Adevěrul, iulie 1934 (Anul 48, nr. 15479-15507)
1934-07-22 / nr. 15499
ABONAMEK*. , ^ .ei pe Vinni || In sdiv»tat° NI3 LEI | BIROURILE: București, Str. Const. Miile (sărindar) Ho. 5-7-8 | Străinătatea: 3-84-33. I 'Ava lei pe 3 luni || ____________________________________________ _____ ________________________________________________ Se vorbește iarăși de MODIFICAREA Constituţiei? Nimeni nu se gândeşte insă, la APLICAREA ei. ...........- 1 711 171 Germania bizantină de GUGLIELMO FERRERO profesor la Universitatea din Geneva Cancelarul Reichului şi-a închis vice-cancelarul; a dat ordin să fie împuşcat pe loc, fără proces, şeful său de stat major; un mare număr de funcţionari superiori, amicii săi de până maieri, au fost executaţi. Pentru un regim care pretinde să fi reconstituit unitatea morală a Germaniei faptul este remarcabil. Execuţii de acest fel s-au văzut altădată la Constantinopol, în cele mai sumbre epoci ale imperiului bizantin sau ale Osmanilor. Europa face progrese indiscutabile : unul din statele ei cele mai mari, care încă acum 20 ani dădea lecţii de dreptate lumii întregi, a devenit un modest elev în politica imperiului otoman din veacul al XVII-lea sau al XVIII-lea. Evenimentele din Germania vor deschide oare, în sfârşit, ochii ţărilor libere? Le vor face oare să priceapă că guvernele naziste şi fasciste se deosebesc de guvernele reprezentative mai ales prin aceia ca sunt guverne ilegale, cari au vrut să găsească un nou principiu de autoritate în afară de principiul monarhic şi democrat şi care, deoarece nu l-au putut găsi, nu se sprijinesc pe nici un principiu de drept ? DISCURSURI SFORĂITOARE Şefii guvernului nazi, ca şi şefii fascismului, se străduesc să convingă lumea prin discursuri, că au întemeiat un regim extraordinar, de o noutate uluitoare. Dar toate aceste cuvântări sforăitoare reuşesc cu greu să ascundă în faţa unor ochi mai ageri slăbiciunea incurabilă a celor două regimuri, absenţa unui titlu de drept clar, precis şi acceptat de popoare. Acum 20 ani, în 1914, de cine a fost condusă Germania ? De un anumit număr de dinastii, mari şi mărunte, care deţineau prin drept ereditar o putere aproape absolută şi de către un anumit număr de parlamente care colaborau la cârmuirea statului, ca subalterni, împreună cu dinastiile. Poporul german recunoştea prin tradiţie legalitatea drepturilor ereditare ale familiilor domnitoare. Parlamentele erau alese destul de liber pentru ca ele să poată fi considerate ca expresia sinceră a voinţei poporului în sfera restrânsă în care le fusese îngăduit să activeze. Guvernul astfel alcătuit din elemente diferite putea să placă sau să displacă poporului: nu-i venea nimănui în gând să pună la îndoială dreptul tuturor factorilor ocârmuirei, de la împărat, regi și prind până la cel din urmă jandarm, să-și exercite acea parte a puterei, mare sau mică, ce li se cuvenea. Bizuindu-se pe aceste drepturi, guvernul chiar dacă avea un caracter de autoritate aristocrată nu era nici arbitrar nici violent nici sângeros. Era un guvern al unui popor civilizat. CARE E BAZA PUTERII HITLERISTE? Dar care e baza puterii hitleriste? Ereditatea? Hitler e un mic burghez austriac, care în Germania de acum două decenii ar fi fost doar un venetic, exclus de la toate funcţiile publice. Voinţa poporului? Până în clipa în care a ajuns la putere, Hitler putea să susţină că reprezenta aproape jumătate din poporul german. Dar din momentul în care s-a văzut la putere, a nimicit toate mijloacele prin care poporul putea să-şi exprime în mod liber opinia; actualmente nimeni nu mai ştie ce reprezintă: voinţa şi halucinaţiile lui personale sau acele ale unei părţi din poporul german, şi care anume? Alegerile şi plebiscitele pot legitima puterea cu condiţia ca ele să fie făcute cu oarecare