Adevěrul, iunie 1935 (Anul 49, nr. 15756-15780)

1935-06-01 / nr. 15756

ANUL *9—No. 15.156 8 pagini Sâmbătă 1 Iunie 1935 .TORI AL. V. BEXDIMAN CONST. MILLER------------------------------------------------------. . -----------------------------------------1--------------------------------..................... . .. . . ........... ....1-------------------------------------------, ' abonamente j *po iei pe 3 luni dublu 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile ( Sărindar ) Mo. 5— Y-—’9 | TELEFOANE 5 st râmată tea'83-84-33 1 750 Iei pe un an [ - V lei pe 6 luni T Centrala: 3-84-30. 1888—1897 1897—1926 La ultima consfătuire economico financiară, tonul a fost foarte ridicat. Mai bine erau ridicate cursurile... Pregătirea invăţătorimei! Este în adevăr impresionant, ba liar alarmant numărul neobişnuit de mare de învăţători, cari au căzut la ultimele examene de definitivat. Sunt, de pildă, judeţe unde numărul învăţătorilor, respinşi în deosebi la proba scrisă, trece de 80 la sută. Nici în anii în care examenele de bacalaureat au dat rezultatele cele mai rele, nu s’a ajuns la astfel de proporţii dezastruoase. Dar nu mai puţin impresionantă şi tot atât de alarmantă este întâmpinarea publicată de d. D. V. Toni, energicul preşedinte al Asociaţiei generale a învăţătorilor”, în legătură cu rezultatele ce am semnalat mai sus. D. Toni cere anularea examenelor şi fixarea de alte examene, încheind cu declaraţia făcută de la înălţimea autorităţii ce-i conferă locul ce ocupă, că nu se va da înapoi, până ce nedreptatea făcută invăţătorimei nu va fi înlăturată. E o declaraţie care îndreptăţeşte credinţa că ne putem aştepta la frământări şi agitaţiuni în sânul învăţătorimei pe chestiunea examenelor de definitivat de care ne ocupăm. Căror cauze se datoreşte însă numărul aşa de enorm de învăţători căzuţi la aceste examene? Acestei întrebări, d. Toni îi răspunde precum urmează: „Comisiile şi ministerul instrucţiunii — scrie d-sa în întâmpinare — socotesc că acest rezultat se datoreşte nepregătirei candidaţilor. Noi credem altfel. Pentru o parte dii cei respinşi, pentru o minoritate, s’ar putea admite explicaţia dată de comisie şi minister, dar pentru imensa majoritate a celor căzuţi, nu!”. După credinţa d-lui Toni, cauzele reale ar fi de altă natură. Comisiile n’ar fi fost numite în conformitate cu legea, lucrarea scrisă n’ar fi fost potrivită, nu s’ar fi procedat la fel de către toate comisiile la darea acestei lucrări. La examenul oral nu s’ar fi cercetat în chip serios cunoştinţele candidaţilor, ci li s’ar fi cerut să răspundă la chestiuni fără importanţă şi care erau numai în funcţie de memorie. In enumerarea cauzelor, care ar fi influenţat rezultatele examenelor, d. Toni adaugă textual: „N’a lipsit nici de astă dată influenţa politică. Datorită acestui fapt, au fost respinşi învăţători meritoşi şi vrednici şi admişi unii cu desăvârşire slabi şi nepregătiţi”. Din această din urmă declaraţie mai desprindem şi faptul că, chiar printre cei 20 la sută admişi, se găsesc unii, cari nu meritau aceasta — atâta ar fi fost de slabi şi nepregătiţi. Dacă întâmpinarea d-lui Toni s-ar fi limitat la constatările şi învinuirile ce am enumărat, ar fi rămas cel puţin impresiunea că în ansamblul lor, învăţătorii, cari au vrut să-şi treacă examenele de definitivat posedă cultura şi pregătirea necesară, dar că au fost victima unei serii de nedreptăţi. Insă, din unele întrebări pe care tot d-sa le formulează în cuprinsul întâmpinării sale reiese, că şi pregătirea şi cultura invăţătorimei prezintă destule puncte slabe. Aşa, sub forma de întrebări, d. Ţoni constată ca din şcoalele normale es multe, elemente insuficient formate, din cauză că aceste şcoale sunt lipsite de o bună organizare şi de un corp didactic special pregătit. Mai constată că admiterea în aceste şcoale, promovarea din clasă în clasă, precum şi examenul pentru diploma de capacitate se fac cu o uşurinţă condamnabilă. Tot aşa cum constată, între altele, că din cauza salariului de mizerie învăţătorii nu se pot îngriji de cultura lor intelectuală, că au uitat şi ceea ce învăţaseră şi că li s’a măcinat entuziasmul pentru carieră. Aceste din urmă constatări pun în lumină o problemă mai importantă şi cu caracter de permanenţă: problema pregătirei şi culturei corpului învăţătoresc. Este o problemă asupra căreia ne rezervăm să revenim. N. Batzaria NĂZBÂTII ■#£'.