Adevěrul, septembrie 1935 (Anul 49, nr. 15834-15859)

1935-09-01 / nr. 15834

FRONTUL ÎMPOTRIVA CURENTELOR DICTATORIALE Ce ne spune d. prof. Petre Andrei In continuarea anchetei noastre asupra necesităţii înjghebării unui front popular al tuturor forţelor po­litice sincer democratice, peste ba­rierele de partid, împotriva curente­lor dictatoriale, publicăm azi răs­punsul d-lui prof. Petre Andrei, dis­tinsul profesor ieşean şi unul din cei mai de seamă fruntaşi, printre tine­rii de stânga încadraţi în partidul naţional-ţărănesc. — Eu nu cred — ne-a declarat d. prof. Andrei — în posibilitatea in­stituirii unui regim de dictatură in ţara noastră. Mi-e teamă insă de încercări cari fatal ratează, dar de incercări de dictatură. Și nu cred pentru că dictatura o pot face două puteri. O poate face regele. Regele a de­clarat însă într’un interview, în mod categoric, că el este contra dictatu­rii.In afară de aceasta Suveranul nostru cu temperamentul şi cu inte­ligenţa lui, cu voinţa hotărită pe care o are, dacă nu vrea să facă dictatură, apoi desigur nu înţelege să dea nici altuia putinţa de a o f SLCG. In al doilea rând trebuie să existe dictatorul. In Italia Mussolini s’a impus tuturor conducătorilor pe cari i-a învins; guvernul De Facto era slab şi, n’a putut să-i reziste. Regele deasemeni, încât omul a cu­cerit puterea. ... In Germania Hitler organizând şi speculând anumite pasiuni şi do­rinţe ale poporului german şi-a fă­cut armată şi a cucerit puterea. Dictatura a apărut întotdeauna in funcţie de dictator. La noi nu se vede omul care să poată face aşa ceva. MASSELE POPULARE ŞI DICTA­TURA De altminteri în ţara noastră nu cred că dictatura ar fi consimţită de massele populare. Şi aceasta din două motive. Popo­rul a trăit sub regim de dictatură. Am putea spune că de secole întregi poporul român a trăit sub un ast­fel de regim, iar bogăţia şi viaţa economică ce-l transforma un rob al pământului pe ţăran, l-au făcut să simtă tot amarul unei astfel de for­me de stăpânire. Abia în ultimul timp, de la expro­priere şi votul universal, a început să simtă puţin ce înseamnă liber­tatea. Şi nu ar sacrifica-o aşa de uşor pentru a reveni la o stare an­terioară. Ideea de dictatură la noi aparţine într’adevăr numai culiselor politice. Oameni cari nu mai sunt in ritmul vremii şi cari nu se pot adapta, oa­meni pe cari încrederea populară i-a respins, vor să conducă şi să domine prin ajutorul unei autorităţi impu­se. Sub pretextul interesului general al ţării, sub pretextul declinului de­mocraţiei, ambiţioşii sau rataţii vie­ţii publice fac apologia dictaturii, invocând nevoia de autoritate care să disciplineze poporul. O DEOSEBIRE FUNDAMENTALĂ Se înţelege că democraţia nu tre­­bue confundată cu anarhia, cu des­trăbălarea, cu lipsa de autoritate. Democraţia este şi ea dirijată, dar ceia ce li dă valoare, în opoziţie fun­damentală cu dictatura, este faptul că ea se bazează pe încrederea po­porului, pe participarea tuturor la conştiinţa intereselor generale pe când dictatura pe teama poporului de câţiva. Şi când un stat ajunge să fie guvernat şi să se menţină pe teama poporului, se înţelege uşor că viaţa lui e de scurtă durată. Iată pentru ce socot periculoasă ideea de dictatură, mai ales la noi, un stat încă, tânăr, în drumul civi­lizaţiei. O REACŢIUNE A FORŢELOR DE­MOCRATICE Dar dacă ideea aceasta a dictaturii ar deveni mai primejdioasă atunci desigur că ar fi necesară o reacţiu­ne a tuturor forţelor democratice. La noi in tară însă forţele demo­cratice, într’un