pot duce. Această acţiune e bine venită. Guvernul se plânge că o demagogie susţinută lucrează sistematic la de­ruta generală. Se folosesc mijloa­ce repugnabile, pentru a se zăpăci mulţimile. Nimic mai simplu, decât ca gu­vernul şi partidul să combată pe teren această demagogie. Orice partid politic are de altfel sarcina de a se ocupa de educaţia politică a masselor, sustrăgându-le de la influenţe nefaste spre care ar putea să încline. E şi cel mai bun mijloc pentru a combate curentele primejdioase. Interim. Pentru a răspunde întrebării dacă omul poate fi rezonabil, filozoful en­glez Bertrand Russel, campionul scepticismului d­in gândirea contim­porană, examinează fascicola de ju­decăţi ale indivdiului,asupra lui în­suşi­ şi asupra mediului general. Concluziile la care ajunge Russel după o privire rapidă, insă pătrun­zătoare, sunt foarte interesante. O­­mul nu poate fi rezonabil, adică nu poate să-şi facă o ideie mai mult sau mai puţin exactă despre ceea ce există realmente şi despre scara va­lorilor, din cauza enormei cantităţi de prejudecăţi pe care le moşteneşte şi le creiază neobosit. Plecând de la prejudecăţile strâns legate de persoana noastră, (pentru care avem, adesea, o stimă foarte exagerată), fonnam sferele false de aprecieri şi justificări ale fami­liei, societăţii, naţiunei, rasei şi chiar ale speciei. Ne închipuim, intr’ade­­vâr, că tot ceea ce dorim există, că ambiţiile, visurile şi poftele noastre au o existenţă reală. Că, prin ur­mare, dominăm, individual, apoi în grup, indivizii şi grupurile vecine. Acest viţiu de gândire care nu in­­gădue oamenilor să fie rezonabili, stă la fundamentul celor mai multe dintre greşelile şi inconformităţile umane. Datorită acestor prejudecăţi, mare parte din omenire a ajuns să creadă în cimentarea eternă a suprastruc­turii burgheze, de azi , după cum feudalii aveau tot interesul să crea­dă acelaş lucru despre condiţiile e­­vului lor. Evident c­ă aceleaş prejudecăţi inerente stadiul actual de discer­nământ al omului au dus la exage­rarea naţionalismelor — care n’ar putea fi justificate nici prin interese materiale solidare şi egal susţinute de toţi membrii naţiunii, nici prin ideia de conservare a speciei, ab­surdă pentru orice minte degajată. Tot un fascicul de prejudecăţi stă la baza pangen­anismului, ale că­rei forme contimporane au ajuns patologice. Incontestabil că dacă francezul Gobineau, englezul Chamberlain şi (în fine) germanul Reimer n’ar fi creat sau n’ar fi acreditat pe ipote­ze pseudo-ştiinţifice legenda superi­orităţii reciale a germanilor, Hitler sau dolicocefalul Goering n’ar fi a­­juns astăzi să stăpânească Reichul. Şi poate nici Reichul nu ar mai fi cunoscut (spre binele lui şi al lumii) al treilea act al propriei sale dra­me. Pentru a vedea cât de relativă este judecata oamenilor asupra lor înşile şi asupra altora — şi cum s-au în­conjurat indivizii de florile otrăvi­toare ale prejudecăţilor, este îndea­juns să ne gândim că între speciile de animale de pe pământ nu e toc­mai sigur dacă omul este animalul perfect. Ţinând seama de circum­stanţe şi de proporţii, biologia ne-ar dovedi că dominaţiunea exercitată de noi în planetă poate fi ea însăşi o prejudecată. Din această cauză, omul nu poate ajunge absolut rezonabil, până când nu o va căuta, printr’o îndrăzneaţă răsturnare a credinţelor false cu care se naşte şi trăeşte, să-şi clarifice raporturile cu mediul. ML G , CARNETUL NOSTRU PREJUDECĂŢILE Criza so­cialismului, criza capita­lismului Este incontestabil că