—& ——- - ■ " .... CA CHESTIE... D. Tătărescu a spus că — dacă va fi nevoe — va ținea mai multe consilii de miniștri pe zi. Nevoe — nu... dar așa, ca chestie... . .. Kix Atitudinea Italiei în conflictul cu Abisinia, a provocat la un moment dat o adevărată criză pentru prestigiul Societăţii Naţiunilor. Refuzul d-lui Mussolini de a accepta intervenţia Consiliului pentru examinarea şi soluţionarea unui incident, prezentat Genevei prin plângerea formală a Abisiniei, a creiat momente de panică şi de serioasă indispoziţie. Abisinia, ca oricare alt stat membru al Societăţii Naţiunilor, avea dreptul să recurgă la protecţia acestei instituţiuni, respectând în mod riguros dispoziţiunile foarte clare ale articolului 15 din pactul fundamental. Se găsea în joc principiul dacă într’adevăr instituţia de la Geneva este egală pentru toată lumea şi dacă este în măsură să-şi îndeplinească rolul de arbitru pacificator în conflictele dintre membri, sau nu. Societatea Naţiunilor prin statutul ei prin spiritul său de funcţionare era un for internaţional superior, în faţa căruia oricare membru putea să-şi prezinte plângerile sale, să le dezvolte, să-şi expue punctele de vedere şi la sfârşit să ceară intervenţii morale de aşa natură, încă să se facă dreptate. Italia a încercat să abată Liga de la această misiune şi tradiţie a ei. Prezentînd Abisinia ca o ţară cu totul inferioară din punctul de vedere al civilizaţiei şi punând împotriva ei în cumpănă importanţa Italiei în concertul internaţional, şi chiar la conducerea Societăţii Naţiunilor, a pretins să i se lase mână liberă ca să poată sta în faţa Abisiniei ca o mare putere modernă şi bine organizată în faţa unei ţări mai mici, care urma să se piece argumentului de forţă. Dar oricât de puternică este Italia şi oricât de mare este rolul ei în acest moment în treburile europene, a trebuit să se aplece în faţa Consiliului Societăţii Naţiunilor şi să accepte principial dreptul acesteia de a se pronunţa ca o instanţă internaţională şi ca judecător în conflictul dintre Abisinia şi Italia, urmând, pe baza plângerii abisiniene, toată procedura obicinuită în asemenea cazuri. Astfel, a fost nu numai salvat, dar cu adevărat sporit prestigiul înaltului areopag de la Geneva. Subliniem faptul acesta important, pentru că Geneva se prezintă ca o garanţie de stabilitate şi de pace, în momente internaţionale destul de dificile. In Iugoslavia criza de guvern continuă şi se aşteaptă cu nerăbdare soluţia unui guvern, care să opereze destinderea internă absolut necesară şi să reprezinte intr’adevăr ţara întreagă, înăuntru şi în afară; în Cehoslovacia recentele alegeri generale au dus la reuşita neaşteptat de mare a curentului hitlerist între germanii din acea ţară; în Franţa se aşteaptă din oră în oră demisia cabinetului Flandin; la Londra se vorbeşte cu stăruinţă despre urgenţa unei remanieri a cabinetului actual, iar Polonia, prin moartea mareşalului Pilsudsky, a rămas oarecum dezorientată şi reprezintă un mare punct de întrebare, mai ales în ce priveşte viitoarea orientare politică a Varşoviei în treburile ei internaţionale. Este evident că nu e vorba decât de fenomene trecătoare şi nici unul dintre ele nu prezintă vreun caracter de specială îngrijorare. Totuşi însă, asemenea vremuri de nesiguranţă şi de zbucium intern pot să ascundă