Adevěrul, iulie 1934 (Anul 48, nr. 15479-15507)

1934-07-22 / nr. 15499

ABONAMEK*. , ^ .ei pe Vinni || In sdiv»tat° NI3 LEI | BIROURILE: București, Str. Const. Miile (sărindar) Ho. 5-7-8 | Străinătatea: 3-84-33. I 'Ava lei pe 3 luni || ____________________________________________ _____ ________________________________________________ Se vorbește iarăși de MODIFICA­REA Constituţiei? Nimeni nu se gândeşte insă, la A­­PLICAREA ei. ...........- 1 711 171 Germania bizantină de GUGLIELMO FERRERO profesor la Universitatea din Geneva Cancelarul Reichului şi-a închis vice-cancelarul; a dat ordin să fie împuşcat pe loc, fără proces, şeful său de stat major; un mare număr de funcţionari superiori, amicii săi de până mai­eri, au fost executaţi. Pentru un regim care pretinde să fi reconstituit unitatea morală a Germaniei faptul este remarcabil. Execuţii de acest fel s-au văzut altădată la Constantinopol, în cele mai sumbre epoci ale imperiului bi­zantin sau ale Osmanilor. Europa face progrese indiscuta­bile : unul din statele ei cele mai mari, care încă acum 20 ani dă­dea lecţii de dreptate lumii întregi, a devenit un modest elev în politi­ca imperiului otoman din veacul al XVII-lea sau al XVIII-lea. Evenimentele din Germania vor deschide oare, în sfârşit, ochii ţări­lor libere? Le vor face oare să pri­ceapă că guvernele naziste şi fas­ciste se deosebesc de guvernele re­prezentative mai ales prin aceia ca sunt guverne ilegale, cari au vrut să găsească un nou principiu de autoritate în afară de principiul monarhic şi democrat şi care, de­oarece nu l-au putut găsi, nu se sprijinesc pe nici un principiu de drept ? DISCURSURI SFORĂI­TOARE Şefii guvernului nazi, ca şi şefii fascismului, se străduesc să con­vingă lumea prin discursuri, că au întemeiat un regim extraordinar, de o noutate uluitoare. Dar toate aceste cuvântări sfo­răitoare reuşesc cu greu să ascun­dă în faţa unor ochi mai ageri slă­biciunea incurabilă a celor două re­gimuri, absenţa unui titlu de drept clar, precis şi acceptat de popoare. Acum 20 ani, în 1914, de cine a fost condusă Germania ? De un anumit număr de dinastii, mari şi mărunte, care deţineau prin drept ereditar o putere aproape absolută şi de către un anumit număr de parlamente care colaborau la câr­muirea statului, ca subalterni, îm­preună cu dinastiile. Poporul german recunoştea prin tradiţie legalitatea drepturilor ere­ditare ale familiilor domnitoare. Parlamentele erau alese destul de liber pentru ca ele să poată fi con­siderate ca expresia sinceră a voin­ţei poporului în sfera restrânsă în care le fusese îngăduit să activeze. Guvernul astfel alcătuit din ele­mente diferite putea să placă sau să displacă poporului: nu-i venea nimănui în gând să pună la în­doială dreptul tuturor factorilor ocârmuirei, de la împărat, regi și prind până la cel din ur­mă jandarm, să-și exercite acea parte a puterei, mare sau mi­că, ce li se cuvenea. Bizuindu-se pe aceste drepturi, guvernul chiar da­că avea un caracter de autoritate aristocrată nu era nici arbitrar nici violent nici sângeros. Era un gu­vern al unui popor civilizat. CARE E BAZA PUTERII HITLERISTE? Dar care e baza puterii hitleriste? Ereditatea? Hitler e un mic burghez austriac, care în Germania de acum două decenii ar fi fost doar un ve­netic, exclus de la toate funcţiile pu­blice. Voinţa poporului? Până în clipa în care a