Adevěrul, septembrie 1934 (Anul 48, nr. 15535-15551)

1934-09-15 / nr. 15547

ANUL 48.­­ No. 15547 g pagini SâmMl^S^embrie 1934 Ali. V* BEL*... . * CONST. MILLEFONDATORI abonamentej 3sŞiSp° »l«“ In 'Sf'' 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) Ho. 5—7—fll telek«® s j­jSAaA.. 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni 200 Iei pe 3 luni BIROURILE: București,Str. Const. Miile (Sărindar) Ho. 5—7—9 Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. Un ziar de opoziţie scrie: „criza po­litică devine acută.“ ...Mulţimea simte mai mult şi mai du­reros criza financiară! COMUNICATUL NATIONAL-T­ARANISULOR După dezbateri lungi şi obosi­toare, comitetul executiv al parti­dului naţional-ţărănesc şi-a termi­nat lucrările. Trebue subliniat de la început un fapt caracteristic pen­tru actuala conducere a partidului: s-a procedat, în aceste patru zile, aşa cum se procedează în orice partid democratic din occident. Adică , s’au adus în discuţia plenu­lui, toate chestiunile care dospeau de multă vreme în diferite culise, în anume întruniri de cenaclu sau de grup, în cutare şi cutare între­vederi particulare. D. Ion Mihalache, preşedintele partidului, a avut curajul de a smul­ge aceste chestiuni numite „gin­gaşe“ din această atmosferă de seră şi de a le scoate la aer, în bătaia vântului, sub raza soarelui. Efectul s-a văzut: după patru zile de discuţii, toate conflictele — mari şi mici — au fost violate. Se poate spune că, azi, partidul naţio­­nal-ţârănesc şi-a recâştigat unitatea. Nu o unitate aparentă, nu o coeziune de faţadă, dobândită prin mici aranjamente şi mărunte conce­siuni, prin târgueli şi precupeţiri, prin „mai dă tu, că mai las eu“, prin abilităţi obicinuite culiselor po­litice. Ci o unitate reală, înfăptuită prin discuţii publice, în contradic­toriu, în faţa unui comitet, care re­prezintă forul suprem al partidului. Curajul d-lui Mihalache de a a­­plica vieţii de partid, metodele de­mocratice, pe care partidul le cere în viaţa de stat , merită toată lauda. Cu atât mai mult, cu cât apli­carea acestor metode a dus la cel mai bun rezultat, la realizarea apro­pierii Maniu­ Vaida. Un conflict, pe care l-au speculat mulţi şi pe care unii au vrut să-l transforme într-o ruptură a partidului, a fost tranşat în câteva şedinţe. De­sigur, aceste şedinţe au fost grele. In cursul lor, au fost momente dramatice. Dar, după toată truda aceasta, după toate aceste emoţii, s’a ajuns la un rezultat bun: la realizarea unei de­pline armonii în partid. Dacă ar fi vorba numai de par­tidul naţional-ţărănesc, lucrul n’ar avea prea mare importanță. E vor­ba insă, de îdeiă de partid, — care într’un regim constitutional — stă deasupra tuturor partidelor. Divizarea partidelor înseamnă nu numai slăbirea acestor partide, ci — mai mult decât atât — submi­narea ideii de partid. Deaceia, disensiunile care se ivesc — fie în partidul liberal, fie in partidul national­ tărănesc — pe noi nu ne interesează numai în măsura în care privesc viata par­tidului respectiv. Pe noi, ne inte­resează aceste fenomene în mă­sura in care slăbesc ideia de par­tid. — partidele fiind temeiul unei vieţi constituţionale. «■ Cum s’a realizat acordul Maniu­ Vaida ? Sau, mai precis, cum s’a salvat unitatea partidului naţional­­ţărănesc ? Printr’un procedeu foarte simplu în aparenţă, foarte