asemenea caz, ar trebui să se grupeze în jurul parti­dului naţional-ţărănesc care for­mează centrul cel mai rezistent şi forţa cea mai puternică de care s’ar izbi o asemenea concepţie şi în­cercare dictatorială. Aşa zisele fronturi cari se consta­tă că devin din ce in ce mai nume­roase în alte ţări — până şi în Elve­ţia s’au constituit unele fronturi, —­işi au raţinea acolo unde sunt par­tide mici sau cam de forţe egale. La noi nu este cazul similar, întrucât avem dea face cu câteva grupări cari n’au răsunet în opinia publică decât intr’o măsură redusă şi cu un mare partid democratic cum e­­ste cel naţional-ţărănesc. O ALIPIRE LA PARTIDUL NA­­TIONAL-TARǍNESC încât dacă ar fi primejdie de dic­tatură n’ar putea fi vorba de un front popular ci cel mult de o alipi­re a celorlalte grupuri democratice la partidul naţional-ţărănesc care dealtminteri poate rezista şi singur având în vedere că pe zi ce trece in ţărănime se formează tot mai mult conştiinţa că partidul naţio­nal-ţărănesc este partidul ei. Intre popularitatea noastră dela 1927-29 şi cea de acum e o diferenţă. Atunci era şi la noi un fel de mit, un curent în care intra o mare do­ză de sentiment. O noutate. Astăzi e conştiinţa organizată a ţărănimii care vede în acest partid, partidul ei. Iată pentru ce la noi în ţară nu văd primejdia unei dictaturi serioase nici elementele cari ar putea-o in­stitui, dar ştiu rezistenţa dărză pe care ar opune-o partidul nostru sprijinit pe massele ţărăneşti pen­tru care statul ţărănesc nu e un mit, ci o speranţă vie,­­ a încheiat d. Andrei declaraţiile d-sale.­­ Banchetul „fantomelor“ S’a prăbuşit o stea La banchetul „fantomelor“ dat la b­lacher la Viena, de cei doi colabora­­şi ton ai lui Paris Soir celebra actriţă , Hélène Odillon îţi continuă pore­­c, ştirea: o — Voinţa mea nestrămutată de a a mă insănăţi, mi-a susţinut vreme ji de ani de zine existența lamentabilă ii de infirmă se spovedi cu glas încet cu Hélène Odilon. Nu-mi puteam ima­­c­­gina, că, cariera mea intreruptă in plin succes era sfârșită în chip ire­­n­vocabil și că nu voi mai fi niciodată C( femeia frimoasă și adulata, care a- ij vusese Vona întreagă la picioarele m­­ei şi căreia atâţi bărbaţi de seamă­­, ii cerşeau umili favorurile. Nu eram­­ decât o artistă şi o îndrăgostită şi- ul mi părea imposibil să renunţ deo­ g»­dată şi la una şi la alta. ti Am coisultat pe toţi specialiştii, cari era» atunci la modă, am băut şi apele sicţiunilor termale care mi ţi le recomadau, am urmat tratamen- g tele de care auzeam vorbindu-se,­­ chiar şi pe cele mai absurde şi am­­ încercat toate medicamentele noi.­­ Imbun­ăţirea cea mai vagă a să­ s nătăţii îmi dădea speranţe fără ei sens, pentru ca totul să reînceapă de­­ la capă- Eram de o tenacitate ne­­d­săbuită Existenţa mea inertă era­­: totuşi ura dintre cele mai agitate n şi mai febrile, din cauza fierberii n mele Euntrice, nu Mai bine să mori, ar gândi poate & cineva Dar eu nu vream să mor. Voiam să trăiesc, să reînviu ca să mă rentorc pe scenă, să aud din­­ nou aplauzele spectatorilor, să mi- i ras din nou praful şi fardul culise­ s lor. Aveam teatrul în sânge.­­­­ecepţiile indurate nu făceau do­­r cât să-mi exalteze pasiunea frene­tică de a reveni pe scenă, dorinţă care nu mai putea fi liniştită de cei care vroiau să mă înşele spunân-­c­­u-mi: „Curând... poate că într-o a zi....