ajuns la putere, Hitler putea să susţină că reprezenta aproape jumătate din poporul german. Dar din momentul în care s-a văzut la putere, a nimi­cit toate mijloacele prin care po­porul putea să-şi exprime în mod liber opinia; actualmente nimeni nu mai ştie ce reprezintă: voinţa şi halucinaţiile lui personale sau acele ale unei părţi din poporul german, şi care anume? Alegerile şi plebiscitele pot legi­tima puterea cu condiţia ca ele să fie făcute cu oarecare libertate. Dar de libertate nu mai există nici urmă în Germania. Deşi se mai bucură de popularita­te în anumite pături sociale, guver­nul naţional-socialist nu se poate legitima prin principiul democratic, deoarece a înăbuşit opoziţia. Legalitatea democrată implică dreptul de opoziţie şi în consecinţă existenţa unei opoziţii. Neputându-se bizui nici pe princi­piul ereditar, nici pe principiul de­mocratic, guvernul nazi, ca şi gu­vernul fascist, caută să se legitime­ze făcând poporul să creadă că e capabil de lucruri extraordinare. Se reazimă pe o mistică sau pe o mi­stificare; ambele cuvine au aceiaşi rădăcină. MISTICA NAZISTA Mistica sau mistificarea de care se servesc cele două guverne sunt reprezentate printr'o revoluţie, o revoluţie în stil mare, menită să schimbe faţa lumii. Pentru prima oară s-a văzut a­­cest paradox futurist : două guver­ne cari au pretins să introducă or­dinea în lume în numele revoluţiei. In Italia această manoperă dis­perată a absolutismului în agonie n’a avut până în prezent consecin­ţele funeste pe care le comporta. Poporul italian e moale, docil, foar­bun simt ce rezistă tuturor extra­vaganţelor. N‘a crezut niciodată în revoluţii şi a crezut mai puţin atunci când ele i-au fost anunţate de către mi­niştrii regelui, în haine de­­gală şi cu decoraţii pe piept. Dacă Italia n’a cunoscut încă ororile din Ger­mania, meritul nu revine inteligen­ţei guvernului ci cuminţeniei cam prea pasive — vai! — a poporului. In Germania, dimpotrivă, s-a luat în serios marea revoluţie meni­tă să legitimeze puterea guvernului nazist şi se încearcă acum isbuc­­nirea ei. Spre a scăpa de consecinţele mis­ticei sau mistificării revoluţionare, d. Hitler a făcut un dublu masacru, la stânga şi la dreapta, în speranţa de a convinge poporul german că el nu vrea să împiedice revoluţia anti-capitalist spre a servi intere­sele capitalismului. In Bizanţul de pe Spree se în­cheagă astăzi sângele vărsat în masacre cu vorbe goale de acest fel. Ziarele cu tendinţe conservatoa­re din toate ţările se străduesc să liniştească spiritele arătând că re­gimul nazi va trebui să se sprijine de acum încolo pe Reichswehr. Reichswehrul este o armată le­gală şi se speră că ea va fi o for­ţă de ordine. Dar şi aceasta e o iluzie. O armată de o sută—o sută cincizeci mii de oameni poate ține admirabil ordinea într-un stat nor­mal de 60.000.000 locuitori, într'un stat legitim, bazat pe principii de drept clare, acceptate de popor. E însă insuficientă pentru a spri­jini un regim ilegal care se bazea­ză pe popularitatea istorică a unui palavragiu sanguin şi pe mistificări revoluţionare echivoce, adică pe nimic concret şi solid. O PERIOADĂ LUNGA DE SANGE ŞI CONVULSIUNI Trebue deci să ne aşteptăm în Germania la o perioadă lungă de sânge şi convulsiuni, care vor exer­cita cea mai deplorabilă înrîurire asupra întregii Europe şi asupra Italiei, mai ales. Vom vedea