Adevěrul, iunie 1934 (Anul 48, nr. 15454-15478)

1934-06-10 / nr. 15462

ANUL No. 48 - 15.462 8 pagini Dumini'M 18 Iunie 134? 1. ii «50—1897 1897—1926 I UN­ATURI: AL. V. BELDIMAS CONST. MI IXE Centrala: 3-84-30. ABONAMENTE 380 lei pe 6 luni I In singura de 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) Mo. 5-7-9 I Străinătatea: 3-84-33. 200 lei ne 3 luni I D. Tătarescu spune că demisiile sub­secretarilor de stat sunt „o contribuţie simbolică la opera generală“ de economii. Dacă ar fi numai simbolică! Restauraţia Nu este în stilul si in tradiţia A­­deverului articolul ditirambic. Ade­veru­l a apărut din prima zi cu un caracter hotărît antidinastic, im­primat de fondatorul lui Alexandru Beldiman. Putin după aceia A­deve­rul a renunţat la atitudinea antidi­­nastică si a adoptat atitudinea lui cunoscută, care a rămas de atunci şi până acum aceiaşi. N’a renunţat sub nici un fel de presiune, pentrucă în toată istoria Adevărului, ori de câte ori s’a încercat să se exercite asupra lui vre-o presiune, lucrul n’a reuşit. A renunţat însă la atitudinea antidinastică în chip firesc, din pri­cina evoluţiei politice, din pricina faptelor care s’au produs. In mă­sura in care monarhia constituţio­nală devenea la noi o realitate, A­­deverul îşi modifica atitudinea lui. Atunci când factorul constitutional îşi exercită atributiunile hii in li­mita pactului pe care a furat este absurd să practici antidinasticismul de dragul atitudine!. Pentru noi şi în concepţia noa­stră, dinastia străină avea de îm­plinit două mari lucruri: întâi, să asigure coroanei o sta­bilitate, pe care în regimul dom­niilor pământene n’a avut-o şi, prin aceasta, să pună capăt nenorocite­lor lupte pentru domnie care au întârziat atât de mult evoluţia tă­rii noastre. In al doilea rând, să asigure tării practicarea unui constitutionalism, pe care noi l-am introdus destul de târziu. Sprijinită pe regimul parlamentar, ferită prin aceasta de ori şi ce fel de răspundere, acoperită totdeauna de partidele care se perindau la cârma ţării, monarhia constituţio­nală a putut creia, în câteva dece­nii, România modernă. Tot ceiace nu s’a înfăptuit sub regimul abso­­lutist al domnilor pământene, s’a putut realiza in epoca fecundă, care a început la 1866. Astăzi, monarhia constituţională întemeiată pe aceste realizări evi­dente nu mai este discutată cu vio­lenţa, cu care era discutată îndată după 1866. Coroana are in această privinţă o situaţie, pe care n'o a­­vea atunci şi pe care şi-a câştigat-o prin respectarea normelor consti­tuţionale. Linia viitorului izvorăşte în chip firesc din aceste constatări ale tre­cutului. Coroana are la dispoziţie instrumentele puternice ale parti­delor politice. Din fericire, ţara noastră nu cunoaşte luptele sălba­tice care in Iugoslavia şi în Bulga­ria au ajuns până la atentatul coti­dian şi care au putut justifica a­­colo, sau cel puţin au putut oferi un pretext pentru instituirea unui regim dictatorial. Partidele politice româneşti conştiente şi de îndatori­­rile,­dar şi de drepturile lor, duc lupta de câţiva ani de zile cu me­tode civilizate. Opinia publică, la rândul ei, se împarte între aceste partide, refu­zând cu stăruinţă ori şi ce aven­tură. Grupările de extremă dreaptă ca şi grupările de extremă stângă nu găsesc nici un ecou, în massa populară. Toate alegerile dovedesc că opinia publică, deplin conştientă, înţelege să sprijine numai partidele care afişează în programul lor şi dovedesc in­acţiunea lor de guver­nământ un punct de vedere precis constituţional. In asemenea împrejurări, ziua de 8 iunie a fost un prilej de nouă a­­firmare a credinţei statornice cu care opinia publică şi lumea poli­tică înconjoară persoana Regelui Carol al II-lea şi principiul, astăzi nediscutat, al monarhiei constitu­ţionale. Ad. Glose politice... „ autoritate D. N. Costachescu s'a făcut teo­reticianul epuraţiei politice. ■ . „ Că are dreptate, in fond, nu în­cape îndoială. Că în polemica di­rectă iei indirecta, pe care o duce cu d-nii Ionel Pop şi Zafraria Boilă succesul final va fi de partea d-sa­­le, aceasta-i iarăşi în afară de ori­ce discuţie. *­ • Cu toate acestea ni se pare că duce prea departe teoria când sus­ţine că o mână de oameni, de ma­re autoritate morală, pot oricând reuşi. Aci ni se pare că se­ înşeală şi dovada o găsim uşor răscolind istoricul apropiatului nostru trecut politic. Intr-adevăr istoricul junimismu­lui politic infirmă complectamente teoria d-lui Costăchescu. Nu se poate concepe o organizaţie politi­că de o mai mare autoritate mo­rală decât ceia ce a însemnat juni­mismul. Ceva mai mult. Junimis­mul politic a însumat cele mai stră­lucite talente politice şi oratorice, pe care le-a avut ţara. Cu toate a­­cestea, politiceşte, junimismul îla triumfat. El a fost dese­ori învins de plutocraţia liberală şi de orga­nizaţiile takiste. ■ De ce? Foarte simplu. Prin esenţa lor şi prin definiţie massele nu pot constitui selecţiunea. Ca şi pădu­rea, ele prezintă uscături. Nici o mirare dar că într'un partid de masse să fie dubioşi. Ceea ce trebue este o mână de fier la direcţie. Singură selecţia nu asigură tri­umful in luptele politice. Aşa a fost şi în trecut, aşa este mai cu seamă astăzi. De aceia, teoria selecţiunii şi a manei de oameni cu­ autoritate, este actualmente inaplicabilă. Sin­gurul lucru ce se poate şi ce­ tre­bue este o conducere mânată de o concepţie austeră morală. , Restul nu interesează decât pe cale de exemplificări. Şi atunci se poate ajunge la izbânda­ şi la servirea moralei publice. EXPLICAŢIE Unele ziare se întreabă de ce in­­gădue cenzura ştiri defavorabile şi atacuri împotriva miniştrilor. Nu cumva această atitudine a cenzurei s'ar explica prin anumite lucrături din sânul guvernului? Pe de altă parte, sunt unii care văd in apariţia acestor atacuri o dovadă in plus că există miniştri şi subsecretari de stat de pe acum condamnaţi la demisii sau­­ rema­nieri. Să recunoaştem că interpretările acestea constituie încă un argu­ment pentru desfiinţarea cenzurii. De fapt, însă, există o explicaţie foarte simplă, in privinţa celor ce se petrec. Intr'adevăr, cu ocazia preluării cenzurii de către preşedinţia de consiliu, d. Mavrodi a indicat clar care sunt chestiunile neadmise la discuţie publică. Sunt cinci şi nu este nevoie să le rem­prospătăm. Or, printre cele cinci chestiuni nu există şi acea a atacurilor îm­potriva miniştrilor şi a gestiunii lor. Iată de ce­ (e foarte simplu) cen­zura lasă să se publice orice, când ■e vorba de polemica politică cu membrii guvernului. Explicaţia e justă. Dar ce bine gr fi ?Sa hfi mai fie nevoie de explica­ţii! Cel dintâi care ar folosi ar fi însuşi guvernul. Sever CARNETUL NOSTRU De ce nu se fac filme româneşti . Din nou se agită, în clasa con­­ducătoare, ideia de a impune fa­­bricarea de filme româneşti şi din nou se recurge la măsura cunos­cută, încă o taxă asupra cinema­tografelor. Profanii se vor fi ,mirând: dacă guvernul vrea filme româneşti, dacă publicul vrea filme româneşti de ce nu se fac, fără constrângere şi fără taxe? Când publicul cere ghete, se găseşte totdeauna cineva dispus să i le facă. Motivul este că industria de filme românească este destinată să fie­ infailibil deficitară. Voi căuta să arăt mai la vale de ce. Pentru a face un film, trebue să ai un studio, a cărui construire cere zeci de milioane. Trebue a­­parate foarte costisitoare, mate­rial mult şi scump, etc. Mai trebue un număr mare de tehnicieni, pentru înregistrarea ve­derilor, a sunetelor, pentru sincro­nizare, pentru lumini, etc., cum şi o armată de lucrători în su­bordine, care să cunoască bine me­seria. . După ce se vor investi­­ câteva zeci de milioane în primele filme, va trebui să ne întrebăm cum vom izbuti să amortizăm aceste sume. Din plata biletelor de intrare? Asta ar­ fi o glumă frumoasă.