mişcarea socialistă internaţională trece prin­tr’o foarte grea criză. Prăbuşirea social-democraţiei germane, pasivi­tatea cu care cea austriacă acceptă dictatura d-lui Dolfuss, discuţia principială care s’a produs în parti­dul socialist francez şi de care s’a mai vorbit în acest ziar, sunt simp­­tom­e eloquente. Ele arată că cel puţin o parte dintre conducătorii socialismului, au perdut încrederea in doctrina lor şi că socotesc nece­sar să se caute drumuri noui si­­irite noui, pentru a se salva din ideile şi idealurile democrate şi socialiste, ceiace se mai poate salva. E un moment tragic , în evoluţia mişcarei socialiste. Dar criza ei, nu însemnează numai decât că socia­lismul e condamnat să dispară, îna­inte încă de a fi fost aplicat. Căci ceiace s’a discutat de exemplu la Paris, este o chestiune de tactică, deci de oportunitate, care nu a în­cetat niciodată să preocupe pe so­cialiştii cugetători şi partidele soci­aliste. DILEMA TRAGICA Tema ce se pune în Franţa, a­­nume dacă partidul socialist trebue sau nu să colaboreze cu un guvern burghez, este de fapt tema care s‘a pus în Germania. La congresul socialist francez s’a întrebat: „Este bine să susţinem guvern­l­ de stân­ga al d-lui Daladier sau trebuie să ne menţinem într’o opoziţie princi­pială şi răsturnând eventual guver­nul Daladier, să netezim calea u­­nui guvern de dreapta, care, după ultimele manifestări ale d-lui Tar­­dieu, ar realiza un fel de dictatură mititată?“. La Berlin chestiunea s’a pus : „’Trebuia partidul socialist să-și asume răspunderea guvernă­­rei, în colaborare cu unu! sau mai multe partide burgheze, fiindcă țara ele nu are majoritatea naţiunei şi a Parlamentului îndărătul său?‘‘. Şi iată, ca, fiindcă social-democraţia germană a rezolvat problema a­­ceasta în mod afirmativ, a ajuns la catastrofă, pe când în Franţa so­cialismul ar fi ameninţat să ajungă la catastrofă, dacă ar rezolva-o in mod negativ. E o dilemă tragică, din care s’ar părea că nu există ieşire. Ş­i mai tragică încă în Franţa, unde spiri­tul politic e mai dezvoltat decât în Germania, deoarece subita integra­litate doctrinară pentru care s’a pronunţat congresul socialist fran­ez, nu corespunde acolo în t­otul tradiţiei, căci acolo,­ după cum se ştie, chiar şi Jaurés a pledat întot­deauna compromisul, motivând că apărarea drepturilor şi libertăţilor elementare, este pentru socialism o necesitate vitală; fiecare progres al democraţiei zmuls clasei conserva­toare, fiind un pas mai mult spre socialism. CRIZA ŞI CRIZA Dar situaţia aceasta tragică nu poate fi decât trecătoare. Cei cari ved că criza prin care trece socia­lismul e fatală, nu văd sau nu vor o vadă, că în definitiv mai mare e criza prin care trece regimul ca­pitalist. Reacţiunea contra socialis­mului, cum o vedem în Germania, e o sforţare finală a capitalismului Finanţele acestuia au contribuit cel puţin cât agitaţiunea hitlerista, la biruinţa naţismului. Şomajul a înlesnit această biruinţă, paralizând puterea de acţiune a muncitorimei. El a făcut imposibilă aplicarea celei mai formidabile arme de rezistentă a proletariatului1, greva generala. El a transformat, cum bine s'a spus la Paris, pătura mijlocie, mica bur­ghezie, care a fost mai totdeauna baza conservatorismului politic, într’o clasă revoluţionară, alimenta­tă şi întărită, prin efectele măci­nătoare de existenţe economice, ale crizei. Socialismul aştepta deja pro­gresul capitalismului proletariza­rea masselor. Teoria lui, a contat prea puţin cu posibilitatea paupari­­zărei