că, atâţat de mizeria cumplită, spiritul revoluţionar va prinde puteri şi în rândurile cămă­şilor negre cari s’au mulţumit până acum — în schimbul unui salariu redus, — cu modestul rol de figu­raţie la parăzile regimului. La douăzeci ani după război, Eu­ropa se găseşte într-o situaţie ori­bilă: iată adevărul pe care popoa­rele libere încă, ar trebui să aibă curajul să-l înţeleagă. De ce situaţia e atât de gravă? Pentru că majoritatea marilor pu­teri au guverne ilegale bazate pe mistici sau mistificări revoluţiona­re, în loc de principii de drept clare, precise şi universal­­recunos­­cute. Iată adevărata cauză a bolii Eu­ropei. E o himeră să-ţi închipui ca­­gu­vernele ilegale, cari se urăsc reci­proc, s-ar putea pune de acord cu guvernele legale ale Franţei şi An­gliei, pentru a restabili ordinea şi prosperitatea în Europa. Ordinea puterilor cu mistica re­voluţionară înseamnă dezordine pentru guvernele legale. Atâta timp cât va persista această neînţelege­re permanentă între cele două gru­puri de puteri, teama unui pericol comun va putea pricinui apropieri tranzitorii, dealtfel fără nici o sta­bilitate, ca şi frica ce le va provo­ca , atât şi nimic mai mult. Europa nu-şi va regăsi un oare­care echilibru şi vechea ei prospe­ritate decât în ziua în care aceste mari puteri sau măcar două din ele — Germania şi Italia — vor avea din nou un guvern legal bazat pe principiile cunoscute de tot oc­cidentul civilizat. Această revenire la o ordine rea­lă nu va fi lesnicioasă dar va fi poate mai puţin anevoioasă decât pare, în ziua în care opinia marilor state libere va înţelege că aici e vorba de viaţă sau moarte pentru toate ţările încă civilizate. Europa a fost dusă la dezordinea actuală prin indiferenţa tembelă care în 1914 a considerat crizele politice drept evenimente interne de interes local. Aceste crize, cari au început cu revoluţia rusească duc lent la rui­nă şi dezordine până şi popoarele cele mai bogate deprinse de zeci de ani cu regimuri legale și libere. Guglielm­o Ferrer­o (World copyright 1934 by coope­ration and „Adevărul"-Bucarest). Ancheta parlamentară Intre democraţie şi dictatură Opinia publică urmăreşte cu în­cordare dezbaterile comisiunei care anchetează in afacerea Seletzki. Prin publicarea notelor stenogra­­fice — presa onestă şi-a făcut un punct de onoare din reproducerea lor integrală, — ţara este pusă în situaţiune de a cunoaşte tot ce se ascunde îndărătul acestei afaceri, întrucât poate fi luminat prin acte şi depoziţii de martori. Au defilat şi vor defila înaintea comisiunei parlamentare, generali, foşti şi viitori miniştrii,­­ şi fiecare e oblgat să răspundă întrebărilor ce i se pun, precum fiecare se supune cu acest chip judecătoi opiniei pu­blice, cea mai importantă pentru oricine vrea să acţioneze şi să joace un rol în opinia publică. Ori cari ar fi reflexiile, ori cari ar fi concluziile, la cari duc dezba­terile ce se instituie cu acest chip, ori cât, s’ar exagera chiar scăde­rile omenești ce se dovedesc cu a­­ceastă ocazie. — fapt este, că sub nici un alt regim, decât sub cel de­mocratic, o asemenea scrutare, o a­­semenea răfuială, o asemenea jude­cată publică, nu este posibilă. Faptul acesta e important și deci­siv. El pledează pentru regimul de­mocratic şi parlamentar, a cărui ca­racteristică esenţială este­ publici­tatea, mult mai mult decât pledează scăderile