Adevěrul, septembrie 1934 (Anul 48, nr. 15535-15551)
1934-09-15 / nr. 15547
ANUL 48. No. 15547 g pagini SâmMl^S^embrie 1934 Ali. V* BEL*... . * CONST. MILLEFONDATORI abonamentej 3sŞiSp° »l«“ In 'Sf'' 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) Ho. 5—7—fll telek«® s jjSAaA.. 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni 200 Iei pe 3 luni BIROURILE: București,Str. Const. Miile (Sărindar) Ho. 5—7—9 Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. Un ziar de opoziţie scrie: „criza politică devine acută.“ ...Mulţimea simte mai mult şi mai dureros criza financiară! COMUNICATUL NATIONAL-TARANISULOR După dezbateri lungi şi obositoare, comitetul executiv al partidului naţional-ţărănesc şi-a terminat lucrările. Trebue subliniat de la început un fapt caracteristic pentru actuala conducere a partidului: s-a procedat, în aceste patru zile, aşa cum se procedează în orice partid democratic din occident. Adică , s’au adus în discuţia plenului, toate chestiunile care dospeau de multă vreme în diferite culise, în anume întruniri de cenaclu sau de grup, în cutare şi cutare întrevederi particulare. D. Ion Mihalache, preşedintele partidului, a avut curajul de a smulge aceste chestiuni numite „gingaşe“ din această atmosferă de seră şi de a le scoate la aer, în bătaia vântului, sub raza soarelui. Efectul s-a văzut: după patru zile de discuţii, toate conflictele — mari şi mici — au fost violate. Se poate spune că, azi, partidul naţional-ţârănesc şi-a recâştigat unitatea. Nu o unitate aparentă, nu o coeziune de faţadă, dobândită prin mici aranjamente şi mărunte concesiuni, prin târgueli şi precupeţiri, prin „mai dă tu, că mai las eu“, prin abilităţi obicinuite culiselor politice. Ci o unitate reală, înfăptuită prin discuţii publice, în contradictoriu, în faţa unui comitet, care reprezintă forul suprem al partidului. Curajul d-lui Mihalache de a aplica vieţii de partid, metodele democratice, pe care partidul le cere în viaţa de stat , merită toată lauda. Cu atât mai mult, cu cât aplicarea acestor metode a dus la cel mai bun rezultat, la realizarea apropierii Maniu Vaida. Un conflict, pe care l-au speculat mulţi şi pe care unii au vrut să-l transforme într-o ruptură a partidului, a fost tranşat în câteva şedinţe. Desigur, aceste şedinţe au fost grele. In cursul lor, au fost momente dramatice. Dar, după toată truda aceasta, după toate aceste emoţii, s’a ajuns la un rezultat bun: la realizarea unei depline armonii în partid. Dacă ar fi vorba numai de partidul naţional-ţărănesc, lucrul n’ar avea prea mare importanță. E vorba insă, de îdeiă de partid, — care într’un regim constitutional — stă deasupra tuturor partidelor. Divizarea partidelor înseamnă nu numai slăbirea acestor partide, ci — mai mult decât atât — subminarea ideii de partid. Deaceia, disensiunile care se ivesc — fie în partidul liberal, fie in partidul national tărănesc — pe noi nu ne interesează numai în măsura în care privesc viata partidului respectiv. Pe noi, ne interesează aceste fenomene în măsura in care slăbesc ideia de partid. — partidele fiind temeiul unei vieţi constituţionale. «■ Cum s’a realizat acordul Maniu Vaida ? Sau, mai precis, cum s’a salvat unitatea partidului naţionalţărănesc ? Printr’un procedeu foarte simplu în aparenţă, foarte sănătos în consecinţele lui, dar — în acelaş timp — foarte dificil în realitate: nici învingători, nici învinşi. D. Ion Mihalache, preşedintele partidului, care a condus tot timpul desbaterile cu o mână fermă, dar şi cu un spirit adevărat democratic, a putut realiza o pace dreaptă. Nici una din taberile In luptă nu are să se plângă. Fiecare din ele a trebuit să facă, in aceste patru zile, concesii reciproce. Dece? Nu, ca să se împace între ele. Sau: nu