Adevěrul, ianuarie 1935 (Anul 49, nr. 15635-15657)
1935-01-14 / nr. 15645
ANUL 49-No. 15.645 $ pagini tuni 14 Ianuarie 1935 ut '•'•ii FONDATORI: CONST IIUO lei pe tt luni ABONAMENTE 200 lei pe 3 luni (750 lei pe un an ^ ItSLEI birou* “TI /r, .O» I i , București, Str. Const. Mille (Sărindar) Mo. 5—7—9 TELEFOANE : Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33, Dintr'un oficios liberal: „Deocamdată primează economicul“. Adică... lipsa economicului. Un „New Deal” românesc Programul economic al d-lui Maniu Am arătat în articolul precedent că, în discursul rostit la Bădăcin în ziua de 8 Ianuarie, d. Maniu s’a pronunţat pentru principiul economiei dirijate în cadrul statului ţărănesc ce va urma să se creeze şi că măsurile ce propune sunt: 1. Etatizarea industriilor de bază şi de primă necesitate; 2. „O puternică acţiune de mari investiţiuni de stat pentru înviorarea vieţii economice” şi 3. Reforma valutară necesară pentru „a pune la dispoziţia statului şi a particularilor banii necesari”. Complectăm înşirarea prin lămurirea că d. Maniu mai preconizează măsuri pentru obţinerea unei „producţiuni foarte ridicate care să facă posibilă o consumare mai mare a mărfurilor”; deasemenea , „înfiinţarea sistematică şi obligatorie a cooperativelor, menite să înlesnească in special circulaţia mărfurilor”. In ce priveşte statul ţărănesc, fostul prim ministru a spus că ideia aceasta însemnează „protejarea, în primul rând, a intereselor economice ale păturei care constituie 85 la sută a populaţiei”. Prin aceasta, programul său, după cum a precizat, se deosibeşte de cel al partidului liberal — „care vrea menţinerea unui stat burghezo-capitalist bazat pe o ideologie de mult perimată”. Limbajul acesta are accente rooseveltiene. Preşedintele Statelor Unite vorbeşte mereu de dreptate socială şi de ideologie burghezo-capitalistă perimată, exact ca şi d. Maniu. Dacă un american ar citi discursul de la Bădăcin, ar spune că d. Maniu vrea să introducă In România ceace în Statele Unite se numeşte New Deal, adică o nouă întocmire economică. Expresia din urmă este acum populară în Apus. In Anglia şi in Franţa, pianiştii, nume sub care se înţeleg făuritorii de proecte pentru transformarea stărilor actuale, cer mereu realizarea unui New Deal pentru ţările lor. Dar, pe când în Statele Unite şi în Apusul Europei partizanii ideilor roosevelliesC şi ai economiei dirijate se întemeiază, pentru construirea planurilor lor, pe ţări cu industrie mare, noua întocmire pe care o vrea d. Maniu are ca bază o ţară precumpănitor agrară, cu 85 la sută din populaţie ţărănească. Se va spune poate că un New Deal este mai uşor de realizat într-un stat cu structură agrară şi cu industrie relativ puţină, decât într’unul unde, din cauza industriei mari, organismul economic este mult mai complicat. E adevărat că etatizarea industriei şi investiţiunle de stat în noui industrii, aşa cum le reclamă d. Maniu, se pot obţine mai lesne într’o ţară ca a noastră. Dar, credem că şi la noi, care avem o organizaţie economică mai simplă decât cea a marilor ţări industriale, punerea în practică a ideilor d-lui Maniu s’ar izbi totuşi de enor ■an me dificultăţi practice. Nu vedem, de pildă, cu ce mijloace financiare s’ar putea înfăptui măsurile enunţate la Bădăcin. Reforma valutară n’ar putea să procure aceste mijloace. Inflaţiune? Desigur că d. Maniu nu o vrea. Inflaţia nu poate crea nimic; ea distruge totul. De fapt, pentru a putea discuta cu folos planul expus de d. Maniu, ar trebui să avem mai multe precizări. Este nevoie să se arate în mod limpede în ce fel este posibil să se ajungă la aplicarea programului. D. Maniu ar face un serviciu dacă ar intra în amănunte. Aceasta ar trebui să se întindă şi asupra chestiunii statului ţărănesc. Nu se ştie încă exact ce forme şi ce conţinut poate avea un astfel de stat. Una este „a se proteja în primul rând