­ In adevăr, admiţând că filmele produse în România ar fi bune, cum n‘au fost până acum, de ce număr de spectatori s‘ar bucura ele? Răspunsul e uşor de dat. E­­xistă un totul mai puţin de cinci sute de săli, din care mai mult de jumătate sunt lipsite­­ de aparatele sonore. Rezultă deci că cel mai bun film nu poate contra pe mai mult de 100.000 de spectatori cu plată. Să , punem preţul biletului, in me­die, 20 de lei (sânt foarte multe săli unde se intră cu zece lei), aşa dar maximum de încasări ar fi­ de două milioane. • Dacă scădem ta­xele, cheltuelile de prezentare, re­gia, se poate uşor deduce că cel mai bun film nu şi-ar putea a­­coperi nici cheltuelile de fabri­care. Cum se face însă că în alte ţări industria filmului rentează? Foarte simplu. Industria ■ americană con­tează pe 22.000 de săli in Statele Unite, plus încă pe atâtea in restul lumii. In oarecare măsură, lucrurile se petrec la fel cu filmul francez şi cu cel gennan. In mopieptul când vom dispune şi noi de câteva mii de săli în ţară şi când vom avea siguranţa că fil­mul nostru se va reprezenta şi peste griniţă, atunci se vor găsi capitaluri.*­­Până să ajungem acolo Insă, toate taxele și suprataxele care se vor­ pune vor fi destinate numai să creeze sinecuri pentru oamenii regimului, sau să alimenteze fon­durile despre a căror mânuire nu se­ dă niciodată socoteală. ! ST. T. STAICU PROBLEMA REGIUNEI SARRE Problema regiune! Sarre con­stituie unul din evenimentele ce­le mai importante, al politicei in­ternaţionale din acest an. Ea este discutată cu mult interes de către toată presa mondială, şi cu o foarte mare prudenţă de către Societatea Naţiunilor, care în ziua de 13 ianuarie 1935, data plebiscitului, va fi chemată să-şi verifice autoritatea, prestigiul şi vitalitatea. Examenul la care va fi supusă Instituţia de la Geneva este din cele mai severe, care poate fi de­cisiv pentru cariera sa. De altă parte o proastă regle­mentare a problemei bazinului minier sărez, ar putea foarte u­­şor, nu numai să înrăutăţească raporturile franco-germane, ci să provoace o mare conflagraţie, ca­re să cuprindă toată Europa. Un eventual conflict între Franţa Germania ar pune numai­decât in vigoare pactul de la Lo­carno pentru garantarea fronti­erelor occidentale, care intere­sează in aceiaşi măsură Anglia ca şi Italia, Belgia ca şi Mica în­ţelegere, deo­arece un conflict european, ar ridica întreaga pro­blemă a tratatelor şi pactelor de după războiu. * Dar înainte de a face conside­raţii politice mai ample, să ară­tăm situaţia juridică a regiunei Sarre. Ea s’a născut prin articolele 45 şi 49 ale Tratatului dela Ver­sailles. Art. 45­ spune: „Ca o com­pensaţie a distrugerii minelor de cărbuni din nordul Franţei, şi ca o valoare asupra reparaţiilor pa­gubelor de războiu datorite de către Germania, aceasta cedează Franţei proprietatea integrală şi absolută, liberă de orice datorii sau sarcini, cu dreptul exclusiv de exploatare a minelor de cărbuni situate in regiunea Sarre, delimi­tat cum e precizat în art. 48”. Iar art. .49 precizează: „Ger­mania renunţă în favoarea So­cietăţii Naţiunilor, considerată ca fideicomisar, la guvernarea, teri­toriului mai sus specificat”. ^„La expirarea unui­ termen de 15 ani, de la punerea în vigoare a Tratatului prezent, populaţia suszisului teritoriu va fi chemată să facă cunoscut suveranitatea sub care ea ar­ dori să­ se vadă plasată”. Guvernul a fost încredinţat din acel moment la cinci membri nu­miţi de către Consiliul Societăţii Naţiunilor, un francez, un sărez, şi trei supuşi a trei state, altele decât Germania şi Franţa. Această comisie