numai ca să se împace între ele. Ci ca să revină — amândouă — la linia dreaptă a partidului. S’ar putea spune cu drept cuvânt: nu s’au împăcat maniştii cu vaidiştii. Ci: şi maniştii şi vaidiştii, cari se depărtaseră de linia partidului, au fost readuşi la matcă. Iată de ce nu sunt învinşi, nu sunt învingători, ci sunt numai oameni cari se regăsesc pe vechiul lor drum. Acest lucru este atât de adevărat, încât aseară, la Enescu, s’au putut întâlni la aceiaşi masă — după o lungă dezbinare — şi maniştii şi vaidiştii, într’o atmosferă în adevăr amicală. De altfel, comunicatul dat aseară arată că pe toate chestiunile de principiu acordul s’a realizat uşor. întreg partidul este pentru adevărata practică a metodelor monarhicconstituţionale. întreg partidul înţelege să activeze pentru menţinerea actualei aşezări a statului român. întreg partidul cere ridicarea stării de asediu şi a cenzurei. întreg partidul cere ca guvernul să respecte legile în vigoare, să procedeze la instalarea consiliilor comunale şi judeţene alese în ultimele luni. Este un preludiu al campaniei de răsturnare, pe care partidul naţional-ţărănesc — consolidat — nu va întârzia să le înceapă. Este neîndoios că, în sânul partidului şi, mai ales, în jurul lui, anume elemente vor continua să se agite. Se pare că aceste agitaţii nu-şi vor mai produce efectul. Se pare că fruntaşii partidului, conştienţi de răspunderea care apasă asupra lor, vor menţine acordul realizat. „ . . . D. Maniu, în cursul acestor dezbateri care au marcat multe momente dramatice, a spus la un moment dat d-lui Vaida: „ ,,Intre mine şi tine, au intervenit mulţi intriganţi”. Faptul este perfect exact. O sumă de intriganţi, fireşte din afara partidului, de pe marginile partidului, au reuşit să facă o spărtură, care în aceste dezbateri a fost astupată. D. Mihalache poate fi mulţumit de efortul sincer democratic, pe care îl face de când deține conducerea partidului. TFL. Glose politice... PEPOPULAREA BANATULUI La Fibiș se face cercetări demografice sub conducerea d-lui dr. Sabin Manuilă, directorul general al Institutului de demografie și recensământ. Cercetările sânt în curs. Ele au de obiect studierea fenomenului de depopulare a Banatului. Când cercetările vor fi terminate, vom reveni asupra acestei importante chestiuni. Vom spune deocamdată un cuvânt asupra rapoartelor preliminarii, citite de curând cu ocazia şedinţei echipei de lucru , care şi-a expus rezultatele studiilor de până acum. In afară de câţiva observatori ştiinţifici ai fenomenelor demografice, unele rapoarte au fost făcute de nespecialişti, numai „oameni de bine”... care văd origina răului in condiţiuni sufleteşti şi morale, căutând remediul în aceiaşi direcţie. Când realitatea este cu totul alta, sărăcirea populaţiei este la origina situaţiei disperate a Banatului. Condiţiile economice primează. De aceia şi tratamentul trebue să se aplice asupra economiei ţărăneşti bănăţene. Doctorii sociali de ocazie au dat însă soluţii idealiste: sfaturi, conferinţe, interzicerea fetelor de a se căsători între 14-18 ani, pedepse penale pentru concubinagii, combaterea sectelor, „înfierarea desfrâului sexual prin control public”, încurajarea portului naţional, etc... După terminarea cercetărilor ştiinţifice , se vor cunoaşte toate cauzele de decădere a populaţiei bănăţene... şi atunci specialiştii se vor gândi desigur şi la soluţii mai aproape de realitate. MIŞCAREA MEDICILOR FUNCŢIONARI La Arad vre-o două sute de medici funcţionari din Ardeal şi din Banat s’au întrunit spre a se consfătui relativ la decretelelegi in vigoare. S’a arătat că medicii primesc peste munţi, la ţară 1000-1500 lei, iar la oraş 2000-5000 lei dela un post. Decretul-lege, — neprevăzând un plafon de salarii, — sileşte