interesele economice ale păturei care constituie 85 la sută a populaţiei” şi alta este statul ţărănesc. Câtă vreme nu se dau detalii asupra tuturor acestor probleme, atât de importante, analiza programelor, cum este cel al d-lui Maniu, unde sunt expuse idei foarte interesante, dar unde nu se dau indicatiuni asupra mijloacelor de realizare, trebue să se reducă formamente la generalităţi. Ad. NOTE D. MIHALACHE a vizitat pe d. Stere. Ca să-i repună la punct programul? SE prăbușesc fabricile germane de patefon. Fiindcă lumea nu mai vrea să joace cum i se cântă la Berlin... # VORBIND de cele trei hapuri ale guvernului, d. Dinu Brătianu a pus, la numărătoare, problema financiară in primul rând... ...Care, ca şi chestia cu clopotele, întrerupe numărătoarea, închizând pe loc discuţia... # PLANUL de sistematizare al Capitalei va fi expus pentru amendare şi, eventual, aprobare. Un fel de program naţionalţărănesc... UN fruntaş politic a vorbit de „muntele national-țărănist". ...Căruia i s'au pus bazele la Eforie. DUPĂ fuziunea Lupu-Mihalache — se anunţă fuziunea Gh. Brătianu-Mareşal Averescu. ...Adică ajungem iar la partide mari — numai dacă n’am relua lucrurile da capo... ■&S’A fabricat un motor cât o muscă. Numai bun — pentru transportarea bugetului nostru... * * * Glose politice... ÎNDOIALA LIRA Sunt unii cari nu admit că în condiţiile economice şi finan- % ciare de astăzi guvernul Tătarescu ar mai putea încerca să vosteze bugetul. Argumentele lor, potrivite pen- s tru vremurile de altă dată, nu mai corespund însă actualităţii,o taţii. De pe urma faptului că buge- tul în curs se va încheia cu un ? nou deficit — se pretinde că va f i fi minimum de două miliarde — c şi din cauza situaţiei generale ? precare a pieţii, nu se poate trage concluzia că guvernul Tată- rescu n’ar mai putea alcătui un buget. ? Deficitele nu mai încurcă astăzi pe nimeni şi nicăeri. Pre cutindeni aproape, bugetele se soldează cu deficite. Răul a aţjuns endemic şi nu numai la noi. Cu toate acestea guvernele trăesc şi continuă să voteze bugete, ca- re nu se realizează niciodată. i Lumea s’a desprins cu deficitele. i Nimeni nu se mai emoţionează din cauza lor. , Este drept că există o mică discferenţă între ceia ce se petrece aiurea şi situaţia de la noi. Peste hotare deficitele sunt acoperite pe cale de împrumuturi. ? Publicul are încredere în stat. El subscrie. Datoriile statului se plătesc astfel. Acolo nu există arierate şi nu există furnizori ■ neplătiţi, cărora li se oferă bo- nuri de impozite sau tranşe de împrumut, ceia ce înseamnă o confirmare oficială a insolvabi- lităţii statului. Din nenorocire, creditul statului nostru nu poate fi refăcut peste noapte. De aceea lamentabila stare de lucruri dăinueşte, fiindcă nu stă în puterea oamenilor de a modifica de îndată răul de care suferim. Şi atunci... d. Slăvescu poate uşor trece la pregătirea bugetului de mâine, deşi se dovedeşte ce n’a reuşit în bugetul de astăzi. * Telegramele anunţă că Franţa va stărui ca Anglia să procedeze la stabilizarea lirei sterline. Se susţine că d. Flandin, cu ocazia vizitei la Londra, va face o strânsă legătură între această problemă monetară şi problema dezarmării. Ştirea ni se pare lipsită de fundament. Stabilizarea unei monete derivă din necesitatea internă şi în special de pe urma cerinţelor vieţii economico-financiare. Nu este faşă mai puţin adevărat că dacă, întâmplător, ştirea ar fi exactă, ea ar prezenta o mare importanţă. Stabilizarea lirei sterline — al acelei monete, care a format şi formează şi astăzi baza schimbului internaţional — ar avea un rol covârşitor, în privinţa normalizării raporturilor comerciale şi a situaţiei monetare din acele ţări unde unii vorbesc de inflaţie sau devalorizare. Experimentările de asemenea natură au dus la rezultate atât de dezastruoase, încât ţări cu viaţa economică perfect pervertită — cum este, de