omeneşti ce se dovedesc cu această ocazie, împotriva sa. Căci slăbiciunea omenească, care nu rezistă eternului auri sacra fa­mes, nu este nici produs, nici invenţie a regimului democratic. In toate timpurile au fost mitui­­tori şi mituiţi, sub toate regimurile au fost prevaricatori şi delapidatori, traficanţi de influenţă şi demnitari nedemni. Istoria e plină de exemple cari confirmă aceasta. Şi nu degeaba s’a spus despre despoţia ţaristă, ca şi despre cea a lui Abdul Hamid, că e temperată prin bacşiş. Unde abuzul se poate produce şi etala, fără teamă de a fi arătat cu degetul, de a fi denunţat, de a fi combătut in public, acolo el abundă şi devine institute de stat. Unde există un Parlament, o presă liberă, libertatea tribunei, — acolo, în mod fatal, abuzivul se teme, he­­zită, iar abuzul e mai rar. Dacă aparenţele dau o impresie contrară, cauza este că sub regimul democratic abuzurile ajung repede la cunoştinţa publică, pe când sub re­gimurile opresive, sub despotie, au­tocraţie, dictatură, cenzură şi te­roare acestea acoperă cu forţa lor abuzurile amicilor şi, uneori, inven­tează abuzuri de ale adversarilor pentru a-i putea pierde. Cine se poate îndoi de aceasta, când vede ce s’a petrecut în Ger­mania? In şaisprezece luni de regim na­zist dictatorial, — lumea a auzit din partea naziştilor şi a admirato­rilor lor dezinteresaţi şi, foarte a­­desea ori, interesaţi, ce corupţie a domnit în al doilea Reich, adică în cel democratic şi ce curăţenie mo­rală, materială şi fizică, domneşte sub oblăduirea domnilor Hitler şi Goering, cari în locul cumpănei dreptăţei, ţin în mâini cuţite şi re­volvere. Totuşi, deşi au putut face şi drege ce au vroit, nu au putut descoperi nici un fel de incorectitudini reale, nici un fel de prevaricatiuni sau tra­ficuri de influente, ce s’ar fi exerci­tat sub regimul democratic. In schimb, după ce d-nii Hitler, Goering şi Goebbels s’au crezut ame­ninţaţi în atotputernicia lor şi şi-au măcelărit prietenii cu o cruzime care inversase un faimos principiu penal, spunându-şi că mai bine să piară zece nevinovaţi, decât să le scape un vinovat,­­ au uimit lu­mea cu faptele reprobabile ce au imputat acestor prieteni. Acestor prieteni, pe cari în tot timpul i-au acoperit, i-au proclamat verbal şi înscris drept genii de moralitate, în­temniţând şi omorînd pe oricine în­drăznea să afirme vre­un fapt, care dovedea contrariul. Şi acum, în „marele” său discurs pe care l-a rostit în faţa aşa zisu­lui său parlament, ce a trebuit să mărturisească Fuehrerul? Un om răbdător şi-a luat oste­neala să adune calificativele cu cari el a gratificat pe tovarăşii săi morţi, cari toţi, fără excepţie, au ocupat înalte funcţiuni în stat Funcţiuni, în cari au putut proceda după bunul lor plac, fără control, fără lege, fără omenie, fără teamă de oameni şi fără teamă de Dumnezeu, pe care-i relegaseră pentru a face loc Iui Wotan. Iată aceste calificative: pederaşti, criminali sexuali, profanatori de co­pii, alcoolici, sperjuri, pungaşi, de­­fraudatori, mincinoşi, prăznuitori şi convivi de orgii făcute din banii ca­marazilor săraci, mincinoşi, vânători de slujbe şi demnităţi, făţarnici şi Iaşi, ambiţioşi patologici, trădători, vinovaţi de înaltă trădare, şantagişti, terorişti, asasini. Şi fiecare dintre oamenii astfel calificaţi, a practicat faptele ce li se impută, fără ca cineva să poată pro­testa