medicul cu 2-3000 lei pe lună dela mai multe posturi... să rămână numai cu 1000 lei lunar!?... Medicii cer o retribuţie în raport cu munca prestată şi cu importanţa funcţiunii îndeplinite de dânşii — retribuţie care să le asigure, de la un singur serviciu, „o existenţă demnă şi un adăpost de privaţiuni materiale”. Astăzi insă, — spune moţiunea votată la Arad, — retribuţia medicilor „este egală sau chiar mai modestă decât a unui servitor de biurou de la o autoritate administrativă”. De altfel medicii sunt într’o situaţie mai bună decât ceilalţi funcţionari. Asociaţia generală a medicilor nu le ia apărarea, pe când Federaţia funcţionarilor, aprobând decretele-lege, cere revizuirea slujbașilor încă cu mai multă strășnicie decât guvernul... Istorim NA ZBATII CUM? Ziarul unui partid de opoziţie — şi ce lungă opoziţie ! — se întreabă: — „Cum va ieşi d. Tătărescu din această situaţie Membrii partidului de opoziţie, cu pricina, se întreabă însă : — Cum ar putea să intre şeful nostru in tituatia in care se afla d. Tătărescu ? Kix. ? Rostul intrării Rusiei in Ligă — Dela trimisul nostru la Geneva — GENEVA. — Acţiunea diplomatică şi politică. In care d. Titulescu a jucat şi joacă un rol hotărîtor şi la capătul căreia stă intrarea Rusiei în Societatea Naţiunilor, nu se termină cu acest act. Ea începe propriu zis abia acum. Oricine înţelege aceasta, dacă se gândeşte că numai pentru simetria alcătu’irei Ligii, nici Rusia nu s’a hotărât să intre în ea, nici puterile cari au stăruit pentru această intrare, n’au făcut-o. Care este deci rostul aderărei Rusie sovietice la Ligă, rostul că guvernanţii din Moscova au abandonat atitudinea lor francamente ostilă instituţiunei de la Geneva şi rostul faptului că unele mari puteri cari sunt în principiu ostile regimului sovietic, fac totul acum pentru a colabora cu el? In ce priveşte noua politică a Moscovei, mulţi găsesc explicaţiunea ei, în greva situaţie din Extremul Orient. Dar această explicaţiune, care are desigur temeiuri serioase, trebuie interpretată într’un spirit mult mai larg. Ea arată categoric, că politica externă a unei ţări, nu e determinată, în mod durabil, de formele de guvernământ, nici de voinţa exclusivă a oamenilor de stat, fie ei cât de puternici şi de geniali. Condiţiunile create de evoluţia istorică şi mai ales situaţiunea geopolitică a unei ţări, din care ele decurg, fac că politica ei internaţională e fixată în anume limite, cari realizează ceiace cronicarul român a sintetizat în faimoasa formulă, că nu este nimeni peste vremi, ci bietul om sub ele. Rusia sovietică nu poate face altă politică externă decât cea pe care a făcut-o regimul ţarist şi ar fi făcut-o orice, alt regim. De câte ori Rusia a fost ocupată în Extremul Orient, ea a căutat acoperire în Europa. Dar şi Europa a avut adesea şi are azi nevoie de acoperirea Rusiei. Un stat de întinderea acesteia şi cu o populaţie de 160 milioanenu poate fi neglijat în calculele şi acţiunile diplomatice. El acţionează asupra condiţiilor şi desvoltărei politice internaţionale, chiar şi prin simplul fapt al existenţei sale, el activează, fie şi numai prin presiunea mecanică a enormei sale masse. Şi a lăsa un asemenea factor, ca o necunoscută, pe eşichierul politicei internaţionale, ar fi o eroare, care, în ziua hotărîrilor, s’ar putea răzbuna greu. In interesul păcei, Rusia trebue integrată în concertul statelor şi furia cu care Germania hitleristă combate această integrare, vorbeşte mai mult decât cele mai judicioase aşezăminte In fapt, rostul intrărei Rusiei în Ligă, este deci de a reface frontul politic interesat în menţinerea păcei. Zilele acestea a produs mare emoţie ştirea apărută în presa engleză, că Franţa ar fi încheiat un tratat de alianţă cu Rusia. Parisul