primejdii destul de serioase. Şi credem că aşa s’ar şi întâmpla, dacă n’am fi sub oblăduirea morală a înaltei instituţiuni dela Geneva, care în 16 ani de activitate a ştiut să realizeze o nouă etică internaţională şi să infiltreze în viaţa popoarelor principii şi idei noi. Până la toamnă toate crizele acestea parţiale şi mărunte vor fi soluţionate. Şi astfel la culesul viilor se vor putea culege şi roadele activităţii diplomatice intense, care se desfăşoară dealungul şi dealatul Europei, cu scopul de a creia garanţii cât mai solide şi mai efective pentru asigurarea păcii. Discursul ameninţător şi perfid al cancelarului Hitler, ameninţător pentru Rusia Sovietelor şi pentru Austria, şi perfid faţă de Franţa prin ademenirile prezentate mieros opiniei publice engleze, şi ambiţiei d-lui Mussolini, nu va reuşi să modifice în nici o privinţă situaţia internaţională a continentului şi nu poate reuşi pentru că nn negocierile des repetate ,la Geneva, direct între oamenii de stat conducători, toate problemele mari internaţionale sunt lămurite , în modul cel mai amănunţit şi pătrund sub formă de realităţi în directivele fiecăruia în ce priveşte politica internaţională. Alianţa militară între Franţa şi Rusia Sovietelor rămâne actul efectiv al operei de organizare a păcii: pregătirea tehnică formidabilă a Rusiei Sovietice, deservită de un rezervor uman infinit, alături de eroismul conştient al Franţei, ridică bariera cea mai formidabilă în faţa oricărui gest de ameninţare al imperialismului naţional-socialist. Iar pentru Italia garantarea independenţei austriace rămâne problema esenţială în politica ei europeană, ceea ce înseamnă că pentru Italia colaborarea reală, permanentă şi sinceră cu Franţa este un imperativ de care nu se mai poate degaja, dacă nu vrea d. Mussolini să lucreze deadreptul împotriva intereselor superioare ale ţării sale. Iar Anglia, răspunzând îmbierilor curtenitoare ale cancelarului a anunţat triplarea forţelor sale aeriene în timpul cel mai scurt, afirmând încă odată ataşamentul neştirbit al imperiului britanic faţă deangajamentele luate prin acordul franco-englez de la Londra. In aceste condiţiuni putem aştepta în linişte desfăşurarea negocierilor diplomatice în ce priveşte stabilizarea definitivă a păcii în bazinul dunărean, conform principiilor cuprinse în protocoalele dela Roma dintre d-nii Laval şi Mussolini. Ceeace nu s’a putut realiza altminteri prin recentele negocieri dela Geneva, se va desăvârşi fără îndoială până la toamnă, sub imperativul acestui cadru internaţional precis şi ferm, pe care l-am schiţat mai sus. L. P. Nasta Situaţia Genevei după sesiunea de Mai Glose politice... DEOSEBIREA Se pretinde că acordul comercial cu Germania ar cuprinde şi o anexă, rămasă secretă. Nu credem că aserţiunea aceasta, care a fost relevată şi în presa străină şi în cea de la Bucureşti, corespunde adevărului. Convenţia cuprinde prea multe, ca să mai fi fost loc şi pentru codicele secrete. Dovada că cuprinde prea multe, rezultă din ceia ce zilnic se relevă ca dăunător intereselor româneşti, dispoziţii ce au fost totuşi admise de către cei care au tratat convenţia. Astfel, un corespondent ocazional, referîndu-se la comentariile pe care le facem de două zile acordului, ne scrie între altele: „îmi permit să vă atrag atenţia asupra deosebirei de tratament lipsit de orice reciprocitate, a cetăţenilor români faţă de cetăţenii germani. Pe când aceştia din urmă domiciliaţi in România, au dreptul conform art. 10 al. 7, să transfere din contul C. al Băncei Naţionale toate veniturile (dobânzi, chirii, arenzi,etc.) a investiţiunilor germane in România, ca împrumuturi, credite bancare, acţiuni, părţi sociale, proprietăţi imobiliare, urbane şi rurale şi alte asemănătoare, — pentru Românii, care ar poseda venituri sau bunuri in Germania, nu se prevede nimic"... Această nesocotire