“ Man hotărît să dau o reprezen- z taţii pe care în candoarea mea nu o credam că are să fie ultima. Am­­ ales o piesă în care aşi fi putut ră­­mâne culcată fără să par neverosi- t mii şi intram în scenă susţinuta­­ de director, sprijinindu-mă de doua­­ basoane. Am rezistat până la ca­­r­păt cu preţul unor eforturi drama-­r­tice Publicul, care-mi dadeam sea­­c ma că nu prea era impresionat, nu­­ mia răsplătit curajul decât cu a-­­­plaize anemice. Atitudinea rece a r f speratorilor — deşi erau foarte po­­ţ k vitioşi, — era o invitaţie de a nu­­ i ma reincerca o ademenea ispravă- t f i­­ţelesesem. M’au readus acasă s­pungând ca un copil. Florile care-­­ m umpluseră apartamentul, mi-au sprit durerea in loc să mi-o indul- 1 cescă şi aveam oribila senzaţie că a ajst la înmormântarea mea de ac- n fîţă celebră. ] SUB CONSILIU JUDICIAR ! Să nu credeţi că starea în care mă a­flam şi care mă Împiedica să stră- i icesc pe scenă sau in societate, i­­ă făcea să duc o existenţă medio- : :ră şi retrasă. Am continuat să a­­preciez luxul şi-l socoteam chiar necesar. îmi păstrasem toţi vechii , servitori şi casa mea era deschisă oricui. Datorită adulatorilor mei interesaţi eram totdeauna înconju­rată de oameni. Vechii şi sincerii mei prieteni au aflat de viaţa pe care o duceam şi mi-au făcut observaţii in legătură cu excesele p­e care le făceam, sfă­­tuindu-mă să nu mai cheltuiesc a­­tât, fiindcă uneori mi se întâmpla să duc lipsă de bani. Cel mai înfu­riat era fabricantul de piei şi cu­rele. Mi-a explicat că o avere se risipeşte mai repede decât se adună şi că-mi voi sfârşi zilele pe paie sau intr'un ospiciu, mi-a spus în fine o sumedenie­ de graţiozităţi de felul acesta, care-mi păreau tot atâtea prostii. L-am trimis să se plimbe, intor­­cându-i spatele, i-am scos limba şi m-am revoltat: trebuia oare să mă lipsesc de acest cadru de glorie, singura mângâiere ce-mi mai ră­măsese? Prietenii mei veniţi şi supăraţi, fiindcă îmi riscam averea, dând bani tinerilor să-şi cumpere cravate şi parfumuri scumpe, dându-şi sea­­ma că eram mai încăpăţânată de­­cât ei, au pornit toţi împotriva mea o acţiune infamă, al cărei mobil afectuos l-am recunoscut abea mai târziu, au făcut să fiu declarată responsabilă, adică nebună, şi au cerut să fiu pusă sub consiliu judi­­ciar. Scrâşnind din dinţi am trebuit să nă supui examenului psihiatrilor-1 :omplici, şi să le îndur interogate-1 ■iile fără ’ sfârşit. Povestea cu Gi­­rardi se repeta, însă de data aceasta mpotriva mea. M’am opus in toate puterile și am căutat pe orice cale să recapăt dreptul de a dispune sin­­gurâ de averea mea. Târindu-mă din­­tr’un tribunal într’altul, schimbân­­du-mi avocaţii cum îmi schimbam şi doctorii, uzând şi abuzând de chi­­țbuşurile procedurii, n’am izbândit nşă niciodată. In vechea noastră vienă dinainte de război, dacă nu obţineai dreptatea pe cale legală, nu aveai decât un singur mijloc spre a obţine totul şi anume să ai câteva protecţii inalte. Imitându-l până la sfârşit pe nesuferitul Girăr­ii m’am dus la rândul meu să sun la uşa d-nei Schratt. Poate, spu­neam eu, că deşi sântem în termeni leamicali, va avea milă de o cama­radă amurită şi îmi va face acelaş serviciu ca şi fostului meu soţ. CĂSĂTORII TÂRZII Demersul acesta care mi-a jicnit amorul propriu, a eşuat. Mi s’a spus că la curte avându-se în ve­dere iritarea în care mă aflam du­pă atâtea nenorociri, s-ar fi crezut fără îndoială că sunt lipsită de sim­ul critic necesar. Tutela a fost aşa­dar menţinut şi nu mi-a părut rău de îndată ce am văzut avantagiile acestei afaceri. Veniturile averii me­le care se cifra pe vremea aceea la 75.000 de coroane, mi-ar fi asigurat o existenţă onorabilă până la