Adevěrul, ianuarie 1935 (Anul 49, nr. 15635-15657)

1935-01-14 / nr. 15645

ANUL 49-No. 15.645 $ pagini t­uni 14 Ianuarie 1935 ut '•'•ii FONDATORI: CONST IIUO lei pe tt luni ABONAMENTE 200 lei pe 3 luni (750 lei pe un an ^ ItSLEI birou* “TI /r, .O» I i , București, Str. Const. Mille (Sărindar) Mo. 5—7—9 TELEFOANE : Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33, Dintr'un oficios liberal: „Deocam­­dată primează economicul“. Adică... lipsa economicului. Un „New Deal” românesc Programul economic al d-lui Maniu Am­ arătat în articolul precedent că, în discursul rostit la Bădăcin în ziua de 8 Ianuarie, d. Maniu s’a pro­nunţat pentru principiul economiei dirijate în cadrul statului ţărănesc ce va urma să se creeze şi că mă­surile ce propune sunt: 1. Etatizarea industriilor de bază şi de primă necesitate; 2. „O puternică acţiune de mari investiţiuni de stat pentru înviora­rea vieţii economice” şi 3. Reforma valutară necesară pentru „a pune la dispoziţia statului şi a particularilor banii necesari”. Complectăm înşirarea prin lămu­rirea că d. Maniu mai preconizează măsuri pentru obţinerea unei „pro­­ducţiuni foarte ridicate care să facă posibilă o consumare mai mare a mărfurilor”; deasemenea , „înfiin­ţarea sistematică şi obligatorie a cooperativelor, menite să înlesneas­că in special circulaţia mărfurilor”. In ce priveşte statul ţărănesc, fo­stul prim ministru a spus că ideia aceasta însemnează „protejarea, în primul rând, a intereselor economice ale păturei care constituie 85 la sută a populaţiei”. Prin aceasta, progra­mul său, după cum a precizat, se deosibeşte de cel al partidului libe­ral — „care vrea menţinerea unui stat burghezo-capitalist bazat pe o ideologie de mult perimată”. Limbajul acesta are accente roo­­sevelt­iene. Preşedintele Statelor­ Unite vorbeşte mereu de dreptate socială şi de ideologie burghezo-ca­­pitalistă perimată, exact ca şi d. Ma­niu. Dacă un american ar citi dis­cursul de la Bădăcin, ar spune că d. Maniu vrea să introducă In Româ­nia ceace în Statele Unite se nu­meşte New Deal, adică o nouă în­tocmire economică. Expresia din urmă este acum populară în Apus. In Anglia şi in Franţa, pianiştii, nu­me sub care se înţeleg făuritorii de proecte pentru transformarea stă­rilor actuale, cer mereu realizarea unui New Deal pentru ţările lor. Dar, pe când în Statele­ Unite şi în Apu­sul Europei partizanii ideilor roose­­velliesC şi ai economiei dirijate se întemeiază, pentru construirea pla­nurilor lor, pe ţări cu industrie mare, noua întocmire pe care o vrea d. Maniu are ca bază o ţară precum­pănitor agrară, cu 85 la sută din populaţie ţărănească. Se va spune poate că un New Deal este mai uşor de realizat în­­tr-un stat cu structură agrară şi cu industrie relativ puţină, decât în­­tr’unul unde, din cauza industriei mari,­ organismul economic este mult mai complicat. E adevărat că etatizarea industriei şi investiţiunle de stat în noui industrii, aşa cum le reclamă d. Maniu, se pot obţine mai lesne într’o ţară ca a noastră. Dar, credem că şi la noi, care avem o organizaţie economică mai sim­plă decât cea a marilor ţări indus­triale, punerea în practică a ideilor d-lui Maniu s’ar izbi totuşi de enor­ ■an­ me dificultăţi practice. Nu vedem, de pildă, cu ce mijloace financiare s’ar putea înfăptui măsurile enun­ţate la Bădăcin. Reforma valutară n’ar putea să procure aceste m­ij­­loace. Inflaţiune? Desigur că d. Ma­niu nu o vrea. Inflaţia nu poate crea