contra lor. Iar când Fuehre­­rul i-a denunţat, nu a făcut’o din­­tr’un sentiment de indignare morală, ci numai şi numai pentru a scuza măcelul ce a hotărît, fiindcă în frica lui de tiran vinovat, era dispus să creadă orice denunţ care-i spunea că viaţa lui şi situaţia lui sunt în primejdie. Altfel, el ar fi continuat să-i tole­reze, cum tolerează pe cei cari au rămas şi cari, în marea lor majori­tate, nu sunt mai buni decât cei mă­celăriţi. Ăsta-i regimul dicatorial! II poate un om în toată firea, pre­fera celui democratic, chiar aşa re­dus, cum îl avem noi? B„ Brănişteanu NOTE IN Bucureşti se mai deschide un bulevard. Ca să aibă pe unde să se plimbe cei fără lucru?... O TELEGRAMA din Rio de Ja­neiro anunţă că Brazilia şi-a fă­cut o nouă Constituţie. Noi care am văzut la cinema „Nopţi în Rio de Janeiro” — nu ne putem lăsa mai prejos. 700 DE muzicanţi concertează la Bucureşti... ...Unde doi oameni politici — chiar din acelaşi partid — nu se pot pune de acord. CONSILIUL de administraţie al Căilor ferate a luat vacanţă. Dar vara când circulă cele mai multe trenuri nu-i nevoie de consiliu de administraţie, — a­­tunci să-l păstrăm pe vamă? UN fost ministru a fost dat în judecată. Nu vă emoționați! E vorba de Franța... Glose politice... ADMINISTRAŢIE Te întrebi de mult ori cum de este posibil, la un popor atât de inteligent cum este poporul ro­mânesc, o administraţie atât de anapoda. Intr’adevăr, multe acte ale administraţiilor noastre ar a­­pare mult mai puţin rele, dacă ar fi făcute cu ceva mai multă soco­teală. Citez un caz. Am putea să înşi­răm la infinit. Administraţia comunală a în­ceput o serie de lucrări pentru repararea asfaltului. Intre altele, străzile Edgard Quinet şi Regală — adică singurele artere prin ca­re se poate comunica între strada Academiei şi Calea Victoriei — sunt şi ele în reparaţie. S-a întrerupt astfel, în acelaş timp, complect comunicaţia pe a­­ceste două străzi de legătură, iar pe deasupra, proprietarul Maje­­sticului a pus şi el lanţ la poarta pasajului, oprind trecerea vehi­culelor. In această situaţie, ca să ajungi din Academie în Victoriei, trebuie să te duci până în faţa palatului regal, sau, dacă sensul invers în­­gădue, trebuie să treci prin Bule­vard. A fost atât de greu edililor şi funcţionarilor Primăriei să în­ţeleagă că este neîngăduit o pro­cedare atât de uşuratecă? Atât de greu era pentru administraţia reparaţiile trebuiau efectuate al­ternativ şi nu simultan, la cele două artere atât de importante de comunicaţie între Victoriei şi Academiei? Şi n’aveam dreptate să ne mirăm cum ce-i posibilă o astfel de administraţie la un po­por atât de inteligent? CIRCULAŢIA Fără îndoială că problema cir­culaţiei vehiculelor este dintre cele mai grele, când e vorba de Capitala noastră, cu străzile ei înguste şi întortochiate. Cine se îndoeşte, n’are decât să cerce­teze ceia ce se petrece în cele câteva străzi unde se repară tro­tuarele. Aproape nu se mai poate circula. Dacă problema este grea, acea­sta nu înseamnă că cei de la cir­culaţie trebuie s-o facă şi mai di­ficilă. Ei au o datorie elementară: să faciliteze, nu să încurce circu­laţia. Nu credem util să trecem la precizări. Atâta vom spune doar: că ori la ora 6, după amiază, nu se putea circula la un moment dat, pe una din cele mai frecven­tate străzi, din cauza atitudinii unui personagiu de la