sfâr­şitul zilelor. O sumedenie de persoane răuvoi­toare au pretins că o ceată de aven­turieri s’au aflat multă vreme în anturajul meu. Niciodată n’am re­marcat aşa ceva. Dacă s’a strecu­rat vreunul in cercul de prieteni­e­, care-1 menţineam în jurul meu cu o îndărătnicie, cu siguranţă că s’a în­depărtat repede, căci nu am răs­puns decât atenţiei cuviincioase a tinerilor bine crescuţi. Nu era vina lor dacă aceştia se aflau în încurcă­turi băneşti. îmi incredinţau lucrul cu tact şi tot cu tact căutam să le vin in ajutor. Da, spuse Hélène Odillon fără să se ruşineze. Am iubit chiar când am fost matură şi infirmă. Inima, ce să faci, nu se îndreaptă. Ba am făcut lucruri şi mai rele: m’am re­căsătorit de două ori şi am fost con­dusă la primărie în trăsurica mea de paralitică. Soţii erau tineri, care de bună seamă nu erau de o vârstă cu mine. Atmosfera fermecătoare şi voluptoasă a Vienei imperiale, spu­se Héthie Odillon în chip de scuză, făceau imposibil unei femei ca mi­ne, afară de cazul când ar fi voit să moară de disperare, să trăiască fără dragoste. O femee ca Hélène Odillon care este un amestec demodat de mare actriță, curtizană şi fetiță nu ar fi putut rezista în alt mediu. Viena a fost pana la razaoiu muma capita­lă a Europei, care prin spiritul, mo­ravurile și lipsa ei de griji a imitat cel mai mult Parisul de pe vremea celui de al doilea imperiu, cu sin­gura diferenţă că valsul era înlocuit atunci cu melodiile lui Offenbach. Hélène Odillon a încarnat cel mai bine epoca, astfel că povestirea ei ar­e şi un oarecare interes istoric. — Obsedată de amintirea epocei­­ mele de glorie, conchise ea, n’am­­ renunţat la nimic înainte de prăbu­şirea renumelui meu, a tronului, a imperiului şi a averii mele. PRĂBUŞIREA Inflaţia m‘a ruinat. Dela­ o zi la alta am rămas fără un ban. Vânza­rea bijuteriilor mele şi ele seches­trate, mi-a îngăduit să mai rezist câtăva vreme. Ultimii mei prieteni, spre a mă feri de ruşinea de a cerşi mila publică, au cotizat între ei şi mi-au dat posibilitatea să intru ca pensionară a azilului de bătrâni din Baden. Fără îndoială că au fost dră­guţi cu mine, dar n’o să le iert ni­ciodată cruzimea cu care mi-au re­fuzat sprijinul, când am cerut tri­bunalului să-mi dea măcar pentru o zi bijuteriile, înainte de a fi vân­­­­dute. Aş fi dorit să le mai port o sin­gură dată, să mă fotografiez împo­dobită cu ele in ultima mea rochie frumoasă, numai spre a păstra o a­­mintire palpabilă a trecutului meu.­­ Această ultimă bucurie nu mi-a fost­­ acordată şi vreme îndelungată am ■ fost foarte tristă. N’aş mai fi dorit ■ decât acest lucru, suspină copilăreşte , Hélène Odillon, închizând ochii. Povestea a ostenit-o şi a aţipit­­ curând.­­ Se apropia ora cinci dimineaţa şi­­ înainte de a ridica şedinţa, am mai­­ stat să-l ascultăm pe poliţistul cu ja faţa întunecată, care după ce a în- J depărtat lucrurile din faţa sa, a­­ deschis un voluminos dosar pe care-l răsfoiește cu degetul umezit. — Aveți cuvântul, ii spuse baro­­­­nul. i 18 —m !! Citiţi: s MORTELLI, ROMANUL 2 J0M CLOWN de H. HULL ~ MILION AU Şl CLOWN. MORTELLI EXECUTOR AL UNEI MISIUNI DE DREPTATE MORTELLI MARTIR Şl RĂZBUNĂTOR. ZBUCIUMUL, DRAGOS­TEA ŞI SFÂRŞITUL UNUI CLOWN Apărut în excelenta colecţie „ROMANELE CAPTIVANTE“ I­­ volumul No. 20 1260 pagini 1 2 lei 1 CARTE BUNĂ ŞI EFIM­A „Noua colecţie de nu­vele". Pasionale, sociale, de acţiune, de humor. 