s’a grăbit să dezmintă această senzaţională ştire, care sub forma aceasta, intr’adevăr nu este întemeiată. Antanta cordială, aşa cum a fost înainte de 1924, nu se mai poate reface. Dar condiţiunile politice cari au reclamat-o atunci, subsistă, deşi în ’’altă formă. Căci directivele politicei externe rămân aceleaşi şi numai modalităţile ei se schimbă. Altă formă trebuie să aibă deci şi alianţa. Cu pactul de la Locarno pentru Occident, Franţa nu putea şi nu poate încheia o alianţă cu Rusia. De altfel şi statutul Ligei şi mai ales spiritul acestui statut se opune. Dar odată Rusia intrată în Ligă, nimic nu se opune încheierei unei alianţe, care să garanteze pacea și la care, Germania, ar putea fi invitată să adere ca al treilea participant, la un pact căruia îi s’ar putea da diferite nume, dar care, ca o complectare a celui dela Locarno, ar garanta intr’adevăr pacea Europei. Lucrul este atât de clar, încât lumea se miră că s’au găsit state cari să combată intrarea Rusiei în Ligă. Am arătat într’o corespondenţă precedentă, unele din cauzele determinante ale acestei atitudini. Pentru Elveţia ea este, în tot cazul nouă, căci încă la 14 Mai 1926, d. Motta, actualul conducător al politicei externe a Confederaţiei şi delegatul permanent al acesteia la Ligă, spunea într’o comisie a ei: „Pare totuşi că din dezbaterile noastre (ale Ligii), s’a degajat măcar un principiu, anume că toată lumea e de acord, că există o limită maximă peste care nu se poate trece, mai ales dacă ne gândim că nu trebuie să pierdem speranţa de a vedea într’o zi Statele Unite ale Americei, venind în Societatea Naţiunilor, şi dacă nu abandonăm speranţa ele a vedea într’o zi, Rusia intrând în Ligă”. Iar în ziua când această speranţă e să se realizeze, Elveţia spune un nu fără eficacitate, dar care totuşi este un act politic, ce reclamă mai deaproape explicaţie. Simplu faptul acesta arată că îndărătul agitaţiei contra intrărei Rusiei în instituţia, pentru care această intrare era acum 8 ani o speranţă îmbucurătoare, se ascunde altăceva decât ce se spune. Căci întrucât Rusia de azi, e altfel decât cea de acum opt ani, de nu într’un sens mai favorabil? ! Rusia va intra deci în girueta politicei dela Geneva. Vre-o patruzeci de state aparţinând Societâţei Naţiunilor, o vor invita s’o facă, şi până în cele din urmă este probabil că numărul voturilor potrivnice, se va topi până la proporții minimale. * * # Congresul învăţătorilor de la Iaşi a fost nu numai o manifestare de ordin profesional, ci şi de ordin cultural. Mai mult încă , d. Victor Iamandi, subsecretar de stat la ministerul de interne, a ridicat învăţătorimea la rolul de stavilă împotriva curentelor anarhice şi de paznică a actualelor rândueli constituţionale şi democratici, chezăşia existenţii statului român. Stând în mijlocul ţărănimii, ca factor de cultură cu prestigiu în mediul rural, învăţătorul are datoria să folosească ascendentu i în mijlocul populaţiei satelor spre binele obştesc. Iar acest bine nu poate exista decât în cadrul democratic al statului nostru. „Instituţiile fundamentale ale statului, libertăţile constituţionale şi drepturile politice care alcătuesc astăzi un patrimoniu comun, intrat în conştiinţa publică, — a spus d. Iamandi, — trebue să găsească în masele populare, stăpânite de lumina şcolii şi de atenţia mereu trează a învăţătorimii, cel mai autorizat şi cel mai neînduplecat apărător“. Dar tocmai instituţiile fundamentale ale statului şi drepturile noastre politice sunt obiectivul tuturor atacurilor, venite din tabăra extremiştilor de dreapta. D. Iamandi descrie astfel pe reformatorii de răspinteri : Inovatorii de ocazie şi propovăduitorii de aventuri cari şi-au făcut din otrăvirea conştientă a sufletului celor mulţi