libertate. Dar de libertate nu mai există nici urmă în Germania. Deşi se mai bucură de popularitate în anumite pături sociale, guvernul naţional-socialist nu se poate legitima prin principiul democratic, deoarece a înăbuşit opoziţia. Legalitatea democrată implică dreptul de opoziţie şi în consecinţă existenţa unei opoziţii. Neputându-se bizui nici pe principiul ereditar, nici pe principiul democratic, guvernul nazi, ca şi guvernul fascist, caută să se legitimeze făcând poporul să creadă că e capabil de lucruri extraordinare. Se reazimă pe o mistică sau pe o mistificare; ambele cuvine au aceiaşi rădăcină. MISTICA NAZISTA Mistica sau mistificarea de care se servesc cele două guverne sunt reprezentate printr'o revoluţie, o revoluţie în stil mare, menită să schimbe faţa lumii. Pentru prima oară s-a văzut acest paradox futurist : două guverne cari au pretins să introducă ordinea în lume în numele revoluţiei. In Italia această manoperă disperată a absolutismului în agonie n’a avut până în prezent consecinţele funeste pe care le comporta. Poporul italian e moale, docil, foarbun simt ce rezistă tuturor extravaganţelor. N‘a crezut niciodată în revoluţii şi a crezut mai puţin atunci când ele i-au fost anunţate de către miniştrii regelui, în haine degală şi cu decoraţii pe piept. Dacă Italia n’a cunoscut încă ororile din Germania, meritul nu revine inteligenţei guvernului ci cuminţeniei cam prea pasive — vai! — a poporului. In Germania, dimpotrivă, s-a luat în serios marea revoluţie menită să legitimeze puterea guvernului nazist şi se încearcă acum isbucnirea ei. Spre a scăpa de consecinţele misticei sau mistificării revoluţionare, d. Hitler a făcut un dublu masacru, la stânga şi la dreapta, în speranţa de a convinge poporul german că el nu vrea să împiedice revoluţia anti-capitalist spre a servi interesele capitalismului. In Bizanţul de pe Spree se încheagă astăzi sângele vărsat în masacre cu vorbe goale de acest fel. Ziarele cu tendinţe conservatoare din toate ţările se străduesc să liniştească spiritele arătând că regimul nazi va trebui să se sprijine de acum încolo pe Reichswehr. Reichswehrul este o armată legală şi se speră că ea va fi o forţă de ordine. Dar şi aceasta e o iluzie. O armată de o sută—o sută cincizeci mii de oameni poate ține admirabil ordinea într-un stat normal de 60.000.000 locuitori, într'un stat legitim, bazat pe principii de drept clare, acceptate de popor. E însă insuficientă pentru a sprijini un regim ilegal care se bazează pe popularitatea istorică a unui palavragiu sanguin şi pe mistificări revoluţionare echivoce, adică pe nimic concret şi solid. O PERIOADĂ LUNGA DE SANGE ŞI CONVULSIUNI Trebue deci să ne aşteptăm în Germania la o perioadă lungă de sânge şi convulsiuni, care vor exercita cea mai deplorabilă înrîurire asupra întregii Europe şi asupra Italiei, mai ales. Vom vedea că, atâţat de mizeria cumplită, spiritul revoluţionar va prinde puteri şi în rândurile cămăşilor negre cari s’au mulţumit până acum — în schimbul unui salariu redus, — cu modestul rol de figuraţie la parăzile regimului. La douăzeci ani după război, Europa se găseşte într-o situaţie oribilă: iată adevărul pe care popoarele libere încă, ar trebui să aibă curajul să-l înţeleagă. De ce situaţia e atât de gravă? Pentru că majoritatea marilor puteri au guverne ilegale bazate pe mistici sau mistificări revoluţionare, în loc de principii de drept clare, precise şi universalrecunoscute. Iată adevărata cauză a bolii Europei. E o himeră să-ţi închipui caguvernele ilegale, cari se urăsc reciproc, s-ar putea pune de acord cu guvernele legale ale Franţei şi Angliei, pentru a restabili ordinea şi prosperitatea în Europa. Ordinea puterilor cu mistica revoluţionară înseamnă dezordine pentru guvernele legale. Atâta timp cât va persista