reprezintând Societatea Naţiunilor are toate puterile unui guvern. Sub con­trolul ei locuitorii regiunei Sarre îşi ţin Întrunirile, îşi conservă li­bertăţile religioase, şcolile şi lim­ba, acordându-li-se toate facili­tăţile in cazul, că doresc să pă­răsească teritoriul. Nu există nici o obligaţie militară,­ regimul va­mal este cel francez, ca şi mone­­ta. .. La expirarea termenului de cincisprezece ani de la inaugura­rea acestui regim provizoriu, toa­te persoanele în etate de peste 20 ani, bărbaţi şi femei, locuind te­ritoriul Sarre la semnarea trata­tului, vor vota asupra alternati­velor următoare: a) Menţinerea lui statu quo, b) Unirea cu Franţa, sau c) Unirea cu Germania. * .Modalităţile votării în ziua ple­biscitului au fost deja stabilite, de comun acord, de către cele două părţi interesate, Franţa şi Germania. Nu insistăm prin ur­mare asupra lor, ele fiind sufi­cient de cunoscute. Mai important este ceia ce va urma după plebiscit. Dacă după rezultatul din 13 ianuarie 1935 o parte sau întreg teritoriul Sarre va reveni Germaniei, aceasta va răscumpăra în bloc de la Franţa, drepturile de proprietate, plătite în monetă aur, asupra minelor situate în teritoriul anexat., In caz de neplată în termen de un an, Comisia reparaţiilor va lichi­dă, dacă aceasta va fi necesar, minele in chestiune (paragraful 36) . Statul francez şi cetăţenii fran­cezi vor avea dreptul (paragraful 37) să cumpere cantitatea de cărbuni a bazinului, justificată de necesităţile lor, la data cum­părării minelor de către Germa­nia. Tratatul prevede în consecinţă o eventuală impărţire a terito­riului Sarre, ca şi anumite tran­­sacţii. El mai prevede şi lichi­darea minelor în caz de neplată de către Germania. In paragraful 38 însă există şi posibilitatea unei înţelegeri pre­alabile. El spune că: „Se înţelege că Franţa şi Germania vor putea, prin acorduri particulare, înche­iate înainte de data fixată pen­tru plata preţului de cumpărare a minelor, să deroge dispoziţiilor prevăzute in paragrafii 36 şi 37”. Iată clar problema regiunii Sarre aşa cum ea se prezintă in lumina textului Tratatului de la Versailles. * Afară de chestiunile pur juri­dice, există insă şi alte chestiuni de natură financiară, comercială şi politică, ce nu vor putea fi re­glementate cu atâta uşurinţă, cum poate să pară la prima ve­­dere. Interesele franceze in bazinul minier bogat sunt de mai m­ul­­te feluri: 1) Minele Dominiale, proprietatea statului francez; 2) Capitalurile investite in între­prinderile săreze; 3) Schimbul comercial intre Franţa şi Sarre, a căror lichidare va întâmpina dificultăţi de primul ordin. Vom trece peste dificultăţile de ordin etnic şi istoric, ele pre­­zintând, în ce priveşte populaţia sareză, mai puţin interes. Rezultatul plebiscitului poate să creeze o stare de mare tensiu­ne între Franţa şi Germania, mai als dacă anumite comune vor vo­ta pentru statu quo, altele pentru alipirea către Franţa şi a treia categorie pentru alipirea de Ger­mania. Pavel Pavel MANEVRELE UNGARIEI îngrijorarea generală pentru soarta conferinţei în care ar urma să se discute limitarea înarmărilor, a făcut să treacă puţin observată manevra din urmă, montată de către guvernul din Budapesta pentru ca să puie din nou în discuţie interna­ţională chestiunea revizuirii trata­telor de pace. Plângerea adresată Societăţii Na­ţiunilor în legătură cu unele inci­dente de la frontiera maghiaro-iu­­goslavă a provocat o surprindere u­­niversală şi la început nimeni nu a putut să-şi dea seama de rostul şi dedesubturile adevărate ale acestui demers. Plângerea a fost surprinză­toare mai ales pentru motivul cate­goric, că între guvernele de la Bu­dapesta și de la Belgrad erau tocmai în curs de negocieri, în legătură cu aceste incidente de frontieră. Și în al doilea rând pentru că într-un