a intereselor supuşilor români aflaţi în Germania, este, incontestabil, curioasă. Era doar elementar să se aibă în vedere principiul reciprocităţii. Corespondentul nostru ne roagă să ne sesizăm de această curioasă întâmplare. Iată-ne, ne-am executat. Rămâne de văzut însă de ce, delegaţii noştri în tratativele cu Germania, nu s-au sesizat la timp şi, mai cu seamă dacă vor mai putea face ceva, sesizându-se acum. MIRARE „Viitorul” se miră că oficiosul naţional-ţărănesc are cuvinte aspre la adresa d-lui C. Angelescu, până eri membru important al partidului condus de d. Mihalache. De când există ţara românească astfel de lucruri nu s’au mai văzut, întotdeauna cei cari s’au despărţit politiceşte au făcut acest lucru în cadrul celei mai perfecte eleganţe. Partidul liberal, atunci când a avut neşansa să se producă o dizidenţă, n’a cunoscut nici el, polemici, atacuri personale sau violenţe! „Viitorul’’ are deci dreptate să se mire! Tot astfel „Neamul Românesc’’ se miră şi el. La Chişinău, pentru a face să vie cât mai multă lume la adunarea naţional-ţărănistă, s’ar fi anunţat că vine şi Vodă leu întrunire. Informaţia în sine este vădit inventată. ,,Neamul Românesc’* o crede însă adevărată, — şi se miră şi el. Se miră fiindcă de când există ţara românească nu s’a văzut amestecul numelui regelui în propaganda partidelor. Nu s’au produs nici manifeste, în care numele regelui era pus în fruntea prozei de partid. Nu s’au făcut nici declaraţii în care să se pue în cauză persoana regelui. Nu s’a vorbit nici de voturi cari, dacă se dau pentru partid, se dau şi pentru rege. Nimic din toate acestea! Pentru prima dată cei de la Chişinău au făcut această faptă oribilă! Şi ziarul d-lui Iorga se miră, deci, cu drept cuvânt! Sever PRIMEJDIA In articolul d-sale de ieri, d. prof. N. Iorga zugrăveşte impresionant primejdia Germaniei hitleriste: „Din când în când, spune d. Iorga, peste valurile de pacifism pe care le prind staţiile de radio, se aude huruitul maşinilor, care în Germania pregătesc un armament „pus la punct“, cu toate descoperirile ştiinţei, care nu se lucrează, desigur, pentru a figura într’o strălucită paradăi. In clipa aceasta, când atâţi oameni politici de dreapta — rătăciţi de ură şi patimă, mânaţi de mărunte considerente de politică internă, — proclamă pacifismul german; când o propagandă germanofilă se insinuiază în fiecare zi tot mai stăruitor; când atâţia convertiţi peste noapte se entuziasmează în faţa ultimelor declaraţii ale lui Hitler, — e bine că d. prof. N. Iorga, cu marele d-sale prestigiu, dă alarma şi cheamă la realitate întreaga lume românească. Cu sau fără voia huliganilor bucureşteni, care se cred datori să facă apologia huliganismului german, la Berlin se pregăteşte războiul de mâine. Şi războiul accesta nu va putea fi îndreptat decât împotriva învingătorilor de ieri, împotriva Franţei, Poloniei şi mai ales, împotriva noastră. Că propaganda germană se strecoară, acum ca şi în 1914-1916, pe lângă ziduri, sub exact aceleaşi forme ca şi atunci, — lucrul e foarte firesc. Atunci, neavând experienţa de azi, au putut fi unii cari să cadă victime ale acestei propagande. Acum, o asemenea greșală nu-și mai poate găsi nicio scuză. Să nu se mai repete deci, erorile de atunci, cari — în vremea războiului — ne-au costat atât de mult, pe care le-am plătit atât de dureros. Primejdia de la Berlin este cunoscută, împotriva ei trebue să se încordeze toate puterile noastre, cu conştiinţa limpede că avem să apărăm, că trebue să apărăm dreptatea dobândită cu jertflre în războiul din urmă. T. L. Am avut prilejul să stau de vorbă cu câteva din personalităţile străine care ne-au vizitat de curând. Rareori mi-a fost dat să întâlnesc un entuziasm, un elogiu mai unanim decât acel întrunit de înfăţişările şi realizările ultime ale Bucureştilor. Demult, de pe vremea unor preumblări în