o odioasă meserie — trebue să întâlnească în rândurile fai-aramei şi a învăţătorilor, care sunt îndrumătorii ei de fiece zi, nu numai o rezistenţă pasivă, ci şi o promptă reacţiune necruţătoare ca produs esenţial al educaţiei şi al cunoaşterii adevărului“. D-sa face apel la învăţători să repudieze „caricatura experienţelor de aiurea, pe care un minuscul conglomerat de eliminaţi ai vieţii publice şi de pedocraţi conspiratori ai asasinatului au cutezanţa de a o prezenta ca un remediu miraculos al relelor de care suferim". Cu francheţa-i caracteristică, cu fermitate şi elan, oratorul, în aplauzele asistenţei, şi-a spus răspicat cuvântul. Iar învăţătorimea, călăuza lumii satelor, şi-a manifestat hotărîrea de a înlătura toate încercările „de pervertire morbidă a sufletului sănătos al ţăranului român“, cum a încheiat d. Iamandi. M. Sevastos B. Brănişteanu Rolul invăţătorimii Carnetul meu MANFRED VON RIBBENTROP Manfred von Ribbentrop este un aristocrat german care a avut în leagăn asistenţa unei nurse engleze şi a făcut în adolescenţă studii in Anglia, iar mai târziu câteva semestre studenţeşti la Paris. S-a stabilit la bărbăţie, pentru consumarea rentelor, în Bavaria. După „putschul“ nereuşit din 1923, Hitler ardea de nerăbdare să intre în high-life-ul muenchenez în calitate de personalitate politică. O principesă română, căsătorită cu un bogătaş german, împreună cu estetul Manfred von Ribbentrop, i-au fost mentori. Fiui unui mare industriaş îi servea ca, al doilea secretar particular, alături de Rudolf Hess. Manfred von Ribbentrop a apărut pe scena politică târziu, in 1933-34. Lecţiile de engleză şi limba franceză i-au servit de minune. Tot sunt bune „sursele“ şi „guvernantele“ la ceva in viaţa omului, mai ales in cazul unor mişcări „revoluţionare“ naţionaliste ! Ribbentrop a fost trimis de câteva ori la Londra şi la Paris cu misiuni speciale pentru a sonda terenul. Misiuni economice delicate: pentru credite şi cumpărături de materii prime necesare industriei de războiu. Habar mare de economie politică şi nici de diplomaţie. Dar vorbeşte la perfecţie englezeşte şi franţuzeşte, iar pe deasupra se bucură de încrederea nelimitată a lui Hitler. In orele libere, atât de numeroase, Manfred von Ribbentrop s-a ocupat cu arta. Se pricepe in pictură, sculptură, covoare şi porţelanuri. Postul zugrav, Hitler, se pariează de cunoştinţele şi gustul delicatului Manfred. Decoraţia interioară a palatelor (o ramură a zugrăvitului) formează obiectul predilect al conversaţiilor. „Casa Brună“ din Muenchen a fost rodul acestei colaborări: săli gotice decorate in stil şi atmosferă de Niebelungenlied, draperii, pumnale, vechi simboluri ariene, etc. Manfred a scris şi o piesă de teatru in versuri (pe-alocuri, când nu găsea rima, in proză). Se numeşte „Drumul Fuehrerului“ şi proslăveşte pe... Hitler, in stil abscons, înconjurat de personagii legendare medievale. O dramă simbolistă cu influenţe din Maeterlinck şi Stefar Georg, dar cu o înfiorătoare lipsă de talent: „vampirii poporului", „prima condiţie a succesului este spiritul“, etc Cităm din finalul dramei tipărite la 9 Noembrie 1933 . Când 60 milioane au o singură voinţă — Aceia de a fi naţionali cu fanatism, Atunci din pumni izvorăsc arme!.. Manfred von Ribbentrop a tratat Si 1934 cu Sir John Simon şi Barthou, asigurându-i de curatele intenţii pacifice ale Germaniei, cerând credite pentru materii prime... . Petre Pandrea NOTE DINTR’UN interview al d-lui Tătărescu: „Guvernul continuă acţiunea sa constructivă cu adaş calm Ea ar putea să mai iasă puţin din toropeală. Pe valea Jiului, — a spus primul ministru, — viaţa industrială îşi menţine ritmul”. Un ritm perceput numai de cele mai sensibile aparate ştiinţifice... * „Noi ne străduim să uşurăm cât mai mult nevoile poporului, — a declarat şeful guvernului, folosind energia lui sufletească N’ar strica să fie folosită puţin şi energia guvernului... & D. DINU BRATIANU vrea ca guvernul să aibă uri program-motor. ...Are, — dar e’n pană. ★ CHESTIA ZILEI ŞEDINŢE DE COMITET — De când ţi-aifixat barbă, Popescule? — ,um mi-am lăsat dragă, mi-a crescut de când asist la şedinţele partidului naţional-ţărănist! .1 Teatre pariziene de VICTOR EFTIMIU Criza teatrului.Cam sânt piesele bune.Cele șapte vămi ale răsduhului ! ..........