sănătos în con­secinţele lu­i, dar — în acelaş timp — foarte dificil în realitate: nici învingători, nici învinşi. D. Ion Mihalache, preşedintele partidului, care a condus tot tim­pul desbaterile cu o mână fermă, dar şi cu un spirit adevărat demo­cratic,­­ a putut realiza o pace dreaptă. Nici una din taberile In luptă nu are să se plângă. Fiecare din ele a trebuit să facă, in aceste patru zile, concesii reciproce. Dece? Nu, ca să se împace între ele. Sau: nu numai ca să se împace între ele. Ci ca să revină — amândouă — la linia dreaptă a partidului. S’ar putea spune cu drept cuvânt: nu s’au împăcat maniştii cu vai­diştii. Ci: şi maniştii şi­ vaidiştii, cari se depărtaseră de linia parti­dului, au fost readuşi la matcă. Iată de ce nu sunt învinşi, nu sunt învingători, ci sunt numai oameni cari se regăsesc pe vechiul lor drum.­­ Acest lucru este atât de adevărat, încât aseară, la Enescu, s’au putut întâlni la aceiaşi masă — după o lungă dezbinare — şi maniştii şi vaidiştii, într’o atmosferă în adevăr amicală. De altfel, comunicatul dat aseară arată că pe toate chestiunile de principiu acordul s’a realizat uşor. întreg partidul este pentru adevă­rata practică a metodelor monarhic­­constituţionale. întreg partidul în­ţelege să activeze pentru menţine­rea actualei aşezări a statului ro­mân. întreg partidul cere ridicarea stării de asediu şi a cenzurei. întreg partidul cere ca guvernul să res­pecte legile în vigoare, să proce­deze la instalarea consiliilor comu­nale şi judeţene alese în ultimele luni. Este un preludiu al campaniei de răsturnare, pe care partidul naţio­­nal-ţărănesc — consolidat — nu va întârzia să le înceapă. Este neîndoios că, în sânul par­tidului şi, mai ales, în jurul lui, anu­me elemente vor continua să se agite. Se pare că aceste agitaţii nu-şi vor mai produce efectul. Se pare că fruntaşii partidului, con­ştienţi de răspunderea care apasă asupra lor, vor menţine acordul realizat. „ . . . D. Maniu, în cursul acestor dez­bateri care au marcat multe mo­mente dramatice, a spus la un moment dat d-lui Vaida: „ ,,Intre mine şi tine, au intervenit mulţi in­triganţi”. Faptul este perfect exact. O sumă de intriganţi, fireşte din a­­fara partidului, de pe marginile par­tidului,­­ au reuşit să facă o spăr­tură, care în aceste dezbateri a fost astupată. D. Mihalache poate fi mulţumit de efortul sincer democratic, pe care îl face de când deține condu­cerea partidului. TF­L. Glose politice... PEPOPULAREA BANATULUI La Fibiș se face cercetări de­mografice sub conducerea d-lui dr. Sabin Manuilă, directorul ge­neral al Institutului de demogra­fie și recensământ. Cercetările sânt în curs. Ele au de obiect studierea fenomenului de depopulare a Banatului. Când cercetările vor fi terminate, vom reveni asupra acestei importan­te chestiuni. Vom spune deocamdată un cu­vânt asupra rapoartelor prelimi­narii, citite de curând cu ocazia şedinţei echipei de lucru , care şi-a expus rezultatele studiilor de până acum. In afară de câţiva observatori ştiinţifici ai fenomenelor demo­grafice, unele rapoarte au fost făcute de nespecialişti, numai „oameni de bine”... care văd ori­gina răului in condiţiuni sufle­teşti şi morale, căutând remediul în aceiaşi direcţie. Când realitatea este cu totul alta, sărăcirea populaţiei este la origina situaţiei disperate a