nimic; ea distruge totul. De fapt, pentru a putea discuta cu folos planul expus de d. Maniu, ar trebui să avem mai multe precizări. Este nevoie să se arate în mod lim­pede în ce fel este posibil să se a­­jungă la aplicarea programului. D. Maniu ar face un serviciu dacă ar intra în amănunte. Aceasta ar tre­bui să se întindă şi asupra chestiunii statului ţărănesc. Nu se ştie încă exact ce forme şi ce conţinut poate avea un astfel de stat. Una este „a se proteja în primul rând interesele economice ale păturei care consti­tuie 85 la sută a populaţiei” şi alta este statul ţărănesc. Câtă vreme nu se dau detalii asupra tuturor aces­tor probleme, atât de importante, analiza programelor, cum este cel al d-lui Maniu, unde sunt expuse idei foarte interesante, dar unde nu se dau indicatiuni asupra mijloace­lor de realizare, trebue să se reducă for­mam­en­te la generalităţi. Ad. NOTE D. MIHALACHE a vizitat pe d. Stere. Ca să-i repună la punct pro­gramul? SE prăbușesc fabricile germane de patefon. Fiindcă lumea nu mai vrea să joace cum i se cântă la Berlin... # VORBIND de cele trei hapuri ale guvernului,­­ d. Dinu Bră­­tianu a pus, la numărătoare, problema financiară in primul rând... ...Care, ca şi chestia cu clopotele, întrerupe numărătoarea, în­chizând­ pe loc discuţia... # PLANUL de sistematizare al Capitalei va fi expus­­ pentru amendare şi, eventual, aprobare. Un fel de program naţional­­ţărănesc... UN fruntaş politic a vorbit de „muntele national-țărănist". ...Căruia i s'au pus bazele la E­­forie. DUPĂ fuziunea Lupu-Mihala­­che — se anunţă fuziunea Gh. Brătianu-Mareşal Averescu. ...Adică ajungem iar la parti­de mari — numai dacă n’am re­lua lucrurile da capo... ■&­S’A fabricat un motor cât o muscă. Numai bun — pentru trans­portarea bugetului nostru... * * * Glose politice... ÎNDOIALA LIRA Sunt unii cari nu admit că în condiţiile economice şi finan- % ciare de astăzi guvernul Tătare­­­­scu ar mai putea încerca să vo­­s­teze bugetul.­­ Argumentele lor, potrivite pen- s tru vremurile de altă dată, nu­­ mai corespund însă actualităţii,­o taţii. De pe urma faptului că buge- t­­ul în curs se va încheia cu un ? nou deficit — se pretinde că va f i fi minimum de două miliarde — c şi din cauza situaţiei generale ? precare a pieţii, nu se poate tra­ge concluzia că guvernul Tată-­­ rescu n’ar mai putea alcătui un­­ buget. ? Deficitele nu mai încurcă­­ astăzi pe nimeni şi nicăeri. Pre­ c­­utindeni aproape, bugetele se­­ soldează cu deficite. Răul a a­­ţ­juns endemic şi nu numai la noi.­­ Cu toate acestea guvernele trăesc­­ şi continuă să voteze bugete, ca-­­ re nu se realizează niciodată. i Lumea s’a desprins cu deficitele. i Nimeni nu se mai emoţionează din cauza lor. , Este drept că există o mică dis­c­ferenţă între ceia ce se petrece­­ aiurea şi situaţia de la noi.­­ Peste hotare deficitele sunt a­­­­coperite pe cale de împrumuturi. ? Publicul are încredere în stat. El­­ subscrie. Datoriile statului se plătesc astfel. Acolo nu există­­ arierate şi nu există furnizori ■ neplătiţi, cărora li se oferă bo-­­ nuri de impozite sau tranşe de­­ împrumut, ceia ce înseamnă o confirmare oficială a­ insolvabi-­­ lităţii statului. Din nenorocire, creditul statu­lui nostru nu poate fi refăcut peste noapte. De aceea lamenta­bila stare de lucruri dăinueşte, fiindcă nu stă în puterea oame­nilor de a modifica­ de îndată răul de care suferim. Şi atunci... d. Slăvescu poate uşor trece la pregătirea