pro­ces recent, care a dus la condam­narea la moarte a unor tineri cari plănuiseră un atentat împotriva su­veranului Iugoslaviei, s’au desvăluit o sumă de lucruri foarte dezagrea­bile atât pentru Ungaria cât şi pentru Italia. S’a arătat pe baze de mărturii directe şi pe bază de dovezi scrise, că în Ungaria există adevă­rate lagăre ce servesc pentru instrui­rea tineretului croat emigrat, pen­­tru ca să poată încerca apoi cu suc­ces organizarea şi executarea de a­­tentate în Iugoslavia. S’au desvăluit nume de persoane, nume de locali­tăţi şi de lagăre şi s’a dat explicaţia provenienţei multora dintre mate­­riile explosive şi armele cari au ser­vit la săvârşirea atentatelor din ul­timul timp. De altă parte o comisiune specială a guvernului iugoslav se găsea toc­mai în acel moment la Budapesta, spre a trată încheerea unei convenţii comerciale, de pe urma căreia fără îndoială că Ungaria urma să-şi asi­gure unele avantagii de ordin eco­nomic. Din aceste motive prezentarea plângerii maghiare cu 2 sau 3 zile înainte de sesiunea consiliului So­cietăţii Naţiunilor a trebuit să ur­mărească un alt scop, în afară de chestiunea însăşi şi de un domeniu care depăşeşte din punct de vedere geografic şi politic bazinul dunărean sau sud estul Europei. Această cre­dinţă s’a întărit şi mai mult din momentul în care plângerea ma­ghiară n’a obţinut în şedinţa consi­liului nici măcar sprijinul Italiei. Ceeace îngăduie impresia că plânge­rea maghiară a fost făcută fără şti­rea guvernului dela Roma, care a considerat această manevră diplo­matică în momentul de faţă ca nu tocmai oportună. Intr’adevăr Ungaria a avut motive să nu fie tocmai mulţumită de re­zultatul faimoaselor conferinţe eco­nomice dela Roma. Italia sa anga­jat într’adevăr să cumpere zece mii de vagoane de grâu la preţul de aproximativ 38.000 de lei vagonul, precum şi să asigure suma necesară până la limita acestui preţ în ce priveşte exportul a alte zece mii de vagoane de grâu. Insă diferenţa pre­ţului mondial, până la suma de a­­proximativ 38.000 de lei vagonul ur­mează să fie suportat în realitate de industria maghiară, mai ales de că­tre cea textilă, prin sacrificiile ce i se impun spre a se asigura importul unei anumite cantităţi de mărfuri industriale din Italia. împrejurările au creat însă o si­­tuaţiune care anulează orice benefi­ciu pe seama Ungariei din faimoa­sele acorduri de la Roma, întâi fiind­că preţul grâului este pretutindeni în urcare vertiginoasă, din cauza recoltei mediocre pricinuită de se­cetă. Este posibil deci ca după re­coltă preţul mondial al grâului să fie în realitate mai mare decât preţul maximal garantat de Italia pentru 20.000 de vagoane la 38.000 de lei vagonul. Şi in acela? timp este foarte probabil ca Ungaria nici să nu poată dispune de un excedent ex­portabil destul de mare. In acelaş timp insă industria ma­ghiară va rămâne cu sarcinile cari au fost impuse prin acordurile de la Roma. In aceste condiţiuni speciale ori­ce posibilitate de apropiere între Franţa şi Italia ar însemna un eşec internaţional aproape catastrofal pentru politica externă a Ungariei. Şi de aceia se crede că plângerea maghiară împotriva Iugoslaviei a fost aruncată ca o bombă în şedinţa consiliului Ligii Naţiunilor, pentru că v să provoace cine­­ştie ce dispută periculoasă intre Franţa şi Italia. Din fericire însă manevra ma­ghiară nu­ a reuşit din nici un punct de vedere, indicând însă o situaţie interesantă. L. P. Nas­ta „Ideologia Statului român“ Un studiu al d-lui pr­of. Rădulescu-Motru D. profesor Rădulescu-Motru işi continuă în acest studiu opera de propagandă pe care de câţi­va ani o duce, spre a impune în po­litica­ Statului român, o ideologie „ţărănistă” şi—cum o califică d-sa în repetate rânduri — „anti­burgheză”. In această propagandă a­d-sal­e are două