această neînţelegere permanentă între cele două grupuri de puteri, teama unui pericol comun va putea pricinui apropieri tranzitorii, dealtfel fără nici o stabilitate, ca şi frica ce le va provoca , atât şi nimic mai mult. Europa nu-şi va regăsi un oarecare echilibru şi vechea ei prosperitate decât în ziua în care aceste mari puteri sau măcar două din ele — Germania şi Italia — vor avea din nou un guvern legal bazat pe principiile cunoscute de tot occidentul civilizat. Această revenire la o ordine reală nu va fi lesnicioasă dar va fi poate mai puţin anevoioasă decât pare, în ziua în care opinia marilor state libere va înţelege că aici e vorba de viaţă sau moarte pentru toate ţările încă civilizate. Europa a fost dusă la dezordinea actuală prin indiferenţa tembelă care în 1914 a considerat crizele politice drept evenimente interne de interes local. Aceste crize, cari au început cu revoluţia rusească duc lent la ruină şi dezordine până şi popoarele cele mai bogate deprinse de zeci de ani cu regimuri legale și libere. Guglielmo Ferrero (World copyright 1934 by cooperation and „Adevărul"-Bucarest). Ancheta parlamentară Intre democraţie şi dictatură Opinia publică urmăreşte cu încordare dezbaterile comisiunei care anchetează in afacerea Seletzki. Prin publicarea notelor stenografice — presa onestă şi-a făcut un punct de onoare din reproducerea lor integrală, — ţara este pusă în situaţiune de a cunoaşte tot ce se ascunde îndărătul acestei afaceri, întrucât poate fi luminat prin acte şi depoziţii de martori. Au defilat şi vor defila înaintea comisiunei parlamentare, generali, foşti şi viitori miniştrii, şi fiecare e oblgat să răspundă întrebărilor ce i se pun, precum fiecare se supune cu acest chip judecătoi opiniei publice, cea mai importantă pentru oricine vrea să acţioneze şi să joace un rol în opinia publică. Ori cari ar fi reflexiile, ori cari ar fi concluziile, la cari duc dezbaterile ce se instituie cu acest chip, ori cât, s’ar exagera chiar scăderile omenești ce se dovedesc cu această ocazie. — fapt este, că sub nici un alt regim, decât sub cel democratic, o asemenea scrutare, o asemenea răfuială, o asemenea judecată publică, nu este posibilă. Faptul acesta e important și decisiv. El pledează pentru regimul democratic şi parlamentar, a cărui caracteristică esenţială este publicitatea, mult mai mult decât pledează scăderile omeneşti ce se dovedesc cu această ocazie, împotriva sa. Căci slăbiciunea omenească, care nu rezistă eternului auri sacra fames, nu este nici produs, nici invenţie a regimului democratic. In toate timpurile au fost mituitori şi mituiţi, sub toate regimurile au fost prevaricatori şi delapidatori, traficanţi de influenţă şi demnitari nedemni. Istoria e plină de exemple cari confirmă aceasta. Şi nu degeaba s’a spus despre despoţia ţaristă, ca şi despre cea a lui Abdul Hamid, că e temperată prin bacşiş. Unde abuzul se poate produce şi etala, fără teamă de a fi arătat cu degetul, de a fi denunţat, de a fi combătut in public, acolo el abundă şi devine institute de stat. Unde există un Parlament, o presă liberă, libertatea tribunei, — acolo, în mod fatal, abuzivul se teme, hezită, iar abuzul e mai rar. Dacă aparenţele dau o impresie contrară, cauza este că sub regimul democratic abuzurile ajung repede la cunoştinţa publică, pe când sub regimurile opresive, sub despotie, autocraţie, dictatură, cenzură şi teroare acestea acoperă cu forţa lor abuzurile amicilor şi, uneori, inventează abuzuri de ale adversarilor pentru a-i putea pierde. Cine se poate îndoi de aceasta, când vede ce s’a petrecut în Germania? In şaisprezece luni de regim nazist dictatorial, — lumea a auzit din partea naziştilor şi a admiratorilor lor dezinteresaţi şi, foarte adesea ori, interesaţi, ce corupţie a domnit în al doilea