bugetului de mâine, deşi se dovedeşte ce n’a reuşit în­­ bugetul de astăzi. * Telegramele anunţă că Franţa va stărui ca Anglia să procedeze la stabilizarea lirei sterline. Se susţine că d. Flandin, cu ocazia vizitei la Londra, va face o strânsă legătură între această problemă monetară şi problema dezarmării. Ştirea ni se pare lipsită de fundament. Stabilizarea unei monete derivă din necesitatea internă şi în special de pe urma cerinţelor vieţii economico-fi­­nanciare. Nu este faşă mai puţin adevă­rat că dacă, întâmplător, ştirea ar fi exactă, ea ar prezenta o mare importanţă. Stabilizarea li­rei sterline — al acelei monete, care a format şi formează şi astăzi baza schimbului interna­ţional — ar avea un rol covârşi­tor, în privinţa normalizării ra­porturilor comerciale şi a situa­ţiei monetare din acele ţări unde unii vorbesc de inflaţie sau de­valorizare. Experimentările de asemenea natură au dus la rezultate atât de dezastruoase, încât ţări cu viaţa economică perfect perver­tită — cum este, de pildă, Ger­mania — nici ele nu mai îndrăz­nesc să vorbească de restabili­­zări, devalorizări şi deflaţiune. Soluţia finală nu poate fi de­cât tot o monetă stabilă, care să faciliteze astfel plăţile interna­ţionale şi deci revenirea la o viaţă normală economică. Stabilizarea lirei sterline ar constitui un început fericit. Sever NĂZBÂTII ATMOSFERA FAVORABILĂ De sărbători, d. Tătărescu a con­sultat mai des pe d. Dinu Brătianu. La un pahar cu vin, orbul e mai vorbăreţ... Kix ■ IN AJUNUL PLEBISCITULUI DIN SARRE Duminică va avea loc eveni-­­ mentul internaţional, aşteptat cu­­ temere şi îngrijorare. Plebiscitul care va avea să decidă asupra soartei viitoare a regiunei Sarre.­­ Prin tratatul din Versailles, a­­ceastă regiune a fost pusă sub ocrotirea societăţii Naţiunilor, acordăndu-se Franţei dreptul de a exploata bogatele mine de căr­buni şi de fier, pentru ca astfel să-i ajute în parte la refacerea­­ regiunilor franceze devastate de­­ germani în timpul războiului­­ mondial. Acest regim fusese fixat în tratatul de pace până în 1935, când populaţia din întreaga re­giune trebuie să se pronunţe pe cale de plebiscit, dacă doreşte menţinerea situaţiunei de astăzi, realipirea de Germania sau all­ ,­pirea de Franţa. Iată cele trei în- ,­trebări asupra cărora vor avea­­ să se pronunţe cetăţenii din­­ Sarre în plebiscitul care începe­­ Duminică dimineaţa. Este evident, că dacă Germa­nia ar fi rămas scutită de stăpâ­nirea regimului hitlerist, 99°­o­i din populaţia Sarre-ului ar­­ fi votat realipirea de Germania. Metodele de lucru ale regimului hitlerist şi situaţia care a fost­­ creiată în Reich prin guvernarea din ultimii doi ani de zile, a creiat însă in bazinul Sarre cu­rente foarte­ puternice împotriva­­ realipirii acestei regiuni de o Germanie în care­­stăpânesc re­volverele şi baionetele cămăşilor cafenii, o Germanie în care viaţa cetăţeanului este primejduită la fiecare moment, unde nimeni nu-şi poate spune sau scrie gân­dul fără teama de a fi ucis sau chinuit în închisori, o Germanie, in care milioane de oameni mor de foame, unde nu mai există nici libertatea de conştiinţă şi unde nimic nu se poate mişca altfel, decât aşa cum porunceşte fueh­­rer-u­l şi colaboratorii săi, pe cari încă nu i-a omorât. S’a organi­zat astfel un front compact şi puternic al elementelor demo­crate şi a tuturor acelora, cari nu înţeleg să întărească situaţia hitlerismului prin votul lor şi prin crearea