naţiunei întregi. Proletarul nu are decât puterea lui de muncă. Pauperul nu o are nici pe aceasta. Și în plus, sub ravagiile crizei, chiar cine are bunul incontestabil ce este puterea de muncă, nu îi poate uti­liza. Criza socialismului, care trece mult dincolo de chestiunea doctri­­nară pusă la Paris, este ,prin ur­mare, un reflex al crizei capitalism­­ului. De aceea ea se şi formulează politiceşte în problema, dacă un partid socialist trebuie să sprijne stânga democratică burgheză, pen­tru a salva astfel acele drepturi şi libertăţi, cari sunt de fapt baza de existenţă a societăţii capitaliste, burgheze. Niciodată gânditorii so­cialişti nu au socotit altfel decât că regimul economic capitalist nu e viabil şi nu poate prospera decât într'un mediu de libertate politică şi de legalitate, iar dezvoltarea şi prosperarea acestui regim, este condiţiunea prealabilă, esenţială, a socialismului, fiindcă numai la ca­pătul celui dintâi, este posibilă rea­lizarea acestuia. Tocmai de aci ur­mează adevărul că în Rusia nu au fost şi, credem, nu sunt condiţiunile necesare realizării socialismului. Dar urmează şi faptul, că dacă pen­tru socialism criza actuală nu poa­te fi decât o fază de tranziţie, pen­tru capitalism ea este faza finală. CAPITOLUL F­INAL Dovada că e aşa, o furnizează mai­ întâi faptul, că toate forţările de a găsi crizei o soluţie cu meto­dele regimului capitalist, în scopul reinvierei sale, au dat greş. Con­ferinţa economica mondială de la Londra este numai confirmarea definitivă a acestui adevăr. Dar in afară de aceasta, însăşi căile pe cari rătăceşte hitlerismul econo­mic biruitor, arată că cu regimul capitalist s'a terminat şi că o vre­me nouă, o fază nouă economică, e pe punctul de a naşte în dureri, din vechia organizaţie socială, du­pă care, avem azi poate cuvânt, să plângem cu toţii, dar pe care­ nu am putut şi nu o putem­ salva. Acum, se înţelege, că nu urmea­ză decât că noul regim economic şi social, spre care mergem va fi aşa cum şi l-au închipuit socia­liştii. La cotitura istorică la care ne găsim, totul e in ebuliţiune. O­­menirea nu progresează neîntre­rupt, în etape ascendente. Sunt po­sibile reacţiuni şi regrese, in Ger­mania, chiar marii industriaşi, pen­tru a se salva, predică­ sobrietatea lykurgică. Ceva e la „mămăligă cu ceapă“, care a fost atribuită, pe nedrept, d-lui Titulescu. Scoborîrea standardului de viaţă la o pătrime din ce a fost în 1932, înţelegeţi mo­rala. In lume sunt destule produse pentru a hrăni, îmbrăca, prevedea cu tot confortul modern pe toţi oa­­­menii, fără ca aceştia să trebue sa muncească mai mult decât în trecut. Dimpotrivă. Dar organizaţia so­­cială e atât de admirabilă, încât spune: să flămânzim cu toţii, decât să procedăm la o altă organizare socială, în care poate că unii pu­ţini ar avea mai puţ­ni decât au sau ni se pare că au acum, în schimb însă toţi ar avea o viaţă mai îm­belşugată şi mai confortabilă, mai civilizată IAR SOCIALISMUL?... Se poate ca şi o asemenea so­luţie să se impuie câtva timp. Dar cu scăderea consumaţiei, se vor înmulţi încă şomerii. Şi se­ poate întâmpla ca trezirea să nu vie prea târziu. In tot cazul, lucrul se vede în Germania, unde Hitler a exterminat, in aparentă cel puţin, socialismul, pentru ca massele să încerce a-l realiza o leur ma­niere. Şi se vede în America, unde o mişcare socialistă mare nu a existat până acum, şi unde statifi­­carea marei finanţe şi a multor industrii, face tot mai surprinză­toare progrese. Intervenţionisnul de stat in economist