pildă, Germania — nici ele nu mai îndrăznesc să vorbească de restabilizări, devalorizări şi deflaţiune. Soluţia finală nu poate fi decât tot o monetă stabilă, care să faciliteze astfel plăţile internaţionale şi deci revenirea la o viaţă normală economică. Stabilizarea lirei sterline ar constitui un început fericit. Sever NĂZBÂTII ATMOSFERA FAVORABILĂ De sărbători, d. Tătărescu a consultat mai des pe d. Dinu Brătianu. La un pahar cu vin, orbul e mai vorbăreţ... Kix ■ IN AJUNUL PLEBISCITULUI DIN SARRE Duminică va avea loc eveni- mentul internaţional, aşteptat cu temere şi îngrijorare. Plebiscitul care va avea să decidă asupra soartei viitoare a regiunei Sarre. Prin tratatul din Versailles, această regiune a fost pusă sub ocrotirea societăţii Naţiunilor, acordăndu-se Franţei dreptul de a exploata bogatele mine de cărbuni şi de fier, pentru ca astfel să-i ajute în parte la refacerea regiunilor franceze devastate de germani în timpul războiului mondial. Acest regim fusese fixat în tratatul de pace până în 1935, când populaţia din întreaga regiune trebuie să se pronunţe pe cale de plebiscit, dacă doreşte menţinerea situaţiunei de astăzi, realipirea de Germania sau all ,pirea de Franţa. Iată cele trei în- ,trebări asupra cărora vor avea să se pronunţe cetăţenii din Sarre în plebiscitul care începe Duminică dimineaţa. Este evident, că dacă Germania ar fi rămas scutită de stăpânirea regimului hitlerist, 99°oi din populaţia Sarre-ului ar fi votat realipirea de Germania. Metodele de lucru ale regimului hitlerist şi situaţia care a fost creiată în Reich prin guvernarea din ultimii doi ani de zile, a creiat însă in bazinul Sarre curente foarte puternice împotriva realipirii acestei regiuni de o Germanie în carestăpânesc revolverele şi baionetele cămăşilor cafenii, o Germanie în care viaţa cetăţeanului este primejduită la fiecare moment, unde nimeni nu-şi poate spune sau scrie gândul fără teama de a fi ucis sau chinuit în închisori, o Germanie, in care milioane de oameni mor de foame, unde nu mai există nici libertatea de conştiinţă şi unde nimic nu se poate mişca altfel, decât aşa cum porunceşte fuehrer-ul şi colaboratorii săi, pe cari încă nu i-a omorât. S’a organizat astfel un front compact şi puternic al elementelor democrate şi a tuturor acelora, cari nu înţeleg să întărească situaţia hitlerismului prin votul lor şi prin crearea a Încă 800.000 de sclavi, asupra cărora regimul actual de la Berlin să-şi exercite capriciile. Preşedintele Hitler şi oamenii săi au răspuns, aducând din toate părţile lumii pe germanii născuţi în Sarre, pentru ca să voteze în favoarea alipirii acestei regiuni de Germania. Vreo 60.000 de asemenea cetăţeni au fost transportaţi cu trenuri speciale şi pe cheltuiala statului german în Sarre, unde, fără îndoială, prezenţa lor este de natură să influenţeze spiritele în favoarea realipirii de Germania. Un regulament special, elaborat de Societatea Naţiunilor, precizează condiţiunile in cari se va face plebiscitul. Voturile vor fi înregistrate la cele 83 de primării din Sarre, şi rezultatul oficial va fi comunicat Marţi dimineaţă de către organele instituite de Societatea Naţiunilor anume în acest scop. Ordinea este păzită, potrivit dorinţei exprimată încă de acum două luni de Franţa, prin detaşamente engleze, italieneşti, suedeze şi eleveţiene. Consiliul Societăţii Naţiunilor aşteaptă la Geneva rezultatul plebiscitului. Conform, tratatului de la Versailles, Consiliul Societăţii Naţiunilor va avea să decidă consecinţele practice ale plebiscitului. Va avea să aducă hotărâri asupra unei chestiuni delicate. Dacă rezultatul plebiscitului va fi favorabil menţinerii statului quo, Germania hitleristă va căuta fără îndoială să provoace tulburări, pentru ca să aibă pretextul unei intervenţiuni eventuale, prin care să-şi asigure realipirea acestei regiuni. Dacă o majoritate suficientă