a Încă 800.000 de sclavi, asupra cărora regimul ac­tual de la Berlin să-şi exercite ca­priciile. Preşedintele Hitler şi oamenii săi au­ răspuns, aducând din toate părţile lumii pe germanii născuţi în Sarre, pentru ca să voteze în favoarea alipirii acestei regiuni de Germania. Vre­o 60.000 de asemenea cetăţeni au fost transportaţi cu trenuri spe­ciale şi pe cheltuiala statului german în Sarre, unde, fără în­doială, prezenţa lor este de na­tură să influenţeze spiritele în favoarea realipirii de Germania. Un regulament special, elabo­rat de Societatea Naţiunilor, precizează condiţiunile in cari se va face plebiscitul. Voturile vor fi înregistrate la cele 83 de pri­mării din Sarre, şi rezultatul o­­ficial va fi comunicat Marţi di­mineaţă de către organele insti­tuite de Societatea Naţiunilor a­­nume în acest scop. Ordinea este păzită, potrivit dorinţei expri­mată încă de acum două luni de Franţa, prin detaşamente engle­ze, italieneşti, suedeze şi eleve­­ţiene. Consiliul Societăţii Naţiunilor aşteaptă la Geneva rezultatul plebiscitului. Conform, tratatului de la Versailles, Consiliul Socie­tăţii Naţiunilor va avea să de­cidă consecinţele practice ale plebiscitului. Va avea să aducă hotărâri asupra unei chestiuni delicate. Dacă rezultatul plebis­citului va fi favorabil menţinerii statului quo, Germania hitleristă va căuta fără îndoială să pro­voace tulburări, pentru ca să aibă pretextul unei intervenţiuni eventuale, prin care să-şi asigure realipirea acestei regiuni. Dacă o majoritate suficientă va vota pentru realipirea Sarre-ului de Germania, atunci Societatea Na­ţiunilor se va găsi în faţa proble­mei dificile de a garanta, prin mijloacele internaţionale, viaţa, libertatea şi avutul cetăţenilor, care au avut curajul să voteze, potrivit conştiinţei lor, în sensul de a amâna realipirea Sarre-ului de Germania până după dispa­riţia regimului hitlerist. Este foarte probabil că în faţa unui rezultat favorabil realipirii la Germania, zeci şi sute de mii de germani din Sarre, vor căuta in alte ţări refugiul în faţa terna­rei hitler­iste. In fără de aceste două even­tualităţi, cu consecinţe deopotri­vă de complicate, se mai discută şi problema, dacă rezultatul ple­biscitului să fie calculat total pentru întrega regiune, sau dacă plebiscitul va avea să decidă parţial asupra părţilor de terito­riu, unde s’au dat voturile şi unde au fost centralizate. Ceeace ar însemna aplicarea metodei, de pe urma căreia s’a procedat la timpul său în chestiunea Si­­leziei, care a fost împărţită între Polonia şi Germania. O altă cale de eşire ,dintr’o eventuală situa­­­ţie prea primejdioasă pentru­­ pacea Europei, ar putea să fie organizarea unui al doilea plebi­scit, dacă de pildă, plebiscitul de Duminică ar prezenta diferenţe prea mari de voturi contra vic­toriei în diferitele regiuni. Din aceste motive, problema plebiscitului de Duminică, este de natură să menţie o atmosferă de încordare, pe care nu o va putea risipi decât Consiliul So­cietăţii Naţiunilor­­­.n cursul săp­tămânii viitoare, Germania hit­leristă a transform­at problema Sarre-ului intr’o­­chestiune de prestigiu, provocân şi astfel o în­cordare şi mai pronunţată a si­tuaţiei. Judecând după calmul de ca­re dau dovadă marile puteri oc­cidentale şi Consiliul Societăţii Naţiunilor, putem crede însă că au fost cântărite cu prudenţă toate eventualităţile­ şi că au fost luate toate măsurile necesare pentru ca din plebiscitul de mâine să