1.O romane complecte 320 pagini 20 lei si MINISTERUL JUSTIŢIEI Direcţiunea judiciară D. Iancu Smilovici, născut la 18 Mai 1906 in comuna Drăguşeni, jud. Vaslui, domiciliat in Bucureşti, str. Labirint No. 57, a făcut cerere aces­tui minister de a fi autorizat să schimbe numele său patronimic de Smilovici in acela de Jean­ Sepeanu, spre a se numi Iancu Jean-Sepeanu. Ministerul publică aceasta, con­form art. 9 din legea asupra nume­lui, spre ştiinţa acelora cari ar voi să facă opoziţiune în termenul pre­văzut de aliniatul II al zisului ar­ticol. ADEVĂRUL Ravagiile ciumei in China PEKING, 297 (Rador).— In districtul Taoan, dela vest de Charbin, ciuma bubonică face ravagii. Pâ­nă acum s’au înregistrat 78 cazuri mortale. In districtele Fuyu, Shuangshan și Changlin, precu­m și în trei pro­vincii centrale, epidemia se află deasemenea în ■ creștere. ■ Nevoia materiilor prime în Germania BERLIN 29 (Rador). — D.­­ Gherbert, secretar de stat, a insistat azi, într’o declaraţie făcută presei, asupra necesită­­­­ţii de a se reduce la minimum , importul unor anumite ali-­­ mente, pentru a se putea eco-­­ nomisi fondu­l necesar impor­­­­tului de materii prime. Schimbări in ambasada americană dela Moscova­ ­ ■ --------­MOSCOVA, 29 (Rador).—Gu­­­­vernul american a numit pe d. ’ Wil­ley, consulul general al Sta­­t­­elor Unite la Anvers, consul al ’ ambasadei americane din Mos­­­­cova. Această decizie a fost luată­­ înainte de inmânarea notei d-lui Krestinski, dar după trimiterea notei de protest, prin d. Bullitt,­­ guvernului sovietic. . In cercurile diplomatice se su-­­­bliniază că Statele Unite vor­­ micșora în mod sensibil efecti-­­ vul ambasadei din Moscova. ----------- ---------­ * O comună contaminată de turbare :. TIMIŞOARA, 29. — Autorităţile sanitare judeţene au luat întinse măsuri pentru a împiedeca extinde­rea cazurilor de turbare ivite la va­cile din comuna Colonia bulgară. Medicii veterinari din SânNicolaul Mare şi Beşenova Veche, deplasân­­du-se la faţa locului, au constatat că se găsesc 14 vaci infectate precum şi numeroşi câini şi pisici. O femeie prezentând simptome de turbare a fost imediat trimisă la in­stitutul antirabic din Cluj. ­ Delegaţia iugoslavă la con­­­gresul Fidac­ului î. ------­d SOFIA, 29 (Rador). — Delegaţia­­ bulgară la Adunarea Societăţii Na­­'■ ţiunilor va fi prezidată de d. Chiosse .i Ivenaoff, ministrul afacerilor strai­­n­­e. D-sa pleacă Sâmbătă la Gene­­­­va. — Delegaţia este compusă, în afară de delegatul permanent al Bulga­riei la Societatea Naţiunilor şi din d. Momciloff, ministru plenipoten­­a­riar, precum şi din d. Stoianoff, di­­rectorul datoriei publice.­­ ------------———------------­,­ Starea de asediu la Barcelona și a MADRID, 29 (Rador). — De­m­­legația permanentă a Cortesuri­­­lor a decis să prelungească cu o ■ lună starea de asediu la Barce­­lona. L- Cartea . CE ESTE TUBERCULOZA­­ PULMONARA si-n de Dr. C. Iliescu. Braşov­­* se recomandă drept cea mai­­ bună lucrare pentru bolnavii it de piept. De vânzare la toate librăriile fi “­mei 80 •U ....... ......................... * Citiţi toţi azi:­­ VĂPAIE­­ DE AUR de JACK LONDON Sumbrul roman al unei fiinţi luminoase e in „LECTURA“ —Floarea li­teraturilor străine— Lej 4. Romanul complect La chioşcari, librari şi gări ÎS Din nevoile învăţământului nostru superior -- . m ------' „ Situaţia precară a Universităţii din Iaşi De vorbă cu d. prof. dr. Gh. Tudoranu „Adevărul“ a publicat o serie de anchete cu privire la situaţia uni­versităţilor noastre, precum şi la chestiunile de o vitală importanţă care preocupă în momentele de faţă pe diriguitorii învăţământului nos­tru superior. In