Ba­natului. Condiţiile economice pri­mează. De aceia şi tratamentul trebue să se aplice asupra economiei ţă­răneşti bănăţene. Doctorii sociali de ocazie au dat însă soluţii idealiste: sfaturi, conferinţe, interzicerea fetelor de a se căsători între 14-18 ani, pe­depse penale pentru concubina­­gii, combaterea sectelor, „înfiera­rea desfrâului sexual prin control public”, încurajarea portului na­ţional, etc... După terminarea cercetărilor ştiinţifice , se vor cunoaşte toa­te cauzele de decădere a popu­laţiei bănăţene... şi atunci spe­cialiştii se vor gândi desigur şi la soluţii mai aproape de reali­tate. MIŞCAREA MEDICI­­LOR FUNCŢIONARI La Arad vre-o două sute de medici funcţionari din Ardeal şi din Banat s’au întrunit spre a se consfătui relativ la decretele­­legi in vigoare. S’a arătat că medicii primesc peste munţi, la ţară 1000-1500 lei, iar la oraş 2000-5000 lei dela un post. Decretul-lege, — neprevăzând un plafon de salarii, — sileşte medicul cu 2-3000 lei pe lună dela mai multe posturi... să ră­mână numai cu 1000 lei lunar!?... Medicii cer o retribuţie în ra­port cu munca prestată şi cu im­portanţa funcţiunii îndeplinite de dânşii — retribuţie care să le asi­gure, de la un singur serviciu, „o existenţă demnă şi un adăpost de privaţiuni materiale”. Astăzi insă, — spune moţiunea votată la Arad, — retribuţia me­dicilor „este egală sau chiar mai modestă decât a unui servitor de biurou de la o autoritate adminis­trativă”. De altfel medicii sunt într’o si­tuaţie mai bună decât ceilalţi funcţionari. Asociaţia generală a medicilor nu le ia apărarea,­­ pe când Federaţia funcţionarilor, aprobând decretele-lege, cere re­vizuirea slujbașilor încă cu mai multă strășnicie decât guvernul... I­­s­torim N­A Z­B­A­T­I­I CUM? Ziarul unui partid de opoziţie — şi ce lungă opoziţie ! — se întreabă: — „Cum va ieşi d. Tătărescu din această situaţie Membrii partidului de opoziţie, cu pricina, se întreabă însă : — Cum ar putea să intre şeful nostru in tituatia in care se afla d. Tătărescu ? Kix. ? Rostul intrării Rusiei in Ligă — Dela trimisul nostru la Geneva — GENEVA. — Acţiunea diploma­tică şi politică. In care d. Titu­­lescu a jucat şi joacă un rol ho­­tărîtor şi la capătul căreia stă intrarea Rusiei în Societatea Na­ţiunilor, nu se termină cu acest act. Ea începe propriu zis abia acum. Oricine înţelege aceasta, dacă se gândeşte că numai pen­tru simetria alcătu’irei Ligii, nici Rusia nu s’a hotărât să intre în ea, nici puterile cari au stăruit pentru această intrare, n’au fă­cut-o. Care este deci rostul aderărei Rusie sovietice la Ligă, rostul că guvernanţii din Moscova au a­­bandonat atitudinea lor franca­­mente ostilă instituţiunei de la Geneva şi rostul faptului că une­le mari puteri cari sunt în prin­cipiu ostile regimului sovietic, fac totul acum pentru a colabora cu el? In ce priveşte noua politică a Moscovei, mulţi găsesc explica­­­ţiunea ei, în greva situaţie din Extremul Orient. Dar această ex­­plicaţiune, care are desigur teme­iuri serioase, trebuie interpreta­tă într’un spirit mult mai larg. Ea arată categoric, că politica externă a unei ţări, nu e deter­minată, în mod durabil, de for­mele de guvernământ, nici de voinţa exclusivă a oamenilor de stat, fie ei cât de puternici şi de geniali. Condiţiunile create de evoluţia istorică şi mai ales situaţiunea geopolitică a