va vota pentru realipirea Sarre-ului de Germania, atunci Societatea Naţiunilor se va găsi în faţa problemei dificile de a garanta, prin mijloacele internaţionale, viaţa, libertatea şi avutul cetăţenilor, care au avut curajul să voteze, potrivit conştiinţei lor, în sensul de a amâna realipirea Sarre-ului de Germania până după dispariţia regimului hitlerist. Este foarte probabil că în faţa unui rezultat favorabil realipirii la Germania, zeci şi sute de mii de germani din Sarre, vor căuta in alte ţări refugiul în faţa ternarei hitleriste. In fără de aceste două eventualităţi, cu consecinţe deopotrivă de complicate, se mai discută şi problema, dacă rezultatul plebiscitului să fie calculat total pentru întrega regiune, sau dacă plebiscitul va avea să decidă parţial asupra părţilor de teritoriu, unde s’au dat voturile şi unde au fost centralizate. Ceeace ar însemna aplicarea metodei, de pe urma căreia s’a procedat la timpul său în chestiunea Sileziei, care a fost împărţită între Polonia şi Germania. O altă cale de eşire ,dintr’o eventuală situaţie prea primejdioasă pentru pacea Europei, ar putea să fie organizarea unui al doilea plebiscit, dacă de pildă, plebiscitul de Duminică ar prezenta diferenţe prea mari de voturi contra victoriei în diferitele regiuni. Din aceste motive, problema plebiscitului de Duminică, este de natură să menţie o atmosferă de încordare, pe care nu o va putea risipi decât Consiliul Societăţii Naţiunilor.n cursul săptămânii viitoare, Germania hitleristă a transformat problema Sarre-ului intr’ochestiune de prestigiu, provocân şi astfel o încordare şi mai pronunţată a situaţiei. Judecând după calmul de care dau dovadă marile puteri occidentale şi Consiliul Societăţii Naţiunilor, putem crede însă că au fost cântărite cu prudenţă toate eventualităţile şi că au fost luate toate măsurile necesare pentru ca din plebiscitul de mâine să nu izbucnească scânteia unui nou parol european. L. P. Nasra PROCES FĂRĂ APĂRĂTORI In faţa consiliului de războiu din Cluj, a venit spre judecare un proces muncitoresc. Un proces, pe care nici oficialitatea l-a intitulat nici mai mult, nici mai puţin, de rebeliune, încadrând prompt câţiva oameni în cea mai excesivă severitate a codurilor. Şi unde credeţi că s'a produs rebeliunea, care după înţelesul notoriu trebue să cuprindă ca element constitutiv o insurecţie armată? In închisoarea Clujului, adică tocmai în locul unde nici spaţiul, nici împrejurările nu îngăduie prin forţa lucrurilor un asemenea act. Iar rebelii sunt cinci muncitori condamnaţi pentru delictul de a se fi asociat la mişcarea ceferiştilor de la Griviţa pentru revendicări de salarii. Din cauza regimului insuportabil din închisoare, ei au declarat greva foamei, refuzând să părăsească celulele. Din acest gest a ieşit răsunătoarea afacere a rebeliunii, din acest protest îngăduit atât de logica legilor şi de omenia cea mai minimală, s’a împletit grav şi represiv actul de acuzare. Dar să trecem peste orice comentariu şi să lămurim cele ce s’au petrecut azi cu ocazia procesului. Acuzaţii ceruseră încă de mult timp să fie ascultaţi, pe de-o parte o seamă de fruntaşi ai vieţii intelectuale, iar pe de altă parte au înscris ca martori mai mulţi deţinuţi, informatori şi mai preţioşi asupra celor ce se petrec în închisori. Printre alţii s-a invocat numele d-lor Grigorie Iunian, Vaier Roman şi a profesorului Iorgu Iordan. E de prisos să subliniem cât de necesară era audierea celor propuşi, atât a oamenilor cu răspundere ... . de stat, cât şi a deţinuţilor cunoscători ai regimului din închisori şi socotim inutil să accentuam, ca nici un proces de pe glob, nu se poate desbate fără martorii apărării. A fost oare ascultată această lume? Nu ştim ce s’a întâmplat, dar fapt este, că acuzaţii s’au pomenit în instanţă în imposibilitate de-a se referi la mărturiile celor propuşi spre audiere. Acuzatorii