Reich, adică în cel democratic şi ce curăţenie morală, materială şi fizică, domneşte sub oblăduirea domnilor Hitler şi Goering, cari în locul cumpănei dreptăţei, ţin în mâini cuţite şi revolvere. Totuşi, deşi au putut face şi drege ce au vroit, nu au putut descoperi nici un fel de incorectitudini reale, nici un fel de prevaricatiuni sau traficuri de influente, ce s’ar fi exercitat sub regimul democratic. In schimb, după ce d-nii Hitler, Goering şi Goebbels s’au crezut ameninţaţi în atotputernicia lor şi şi-au măcelărit prietenii cu o cruzime care inversase un faimos principiu penal, spunându-şi că mai bine să piară zece nevinovaţi, decât să le scape un vinovat, au uimit lumea cu faptele reprobabile ce au imputat acestor prieteni. Acestor prieteni, pe cari în tot timpul i-au acoperit, i-au proclamat verbal şi înscris drept genii de moralitate, întemniţând şi omorînd pe oricine îndrăznea să afirme vreun fapt, care dovedea contrariul. Şi acum, în „marele” său discurs pe care l-a rostit în faţa aşa zisului său parlament, ce a trebuit să mărturisească Fuehrerul? Un om răbdător şi-a luat osteneala să adune calificativele cu cari el a gratificat pe tovarăşii săi morţi, cari toţi, fără excepţie, au ocupat înalte funcţiuni în stat Funcţiuni, în cari au putut proceda după bunul lor plac, fără control, fără lege, fără omenie, fără teamă de oameni şi fără teamă de Dumnezeu, pe care-i relegaseră pentru a face loc Iui Wotan. Iată aceste calificative: pederaşti, criminali sexuali, profanatori de copii, alcoolici, sperjuri, pungaşi, defraudatori, mincinoşi, prăznuitori şi convivi de orgii făcute din banii camarazilor săraci, mincinoşi, vânători de slujbe şi demnităţi, făţarnici şi Iaşi, ambiţioşi patologici, trădători, vinovaţi de înaltă trădare, şantagişti, terorişti, asasini. Şi fiecare dintre oamenii astfel calificaţi, a practicat faptele ce li se impută, fără ca cineva să poată protesta contra lor. Iar când Fuehrerul i-a denunţat, nu a făcut’o dintr’un sentiment de indignare morală, ci numai şi numai pentru a scuza măcelul ce a hotărît, fiindcă în frica lui de tiran vinovat, era dispus să creadă orice denunţ care-i spunea că viaţa lui şi situaţia lui sunt în primejdie. Altfel, el ar fi continuat să-i tolereze, cum tolerează pe cei cari au rămas şi cari, în marea lor majoritate, nu sunt mai buni decât cei măcelăriţi. Ăsta-i regimul dicatorial! II poate un om în toată firea, prefera celui democratic, chiar aşa redus, cum îl avem noi? B„ Brănişteanu NOTE IN Bucureşti se mai deschide un bulevard. Ca să aibă pe unde să se plimbe cei fără lucru?... O TELEGRAMA din Rio de Janeiro anunţă că Brazilia şi-a făcut o nouă Constituţie. Noi care am văzut la cinema „Nopţi în Rio de Janeiro” — nu ne putem lăsa mai prejos. 700 DE muzicanţi concertează la Bucureşti... ...Unde doi oameni politici — chiar din acelaşi partid — nu se pot pune de acord. CONSILIUL de administraţie al Căilor ferate a luat vacanţă. Dar vara când circulă cele mai multe trenuri nu-i nevoie de consiliu de administraţie, — atunci să-l păstrăm pe vamă? UN fost ministru a fost dat în judecată. Nu vă emoționați! E vorba de Franța... Glose politice... ADMINISTRAŢIE Te întrebi de mult ori cum de este posibil, la un popor atât de inteligent cum este poporul românesc, o administraţie atât de anapoda. Intr’adevăr, multe acte ale administraţiilor noastre ar apare mult mai puţin rele, dacă ar fi făcute cu ceva mai multă socoteală. Citez un caz. Am putea să înşirăm la infinit. Administraţia comunală a început o serie de lucrări pentru repararea asfaltului. Intre altele, străzile Edgard Quinet şi Regală — adică singurele artere prin care se poate comunica între strada Academiei şi Calea Victoriei — sunt şi ele în reparaţie. S-a întrerupt astfel, în acelaş timp, complect