nu izbucnească scân­teia unui nou parol european. L. P. Nasra PROCES FĂRĂ APĂRĂTORI In faţa consiliului de războiu din Cluj, a venit spre judecare un pro­ces muncitoresc. Un proces, pe care nici oficialitatea l-a intitulat nici mai mult, nici mai puţin, de rebeliune, încadrând prompt câţi­va oameni în cea mai excesivă seve­ritate a codurilor. Şi unde credeţi că s'a produs re­beliunea, care după înţelesul notoriu trebue să cuprindă ca element con­stitutiv o insurecţie armată? In în­chisoarea Clujului, adică tocmai în locul unde nici spaţiul, nici împre­jurările nu îngăduie prin forţa lu­crurilor un asemenea act. Iar rebelii sunt cinci muncitori condamnaţi pentru delictul de­ a se fi asociat la mişcarea ceferiştilor de la Griviţa pentru revendicări de sa­larii. Din cauza regimului insuporta­bil din închisoare, ei au declarat greva foamei, refuzând să părăsea­scă celulele. Din acest gest a ieşit răsunătoarea afacere a rebeliunii, din acest protest îngăduit atât de logica legilor şi de omenia cea mai minimală, s’a împletit grav şi re­presiv actul de acuzare. Dar să trecem peste orice comen­tariu şi să lămurim cele ce s’au pe­trecut azi cu ocazia procesului. A­­cuzaţii ceruseră încă de mult timp să fie ascultaţi, pe de-o parte o sea­mă de fruntaşi ai vieţii intelectuale, iar pe de altă parte au înscris ca martori mai mulţi deţinuţi, infor­matori şi mai preţioşi asupra celor ce se petrec în închisori. Printre alţii s-a invocat numele d-lor Grigo­­rie Iunian, Vaier Roman şi a profe­sorului Iorgu Iordan. E­ de prisos să subliniem cât de necesară era au­dierea celor propuşi, atât a oame­nilor cu răspundere ... . de stat, cât şi a deţinuţilor cunoscători ai regimului din închisori şi socotim i­­nutil să accentuam, ca nici un pro­ces de pe glob, nu se poate desba­­te fără martorii apărării. A fost oare ascultată această lu­me? Nu ştim ce s’a întâmplat, dar fapt este, că acuzaţii s’au pomenit în instanţă în imposibilitate de-a se referi la mărturiile celor propuşi spre audiere. Acuzatorii vor putea susţine orice fără ripostă, şi mai a­­les fără lămuririle indispensabile tocmai ale celor în măsură să expu­nă mai amănunţit soarta şi regi­mul deţinuţilor politici. Apoi s-a mai petrecut şi altceva, mult mai grav, care răstoarnă însăşi noţiunea de justiţie. Pentru apăra­rea acuzaţiilor au venit numeroşi avocaţi. Asociaţia juridică interna­ţională cu sediul la Paris, a ţinut să trimeată la Cluj pe unul dintre cei mai distinşi membri ai ei, pe d. Fer­­rucci, din Bucureşti a sosit d. Groz­­dea, din Cluj au fost prezenţi d-nii Georgescu, Törökfalvi şi Kain. Apă­rătorii s’au prezentat în instanţă în­cercând să uzeze de dreptul legii şi însărcinarea ce li s’a dat. Spunem că au încercat, fiindcă faţă de cele ce s’au întâmplat nu există alt termen. Avocaţii au fost puşi în neputinţă chiar dela primele desbateri de-a fi apărătorii acuza­ţilor. D-lui Grozdea i s’a imputat citirea unui text de şase rânduri, iar altul a primit un avertisment, e­­chivalent cu o isgonire din instan­ţă. Avocaţii s’au văzut în faţa unei atmosfere, care îi punea pe ei în­săşi în postură de acuzaţi. Şi bineînţeles, apărătorii neputând suporta originalitatea juridică s’au retras, lăsând ca procesul să de­curgă fără apărători. D-nii Ferrucei, Grozdea şi ceilalţi avocaţi au depus un protest pe masa preşedintelui, iar al doilea l-au înaintat baroului clujan N’am vrea să facem acestei poves­tiri nici un comentar, căci