laturi: una distructivă, privitoare la ,,Constituţia” pe ca­­re-i aşezată întreaga structură politico-socială a ţării, şi alta constructivă, in care schiţează noua ideologie pe care ar trebui să se bazeze „rolul normativ al Statului în conducerea vieţii po­porului”. * In critica pe care o face pactului nostru fundamental, d. prof. Ră­­dulescu-Motru continuă in­ fond critica vechii „Junimi” de la Iaşi, insistând­ şi d-sa­ asupra relelor ce au decurs pentru ţară din im­portul formelor civilizaţiei apuse­ne în ţara noastră, forme cari du­pă d. prof. Rădulescu-Motru (ca şi după „junimiştii” de altădată) nu se potriveau­­cu firea şi starea socială a poporului nostru. Noi nu facem aici altceva decât re­­censăm, în linii generale, conţi­nutul studiului profesorului uni­versităţii bucureştene. Nouă ni se pare­ că pe urma acestor forme a­­duse din Apus, a venit ici-colea şi fondul bun, pentru multe insti­tuţii şi reforme de la noi. Şi pentru a ilustra această a­­firmare a noastră, ne vom folosi chiar de o declaraţie a d-lui pro­fesor din acest studiu de care vorbim şi în care citim: „Votul universal în România nu este un sistem oarecare, care se poate discuta şi înlocui după voie, ci este singurul sistem care dă Statului românesc posibilita­tea să fie un Stat naţional”. Iată dar o reformă, o „formă” UN ziar publică următoarea cugetare: „Cum e agricultorul, aşa e agricultura”. Ce păcat că acest adevăr are valoare şi’n politică­ pe care socialiştii, acuzaţi că vor să importe în ţară numai forme internaţionale, iată dar o refor­mă pe care cei dintâiu şi cel mai mult au preconizat-o socialiştii, şi, după ei liberalii, (nuanţa tine­rimea generoasă) socotită şi de d. prof. R. Motru ca „SINGURUL SISTEM care dă Statului româ­nesc, posibilitatea să fie un STAT NAŢIONAL”. In partea constructivă a criticii sale şi a nouei ideologii pe care ar dori s’o vadă stăpânind min­ţile oamenilor noştri politici, d. profesor e cam zgârcit în darea detaliilor. Şi tocmai aci am fi vrut să-l ascultăm mai mult Şi mai lămurit. . A afirma că doreşti o ideologie ţărănistă şi „antiburgheză” fără a definit această noţiune „anti­burgheză” nu e desigur deajuns. E drept că d. profesor ne spu­ne că ţărănismul d-sale antibur­ghez înseamnă că „Funcţiunile Statului nostru să se exercite nu­­mai,în armonie, cu interesele permanente morale şi materiale ale populaţiei ţărăneşti’’. Dar da­că acesta a fundamentul­ ideolo­giei politice propagate de d-sa, atunci e clar că această ideologie NOTE CIFRA bugetului general a fost fixată. * Acum rămâne ca punga contri­buabilului să se adapteze acestei cifre.# MARCA germană și lira italiană scad mereu. * Pe măsură ce se urcă entuzias­mul dictatorilor noștri.... * INTR’O singură zi s'au comis la Buzău patru crime. Si trebue de avut in vedere fap­tul, că nu erau alegeri în ziua a­­ceia. * D. PROF. RĂDULESCU-MOTRU nu se deosebeşte cu nimic de i­­deologia aflată la baza progra­mului politico-social şi economic al partidului naţional-ţărănesc, din care şi d. profesor face parte. Am dori ca’ntr’un viitor studiu, d. profesor R. Motru să insiste mai mult asupra atitudinei d-sale „antiburgheze”. Ne închipuim că „antiburghez” nu e la d-sa echi­valent (ca in programele sociali­ste) cu... anticapitalist. Poate antiburghez e sinonim cu antiurban, antiorăşenesc. Aşa re­iese par’că din studiul d-sale. Dar atunci concepţia d-lui Mo­tru se deosebeşte cu totul de a­­ceea a fruntaşilor naţional-ţără­­nismului şi va da naştere de­sigur la multe critici. Doctorul Ygrec CHESTIA ZILEI DIN OBICIHUINȚĂ... — AU o, București! Ia spune, dragă, ce mai e nou? N’a căzut guvernul? Sentimentul legalităţii de DIMITRIE G. ItaAXEM fost preşedinte la Curtea de Apel Respectul Constituţiei este disciplina cea mai puternică In nota oficială a primului mini­stru