unei ţări, din­ care ele decurg, fac că politica ei in­ternaţională e fixată în anume limite, cari realizează ceiace cro­nicarul român a sintetizat în fai­moasa formulă, că nu este ni­meni peste vremi, ci bietul om sub ele. Rusia sovietică nu poate face altă politică externă decât cea pe care a făcut-o regimul ţarist şi ar fi făcut-o orice, alt regim. De câte ori Rusia a fost ocupa­tă în Extremul Orient, ea a cău­­­tat acoperire în Europa. Dar şi Europa a avut adesea şi are azi nevoie de acoperirea Rusiei. Un stat­ de întinderea acesteia şi cu o populaţie de 160 milioane­­nu poate fi neglijat în calculele şi acţiunile diplomatice. El ac­ţionează asupra condiţiilor şi des­­voltărei politice internaţionale, chiar şi prin simplul fapt al e­­xistenţei sale, el activează, fie şi numai prin presiunea mecani­că a enormei sale masse. Şi a lă­sa un asemenea factor, ca o ne­cunoscută, pe eşichierul politicei internaţionale, ar fi o eroare, care, în ziua hotărîrilor, s’ar pu­tea răzbuna greu. In interesul păcei, Rusia tre­bue integrată în concertul state­lor şi furia cu care Germania hitleristă combate această inte­grare, vorbeşte mai mult decât cele mai judicioase aşezăminte In fapt, rostul intrărei Rusiei în Ligă, este deci de a reface fron­tul politic interesat în menţine­rea păcei. Zilele acestea a produs mare e­­moţie ştirea apărută în presa en­gleză, că Franţa ar fi încheiat un tratat de alianţă cu Rusia. Pa­risul s’a grăbit să dezmintă a­­ceastă senzaţională ştire, care sub forma aceasta, intr’ade­­văr nu este întemeiată. Antanta cordială, aşa cum a fost înainte de 1924, nu se mai poate reface. Dar condiţiunile politice cari au reclamat-o atunci, subsistă, deşi în ’’altă formă. Căci directivele politicei externe rămân aceleaşi şi numai modalităţile ei se schim­bă. Altă formă trebuie să aibă deci şi alianţa. Cu pactul de la Locar­no pentru Occident, Franţa nu putea şi nu poate încheia o ali­anţă cu Rusia. De altfel şi sta­tutul Ligei şi mai ales spiritul a­­cestui statut se opune. Dar odată Rusia intrată în Ligă, nimic nu se opune încheierei unei alianţe, care să garanteze pacea și la care, Germania, ar putea fi invi­tată să adere ca al treilea partici­pant, la un pact căruia îi s’ar putea da diferite nume, dar care, ca o complectare a celui dela Locarno, ar garanta intr’adevăr pacea Europei. Lucrul este atât de clar, încât lumea se miră că s’au găsit sta­te cari să combată intrarea Ru­siei în Ligă. Am arătat într’o co­respondenţă precedentă, unele din cauzele determinante ale a­­cestei atitudini. Pentru Elveţia ea este, în tot cazul nouă, căci încă la 14 Mai 1926, d. Motta, ac­tualul conducător al politicei ex­terne a Confederaţiei şi delega­tul permanent al acesteia la Li­gă, spunea într’o comisie a ei: „Pare totuşi că din dezbaterile noastre (ale Ligii), s’a degajat măcar un principiu,­­ anume că toată lumea e de acord, că exis­tă o limită maximă peste care nu se poate trece, mai ales dacă ne gândim că nu trebuie să pier­dem speranţa de a vedea într’o zi Statele Unite ale Americei, ve­nind în Societatea Naţiunilor, şi dacă nu abandonăm speranţa ele a vedea într’o zi, Rusia intrând în Ligă”. Iar în ziua câ­nd această spe­ranţă e să se realizeze, Elveţia spune un nu fără eficacitate, dar care totuşi este un act politic, ce reclamă mai deaproape