faptele sunt atât de concludente încât nu mai au nevoie de adăugiri. Totuşi se impune două întrebări. Care din gravii jurişti îşi va lua sarcina să justifice opiniei mondiale proceda­rea din capitala Ardealului căci de­­sigur iflidieiii nu va putea opri pe d. Ferrucei să povestească la Paris şi în Franţa ineditul in materie de jus­tiţie de pe malurile Someşului? Apoi care maestru al dreptului va fi în stare să convingă peste hotare o asociaţie internaţională cu sute de mii de membrii şi cu o autoritate formidabilă pe întreg continentul nostru, că la Cluj nu s’a petrecut nimic straniu şi totul a decurs in logica justiţiei? V. Munteanu — „.1^— .1»—M Carnetul meu FRANCOFILA ROMÂNILOR Darea de­ seamă apărută în ziarele noa­stre, asupra comemorării lui Pasteur, care a avut loc acum două zile la So­cietatea română de chirurgie, se încheie cu frazele ce urmează: ,Toate comu­nicările au fost rostite in limba fran­ceză. Aveai impresia că asişti la o şe­dinţă a unei societăţi franceze de chi­rurgie“. Iată un motiv, am putea spune ho­­tărîtor, care explică sentimentele de francofilie ale românilor. Iubim Franţa şi avem calde simpatii pentru poporul francez intre altele, sau, mai ales, pen­tru faptul că prima limbă, pe care o învăţăm după limba noastră maternă, este limba franceză, tot aşa cum litera­tura franceză e aceea care nu e mai bine cunoscută şi pe care o citim cu un sentiment de o deosebită predilecţie. Ba chiar in direcţia aceasta sunt ro­mâni — astăzi puţini la număr — cari merg mai departe decât s-ar cuveni şi ar fi drept să meargă. Sunt anume ro­mâni, cari cunosc mai bine limbă fran­ceză decât limba română şi sunt mai la curent cu producţiile literaturei franceze, decât cu acelea în limba ro­mână. Românii aceştia — caz care nu cred să se întâlnească la alte popoare — vorbesc între dânşii de preferinţă în limba franceză. Şi de­sigur, nu-ţi poţi opri un zâmbet şi un gest de mirare, când auzi vorbind franţuzeşte români — în privinţa aceasta sexul frumos face dovadă de mai mult zel — cari sunt departe de a poseda limba franceză, cu eleganţa frazei ei, cu nuanţele şi subti­lităţile ei. Dar fenomenul, pe care îl relevăm, nu mai poate fi calificat ca francofilie, ci ca­m puţin recomandabilă franco­­manie. Intorcându-ne însă la chestiunea în sine, că nu există, că nu se concepe un intelectual român, care să nu cunoască limba franceză, constatăm că unii scriu impecabil şi o vorbesc cu o măestrie şi cu o eleganţă, apreciate de francezii înşişi. Şi cu toate dificultăţile greu de biruit pentru un ne-francez, pe care le pre-, zintă pronunţarea exactă a acestei limbi, sunt totuşi destui români, pe cari, auzindu-i cum vorbesc i-ai lua drept francezi autentici. Insă şi aceia dintre intelectualii ro­mâni, cari nu şi-au însuşit-o într-un grad de atâta perfecţie, o cunosc to­tuşi în­deajuns, ca să se poată folosi de ea şi să poată gusta şi aprecia pro­ducţiile ştiinţei şi literaturei franceze. E adevărat că şi în celelalte state din Orient, bunăoară, în statele Penin­sulei Balcanice, cunoaşterea limbei franceze este destul de răspândită însă într'o măsură incomparabil mai mică de cum e cazul cu România. Din faptul acesta se desprinde şi o­ concluzie cu caracter general: cu cât cunoşti mai bine limba și literatura unui popor, cu atât prinzi simpatii mai mari pentru poporul acela. Solitar Anul începe simpatic. Ianuarie ne aduce la Fundaţia Dalles o mână de tineri. Nu ştiu dacă putem