crepuscul şi în poezie, cu criticul-poet E. Lovinescu, cunoşteam farmecul fără de seamăn al acelei grădini minune care e Cişmigiul, în centrul cel mai viu al marelui oraş. Puţine capitale străine s’ar pute făli cu prezenţa în inima lor de vitet a unui parc de adâncimea în spaţiu şi în mireasmă, a Cişmigiului. M’am gândit deseori că un poet va veni pentru a cânta acest Cişmigiu şi acest oraş care, oricâte incertitudini va mai fi având încă, posedă un ritm, o culoare, un azur de grădini şi de anotimpuri cari îi sunt propriii. Poetul acesta n’a venit încă. Va veni desigur. Dar până atunci mi-a fost dat să aud cuvintele de încântare — şi care erau departe de a fi simple formule de politeţe, —a numeroşi ziarişti şi demnitari străini, uimiţi de a găsi — la atâta distanţă de marile centre apusene — o întocmire citadină căreia nici un alt termen de comparaţie să nu i se potrivească mai bine decât Parisul. Şi, în adevăr, e o mişcare, o lumină puternică a străzilor e mai ales o dragoste de viaţă care îl primeşte pe străin, de pe peronul gării de Nord şi îl însoţeşte poate până dincolo de hotare. Sunt acestea, calităţi, ca şi parcurile, ca şi cele câteva bulevarde cu respiraţie largă ca şi viaţa nocturnă, care îl pot reţine pe străin. O vizită a Bucureştilor, e oarecum o lecţie de optimism. Prea erau calde cuvintele de laudă ca să nu mă bucure, ca să nu le simt zvâcnind adevărate. E ceea ce i-a făcut pe aceeaşi vizitatori să se încumete de a-mi face şi o dojana. Nici un alt oraş din lume nu li s’a părut mai sgomotos decât Bucureştii. Şi la nimic altceva nu se gândeau prietenii noştri decât la asurzitoarele claxoane de automobile. In alte părţi se duce o luptă acerbă împotriva sgomotului. La Paris, la Londra, la Berlin, claxonarea în timpul nopţii e interzisă. S-ar spune că la noi, conducătorii de automobile, tocmai noaptea se simt mai inspiraţi să claxoneze. Zgomotul acesta huruitor va fi fost util la începuturile automobilismului, când pietonii nu erau încă obişnuiţi cu apariţia apocaliptică a acestor maşini umblătoare. Azi educaţia citadinului e realizată. De câte ori nu trece el, asemeni unui toreador suplu, sau unui elegant îmblânzitor printre zecile boturi ale maşinilor, de a căror sfâşiere scapă cu o simplă alunecare mlădioasă, de dansator, a corpului? Automobilele ar putea azi circula şi fără huruitoare — de repros medieval — a claxoanelor. In orice caz cu mult mai puţin viet decât acel al automobilelor bucureştene. Iată cuvintele şi mustrarea, prietenilor străini, pe care le-am simţit drepte. Şi în timp ce el entuziaşti pentru frumuseţea Capitalei noastre, doriau o frumuseţe mai desăvârşită, fără zgomot, eu mă gândiam cu tristeţe la scriitorul, sau la muncitorul obosit, sau la bolnavul, prin nervii şi auzul cărora vietul acesta trece ca o tristeţe şi mai mare. Ilarie Voronca Carnetul meu Cel mai sgomotos oraş din lume Cronica literară de ŞERBAN CIOCULESCU G. Stere: Ciubăreşti, roman *) Cu „Ciubăreşti” se deschide ciclul românesc al existenţei lui Ion Răutu. Suntem în climatul moral din ultimul deceniu al veacului trecut. Să fim lămuriţi din capul locului. D. C. Stere descrie în culori întunecate civilizaţia noastră, al cărei standard scăzut îi provoacă un nestăpânit desgust, inconfort, incurie administrativă, indolenţă orientală, într’un cuvânt o serie întreagă de valori negative. încă înainte de a lua atitudine ideologică, Ion Răutu nu reuşeşte a se aclimatiza. Venirea sa în patrie, cu jertfirea patrimoniului material şi cu un fel de emoţie sacră, se face aşadar sub auspicii sumbre. „Patria ideală” e o adiţiune de decepţii. Cea mai de seamă îi este pro*) In preajma revoluţiei. Volumul VI. Editura „Adevĕrul”, S. A. vocată emigrantului de viaţa publică a ţării. Pentru a deruta într’o oarecare măsură pe cetitori, d. C. Stere a fixat teatrul principal al sarabandei