comunicaţia pe aceste două străzi de legătură, iar pe deasupra, proprietarul Majesticului a pus şi el lanţ la poarta pasajului, oprind trecerea vehiculelor. In această situaţie, ca să ajungi din Academie în Victoriei, trebuie să te duci până în faţa palatului regal, sau, dacă sensul invers îngădue, trebuie să treci prin Bulevard. A fost atât de greu edililor şi funcţionarilor Primăriei să înţeleagă că este neîngăduit o procedare atât de uşuratecă? Atât de greu era pentru administraţia reparaţiile trebuiau efectuate alternativ şi nu simultan, la cele două artere atât de importante de comunicaţie între Victoriei şi Academiei? Şi n’aveam dreptate să ne mirăm cum ce-i posibilă o astfel de administraţie la un popor atât de inteligent? CIRCULAŢIA Fără îndoială că problema circulaţiei vehiculelor este dintre cele mai grele, când e vorba de Capitala noastră, cu străzile ei înguste şi întortochiate. Cine se îndoeşte, n’are decât să cerceteze ceia ce se petrece în cele câteva străzi unde se repară trotuarele. Aproape nu se mai poate circula. Dacă problema este grea, aceasta nu înseamnă că cei de la circulaţie trebuie s-o facă şi mai dificilă. Ei au o datorie elementară: să faciliteze, nu să încurce circulaţia. Nu credem util să trecem la precizări. Atâta vom spune doar: că ori la ora 6, după amiază, nu se putea circula la un moment dat, pe una din cele mai frecventate străzi, din cauza atitudinii unui personagiu de la circulaţie, înjurau unii, se enervau alţii, glumeau cei mai mulţi, dar faptul adevărat era că din cauza „circulaţiei” nu se putea circula. Unde sunt cei cari trebuie să vegheze?. Lipsa de intelectualitate Exprimând sentimentul multora, d. Iorga a calificat de caragealeşti unele depoziţii făcute, în cursul săptămânei trecute, în faţa comisiunii de anchetă. Calificarea este justă. Dar chestia mai are şi un alt aspect. Pitorescul de mahala şi expresiile de o familiaritate vulgară au surprins, fiindcă veneau de la oameni a căror situaţiune socială şi ale căror ocupaţiuni ar fi trebuit să-i deprindă cu un alt limbaj. Nu cu un limbaj ales sau „căutat“, cum zice francezul, ci cu un altul decât cel care a fost întrebuinţat în cursul depoziţiilor la cari facem aluzie şi cari l-au făcut pe d. Iorga să vorbească de „Scrisoarea pierdută“ a lui Caragiale. Există un mod de a vorbi care pune în evidenţă o lipsă pronunţată de intelectualitate. Nu avem nicio simpatie pentru cei cari, socotindu-se ei singuri urcaţi la mari înălţimi intelectuale, manifestă dispreţ pentru oamenii pe cari, în acest domeniu, îi consideră aşezaţi pe trepte inferioare. Nu avem exigenţe excesive. Dar ne spunem că anumite profesiuni şi situaţii reclamă, pentru exercitarea şi ocuparea lor, o mijlocie oarecare de cultură şi de intelectualizare. Cei cari îşi însuşesc mijlociu aceasta au un limbaj în consecinţă. NU POT, chiar în strictă intimitate, să vorbească aşa cum s-a auzit la depoziţiile menţionate. In ordinea aceasta de lucruri, sunt, de altfel, multe de spus. Lipsa de intelectualitate care se exprimă, între altele, şi prin absenţa de interes pentru idei generale şi prin absenţă de curiozitate culturală, nu se observă numai în cercurile cari au dat prilej d-lui Iorga să-l amintească pe Carageale. Sunt şi altele în cari, daci, limbajul nu este caragealesc, lipsit de intelectualitate nu se remarci, mai puţin foarte repede. Este vorba de cercuri, unde cei cari fac parte dintr’ânsele au trecut prin licee , universitate sau ale căror îndeletniciri îi pun zilnic în contact cu probleme de ordin intelectual. 