cadrul acestora, am socotit util să solicităm d-lui prof. dr. Gh. Tu­doranu, de la Universitatea din Iaşi, o serie de lămuriri relative pe de o­parte la nevoile acestui înalt aşeză­mânt de cultură, pe de alta la ches­tiunea — atât de discutată în ulti­mul timp — a limitării numărului studenţilor în universităţi. Clinician cu reputaţie, cercetător pasionat şi priceput al eficacităţii a­­pelor de la Slănic-Moldova, confe­renţiar neobosit in centrele de seamă ale Moldovei şi Basarabiei şi, in fine, publicist de valoare, cunoscut nu numai prin lucrările de specialitate, pe care le-a publicat, ci şi prin inte­resantele studii şi impresii de călă­torie din Spania şi Africa, apărute in „Adevărul literar”, desigur că părerile d-lui prof. dr. Tudoran vor fi apreciate la justa lor valoare. TRECUTUL GLORIOS AL IAŞILOR „Oraşul Iaşi — a început d-sa — este considerat la centru ca un ar­tist cu trecut glorios, dar eşti la pen­sie. Nu greşesc afirmând că această veche şi reputată cetate culturală, se găseşte din punct de vedere al aju­torării oficiale intr’o vădită infe­rioritate nu numai faţă de Bucu­reşti, dar chiar şi faţă de Cluj. Această ignorare este cu totul ne­­justificată, dacă se ţine seama de motivele — numeroase şi de hotărâ­toare importanţă — cari pledează pentru menţinerea în oraşul Iaşi, cu trecut atât de strălucitor pe târâmul promovării ştiinţii şi literaturii, a unui centru prin excelenţă cultural. Să nu uităm, adaugă valorosul nostru interlocutor, aşezarea atât de bogată în coline şi grădini, a locali­tăţii, care — bine­înţeles păstrând proporţiile — prezintă atâta analo­gie cu marile centre universitare din occident: Heidelberg, Zürich, etc. Temperamentul moldovenesc, in­fluenţat din contactul şi încrucişa­rea cu slavii, e mai înclinat spre meditaţie, mai afectiv şi în deosebi, mai pornit spre studiu, decât al lo­cuitorilor din celelalte provincii ale ţării. Lipseşte la Iaşi larmălaia trepi­dantă de aiurea, care distrage mai totdeauna de la munca ştiinţifică constructivă. Miron Costin, ca să citez un cro­nicar, Alecsandri, Creangă, Emine­­scu şi Gane, ca să amintesc la în­tâmplare câţiva poeţi şi prozatori dintre cei mai de seamă ai literaturii româneşti, cari au­, colaborat la al­cătuirea — ca fond şi formă — a limbei literare, alcătuesc fără în­doială chezăşia unui trecut care tre­­bue să fie neapărat ţinut în seamă. Vasile Conta, Cobâlcescu, Petre Poni, Xenopol dintre cei de altă dată, prof. Costăchescu, Borcea, Bu­jor, Obreja, Ibrăileanu, dintre cei de azi, menţin neştirbită autoritatea ştiinţifico-lierară de care s’a bucu­rat întodeauna Iaşii. E notoriul că facultatea de ştiinţe a universităţii de azi este una din­tre cele mai reputate ale ţării. La matematici există una din cele mai pretenţioase biblioteci, nu numai din România, dar chiar ale facultăţilor similare realmente importante din Europa. La Iaşi a fost întotdeauna pepi­niera în care s-au format prin stu­dii trudnice şi laborioase, prin lu­crări care consacră, mulţi, foarte mulţi dintre foştii şi actualii profe­sori ai Universităţii din Bucureşti. Iată clar cum trecutul, atât cel în­depărtat, cât şi cel cu deosebire a­­propiat, evidenţiază dreptul pe care îl are Iaşii de a se denumi centru prin excelenţă cultural şi iată de ce toţi cei care râvnesc să concure la progresul şi desăvârşirea culturii su­perioare în România, au datoria sa­cră de a păstra nestânjenită tradi­ţia, în virtutea căreia oraşul acesta se cuvine să fie necontenit focar de învăţătură temeinică, in cât