politice, într’un oraş fictiv, la poalele Ceahlăului, care chiar prin poziţie îşi revendică un aspect intermediar Iaşilor şi Bucureştilor. Aci se stabileşte Răutu, dedicându-se studiilor universitare, pentru că prin mijlocirea unei „batalamale” să-şi deschidă drum. Nu vom da pe faţă la rândul nostru o cheie lesnicioasă a persoanelor principale. De bunăseamă fiecare cititor s’a dedat acestui exerciţiu firesc de curiozitate. Autorul a desminţit — zice-se — aşa cum se obişnueşte in politică, dintr’o regulă a jocului. In parte, suntem nevoiţi totuşi a recunoaşte că d. C. Stere nu a copiat după natură, aşa fel ca desminţirea să pară cu totul gratuită. Portretele sale au un caracter îndoelnic, neasemănătoare, voit, din punct de vedere al fizicului, asemănătoare însă din punctul de vedere moral. , Dacă prin urmare portretul fizic al poetului Miron Osmani s’ar potrivi lui Eminescu, nu încape nici o îndoială că trăsăturile de caracter sunt ale lui Caragiale. Observaţia noastră divulgă un procedeu permanent, de realism sau de verism moral, aplicat unor subiecte omeneşti, ce sunt deghizate numai în trăsăturile lor fizionomistice. Realismul teoretic al d-lui C. Stere capătă o închinare practică spre şarjă şi pamflet, de câte ori este însufleţit de o puternică revulsie faţă de materialul uman. Ca toţi scriitorii politici, autorul nu e în stăpânirea unei seninătăţi ideale. Vom numi seninătatea d-sale olimpică, într’o accepţie strictă deşi inedită. Nu au fost oare înşişi olimpienii tulburaţi de patimi şi amestecaţi în treburile politiceşti ale pământenilor (un singur exemplu: Iliada, care împarte Olimpul în două, aşa cum s’a divizat Franţa în timpul afacerii Dreyfus)? Ciubăreştii d-lui C. Stere sunt un cazan de patimi politice. Specificul agorei acesteia este interresul material, care o ia înaintea ideologiei. O altă trăsătură ca- racteristică este caracterul oarecum salonard al politicei, sau de-a dreptul de budoar. Femeile conduc câte una în fiecare tabără. Asta dă o picanterie ginecologică istoriei politicei româneşti pe care d. C. Stere a întreprins-o la începutul cărţii ca într’o nouă Ile des Pingouins a lui Anatole France, cu o ironie alimentată de o erudiţie fantezistă. Dedesupturile politicei se descurcă cu greu din dedesupturile pe atunci mai complicate ca astăzi, ale frumoaselor dame de club. In toate timpurile, de altfel, ghemuliţelor politiceşti s’a depănat din gineceu. Cronica politică a d-lui C. Stere se conduce după această observaţie, care este revelatoare. Cine i s’ar ri■ dica împotrivă, ar face dovada ignoranţei sale în câmpul filo- sofiei istoriei. Rivalităţile feminine în vederea dominaţiei politice iau adesea întorsături groteşti, dar se încheie în dramă, confirmând seriozitatea resorturilor psihice puse în mişcare de un cunoscător al omului. D. c. Stere vehiculează în romanul d-sale un mare număr de personaje, din impulsul statornic către pictura în frescă, al romancierilor sociali. „Ciubăreştii” sunt, sub acest raport, zugrăvirea politică cea mai întinsă din câte s’au încercat până astăzi la noi. Se va cere în mod ineficace imparţialitatea totală, — ceiace ar echivala cu absenţa preocupărilor sociale şi etice, — unui pictor de temperament ideologic, așa cum este d. C. Stere. Urile d-sale sunt totdeauna determinate de convingeri pasionate. D-sa nu are antipatii personale, dar asociază strâns repulsia omului, de combaterea ideii. Luptător de rasă, autorul nu disjunge niciodată individul, de ideea pe care o reprezintă. Ideea contra căreia porneşte în cruciadă, e înfăţişată printr-o îngroşare imaginativă, în exponenţii săi omeneşti, ce par a se încorpora unor adevăraţi monştri trupeşti şi morali. Verificarea complexului politic-social românesc de mai acum patru decenii, este pentru d. C. NOTE VORBIND de situaţia economică, examinată de membrii guvernului şi de Banca Naţională, — d. Tătărescu a spus: „Periodic, punem termometrul în vas”... Curat vas! „ACUM examinăm, — a declarat primul ministru, — şi vom vedea ce va ieşi”. ....Ceia ce a mai ieşit. UN membru al delegaţiei economice ar fi strigat unui coleg: „Am să-ţi spun eu cine eşti”. Parcă el nu ştie, ca şi ceilalţi membri....