expli­caţie. Simplu faptul acesta arată că îndărătul agitaţiei contra in­­trărei Rusiei în instituţia, pentru care această intrare era acum 8 ani o speranţă îmbucurătoare, se ascunde altă­ceva decât ce se spune. Căci întrucât Rusia de azi, e altfel decât cea de acum opt ani, de nu într’un sens mai fa­vorabil? ! Rusia va intra deci în girueta politicei dela Geneva. Vre-o pa­truzeci de state aparţinând Soci­­etâţei Naţiunilor, o vor invita s’o facă, şi până în cele din urmă este probabil că numărul voturi­lor potrivnice, se va topi până la proporții minimale. * * # Congresul învăţătorilor de la Iaşi a fost nu numai o manifestare de or­din profesional, ci şi de ordin cul­tural. Mai mult încă , d. Victor Iamandi, subsecretar de stat la ministerul de interne, a ridicat învăţătorimea la rolul de stavilă împotriva curente­lor anarhice şi de paznică a actua­lelor rândueli constituţionale şi de­mocratici, chezăşia existenţii statu­lui român. Stând în mijlocul ţărănimii, ca factor de cultură cu prestigiu în me­diul rural, învăţătorul are datoria să folosească ascendentu­ i în mijlo­cul populaţiei satelor spre binele ob­ştesc. Iar acest bine nu poate exista de­cât în cadrul democratic al statului nostru. „Instituţiile fundamentale ale sta­tului, libertăţile constituţionale şi drepturile politice care alcătuesc as­tăzi un patrimoniu comun, intrat în conştiinţa publică, — a spus d. Ia­mandi, — trebue să găsească în ma­sele populare, stăpânite de lumina şcolii şi de atenţia mereu trează a învăţătorimii, cel mai autorizat şi cel mai neînduplecat apărător“. Dar tocmai instituţiile fundamen­tale ale statului şi drepturile noas­tre politice sunt obiectivul tuturor atacurilor, venite din tabăra extre­miştilor de dreapta. D. Iamandi descrie astfel pe re­formatorii de răspinteri : Inovatorii de ocazie şi propovă­duitorii de aventuri cari şi-au făcut din otrăvirea conştientă a sufletu­lui celor mulţi o odioasă meserie — trebue să întâlnească în rândurile fai-aramei şi a învăţătorilor, care sunt îndrumătorii ei de fiece zi, nu numai o rezistenţă pasivă, ci şi o promptă reacţiune necruţătoare ca produs esenţial al educaţiei şi al cu­noaşterii adevărului“. D-sa face apel la învăţători să re­pudieze „caricatura experienţelor de aiurea, pe care un minuscul conglo­merat de eliminaţi ai vieţii publice şi de pedocraţi conspiratori ai asa­sinatului au cutezanţa de a o pre­zenta ca un remediu miraculos al relelor de care suferim". Cu francheţa-i caracteristică, cu fermitate şi elan, oratorul, în aplau­zele asistenţei, şi-a spus răspicat cuvântul. Iar învăţătorimea, călăuza lumii satelor, şi-a manifestat hotărîrea de a înlătura toate încercările „de per­vertire morbidă a sufletului sănătos al ţăranului român“,­­ cum a în­cheiat d. Iamandi. M. Sevastos B. Brănişteanu Rolul invăţătorimii Carnetul meu MANFRED VON RIBBENTROP Manfred von Ribbentrop este un ari­stocrat german care a avut în leagăn asistenţa unei nurse engleze şi a făcut în adolescenţă studii in Anglia, iar mai târziu câteva semestre studenţeşti la Paris. S-a stabilit la bărbăţie, pentru consu­marea rentelor, în Bavaria. După „putschul“ nereuşit din 1923, Hitler ardea de nerăbdare să intre în high-life-ul muenchenez în calitate de personalitate politică. O principesă ro­mână, căsătorită cu un bogătaş ger­man, împreună cu estetul