privată, devi­ne tot mai frequent şi mai intens. Capitalismul care altă dată cerea să fie lăsat liber a face ce crede necesar, nu mai ştie cum să obţie amestecul statului. Iar preşedintele Roosevelt decretează codice prin cari se fixează orele de lucru, sa­larii minimale, timpul cât trebuie să umble zilnic maşinile, ba chiar şi — horribile dictu — în ce limite trebuie să fluctueze cursurile în bursă. Sunt oare acestea fenomene peste cari se poate trece cu vede­­rea? Nu arată ele oare că unele re­vendicări socialiste intră pe uşă, pe când socialiştii sunt aruncaţi pe ferestre? E prea comod să strigi că s’a is­prăvit cu socialismul. E prea su­perficial să crezi că fiindcă sunt reduşi la tăcere, douăsprezece mi­lioane de germani cari au votat sub cea mai grea teroare pentru partidul socialist, au şi dispărut, sau s’au convertit la hitlerism. E prea uşuratec, chiar pentru un ad­versar al socialismului, mai ales când este şi om politic, să se bu­cure că a scăpat omenirea de so­cialism, de vreme ce un val de ne­bunie o acopere şi o târăşte pentru moment, spre o groaznică şi sânge­roasă reacţiune. O mişcare socialistă, cu un crez ideal şi cu rădăcini în realităţi e­­conomice şi sociale evidente, poate să sufere o eclipsă. Ea poate să fi greşit drumul ei, fiindcă nu toate premisele pe cari Ie-a scontat, au fost juste. Dar atunci îi rămâne ceva de făcut: să-şi revizuiască doctrina, să-şi revizuiască tactica. La Paris s’a spus între altele că mişcarea trebuie să se limiteze la propria naţiune. Internaţionalismul n’a exclus niciodată aceasta. Nu­mai detractorii socialismului au spus-o. Şi ce ridicol e să se facă un cap de acuzaţie din internaţio­nalism, când tot şi toate se­ tra­tează pe bază internaţională, mai ales însă criza generală, din care, încă odată, cea a socialismului, nu-i decât un aspect B. Brănişteanu Studiul satului Cu un prilej recent, d. prof. D. Gusti — ministrul Instrucţiunii Pu­blice — a arătat importanţa studiu­lui satelor. Intr’adevâr, satul nostru — ce­lulă socială — a scăpat studiilor mo­nografice. Poate de-aceia şi admini­straţia noastră nu porneşte dela sat, unitate vie — ci dela comună, care nu-i decât o invenţie biurocra­­tică. Reforma administrativă, realizată subt trecuta guvernare naţional-ţă­­rănistă, — şi care pleca dela sat, ca unitate organică, — s’a prăbuşit atât de repede... poate şi fiindcă princi­piul reformei era clar numai pentru legislatorul sociolog, fără să fi pă­truns în conştiinţa oamenilor poli­tici şi a opiniei publice. Studii monografice la noi a făcut d. Gusti, cu Institutul Social Român, în Vechiul Regat — ca şi’n provincii (Bucovina şi Ardeal). A ales sate curat româneşti — ca Nereju, de pildă. Ţăranii fiind în­trebaţi dacă sufăr de vre-o boala, — au răspuns cu emfază, că-s urma­şii lui Ştefan cel Mare... şi că moli­mele nu se lipesc de dânşii. Totuşi, — spune d. Gusti, — analiza sânge­lui a descoperit 75 la sută sifilitici. Cât timp au durat cercetările, sec­ţia ştiinţifică, — subt conducerea d-lui prof. dr. Fr. Rainer, — s’a o­­cupat şi cu tratamentul pacienţilor. Dar după aceia? Ce-au făcut cei 75 la sută urmaşi ai lui Ştefan cel Mare, lipsiţi de tratamentul antisi­­filitic ? Monografia se ocupă cu satul — subt toate aspectele: fizic, econor­mic, cultural, artistic, sanitar, etc. Numai după un temeinic studiu monografic al satului nostru, pătura dirigentă va putea face reforme se­rioase — cerute de reala stare de lucruri. Chiar o şcoală a cătării nu se poate realiza din biurouri — ci