7. NAZBAŢII „DESTRĂMARE" Un ziar de opoziţie crede că naţional-ţărăniştii sunt „un partid politic în destrămare“. ...In destrămare, cu zeci de mii de voturi la fiecare alegere parţială sau judeţeană! Cunoaştem multe partide care ar vrea să... se destrame la fel! • Fix Viaţa simplă de EUG. REROVANU Am făcut nu de mult o disertaţie despre subiectul acesta: Viaţa simplă. Lucrarea mea a deşteptat oarecare interes; am dedus aceastadin numeroasele scrisori pe care le-am primit din diverse localităţi ale ţărei. E şi natural. Flămândul visează festine, cel pe care actualitatea îl apasă prea mult, se refugiază în trecut. Intr’o epocă în care viaţa e aşa de grea şi de complicată, ce materie de reflecţiune mai interesantă şi mai atrăgătoare poate fi, decât aceasta, viaţa simplă? Să-mi fie deci îngăduit să revin asupra câtorva din lucrurile pe care le-am mai tratat. Actualitatea lor a rămas intactă, la drept vorbind ea nici nu s’ar putea pierde vreodată: subiectul e de un interes constant. Simplicitatea vieţei poate fi considerată din două puncte de vedere: în aspectele ei materiale, vizibile, exterioare şi in dispoziţia psihică şi morală a celui sau celor, de a căror existenţă o vor-Viaţa omului de ţară, a celor ce fac parte din păturile muncitoreşti sau din clasele mijlocii, legată de resurse modeste, închisă în cercul unor trebuinţe reduse, lipsită de aspiraţiuni greu de realizat, poate servi de exemplu de simplicitate în prima accepţiune. Dar condiţiile aceste ne pot înşela. Viaţa nu e simplă numai când cadrul ei material e redus şi simplu. Dacă ar fi aşa, mizeria ar trebui socotită prototipul simplicităţii. Şi cine ar îndrăzni să susţie acest lucru. Viaţa e simplă pentru acel ce o acceptă şi o organizează aşa, pentru cel ce iubeşte ordinea, sobrietatea, îngăduinţa, pentru cel care evită tot ce ar putea forma cauză de dezordine, de deşărtăciune şi de dezamăgiri. In moduri diferite, problema aceasta a fost atinsă şi tratată de nenumărate ori. Toată arta şi literatura universală sunt pline de evocarea ei. Nu cunosc totuşi decât o singură monografie care e blemă socială şi morală, şi anume lucrarea (a cărei reputaţie e demult stabilită) a lui C. Wagner, intitulată La vie simple. Iată cum prezintă Wagner ceea ce el numeşte l’espirit de simplicité. Oricât s’ar manifesta prin semne vizibile, prin anumite atitudini, gusturi şi obicinuinţe, simplicitatea e de esenţă pur interioară. E o dispoziţie sufletească „un état d’espirit”. Ea porneşte de la intenţiunile centrale care determină şi animă actele noastre. Un om e simplu, atunci când cea mai înaltă preocupare a lui constă în a voi să fie ceea ce trebue să fie, adecă un om, pur şi simplu (un homme tout bonnement). Lucrul acesta nu e nici aşa de uşor dar nici aşa de imposibil cât s’ar crede. Idealul practic al vieţii umane, ar putea fi exprimat aşa: a transforma viaţa in bunuri mai mari şi mai de preţ decât viaţa însăşi. Astfel existenţa umană ar putea fi comparată cu o materie primă, care nu preţueşte atât prin ea însăşi cât mai ales prin ceea ce obţinem din ea. Şi cum menirea artei e de a realiza o idee eternă, sau cel puţin permanentă, într-o formă efemeră, — viaţa adevărată, viaţă conformă legilor ei .-----constă în a realiza acele bunuri superioare, care sunt justiţia, iubirea, adevărul, libertatea şi energia morală pusă în serviciul activităţei noastre de fiecare zi. „Mă simt dezolat, zice Wagner în lucrarea sa, că nu voi putea descrie niciodată simplicitatea, în cuvinte şi în imagini demne de dânsa. Toată forţa lumei acesteia şi toată frumuseţea ei, toată bucuria cea adevărată, tot ce consolează şi tot ce întreţine speranţa, tot ce aduce puţină lumină în căile noastre obscure, tot ce ne face să putem întrevede dincolo de bietele noastre existenţe, ţeluri înalte şi nobile, ci toate lucrurile aceste, cari schimbă cursul dorinţelor şi ne îndepărtează de satisfacţiunile trecătoare şi egoiste şi care ne fac să înţelegem că toată ştiinţa vieţei se reduce la a şti să ne oferim viaţa, — se datoresc simplicităţei, adecă