vor putea susţine orice fără ripostă, şi mai ales fără lămuririle indispensabile tocmai ale celor în măsură să expună mai amănunţit soarta şi regimul deţinuţilor politici. Apoi s-a mai petrecut şi altceva, mult mai grav, care răstoarnă însăşi noţiunea de justiţie. Pentru apărarea acuzaţiilor au venit numeroşi avocaţi. Asociaţia juridică internaţională cu sediul la Paris, a ţinut să trimeată la Cluj pe unul dintre cei mai distinşi membri ai ei, pe d. Ferrucci, din Bucureşti a sosit d. Grozdea, din Cluj au fost prezenţi d-nii Georgescu, Törökfalvi şi Kain. Apărătorii s’au prezentat în instanţă încercând să uzeze de dreptul legii şi însărcinarea ce li s’a dat. Spunem că au încercat, fiindcă faţă de cele ce s’au întâmplat nu există alt termen. Avocaţii au fost puşi în neputinţă chiar dela primele desbateri de-a fi apărătorii acuzaţilor. D-lui Grozdea i s’a imputat citirea unui text de şase rânduri, iar altul a primit un avertisment, echivalent cu o isgonire din instanţă. Avocaţii s’au văzut în faţa unei atmosfere, care îi punea pe ei însăşi în postură de acuzaţi. Şi bineînţeles, apărătorii neputând suporta originalitatea juridică s’au retras, lăsând ca procesul să decurgă fără apărători. D-nii Ferrucei, Grozdea şi ceilalţi avocaţi au depus un protest pe masa preşedintelui, iar al doilea l-au înaintat baroului clujan N’am vrea să facem acestei povestiri nici un comentar, căci faptele sunt atât de concludente încât nu mai au nevoie de adăugiri. Totuşi se impune două întrebări. Care din gravii jurişti îşi va lua sarcina să justifice opiniei mondiale procedarea din capitala Ardealului căci desigur iflidieiii nu va putea opri pe d. Ferrucei să povestească la Paris şi în Franţa ineditul in materie de justiţie de pe malurile Someşului? Apoi care maestru al dreptului va fi în stare să convingă peste hotare o asociaţie internaţională cu sute de mii de membrii şi cu o autoritate formidabilă pe întreg continentul nostru, că la Cluj nu s’a petrecut nimic straniu şi totul a decurs in logica justiţiei? V. Munteanu — „.1^— .1»—M Carnetul meu FRANCOFILA ROMÂNILOR Darea de seamă apărută în ziarele noastre, asupra comemorării lui Pasteur, care a avut loc acum două zile la Societatea română de chirurgie, se încheie cu frazele ce urmează: ,Toate comunicările au fost rostite in limba franceză. Aveai impresia că asişti la o şedinţă a unei societăţi franceze de chirurgie“. Iată un motiv, am putea spune hotărîtor, care explică sentimentele de francofilie ale românilor. Iubim Franţa şi avem calde simpatii pentru poporul francez intre altele, sau, mai ales, pentru faptul că prima limbă, pe care o învăţăm după limba noastră maternă, este limba franceză, tot aşa cum literatura franceză e aceea care nu e mai bine cunoscută şi pe care o citim cu un sentiment de o deosebită predilecţie. Ba chiar in direcţia aceasta sunt români — astăzi puţini la număr — cari merg mai departe decât s-ar cuveni şi ar fi drept să meargă. Sunt anume români, cari cunosc mai bine limbă franceză decât limba română şi sunt mai la curent cu producţiile literaturei franceze, decât cu acelea în limba română. Românii aceştia — caz care nu cred să se întâlnească la alte popoare — vorbesc între dânşii de preferinţă în limba franceză. Şi desigur, nu-ţi poţi opri un zâmbet şi un gest de mirare, când auzi vorbind franţuzeşte români — în privinţa aceasta sexul frumos face dovadă de mai mult zel — cari sunt departe de a poseda limba franceză, cu eleganţa frazei ei, cu nuanţele şi subtilităţile ei. Dar fenomenul, pe care îl relevăm, nu mai poate fi calificat ca francofilie, ci cam puţin recomandabilă francomanie. Intorcându-ne însă la chestiunea în sine, că nu există, că nu se concepe un intelectual român, care să nu cunoască limba franceză, constatăm că unii scriu impecabil şi o vorbesc cu o măestrie şi cu o eleganţă, apreciate de francezii