după cercetări la faţa locului. Cum însă reforma şcolară nu poate aştepta până la terminarea studiilor monografice, i se cere, pe baza lucrărilor de acum şi a bunu­lui simţ, o adaptare a şcolii la ne­voile realităţii rurale. Şcoala de până acum a avut drept scop crearea de funcţionari. Absol­venţii de patru clase primar­e nu e­­rau înzestraţi cu ştiinţa de a folosi cartea în viaţă. Îi dădeau asalt posturilor. Cei ce reuşeau — deveneau „conţopişti”. Ceilalţi se reîntorceau, an cu an, la analfabetism. Astăzi d. Guşti proclamă o altă şcoală — care nu se îndeletniceşte cu furnizarea de posturi, ci numai cu împrăştiarea culturii în popor, dân­­du-se o atenţie deosebită cunoştin­ţelor de ordin practic. Prin viaţa pe care o duce, prin multilateralitatea cunoştinţelor ne­cesare în agricultură,­­ ţăranul, a­­cest „om complect” (cum i s’a spus), are de învăţat de la şcoală o imen­sitate de lucruri. Dar şcoala trebue să i le strecoare subt forma aplicata. O şcoală ieşită din realitatea sa­tului nostru, va fi infinit mai utilă ţăranului — decât şcoala abstractă de odinioară. E foarte limpede. De­ aceia ne mi­răm de atacurile indreptate pe a­­ceastă temă contra d-lui Gusti — şi tocmai de aceia care au „organi­zat” şcoala veche, falimentară astăzi. M. Sevastos N A 2 B A T I I CONFERINŢE Pentru grâu se va ţine o nouă conferinţă. Când se va isprăvi conferinţa, — grâul va fi fost demult secerat, tree­­rat, măcinat... şi mâncat. : Kix f (Citit­ continuarea în pagina a II-a) însemnări de călătorie Londra zilelor noastre de G. VLADESCU-RACOASA Indreptându-mă spre ţinuturile engleze, duceam cu mine o imagine gata făcută asupra acestei tari si acestui popor, imagine în cea mai mare parte livrescă. Preocupările, ca şi dorinţa de informaţie, te o­­bligă să consulţi diferite lucrări generale, note de călătorie sau stu­dii speciale, unele mai grave decât altele, pline de aprecieri şi de sen­tinţe care rămân înfipte în memo­rie, întocmai maximelor de morală din tinereţe ce ne stau pe cuget toată viaţa fixate ca o mumie straş­nic îmbălsămată, pe lângă care viata curge nepăsatoare. Mai cunoscusem de altfel odată Anglia. Ceva­­cam în fugă, mai ti­nereşte şi mai înfrigurat, cu prile­jul unei reuniuni internationale, în 1927. De data aceasta însă am ple­cat hotărit să observ mai deaproa­­pe şi mai atent lumea, să intru­ în­ contact mai intim cu viata reală­­ engleză, sa mă lămuresc pe mine însumi de contrastele ce prezintă tuturor societatea anglo-saxonă. Scurtul timp pe care l-am­ petre­cut la Londra, vizita câtorva îm­prejurimi şi a unui renumit centru de cultură ca Oxfordul, nu mă pot îndreptaţi să risc la rândul meu a­­precieri şi sentinţe prea categorice. Voiu îndrăzi totuşi să însemnez câteva fapte şi să semnalez câteva instituţii ce m’au impresionat mai mult prin spiritul nou şi înoitor ce-l manifestă în mijlocul acestei so­­cietăţi solid închegată şi încă sim­ţitor tradiţionalistă. Fortăreaţa naturală, stâncoasă şi cu înalte maluri abrupte, ce se în­făţişează ochilor încă de departe din largul mării, devine de cum ai atins pământul un furnicar şi un peisagiu înviorător. Sunt cele două lucruri ce te iubesc de la început. O circulaţie de trenuri cum nu în­tâlneşti aproape nicăeri, sate şi o­­raşe cu clădiri îngrămădite, aproa­pe uniforme ca stil şi perfect ali­niate, iar între ele sau chiar în mij­locul lor întinderi imense de ver­deaţă, păşuni surîzătoare sau parcuri odihnitoare. Alături de in­dustrializarea cea mai evidentă, na­tura vie şi