Manfred von Ribbentrop, i-au fost mentori. Fiui unui mare industriaş îi servea ca, al doilea secretar particular, alături de Rudolf Hess. Manfred von Ribbentrop a apărut pe scena politică târziu, in 1933-34. Lecţiile de engleză şi limba franceză i-au servit de minune. Tot sunt bune „sursele“ şi „guvernantele“ la ceva in viaţa omului, mai ales in cazul unor mişcări „revoluţionare“ naţionaliste ! Ribbentrop a fost trimis de câteva ori la Londra şi la Paris cu misiuni specia­le pentru a sonda terenul. Misiuni eco­nomice delicate: pentru credite şi cum­părături de materii prime necesare in­dustriei de răzb­oiu. Habar m­are de economie politică şi nici de diplomaţie. Dar vorbeşte la per­fecţie englezeşte şi franţuzeşte, iar pe de­asupra se bucură de încrederea neli­mitată a lui Hitler. In orele libere, atât de numeroase, Manfred von Ribbentrop s-a ocupat cu arta. Se pricepe in pictură, sculptură, covoare şi porţelanuri. Postul zugrav, Hitler, se pariează de cunoştinţele şi gustul delicatului Manfred. Decoraţia interioară a palatelor (o ramură a zu­­grăvitului) formează obiectul predilect al conversaţiilor. „Casa Brună“ din Muenchen a fost rodul acestei colabo­rări: săli gotice decorate in stil şi at­mosferă de Niebelungenlied, draperii, pumnale, vechi simboluri ariene, etc. Manfred a scris şi o piesă de teatru in versuri (pe-a­locuri, când nu găsea rima, in proză). Se numeşte „Drumul Fuehrerului“ şi proslăveşte pe... Hitler, in stil abscons, înconjurat de personagii legendare medievale. O dramă simbolistă cu influenţe din Maeterlinck şi Stefar Georg, dar cu o înfiorătoare lipsă de talent: „vampirii poporului", „prima condiţie a succesului este spiritul“, etc Cităm din finalul dramei tipărite la 9 Noembrie 1933 . Când 60 milioane au o singură voinţă — Aceia de a fi naţionali cu fanatism, Atunci din pumni izvorăsc arme!.. Manfred von Ribbentrop a tratat Si 1934 cu Sir John Simon şi Barthou, a­­sigurându-i de curatele intenţii pacifice ale Germaniei, cerând credite pentru materii prime... . Petre Pandrea NOTE DINTR’UN interview al d-lui Tătărescu: „Guvernul continuă acţiunea sa constructivă cu ad­aş calm Ea ar putea să mai iasă puţin din toropeală. Pe valea Jiului, — a spus pri­mul ministru, — viaţa industria­lă îşi menţine ritmul”. Un ritm perceput numai de cele mai sensibile aparate ştiin­ţifice... * „Noi ne străduim să uşurăm cât mai mult nevoile poporului, — a declarat şeful guvernului,­­ folosind energia lui sufletească N’ar strica să fie folosită puţin şi energia guvernului... & D. DINU BRATIANU vrea ca gu­vernul să aibă uri program-motor. ...Are, — dar e’n pană. ★ CHESTIA ZILEI ŞEDINŢE DE COMITET — De când ţi-ai­­fixat barbă, Popescule? — ,um mi-am­ lăsat dragă, mi-a crescut de când asist la­ şedinţele partidul­ui naţional-ţărănist! .1 Teatre pariziene de VICTOR EFTIMIU Criza teatrului.­Cam­ sânt piesele bune.­­Cele șapte vămi ale răsduhului !­ ­ ..........—----- - Un ziar parisian, care a făcut o anchetă printre specialiști pune următoarele concluzii, privitoare la mersul din ce în ce mai îngri­jorător al teatrelor: 1) Criza generală. 2) Concurenţa cinematografului. 3) Lipsa de piese bune. 4) Lipsa de mari actori. 