înşişi. Şi cu toate dificultăţile greu de biruit pentru un ne-francez, pe care le pre-, zintă pronunţarea exactă a acestei limbi, sunt totuşi destui români, pe cari, auzindu-i cum vorbesc i-ai lua drept francezi autentici. Insă şi aceia dintre intelectualii români, cari nu şi-au însuşit-o într-un grad de atâta perfecţie, o cunosc totuşi îndeajuns, ca să se poată folosi de ea şi să poată gusta şi aprecia producţiile ştiinţei şi literaturei franceze. E adevărat că şi în celelalte state din Orient, bunăoară, în statele Peninsulei Balcanice, cunoaşterea limbei franceze este destul de răspândită însă într'o măsură incomparabil mai mică de cum e cazul cu România. Din faptul acesta se desprinde şi o concluzie cu caracter general: cu cât cunoşti mai bine limba și literatura unui popor, cu atât prinzi simpatii mai mari pentru poporul acela. Solitar Anul începe simpatic. Ianuarie ne aduce la Fundaţia Dalles o mână de tineri. Nu ştiu dacă putem socoti între dânşii pe d. George Catargi. Pictura sa vetustă, cu demodate voluptăţi, ne aminteşte mai degrabă pe unii supravieţuitori ai Tinerimii artistice. Ne vom ocupa de aceea în primul rând de d. R. Iosif, care merită fără îndoială această favoare. •AF Fizionomia artistică a d-lui R. Iosif este interesantă. In acest veac al pripelii şi al vitezei, d-sa ne aduce un exemplu de cadru şi de metodă. In vreme ce o seamă de debutanţi intră în pictură pe fereastră, oferindu-ne cu generozitate îndrăznelile lor, Iosif s-a trudit şi dincolo de şcoală să-şi ferească o tehnică. Am urmărit expoziţiile sale de desenuri gravate, cu sentimentul că ne aflăm în faţa unei voinţe stăruitoare. Expoziţia de acum, închinată în principal picturii în ulei, ne face să pricepem şi vocaţia de pictor a d-lui Iosif. Am relevat de anul trecut însuşirile paletei sale. Privind peisagiile expuse acum la Dalles, trebue să recunoaştem într’însele un mod de expresie destul de viguros şi de personal. Originalitatea d-lui Iosif nu stă în interpretarea formelor. Pentru d-sa, realitatea intră în plastică cu toate drepturile sale. Desenul, în care s’a aplicat stăruitor, l-a învățat să dea liniilor și planurilor locul pe care trebue să-l aibă în această artă de reprezentare. Ceea ce nu vedeam însă destul de bine în desenurile d-lui Iosif şi ceia ce desluşim acum în peisagiile în ulei, este calitatea sensibilităţii sale. Executând corect în desenul gravat, dar fără elan, d. Iosif ne aduce în pictură o notă de emoţie intimă şi de participare fără rezerve la spectacolul pe care ni-l înfăţişează. Peisagiile sale, văzute simplu de un ochi, care ştie să lepede accesoriul, sunt redate cu căldură, în cea mai potrivită atmosferă. Tonalitatea de bază, care este de obicei verdele cu toate inflexiunile aşa de felurite, este excelent armonizată fără contraste strigătoare, ci dimpotrivă cu un simţ deosebit al acordurilor durabile. Expoziţia aceasta înseamnă un pas înainte în cariera artistului, şi îl notăm bucuroşi. Semnalăm cu aceiaş plăcere expoziţia de debut a pictorului D. Bâşcu. Avem, deoparte, peisagii luminoase pictate larg, reprezentând unele aspecte ale Balcicului — câteva flori şi naturi moarte, de aceiaş calitate; iar de partea cealaltă două mari peisagii bretone, în jurul cărora se grupează două interioruri de mină şi mai multe privelişti cu motive din Balele, care par toate eşite dintr’o altă paletă şi ne aduc o viziune picturală cu totul deosebită. Acest contrast, vroit sau ba, poate lăsa impresia că pictorul nu este încă fixat asupra unei concepţii de artă. De fapt ne găsim în faţa unei evoluţii pe care apropierea acestor pânze din epoci diferite o face să apară ca prea tranşantă. Peisagiile bretone, şi tot grupul de pânze mai întunecate din jurul lor sunt lucrări mai vechi (1931— 1933). Factura lor conştiincioasă este impregnată de influenţe de şcoală. Totuşi ele nu sunt banale şi d. Bâşcu