bulgar, d. Gheorghieff susţine că unele din măsurile ce le-a luat în scurtul interval, de când este în fruntea guvernului, nu sunt în totul conform cu Constituţiunea ţării, dar, intenţia noului guvern este de a nu se lăsa dominat de partea for­mală a lucrurilor, şi de a lucra ast­fel încât să asigure satisfacţia ne­voilor imperioase ale ţărei vecine. Această declaraţiune a motivat o interesantă critică a d-lui profesor Eugen Herovanu, care, alăturând părerea bulgară de alta similară, de provenienţă naţională, a d-lui Const. Argetoianu, conchide că es­te necesar ca oamenii de stat ro­mâni să veghieze, căci formele îşi pierd prestigiul, iar libertăţile sunt în pericol. Neapărat că ideile de violare pur şi simplu, sau de modificare prin lege ordinară, a Constituţiunei sunt izolate. Atare teorii ce tind a legiti­ma eşirea din legalitate a puterei executive se bazează pe motive de oportunitate. In general, însă, cu­getătorii şi oamenii de stat, oricare ar fi doctrinele politico-sociale du­pă care se conduc, recunosc că pac­tul fundamental al unei ţări nu poa­te fi violat sau modificat, decât in urma unor necesităţi absolute, sur­venite în viaţa poporului, şi cu for­mele prescrise de un atare pact. El cuprinde idei protectoare, dă ga­ranţii de integritatea teritoriului, de stabilitate în organizare şi de asi­gurarea drepturilor­­ cetăţeneşti, principii, puse la adăpostul schim­­bărei continue a legilor ordinare, şi cu atât mai mult al puterei executi­ve, nechemată în mod normal spre a aduce atare schimbări. Socotim, deci, că respectul Con­­stituţiunii este disciplina cea mai puternică, ce trebue proclamată în­­tr’un stat civilizat de ordine şi cu tendinţă de progres; şi, astfel fiind, întru­cât spiritul de ordine rigu­roasă se află în cea mai strânsă corelaţiune cu respectul inviolabil al formelor, ce constitue esenţa sentimentului legalităţei, rezultă lă­murit­ că înlăturarea abuzivă a zi­selor forme, ca să se ajungă la si­­tuaţiuni noi şi neaşteptate, aduce vătămare însăşi ordinei şi norma­lei stări sociale, la care aspiră o­ri­ce popor. Drept consecinţă reiesă că trebue să fim dominaţi şi de par­tea formală, ce se înlătură acum cu atâta uşurinţă, căci, după cum spu­ne cu drept cuvânt d. Herovanu: „formele şi libertatea sunt două­ lu­cruri care nu se,pot separa întot­deauna fără pericol“. Rolul­ conducătorilor unei tari, în îndeplinirea misiunei civilizatoare şi de progres, pentru care sunt me­,­niti,­este de a păstra neştirbit pac­tul fundamental, adevărata imagine a legăturei, solidarităţei şi organi­­zărei tuuror locuitorilor. Măsurile subite şi lipsite de legalitate ale or­ganelor puterii executive conduc la­ dictatură şi la despotism. Şi, este de prisos a lămuri că este o‘dato­rie morală şi de interes­ naţional pentru toţi românii de­ a‘lupta con­tra acestui fel de guvernământ, ca­re ar întrona arbitrarul, lipsa ori­cărui control, ar înlătura , orice li­bertate,şi, fiind în desacord­ cu­ spi­ritul timpurilor moderne, cu prin­cipiile democraţiei, este departe de a permite continuarea desvoltărei în mod pacinic a siguranţei, ocroti­­rei şi perfecţionarei poporului. Să ne aducem aminte de timpurile de nestabilitate şi despotism din tre­cut, când poporul nu se putea bu­cura de drepturi şi libertăţi, când o adâncă eclipsă a ideii de­­drepta-I te întuneca întreg orizontul moral şi intelectual al ţărei. Trebue să menţinem cu stăruinţă firul rodnic al vieţii noastre constituţionale, să nu slăbim sentimentul legalităţei, mijlocul cel mai eficace de întărire şi conducere spre progres al unei societăţi bine Întocmită,__________ (Cîtici continuarea în pagina 2-a) N A Z B A T I I VITALITATE „Viitorul“ laudă vitalitatea de­mocraţiei româneşti. Ba bine că nu! Dacă a rezistat ea atâtor guver­nări liberale... Kix.

Next