circulaţie, înjurau unii, se enervau alţii, glumeau cei mai mulţi,­­ dar faptul adevărat era că din cauza „circulaţiei” nu se putea circula. Unde sunt cei cari trebuie să vegheze?. Lipsa de intelectualitate Exprimând sentimentul multora, d. Iorga a calificat de caragealeşti unele depoziţii făcute, în cursul săptămâ­­nei trecute, în faţa comisiunii de anchetă. Calificarea este justă. Dar chestia mai are şi un alt aspect. Pitorescul de mahala şi expresiile de o familia­ritate vulgară au surprins, fiindcă veneau de la oameni a căror situa­­ţiune socială şi ale căror ocupaţiuni ar fi trebuit să-i deprindă cu un alt limbaj. Nu cu un limbaj ales sau „căutat“, cum zice francezul, ci cu un altul decât cel care a fost întrebu­inţat în cursul depoziţiilor la cari facem aluzie şi cari l-au făcut pe d. Iorga să vorbească de „Scrisoarea pierdută“ a lui Caragiale. Există un mod de a vorbi care pune în evidenţă o lipsă pronunţată de intelectualitate. Nu avem nicio sim­patie pentru cei cari, socotindu-se ei singuri urcaţi la mari înălţimi in­telectuale, manifestă dispreţ pentru oamenii pe cari, în acest domeniu, îi consideră aşezaţi pe trepte inferi­oare. Nu avem exigenţe excesive. Dar ne spunem că anumite profesiuni şi situaţii reclamă, pentru exercitarea şi ocuparea lor, o mijlocie oarecare de cultură şi de intelectualizare. Cei cari îşi însuşesc mijlociu aceasta au un limbaj în consecinţă. NU POT, chiar în strictă intimitate, să vor­bească aşa cum s-a auzit la depozi­ţiile menţionate. In ordinea aceasta de lucruri, sunt, de altfel, multe de spus. Lipsa d­e intelectualitate care se exprimă, în­tre altele, şi prin absenţa de interes pentru idei generale şi prin absenţă de curiozitate culturală, nu se ob­servă numai în cercurile cari au dat prilej d-lui Iorga să-l amintească pe­­ Carageale. Sunt şi altele în cari, daci, limbajul nu este caragealesc, lipsit de intelectualitate nu se remarci, mai puţin foarte repede. Este vorba de cercuri, unde cei cari fac parte dintr’ânsele au trecut prin licee , universitate sau ale căror îndelet­niciri îi pun zilnic în contact cu pro­bleme de ordin intelectual. 7. N­A­Z­B­A­Ţ­I­I „DESTRĂMARE" Un ziar de opoziţie crede că na­ţional-ţărăniştii sunt „un partid politic în destrămare“. ...In destrămare, cu zeci de mii de voturi la fiecare alegere parţială sau judeţeană! Cunoaştem multe par­tide care ar vrea să... se destrame la fel! • Fix Viaţa simplă de EUG. REROVANU Am făcut nu de mult o diser­taţie despre subiectul acesta: Viaţa simplă. Lucrarea mea a deşteptat oarecare interes; am dedus aceasta­­din numeroasele scrisori pe care le-am primit din diverse localităţi ale ţărei. E şi natural. Flămândul visează fes­­tine, cel pe care actualitatea îl apasă prea mult, se refugiază în trecut. Intr’o epocă în care via­ţa e aşa de grea şi de complicată, ce materie de reflecţiune mai in­teresantă şi mai atrăgătoare poa­te fi, decât aceasta, viaţa simplă? Să-mi fie deci îngăduit să re­vin asupra câtorva din lucrurile pe care le-am mai tratat. Actua­litatea lor a rămas intactă, la drept vorbind ea nici nu s’ar pu­tea pierde vreodată: subiectul e de un interes constant. Simplicitatea vieţei poate fi considerată din două puncte de vedere: în aspectele ei materiale, vizibile, exterioare şi in dispozi­ţia psihică şi morală a celui sau celor, de a căror existenţă o vor-Viaţa omului de ţară, a