isbuteşte de la început să picteze frumos, cu grijă pentru desen şi culoare. Lucrările sale mai noui, care dau tonalitatea expoziţiei, ne aduc ceva (Citiți continuarea în pagina II-a) MII, FORME, CULORI EXPOZIŢIILE de EUGEN CRĂCIUN R. Iosif Râşcu-Sorin Ionescu-Lena Constante- G. Catargi- Bedri Rabini * CHESTIA ZILEI Jucăria Reichswehr-ului .Heil Hitler Made in Germania Frământările din Albania Ştirile sosite despre evenimentele ce se desfăşoară actualmente în Albania, sunt confuze, deseori chiar contradictorii. Guvernul de la Tirana, de exemplu, afirmă că e stăpân pe situaţie şi că liniştea domneşte in ţară, pe când inforimaţiile ce se primesc din alte surse prezintă lucrurile intr’o lumină cu totul diferită. După aceste informaţiunii, Albania ar fi în plină revoluţie. In aceiaşi chestiune ni s’a adus pe ziua de ieri la redacţie un comunicat semnat de „Comitetul emigranţilor albanezi”. Lămurim că emigranţii albanezi sunt aceia cari au scăpat prin fugă de prigoana deslănţuită împotriva lor de către regimul monarhic al regelui Ahmed Zogu. In comunicatul, destul de lung, nu se dau ceva informaţii noul care să facă lumină asupra actualei situaţii din Albania. Este totuşi interesant, deoarece lămuririle ce cuprinde, ajută la o înţelegere mai bună şi mai exactă a evenimentelor de astăzi şi la cunoaşterea cauzelor pentru care în Albania nu s’a putut realiza o stare de lucruri normală şi mai ales stabilă. Aceste cauze sunt de două categorii: politice şi economice. Cauze politice: instalarea regimului monarhic în Albania, regim precedat de forma de guvernământ republicană, s’a produs printr’un act revoluţionar şi o lovitură de stat. Aşa, regele Ahmed Zogu, care mai înainte, fusese ministru de interne, năvăleşte în Albania cu forţe recrutate în Iugoslavia, pune mâna pe putere şi la Începutul anului 1925 se alege ca preşedinte de republică, pe o perioadă de şapte ani. Insă, trei ani mai târziu, modifică sau, mai exact, înlătură Constituţia republicană şi se proclamă rege pe viaţă. In limba albaneză pentru cuvântul „rege” este cuvântul „mbret”, ceea ce înseamnă „împărat”, deoarece „mbret” este o abreviaţiune alterată a cuvântului latin „imperator”. Dar odată cu proclamarea monarhiei, se restrâng, uneori până la desfiinţare totală, libertăţile publice şi se porneşte o prigoană aspră împotriva elementelor liberale şi cu convingeri republicane. Intervin şi alte elemente de complicaţie. In Albania este — vorbim numai de albanezi, fără minorităţile etnice română şi greacă — o majoritate mahomedană şi o minoritate creştină, compusă din ortodoxi şi catolici, aceştia din urmă în număr mai mic. In comparaţie cu massa mahomedanilor, creştinii din Albania sunt mai înaintaţi în cultură, mai accesibili civilizaţiei şi programului, ba au relativ şi o situaţie economică mai bună. La mahomedanii albanezi, analfabetismul este mai profund, sărăcia ţăranilor mai mare şi fanatismul mai accentuat. De altfel, albanezii mahomedani stau sub ascultarea şi ordinele şefilor, nişte bei feudali, cari stăpânesc pământul, pe când ţăranul continuă a fi iobag. Beilor, adică seniorilor feudali, nu le convin reformele liberale cu caracter politic şi cu atât mai puţin cu caracter economic, cum ar fi, de pildă, o reformă agrară, de pe urma căreia moşiile lor să fie împărţite la ţăranii, cari le muncesc. Aşa fiind, ei sunt partizanii unui regim monarhic cu tendinţe absolutiste şi... obscurantiste. Actualului regim i se mai impută că a lipisit bugetul ţării—un buget foarte redus — pentru întreţinerea partizanilor şi că n’a făcut aproape nimic pentru desvoltarea economică şi pentru lucrări, care se impuneau de urgenţă. De pildă, pentru combaterea malariei, care face în Albania adevărate ravagii. Iată deci cauze politice şi economice, care explică situaţia nestabilă şi desele mişcări revoluţionare, al căror teatru este Albania. N. Batzaria