5) Scumpetea locurilor. In privinţa primului motiv, cri­za generală, n’avem nimic de o­­biectat. Vom reveni la sfârşitul acestei scrisori. Al doilea însă nu ni se pare just. Oamenii cu filme o duc tot atât de greu şi ei. Când erau ci­nematografele pline, erau­ pline şi teatrele. Cinematograful, a fost un aliat al teatrului, căci a scos din casă şi­ a învăţat să ia dru­mul sălilor închise, o mulţime de oameni cari, altminteri, nu s’ar fi deranjat. Cinematograful a creat o nouă clientelă. Mai curând se poate spune că radiodifuziunea a con­curat teatrul, căci a învăţat lu­mea să stea acasă, procurându-i distracţii ieftine variate şi alese, fără nici un­ efort. Cât despre lipsa „pieselor bune” se pot scrie multe. In primul rând, ce este o „piesă bună?”. O piesă care aduce bani la casă. Piesa bună, in sine, nu există. Prin „pi­esă bună”, publicul înţelege spec­tacol bun, adică o lucrare drama­tică interesantă, jucată bine şi frumos montată. Ca să scrie „o piesă bună” un autor trebuie să aibă în vedere posibilităţile ei de realizare tehnică. Autorul drama­tic nu lucrează în abstract, ca romancierul. Or, realităţile tea­trale sânt destul de triste. De la început, iată localul... Sălile de teatru, la Paris, ca şi aiurea, sânt vechi, neconforta­bile. Au ceva arhaic, îmbâcsit, care întristează ochiul şi suflerul contemporan, obişnuite cu­ mai multă lumină, culori deschise şi aer. Asupra acestor vechi teatre au drepturi vechi, trei, patru sau cinci rânduri de intermediari, cari, în virtutea unui contract i­­niţial, subînchiriază de câteva ori, făcându-şi venituri fiecare, fără muncă, şi numai prin drep­tul sacrosant al samsarului. Directorul-artist care obţine ultimul, sala de spectacol, trebue să plătească vreo cinci rânduri de chirii, aşa că nu-i mai rămân destui bani să angajeze actori de mâna întâi şi să facă o montare luxoasă, cum cere exigentul pu­blic al marilor­ şi micilor oraşe. Odată cu sala şi scena, direc­torul de trupă mai este obligat, prin contract, să angajeze per­sonalul administrativ, garderoba, programul, plasatoarele, bufetul care funcţionau şi pân’atunci. Or, aceste obligaţii încurcă toa­tă gospodăria noului­ locatar, răs­­frângându-se, de­ multe ori, şi asupra repertoriului, există con­cesionari ai barului cari prin con­tract, au drept la un antract de cel puţin un sfert de oră aşa că dacă interesul artistic al unei piese cere ca schimbarea de decor şi noua ridicare de cortină să se opereze în două minute, regizorul se loveşte de interdicţia domnului cu barul: trebuie să facă un an­tract de minimum cincisprezece minute... * Cine vrea să se ducă la teatru, azi, întreprinde o adevărată epo­­peie. Mici sforţări multiple, chel­tuieli meschine la fiecare pas descurajează cea mai surâzătoare bună voință. Biletul e foarte­­Citit! continuarea în pagina II-a) (Citiţi continuarea în pagina II-a) Cele mai vechi isvoare tipărite privitoare la istoria românilor»­ de SCARLAT CALLIMACHI Numele d-lui Constantin J. Ka­­radja e prea puţin cunoscut cititori­lor noştri, totuşi el reprezintă, pen­tru cei ce se îndeletnicesc cu stu­dierea trecutului nostru, un om care şi-a închinat, orele libere, cărţilor vechi de istorie. D. Constantin I. Karadja nu este numai un istoric pasionat, el­­este un bibliofil rafinat şi putem spune, chiar poate unul din cei mai pricepuţi bibliofili din Ro­mânia. Colecţia sa de cărţi vechi, privitoare­­ la trecutul românilor, este una din cele mai bogate şi con­ţine