mai nu­meroase domenii, ale ştiinţei şi lite­raturii. UN PREZENT TRIST ŞI DUREROS „Dar — continuă d. prof. dr. Tu­doranu — pe cât este de frumos şi mai ales, bogat în roadele obţinute, trecutul, pe atât e de dureros, de alarmant, prezentul. Oricât m-aşi feri să fac un tablou prea sumbru al situaţiei actuale a Universităţii din Iaşi, nu mă pot re­ţine de a accentua că ea duce astăzi o existenţă marcată printr’un dure­ros declin. Frânturile de ajutoare răzleţe, ce i se acordă par’că de milă, nu pot folosi decât într'o in­fimă măsură pentru clădirea Uni­versităţii şi pentru bibliotecile ei. Dacă pentru terminarea clădirii, care stă neisprăvită de atâta timp, va continua să se pună la dispoziţie şi un viitor mijloace băneşti tot atât de reduse ca cele din ultimii ani, cu siguranţă că lucrările nu vor fi ter­minate în câteva decenii. Spectacolul pe care-l oferă apoi clădirea Facultăţii de medicină — un adevărat butoiu al Danaidelor — este pur şi simplu demoralizant. Ici un corp vechiu, peste care vremurile au cernut, o înfăţişare cu deosebire mizeră ; alături, alte corpuri, quasi­­noi dar neterminate; iar peste tot o umbră de tristeţă adâncă, o impo­sibilitate materială de a se lucra din plin, cu râvnă, cu entuziasm şi cu folos. O pildă : serviciile trebuincioase clinicilor, mai ales celeia de medi­cină internă. Nu se găsesc aci, în singura clinică de acest fel, decât 20 de paturi. Se cere in schimb, ca in acest mediu respingător să înveţe câteva sute de studenţi, ceea ce ori­câtă bunăvoinţă ar exista, constitue o flagrantă imposibilitate. Epitro­­pia Sf. Spiridon, care întreţine cli­­nicile, nefiind ajutată de stat, se sbate in cos, mai cumplită mizerie. Este de neînţeles, cum de nu se găsesc, chiar in vremurile atât de precare de azi, cele 2—3 milioane lei, necesare pentru instalarea clini­cilor noi de la Facultatea de medi­cină. Deocamdată, prin ferestrele pără­site ale acestui edificiu, care a cos­tat 50—60 milioane, șueră sălbatec vântul și sboară liliecii. LIPSA COMPLECTĂ DE SOLI­­CITUDINE Cât despre celelalte ramuri ale facultăţii de medicină, ca de ex. cea de anatomie, este îndestulător să relev faptul că nu avem locuri decât pentru 50 de studenţi. Pentru alţi 50 se improvizează un fel de... su­cursale, deşi există un profesor emi­nent de anatomie chemat să ţină cursuri în Anglia. Cum ar fi cu putinţă, în astfel de circumstanţe, să se mărească — aşa cum se impune in mod din ce în ce mai insistent — numărul studen­ţilor medicinişti? Revenind la biblioteci — ne spune mai departe d. prof. dr. Tudoranu— este fără doar şi poate inutil să in­sist asupra faptului că nu se poate realiza nici un progres, atâta vre­me cât nu se vor găsi sumele nu prea mari, dar neapărat indispen­sabile, pentru înzestrarea acestora cu lucrările şi reviste de speciali­tate, cele mai noui. Ca să ilustrez aşa cum se cuvine situaţia in care ne aflăm şi sub raportul acesta, este destul să amin­tesc cazul de mai la vale: unele la­boratori, au cerut oficiului de re­sort de pe lângă Banca Naţională, să li se aprobe câte 15 dolari, adică contra­valoarea a 1500 de lei, pen­tru plata în continuare, a abona­mentelor la revistele americane Ei bine, în timp ce se găsesc, a­­deseori cu largeţe, devizele necesare pentru plata celor mai inutile pro­duse străine, nu s’au putut găsi to­tuşi din Mai a. c. şi până acum la­ sfârşitul lunei August cei 15 dolari, pentru plata revistelor cari ne aduc cele mai interesante noutăţi ştiinţi­fice. S‘a spus cândva, că progresul ştiinţific