socoti în­tre dânşii pe d. George Catargi. Pic­tura sa vetustă, cu demodate vo­luptăţi, ne aminteşte mai degrabă pe unii supravieţuitori ai Tinerimii artistice. Ne vom ocupa de aceea în primul rând de d. R. Iosif, care merită fără îndoială această fa­voare. •AF Fizionomia artistică a d-lui R. Io­sif este interesantă. In acest veac al pripelii şi al vitezei, d-sa ne aduce un exemplu de cadru şi de metodă. In vreme ce o seamă de debutanţi intră în pictură pe fereastră, ofe­rindu-ne cu generozitate îndrăzne­lile lor, Iosif s-a trudit şi dincolo de şcoală să-şi ferească o tehnică. Am urmărit expoziţiile sale de desenuri gravate, cu sentimentul că ne aflăm în faţa unei voinţe stăruitoare. Ex­poziţia de acum, închinată în prin­cipal picturii în ulei, ne face să pri­cepem şi vocaţia de pictor a d-lui Iosif. Am relevat de anul trecut însuşi­rile paletei sale. Privind peisagiile expuse acum la Dalles, trebue să re­cunoaştem într’însele un mod de ex­presie destul de viguros şi de per­sonal. Originalitatea d-lui Iosif nu stă în interpretarea formelor. Pentru d-sa, realitatea intră în plastică cu toate drepturile sale. Desenul, în care s’a ap­licat stăruitor, l-a învățat să dea liniilor și planurilor locul pe care trebue să-l aibă în această artă de reprezentare. Ceea ce nu vedeam însă destul de bine în desenurile d-lui Iosif şi ceia ce desluşim acum în peisagiile în ulei, este calitatea sen­sibilităţii sale. Executând corect în desenul gra­vat, dar fără elan, d. Iosif ne aduce în pictură o notă de emoţie intimă şi de participare fără rezerve la spectacolul pe care ni-l înfăţişează. Peisagiile sale, văzute simplu de un ochi, care ştie să lepede acceso­riul, sunt redate cu căldură, în cea mai potrivită atmosferă. Tonalita­tea de bază, care este de obicei ver­dele cu toate inflexiunile aşa de fe­lurite, este excelent armonizată fără contraste strigătoare, ci dimpotrivă cu un simţ deosebit al acordurilor durabile. Expoziţia aceasta înseamnă un pas înainte în cariera artistului, şi îl notăm bucuroşi. Semnalăm cu aceiaş plăcere ex­poziţia de debut a pictorului D. Bâşcu. Avem, deoparte, peisagii luminoase pictate larg,­­ reprezentând unele aspecte ale Balcicului — câteva flori şi naturi moarte, de aceiaş calitate; iar de partea cealaltă două mari peisagii bretone, în jurul cărora se grupează două interioruri de mină şi mai multe privelişti cu motive din Balele, care par toate eşite dintr’o altă paletă şi ne aduc o viziune pic­turală cu totul deosebită. Acest contrast, vroit sau ba, poate lăsa impresia că pictorul nu este încă fixat asupra unei concepţii de artă. De fapt ne găsim în faţa unei evo­luţii pe care apropierea acestor pânze din epoci diferite o face să apară ca prea tranşantă. Peisagiile bretone, şi tot grupul de pânze mai întunecate din jurul lor sunt lucrări mai vechi (1931— 1933). Factura lor conştiincioasă este impregnată de influenţe de şcoală. Totuşi ele nu­ sunt banale şi d. Bâşcu isbuteşte de la început să picteze frumos, cu grijă pentru de­sen şi culoare. Lucrările sale mai noui, care dau tonalitatea expoziţiei, ne aduc ceva (Citiți continuarea în pagina II-a) M­II, FORME, CULORI EXPOZ­IŢIILE de EUGEN CRĂCIUN R. Iosif­ Râşcu-Sorin Ionescu-Lena Constante- G. Catargi- Bedri Rabini * CHESTIA ZILEI Jucăria Rei­chswehr-ului .Heil Hitler Made in Germania Frământările din Albania Ştirile sosite despre evenimen­tele ce se desfăşoară actual­mente în Albania, sunt confuze, deseori