proaspătă, câmpia bo­gată în plantaţie şi viaţa liniştită de ţară. Londra!... O uriaşă aglomeraţie, neastâmpărată şi fantastic de pe­striţă. O imensă întreprindere, multifor­mă şi nesăcătuită în posibilităţile ei de producţie şi absorbiţie. Un cen­tru de întâlnire al tuturor activită­ţilor din cele patru părţi ale lu­mii. Monumentul înălţat în onoarea popoarelorr cari vorbesc limba en­gleză, a milioanelor de suflete ce aparţin astfel spiritualiceşte An­gliei, este simbolic în această pri­vinţă. Vechile­ şi renumitele ei aşe­zăminte sunt o mândrie a culturii şi civilizaţiei umane: St. Paul’s Ca­thedral, Westminster Abbey, cu statuile marilor poeţi şi scriitori. CHESTIA ZILEI MODESTIE... CETĂȚEANUL. — Presa străină te acuma că as­piri la egemonia Europei. ■­­ D. GOEBBELS. — De­o­cam­dată o să mă mulțu­mesc și cu atâta ! Lloyd George nu mai e­liberat de T. CRESTUREANU Importanţa gestului său în politica internă şi externă a Britaniei In apatia morbidă care cuprinse­se maisele în mijlocul războiului mondial, când forţele imperiului e­­rau încă nesincronizate, când pu­blicul era desgustat şi când canca­nurile bi­rocratice ale cercurilor o­­ficiale, civile şi militare risipeau cu acceleraţie tradiţionala încredere de sine a imperiului în misiunea-i glorioasă. Lloyd George, acest a­­ger, aprig şi vânjos „fiu“ al drago­nului galic, în delirul mulţimii, a luat puterea şi a dat imperiului, gu­vernul acţiunilor energice, hotărîte şi integre. Pacifistul MacDonald, muncitorii şi tradeunionurile, Irlanda rebelă şi India nemulţumită, intrigăriile lon­doneze­ şi pasivitatea, au fost îm­pinse în umbră de acest om care prin gesturi pline de elan, prin ver­­va-i mai mult latină decât anglo­­saxonă, simboliza resuscitatul leu britanic. Cu drept cuvânt părul său vâlvoi era asemănat coamei unui leu pornit la luptă. Epoca postbelică însă, cu massele sărăcite şi­ amante, cu nou­ile ge­neraţii crescute în tânguirea vădu­velor şi a părinţilor loviţi, a în­semnat declinul acestui fost erou naţional. Nu este mai puţin adevărat că tot Lloyd George a păstrat pentru multă vreme „cheia“ decisivă, la­buriştii plecând atunci când Lloyd George hotăra să nu-i mai sprijine. Fie că din spirit de opoziţie sau datorită faptului că partidul său purta numele de „liberal“ şi liber­­schimbist, Lloyd George n’a încetat să fie un duşman iredutabil al con­servatorilor. Temut ca adversar, temut în propriul său partid ca şef autocrat­­şi năprasnic, respectat ca fost de­ţinător al „nimbului­ naţional’’ şi admirat ca simpatic grădinar şi crescător de porci la propria-i gos­podărie din Wales, „L. G.” — ini­ţiale sub care este el mai mult cu­noscut — părea încă o bună rezer­vă pentru eventualităţi dramatice. Evenimentele însă au fost mai repezi decât acest viciu om de stat. MacDonald, spre a nu pierde pu­terea, conservatorii însetaţi, de pu­tere şi liberalii revoltaţi în contra autocratului lor şef şi­ cu dorinţa de a se împărtăşi de situaţii în gu­vern, au lansat ca o bombă: „gu­vernul naţional“ (Citit­ continuarea în pag. 11­ a) m NOTE S’A hotărit să se reacţioneze îm­potriva naţional-țârăniştilor — cari ar încerca să saboteze opera gu­vernului prin scris sau prin întru­niri. Dar prin acte de guvernământ? & DOMNUL Mihalache e încântat de ripi şi de­­ povârnişuri — planta­te... ■­­ Mai puţin încântat­e de oameni şi de partid. * D. MAREŞAL Averescu pleacă la Kisingen. Dacă se retrage de pe poziţie şi „rezerva" frontului politic , în­seamnă că luptele sunt suspendate până la toamnă.

Next