*■ IN cadrul „Lunii Bucureştilor” se premiază soţii cu cei mai mulţi copii. Nu pur şi simplu soţii ? li SE face o expoziţie de câini ciobăneşti. ■Altădată aveam oi multe şi frumoase. Acum facem expoziţii de câini.... * # NAŢIONAL-TARANIŞTII spun că ceiace îi interesează in primul rând este.... „popularizarea programului”. Rău fac ! Asta strică mult — la putere... * CHESTIA ZILEI n on n A twt *-r« 0? 1 Juj ------Azi delegaţia econontică n ’ a mai ţinut şe* dinţa... ------Săştii că lucrurile vor merge mai bine azi! Hotăririle consiliului inter-universitar de Prof. ION ZAMFIRESCU "Consiliul inter-universitarşi-a încheiat lucrările ,iar hotăririle lui au fost date publicităţii. De astă dată, asupra lor a fost aţintită, cu interes neasemănat mai mare ca până acum, atenţia întregei opinii publice. Problema vieţii studenţeşti se află la o răscruce, pe marginea căreia se împletesc frământări caracteristice. Rezolvarea lor, desigur, nu poate fi uşoară. Nu mai este vorba de simple edictări administrative, de înteţiri regulamentare sau de măsuri provizorii, menite să restabilească un echilibru iluzoriu şi inutil; dimpotrivă, se pune problema unor orientări noui şi de străbateri curajoase, până în inima procesului deslănţuit. Astăzi, de la aceia care au răspunderea vieţii universitare şi care ţin în mâna lor cheia problemei studenţeşti, societatea românească aşteaptă aceste înţelegeri noui, adânci şi curajoase, chiar dacă pentru aceasta ar trebui să-şi impună sacrificii, în credinţele sau în drepturile lor. Din acest punct de vedere însă, desbaterile purtate zilele trecute ne lasă în suflet un sentiment apăsător de amărăciune. Avem impresia că nu s’a privit problema până în adâncurile ei şi că în intenţionalitatea intimă a acestor desbateri, au primat chestiuni de altă natură decât acelea la care ne aşteptam cu toţii. Este suficient să cităm paragraful din comunicatul dat publicităţii, referitor la chestiunea cumulului. Pentru ce aceia care l-au gândit n’au simţit nepotrivirea morală în care se situau singuri? Se vorbeşte acolo de limitarea înscrierilor in universităţi, deci de limitarea unor drepturi fireşti şi necesare ale individului. Această hotărîre apare în aceiaşi moţiune în care, un singur alineat mai departe, se cere guvernului menţinerea cumulului de catedre pentru profesori, instituţiune care, orice s’ar zice, n’are niciun alt temei decât acela al unor drepturi hotărîte arbitrar, de către oameni care au avut în mâna lor, putinţa de a-şi face, singuri, legile care le conveneau. Nu intenţionăm însă în aceste rânduri decât un popas scurt, pe marginea celei mai importante dintre hotărîrile cuprinse în comunicatul dat publicităţii: limitarea numărului de studenţi în Universităţi. Este oare aceasta măsura adevărată, menită să restabilească echilibrul vieţii universitare şi capabilă de a impune realităţii o disciplinare morală a împrejurărilor ei ? Mai întâiu, ar trebui înţeles un fapt. Nimeni nu se îndreaptă către învăţământul universitar, mai ales în clipa de faţă, de bună voe. Chiar cel mai naiv dintre naivi îşi poate da seama cu claritate, despre perspectiva de mizerie ce se deschide zi cu zi mai mult, proletariatului nostru intelectual. In realitate, procesul care ne interesează are o motivare mai adâncă decât aceea care se ventilează zilnic, cu suficienţă şi fără discernământ. Miile de studenţi care se îndreaptă anual către facultăţile noastre reprezintă un proces natural, isvorît dintr’o (Citiţi continuarea în pagina II-a) (Citiți continuarea în pa. II-a) .