—----- - Un ziar parisian, care a făcut o anchetă printre specialiști pune următoarele concluzii, privitoare la mersul din ce în ce mai îngrijorător al teatrelor: 1) Criza generală. 2) Concurenţa cinematografului. 3) Lipsa de piese bune. 4) Lipsa de mari actori. 5) Scumpetea locurilor. In privinţa primului motiv, criza generală, n’avem nimic de obiectat. Vom reveni la sfârşitul acestei scrisori. Al doilea însă nu ni se pare just. Oamenii cu filme o duc tot atât de greu şi ei. Când erau cinematografele pline, erau pline şi teatrele. Cinematograful, a fost un aliat al teatrului, căci a scos din casă şi a învăţat să ia drumul sălilor închise, o mulţime de oameni cari, altminteri, nu s’ar fi deranjat. Cinematograful a creat o nouă clientelă. Mai curând se poate spune că radiodifuziunea a concurat teatrul, căci a învăţat lumea să stea acasă, procurându-i distracţii ieftine variate şi alese, fără nici un efort. Cât despre lipsa „pieselor bune” se pot scrie multe. In primul rând, ce este o „piesă bună?”. O piesă care aduce bani la casă. Piesa bună, in sine, nu există. Prin „piesă bună”, publicul înţelege spectacol bun, adică o lucrare dramatică interesantă, jucată bine şi frumos montată. Ca să scrie „o piesă bună” un autor trebuie să aibă în vedere posibilităţile ei de realizare tehnică. Autorul dramatic nu lucrează în abstract, ca romancierul. Or, realităţile teatrale sânt destul de triste. De la început, iată localul... Sălile de teatru, la Paris, ca şi aiurea, sânt vechi, neconfortabile. Au ceva arhaic, îmbâcsit, care întristează ochiul şi suflerul contemporan, obişnuite cu mai multă lumină, culori deschise şi aer. Asupra acestor vechi teatre au drepturi vechi, trei, patru sau cinci rânduri de intermediari, cari, în virtutea unui contract iniţial, subînchiriază de câteva ori, făcându-şi venituri fiecare, fără muncă, şi numai prin dreptul sacrosant al samsarului. Directorul-artist care obţine ultimul, sala de spectacol, trebue să plătească vreo cinci rânduri de chirii, aşa că nu-i mai rămân destui bani să angajeze actori de mâna întâi şi să facă o montare luxoasă, cum cere exigentul public al marilor şi micilor oraşe. Odată cu sala şi scena, directorul de trupă mai este obligat, prin contract, să angajeze personalul administrativ, garderoba, programul, plasatoarele, bufetul care funcţionau şi pân’atunci. Or, aceste obligaţii încurcă toată gospodăria noului locatar, răsfrângându-se, de multe ori, şi asupra repertoriului, există concesionari ai barului cari prin contract, au drept la un antract de cel puţin un sfert de oră aşa că dacă interesul artistic al unei piese cere ca schimbarea de decor şi noua ridicare de cortină să se opereze în două minute, regizorul se loveşte de interdicţia domnului cu barul: trebuie să facă un antract de minimum cincisprezece minute... * Cine vrea să se ducă la teatru, azi, întreprinde o adevărată epopeie. Mici sforţări multiple, cheltuieli meschine la fiecare pas descurajează cea mai surâzătoare bună voință. Biletul e foarteCitit! continuarea în pagina II-a) (Citiţi continuarea în pagina II-a) Cele mai vechi isvoare tipărite privitoare la istoria românilor» de SCARLAT CALLIMACHI Numele d-lui Constantin J. Karadja