spiritului de simplicitate de care am vorbit. Păstrez din copilăria mea, amintirea unui tablou, dintre cele care decorau interiorul nostru familiar, modest şi tihnit, şi care reprezintă — dacă nu mă’nşel, întâlnirea dintre Iacob şi Rachel sau aşa ceva, — vr’o copie, cred, am normafl CHESTIA ZILEI CONCURENŢĂ D. I. Mihalache a declarat că este hotărît să înlăture pe cei necinstiţi şi să spele pielea cu peria.” (ZIARELE) — Bine, d-le Mihalache, vrei să-mi iei pâinea de la gură? Compensaţii şi debuşeuri pentru export de PETRE RACARU Am văzut într’un articol trecut cum se obţin autorizaţiile de export în compensaţie. Să vedem acum cum se folosesc. Ţările străine, care au introdus in regimul lor comercial sistemul contingentărilor şi al restricţiunilor la import, sunt şi ele mai mult sau mai puţin sub influenţa intereselor particulare, care tind la ocolirea acestui regim. Asemenea interese particulare sunt cele ale fabricanţilor lor, cari au interes să-şi exporte mărfurile; paralel cu acestea sunt interesele creditorilor străini, cari vor să-şi încaseze creanţele ce au asupra comercianţilor din România. îndată ce s’a constatat că România admite cel puţin în parte regimul exportului în compensaţie, adică al unui export care nu se supune în totul rigorilor controlului valutar, cercurile interesate fie a exporta mărfuri în România, în schimbul mărfurilor româneşti introduse acolo, fie a-şi încasa creanţele lor din produsele româneşti exportate în acest fel, au obţinut din partea guvernelor lor ca exportul românesc în aceste ţări să se mărginească pe cât posibil numai la asemenea operaţiuni, pentru ca acele cercuri interesate să aibă în mână o armă cu care să influenţeze în România satisfacerea intereselor lor. Consecinţa este că, departe de a ne păstra, cu atât mai puţin de a ne mări debuşeurile în străinătate, aşa zisele noastre debuşeuri s’au redus la măsura în care interesaţii străini pe de o parte şi interesaţii români pe de altă parte, au reuşit a obţine de la guvernele lor respective asemenea autorizaţii de import şi export în compensaţie. Acesta este adevărul, nu altul. Că este aşa, se poate convinge orişicine, măsura luată de curând de guvern, de a suprima exportul şi importul în compensaţie, ca şi motivarea ei, dovedesc lucrul cu prisosinţă. Măsura luată de guvern este dublă: 1) S-a hotărât restrângerea importului. De ce? Pentru că importul se măreşte mereu, cu tot regimul contingentării. De ce se măreşte importul? Pentru că alături de regimul contingentării, regimul de favoare al exportuluiimportului în compensaţie, a creat un regim de import suplimentar, fără autorizaţii de contingentare, ba chiar peste voinţa Statului de a acorda autorizaţii de import. Căci autorizaţiile de import-export în compensaţie conţin, în cea mai mare parte, autorizaţia de import extra-contingent a diferitelor mărfuri, din diferite ţări. Acest import nu este supus contingentării, ci sub pretextul necesităţii de a mări exportul, simplei condiţiuni ca pentru marfa importată să se fi exportat o marfă românească în valoare echivalentă importului, plus o cotă aşa zisă în favoarea Băncii Naţionale. Iată de ce s’a mărit importul. Pe de altă parte, toată lumea ştie că în primele cinci luni ale anului 1934, balanţa noastră comercială este activă numai cu 33 milioane, pe când chiar în anul precedent 1933, cel mai rău în această privinţă, până la această epocă balanţa noastră comercială era activă cu 800 milioane. De ce? Pentrucă, afară de mărirea importului, s’a redus exportul. Dar s’a redus mai ales, pentru că nu am mai exportat decât atunci, când cei intersaţi au putut face un export în compensaţie. Astfel, exportul nostru de lemne în basinul mediteranean s’a redus numai la cantităţile expor (Citiţi continuarea în pag. II-a)