exemplare, cărora, fără teamă, le­ putem aplica calificativul de „ra­­rissime”. D. Const. J. Karadja a scris stu­dii şi a dat, la iveală, pagini din că­­­­ ii CONSTANTIN J. KARADJA: „Die aeltesten Gedruckten Quel­len zur Geschichte der Ruma­­enen”, lătarii străini, cari au stat în voe­­vodatele româneşti. Ele sunt cuno­scute, însă, numai de specialişti, căci au apărut în reviste de isto­rie, pe care, din păcate, nu le prea citeşte nimeni. Fără îndoială, d. Karadja, a avut posibilitatea — e un privilegiat — să găsească şi să achiziţioneze, în lun­gile sale călătorii, volume rare şi preţioase. Dar, ce ar fi însemnat ace­­ste tezaure în mâinile unui oarecare maniac bibliofil? Nimic. D. Karadja, însă, citeşte şi dă la lumină paginile în legătură cu istoria românilor îm­bogăţind, astfel, materialul nostru documentar. Dacă profesorii noştri de istorie ar fi ca şi d. Karadja, bibliofili, în acelaş timp, s’ar fi scuturat, mai de mult, praful care acoperă miile de volume ascunse în bibliotecile noa­stre publice şi istoria noastră ar fi fost mai bine scrisă şi mai docu­mentată. De curând d. Karadja a publicat în anuarul din 1934 („Gutenberg- Jahrbuch) un studiu despre „cele mai vechi isvoare tipărite privitoare la istoria românilor”. E vorba de incunabulele, adică primele tipări­turi. Iată cum începe, d. Const. Ka­radja, scrierea sa: „Izvoarele privitoare la istoria Românilor, din evul­ mediu, sunt mult mai sărăcăcioase decât cele în legătură cu istoria Europei occiden­tale. Cauza trebue s’o căutăm în dese­le năvăliri ale barbarilor, în pustii­rile, făptuite de turci, tătari, şi ruşi, in ţinuturile locuite de români. Ma­terialul restrâns documentar indi­gen, ne sileşte să cercetăm izvoare­le străine, cu multă băgare de sea­mă, chiar şi cele mai puţin însem­nate. In studiul de faţă ne vom o­­cupa numai de izvoarele tipărite şi, în deosebi, cu primele tipărituri şi cu următoarele ediţii, în legătură cu trecutul Românilor. Trebue să spunem, mai întâiu, că aceste incunabule, au fost tipă­rite în afară de hotarele ţării noas­tre, ceeace este datorat faptului că arta tiparului n’a fost introdusă, în Valachia, decât în anul 1508...” Ceeace reiese clar din rândurile de mai sus şi ceea ce este foarte îmbucurător, pentru noi, este faptul că d. Karadja este unul din puţinii cari au înţeles covârşitoarea în­semnătate a cărţilor de istorie, scrise de autorii străini. Numai dând la iveală materialul cuprins în ele — fie el cât de neînsemnat vom putea alcătui o serioasă isto­rie a poporului românesc. Vom trece în revistă, doar pe scurt, cărţile dscrise de d. Karadja. „întâiul autor, pe care trebue să-l numim este renumitul humanist Ae­neas Sylvius Piccolomini, care a fost, între anii 1458-1464, papa Pius al II-lea. Cuprinsul operelor sale este aşa de variat, încât cuprinde părţi din istoria germanilor, cehilor, ungurilor, turcilor şi românilor”. Scrierile eruditului papă sunt: „Pius II. Enee silvii episcopi senen­­sis de situ et origine. Pruthenorum”, etc. (cca. 1472); „Epistolae Pii Se­­cundi. Pont Maximi“ (1473), etc. Altă carte descrisă e „Chronica Hungarorum”, tipărită de neamţul Andreas Hess, în Buda, în anul 1473 şi „din care nu se mai cunosc decât 11 exemplare”. O lucrare celebră, căreia d. Ka­­radja i-a închinat, mai de mult, un studiu, este „Conciliumbuch zu Co­

Next