nu este datorit numai ca­petelor alese, uneori chiar geniale, ci şi... pungii. Americanii au dovedit un modul cel mai palpabil adevărul acestei a­­legaţiuni. Descoperirea insulinei în tratamentul diabetului, a tratamen­tului cu ficat în cel al anemiei, se datoresc şi faptului că savanţii de peste ocean au avut şi continuă să aibă la dispoziţie tot ce le trebue ca să lucreze in voc, cu succes, la per­fectarea cercetărilor întreprinse. Nu este, oare, nimeni la noi, din­tre cei cărora le incumbă răspunde­rea actualei situaţii, care să înţe­leagă că trebue şi cum trebue să-şi facă datoria? CEVA DESPRE STUDENŢI In legătură cu problemele, atât de dependente de promovarea în­văţământului superior, am crezut util să rugăm pe interlocutorul no­stru de a ne spune părerea ă-sale, cu privire la limitarea, printr'o se­rie de măsuri relativ recente, a pă­trunderii studenţilor în universităţi. „Mă voiu limita — a precizat d. prof. dr. Gh. Tudoranu — exclusiv la situaţia studenţilor in medicină. Când populaţia satelor noastre tânjeşte după un medic şi piere roasă­ de boli şi mizerie, este o lipsă de bun simţ să se recurgă la limi­tarea numărului a­celora cari râvnesc, nu numai să obţină doctoratul în medicină, dar să îngroaşe massa acelora cari sunt datori să contri­­bue la însănătoşirea fizică a popu­laţiei rurale. Este adevărat că există la oraşe o pletoră de medici cari ar putea să fie folosiţi de pe acum intr-o largă măsură, in scopul acesta. Dacă totuşi ei refuză să schimbe oraşul, în care duc adeseori o exi­stenţă cu totul modestă, cu satul care le solicită cu desperare con­cursul, aceasta se datoreşte exclu­siv faptului că cel din urmă este cu totul lipsit de ambianţa strict su­portabilă, pentru viaţa şi­ existenţa medicilor rurali. Statul nu este încă în stare să plătească acestora o leafă convena­bilă; departamentul sănătăţii nu a reuşit până­ acum, să furnizeze în li­mita nevoilor medicilor de la ţară şi implicit satelor, medicamentele in­dispensabile pentru tămăduirea boa­­lelor cari decimează plugărimea noastră; oricât de bine intenţionaţi, doctorii n’au mijloacele necesare spre a se deplasa şi transporta peste tot unde-i cheamă obligaţiunile. Iată de ce, aşa zisa pletoră de me­dici tineri, cari populează oraşele, nu se hotăreşte să plece la ţară şi îndeosebi, de ce nu trebue să se stânjenească sub nici un motiv in­trarea în universităţi a studenţilor dornici să ajungă medici. Să nădăjduim, că se vor găsi, nu prea târziu, mijloacele — toate mij­loacele — susceptibile să îndrume­­ze spre sate marea mulţime a medi­cilor de care acestea au semn tot mai multă nevoe şi pe care totuşi nu-i avem” — a încheiat d. prof. dr. Gh. Tudoreanu, interesantele d-sale comunicări. Imp. D. PROF. DR. GH. TUDORAN OSLO 29 (Rador). — Confe­rinţa miniştrilor de externe scandinavi a publicat astăzi comunicatul oficial. Comunicatul îşi exprimă spe­ranţa că diferendul italo-abisi­­nian va fi rezolvat în conformi­tate cu pactul Societăţii Naţiu­nilor. Cei patru miniştri de exter­■ ne declară că vor sprijini toate * silinţele care ar putea contri­­i­bui la salvgardarea păcii şi la menţinerea principiilor de ju­■ stiţie reprezentate de Societa­■ tea Naţiunilor. In sfârşit, s’a hotărît să se ■ continue politica de cooperaţie economică între ţările scandi­■ nave. Fotografii din CIRCUITUL CICLIST mmaammmmummmmaae al României în ultimul număr al excelente reviste REALITATEA ILUSTRATA Statele scandinave sprijină pacea Atitudinea față de conflictul abisinian Pagina 3-a

Next