celor ce fac parte din păturile munci­toreşti sau din clasele mijlocii, legată de resurse modeste, închi­să în cercul unor trebuinţe redu­se, lipsită de aspiraţiuni greu de realizat, poate servi de exemplu de simplicitate în prima accep­ţiune. Dar condiţiile aceste ne pot înşela. Viaţa nu e simplă numai când cadrul ei material e redus şi simplu. Dacă ar fi aşa, mizeria ar trebui socotită prototipul sim­­plicităţii. Şi cine ar îndrăzni să susţie acest lucru. Viaţa e simplă pentru acel ce o acceptă şi o or­ganizează aşa, pentru cel ce iu­beşte ordinea, sobrietatea, îngă­duinţa, pentru cel care evită tot ce ar putea forma cauză de de­zordine, de deşărtăciune şi de de­zamăgiri. In moduri diferite, problema a­­ceasta a fost atinsă şi tratată de nenumărate ori. Toată arta şi li­teratura universală sunt pline de evocarea ei. Nu cunosc totuşi de­cât o singură monografie care e blemă socială şi morală, şi anu­me lucrarea (a cărei reputaţie e demult stabilită) a lui C. Wag­ner, intitulată La vie simple. Iată cum prezintă Wagner ceea ce el numeşte l’espirit de simpli­­cité. Ori­cât s’ar manifesta prin semne vizibile, prin anumite a­­titudini, gusturi şi obicinuinţe, simplicitatea e de esenţă pur in­terioară. E o dispoziţie sufletească „un état d’espirit”. Ea porneşte de la intenţiunile centrale care determină şi animă actele noa­stre. Un om e simplu, atunci când cea mai înaltă preocupare a lui constă în a voi să fie ceea ce tre­bue să fie, adecă un om, pur şi simplu (un homme tout bonne­ment). Lucrul acesta nu e nici aşa de uşor dar nici aşa de im­posibil cât s’ar crede. Idealul practic al vieţii umane, ar putea fi exprimat aşa: a transfor­ma viaţa in bunuri mai mari şi mai de preţ decât viaţa însăşi. Astfel existenţa umană ar putea fi com­parată cu o materie primă, care nu preţueşte atât prin ea însăşi cât mai ales prin ceea ce obţi­nem din ea. Şi cum menirea ar­tei e de a realiza o idee eternă, sau cel puţin permanentă, într-o formă efemeră, — viaţa adevă­rată, viaţă conformă legilor ei .-----­constă în a realiza acele bunuri superioare, care sunt justiţia, iu­birea, adevărul, libertatea şi e­­nergia morală pusă în serviciul activităţei noastre de fiecare zi. „Mă simt dezolat, zice Wagner în lucrarea sa, că nu voi putea descrie niciodată simplicitatea, în cuvinte şi în imagini demne de dânsa. Toată forţa lumei aceste­ia şi toată frumuseţea ei, toată bucuria cea adevărată, tot ce consolează şi tot ce întreţine spe­ranţa, tot ce aduce puţină lumi­nă în căile noastre obscure, tot ce ne face să putem întrevede dincolo de bietele noastre exis­tenţe, ţeluri înalte şi nobile, ci toate lucrurile aceste, cari schim­bă cursul dorinţelor şi ne înde­părtează de satisfacţiunile tre­cătoare şi egoiste şi care ne fac să înţelegem că toată ştiinţa vie­ţei se reduce la a şti să ne ofe­rim viaţa, — se datoresc simpli­­cităţei, adecă spiritului de sim­­plicitate de care am vorbit. Păstrez din copilăria mea, a­­mintirea unui tablou, dintre cele care decorau interiorul nostru familiar, modest şi tihnit, şi care reprezintă — dacă nu mă’nşel, întâlnirea dintre Iacob şi Rachel sau aşa ceva, — vr’o copie, cred, am norm­afl CHESTIA ZILEI CONCURENŢĂ D. I. Mihalache a declarat că es­te hotărît să înlăture pe cei necin­stiţi şi să spele pielea cu peria.” (ZIARELE) — Bine, d-le Mihalach­e, vrei să-mi iei pâinea de la