chiar contradictorii. Gu­vernul de la Tirana, de exemplu, afirmă că e stăpân pe situaţie şi că liniştea domneşte in ţară, pe când inforimaţiile ce se primesc din alte surse prezintă lucrurile intr’o lumină cu totul diferită. După aceste informaţiunii, Alba­nia ar fi în plină revoluţie. In aceiaşi chestiune ni s’a a­­dus pe ziua de ieri la redacţie un comunicat semnat de „Comite­tul emigranţilor albanezi”. Lă­murim că emigranţii albanezi sunt aceia cari au scăpat prin fugă de prigoana deslănţuită îm­potriva lor de către regimul mo­narhic al regelui Ahmed Zogu. In comunicatul, destul de lung, nu se dau ceva informaţii noul care să facă lumină asupra ac­tualei situaţii din Albania. Este totuşi interesant, de­oare­ce lămuririle ce cuprinde, ajută la o înţelegere mai bună şi mai exactă a evenimentelor de astăzi şi la cunoaşterea cauzelor pen­tru care în Albania nu s’a putut realiza o stare de lucruri nor­mală şi mai ales stabilă. Aceste cauze sunt de două ca­tegorii: politice şi economice. Cauze politice: instalarea regi­mului monarhic în Albania, re­gim precedat de forma de gu­vernământ republicană, s’a pro­dus printr’un act revoluţionar şi o lovitură de stat. Aşa, regele Ahmed Zogu, care mai înainte, fusese ministru de interne, năvăleşte în Albania cu forţe recrutate în Iugoslavia, pune mâna pe putere şi la Înce­putul anului 1925 se­ alege ca preşedinte de republică, pe o pe­rioadă de şapte ani. Insă, trei ani mai târziu, mo­difică sau, mai exact, înlătură Constituţia republicană şi se proclamă rege pe viaţă. In limba albaneză pentru cuvântul „rege” este cuvântul „mbret”, ceea ce înseamnă „împărat”, de­oarece „mbret” este o abreviaţiune al­terată a cuvântului latin „impe­­rator”. Dar odată cu proclamarea mo­narhiei, se restrâng, uneori până la desfiinţare totală, libertăţile publice şi se porneşte o prigoană aspră împotriva elementelor li­berale şi cu convingeri republi­cane. Intervin şi alte elemente de complicaţie. In Albania este — vorbim numai de albanezi, fără minorităţile etnice română şi greacă — o majoritate mahome­dană şi o minoritate creştină, compusă din ortodoxi şi catolici, aceştia din urmă în număr mai mic. In comparaţie cu massa mahomedanilor, creştinii din Al­bania sunt mai înaintaţi în cul­tură, mai accesibili civilizaţiei şi programului, ba au relativ şi o situaţie economică mai bună. La mahomedanii albanezi, a­­nalfabetismu­l este mai profund, sărăcia ţăranilor mai mare şi fa­natismul mai accentuat. De altfel, albanezii mahome­dani stau sub ascultarea şi ordi­nele şefilor, nişte bei feudali, cari stăpânesc pământul, pe când ţăranul continuă a fi iobag. Beilor, adică seniorilor feudali, nu le convin reformele liberale cu caracter politic şi cu atât mai puţin cu caracter economic, cum ar fi, de pildă, o reformă agrară, de pe urma căreia moşiile lor să fie împărţite la ţăranii, cari le muncesc. Aşa fiind, ei sunt partizanii unui regim monarhic cu tendinţe absolutiste şi... obscurantiste. Actualului regim i se mai im­pută că a lipisit bugetul ţării—un buget foarte redus — pentru­ în­treţinerea partizanilor şi că n’a făcut aproape nimic pentru des­­voltarea economică şi pentru lucrări, care se impuneau de ur­genţă. De pildă, pentru comba­terea malariei, care face în Al­bania adevărate ravagii. Iată deci cauze politice şi e­­conomice, care explică situaţia nestabilă şi desele mişcări revo­luţionare, al căror teatru este Albania. N. Batzaria

Next