e prea puţin cunoscut cititorilor noştri, totuşi el reprezintă, pentru cei ce se îndeletnicesc cu studierea trecutului nostru, un om care şi-a închinat, orele libere, cărţilor vechi de istorie. D. Constantin I. Karadja nu este numai un istoric pasionat, eleste un bibliofil rafinat şi putem spune, chiar poate unul din cei mai pricepuţi bibliofili din România. Colecţia sa de cărţi vechi, privitoare la trecutul românilor, este una din cele mai bogate şi conţine exemplare, cărora, fără teamă, le putem aplica calificativul de „rarissime”. D. Const. J. Karadja a scris studii şi a dat, la iveală, pagini din că ii CONSTANTIN J. KARADJA: „Die aeltesten Gedruckten Quellen zur Geschichte der Rumaenen”, lătarii străini, cari au stat în voevodatele româneşti. Ele sunt cunoscute, însă, numai de specialişti, căci au apărut în reviste de istorie, pe care, din păcate, nu le prea citeşte nimeni. Fără îndoială, d. Karadja, a avut posibilitatea — e un privilegiat — să găsească şi să achiziţioneze, în lungile sale călătorii, volume rare şi preţioase. Dar, ce ar fi însemnat aceste tezaure în mâinile unui oarecare maniac bibliofil? Nimic. D. Karadja, însă, citeşte şi dă la lumină paginile în legătură cu istoria românilor îmbogăţind, astfel, materialul nostru documentar. Dacă profesorii noştri de istorie ar fi ca şi d. Karadja, bibliofili, în acelaş timp, s’ar fi scuturat, mai de mult, praful care acoperă miile de volume ascunse în bibliotecile noastre publice şi istoria noastră ar fi fost mai bine scrisă şi mai documentată. De curând d. Karadja a publicat în anuarul din 1934 („Gutenberg- Jahrbuch) un studiu despre „cele mai vechi isvoare tipărite privitoare la istoria românilor”. E vorba de incunabulele, adică primele tipărituri. Iată cum începe, d. Const. Karadja, scrierea sa: „Izvoarele privitoare la istoria Românilor, din evul mediu, sunt mult mai sărăcăcioase decât cele în legătură cu istoria Europei occidentale. Cauza trebue s’o căutăm în desele năvăliri ale barbarilor, în pustiirile, făptuite de turci, tătari, şi ruşi, in ţinuturile locuite de români. Materialul restrâns documentar indigen, ne sileşte să cercetăm izvoarele străine, cu multă băgare de seamă, chiar şi cele mai puţin însemnate. In studiul de faţă ne vom ocupa numai de izvoarele tipărite şi, în deosebi, cu primele tipărituri şi cu următoarele ediţii, în legătură cu trecutul Românilor. Trebue să spunem, mai întâiu, că aceste incunabule, au fost tipărite în afară de hotarele ţării noastre, ceeace este datorat faptului că arta tiparului n’a fost introdusă, în Valachia, decât în anul 1508...” Ceeace reiese clar din rândurile de mai sus şi ceea ce este foarte îmbucurător, pentru noi, este faptul că d. Karadja este unul din puţinii cari au înţeles covârşitoarea însemnătate a cărţilor de istorie, scrise de autorii străini. Numai dând la iveală materialul cuprins în ele — fie el cât de neînsemnat vom putea alcătui o serioasă istorie a poporului românesc. Vom trece în revistă, doar pe scurt, cărţile dscrise de d. Karadja. „întâiul autor, pe care trebue să-l numim este renumitul humanist Aeneas Sylvius Piccolomini, care a fost, între anii 1458-1464, papa Pius al II-lea. Cuprinsul operelor sale este aşa de variat, încât cuprinde părţi din istoria germanilor, cehilor, ungurilor, turcilor şi românilor”. Scrierile eruditului papă sunt: „Pius II. Enee silvii episcopi senensis de situ et origine. Pruthenorum”, etc. (cca. 1472); „Epistolae Pii Secundi. Pont Maximi“ (1473), etc. Altă carte descrisă e „Chronica Hungarorum”, tipărită de neamţul Andreas Hess, în Buda, în anul 1473 şi „din care nu se mai cunosc decât 11 exemplare”. O lucrare celebră, căreia d. Karadja i-a închinat, mai de mult, un studiu, este „Conciliumbuch zu Co