gură? Compensaţii şi debuşeuri pentru export de PETRE RACARU Am văzut într’un articol trecut cum se obţin autorizaţiile de ex­port în compensaţie. Să vedem a­­cum cum se folosesc. Ţările străine, care au intro­dus in regimul lor comercial sis­temul contingentărilor şi al re­­stricţiunilor la import, sunt şi ele mai mult sau mai puţin sub influenţa intereselor particulare, care tind la ocolirea acestui re­gim. Asemenea interese parti­culare sunt cele ale fabricanţilor lor, cari au interes să-şi exporte mărfurile; paralel cu acestea sunt interesele creditorilor stră­ini, cari vor să-şi încaseze crean­ţele ce au asupra comercianţilor din România. îndată ce s’a con­statat că România admite cel pu­ţin în parte regimul exportului în compensaţie, adică al unui ex­port care nu se supune în totul rigorilor controlului valutar, cer­curile interesate fie a exporta mărfuri în România, în schimbul mărfurilor româneşti introduse acolo, fie a-şi încasa creanţele lor din produsele româneşti ex­portate în acest fel, au obţinut din partea guvernelor lor ca ex­portul românesc în aceste ţări să se mărginească pe cât posibil nu­mai la asemenea operaţiuni, pen­tru ca acele cercuri interesate să aibă în mână o armă cu care să influenţeze în România satisfa­cerea intereselor lor. Consecinţa este că, departe de a ne păstra, cu atât mai puţin de a ne mări debuşeurile în străină­tate, aşa zisele noastre debuşeuri s’au redus la măsura în care in­teresaţii străini pe de o parte şi interesaţii români pe de altă par­te, au reuşit a obţine de la guver­nele lor respective asemenea au­torizaţii de import şi export în compensaţie. Acesta este adevă­rul, nu altul. Că este aşa, se poate convinge orişicine, măsura luată de curând de guvern, de a suprima exportul şi importul în compensaţie, ca şi motivarea ei, dovedesc lucrul cu prisosinţă. Măsura luată de gu­vern este dublă: 1) S-a hotărât restrângerea im­portului. De ce? Pentru că impor­tul se măreşte mereu, cu tot re­gimul contingentării. De ce se măreşte importul? Pentru că a­­lături de regimul contingentării, regimul de favoare al exportului­­importului în compensaţie, a cre­at un regim de import suplimen­tar, fără autorizaţii de contin­­gentare, ba chiar peste voinţa Statului de a acorda autorizaţii de import. Căci autorizaţiile de import-export în compensaţie conţin, în cea mai mare parte, autorizaţia de import extra-con­tingent a diferitelor mărfuri, din diferite ţări. Acest import nu este supus contingentării, ci sub pre­textul necesităţii de a mări ex­portul, simplei condiţiuni ca pen­tru marfa importată să se fi ex­portat o marfă românească în valoare echivalentă importului, plus o cotă aşa zisă în favoarea Băncii Naţionale. Iată de ce s’a mărit importul. Pe de altă parte, toată lumea ştie că în primele cinci luni ale anu­lui 1934, balanţa noastră comer­cială este activă numai cu 33 mi­lioane, pe când chiar în anul pre­cedent 1933, cel mai rău în acea­stă privinţă, până la această e­­pocă balanţa noastră comercială era activă cu 800 milioane. De ce? Pentrucă, afară de mărirea im­portului, s’a redus exportul. Dar s’a redus mai ales, pentru că nu am mai exportat decât atunci, când cei intersaţi au putut face un export în compensaţie. Astfel, exportul nostru de lem­ne în basinul mediteranean s’a redus numai la cantităţile expor­ (Citiţi continuarea în pag. II-a)

Next