Adevěrul, decembrie 1935 (Anul 49, nr. 15912-15935)

1935-12-01 / nr. 15912

ANUL 49—No. 15.912 g p­agini Duminică 1 Decembrie 1935 FONDATORI: AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE 1888—1897 1897—1926 200 lei pe 3 luni I , _ W _ _ Centrala: 3-84-30. “ 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile (sărindar) No. 5-7-9 »»».­­ 1 Se lucrează la proectul de organizare a jandarmeriei. Se desfiinţează bătaia? Libertatea presei Consiliul de miniştri care a avut loc eri, s’a ocupat de anteproectul presei. Luarea in discuţie a acestei pro­bleme coincide (poate coincidenţa fiu-i întâmplătoare) cu regimul cen­turii şi al stării de asediu. Intr’o astfel de atmosferă, auto­rii anteproectului, i­eşiţi din me­diul guvernamental, dar rămânând in umbră, — nu prea inspiră încre­dere cât priveşte spiritul lor de obiectivitate. După puţinele informaţii pe care le avem in acest domeniu, — căci miniştrii, atât de locvaci de obiceiu, au devenit deodată de-o discreţie absolută, — anteproectul in discu­ţie are două părţi: una privitoare la organizarea profesiunii de zia­rist şi alta relativă la reglementa­re scrisului. Fiind vorba de organizarea unei profesiuni, — ar fi­­fost natural ca guvernul să consulte pe profesio­niştii respectivi... aşa cum se pro­cedează de obiceiu cu :profesorii, avocaţii, medicii, comercianţii, in­dustriaşii, etc., când stăpânirea­­vrea să le aranjeze soarta. In urma punerii la cale a tuturor problemelor, guvernul s’a gândit să‘ne organizeze şi pe noi , pen­­tru ca nici o breaslă să nu rămână neordonată... Oamenii politici s’au dispensat de luminile noastre în materie pro­fesională — fiind siguri că lectura zilnică a gazetelor le dă şi compe­­tinta profesională de a le organiza tehniceşte. Dar, in afară de chestiile profe­sionale, guvernul vrea să regle­menteze şi scrisul — adică să se pronunţe asupra libertăţii presei un alt sens decât cel prevăzut de Con­stituţie. Căci dacă guvernanţii ar fi pentru respectarea pactului fun­damental — nimeni dintre ei n’ar cere o lege a presei... deoarece Constituţia este foarte lămurită. Toată abilitatea unor oameni po­litici constă in căutarea formulei, gratie căreia libertatea presei să se restrângă în fond, respectându­­se formele prevăzute de Constitu­ţie. Iată deci cum o chestie esen­ţială pentru viata publică a tării cată a­u rezolvată prin argntii de judecătorie. Aceste bănueli izvoresc din taina desbaterilor. Eri s’a tinut un con­siliu de miniştri de două ore, se­cret — ca atunci când se discută problema inzestării militare... Aseară s’a întrunit o comisie re­strânsă, cu misiunea de a pune la punct anteproectul... menit să vină astăzi in faţa unui nou consiliu de miniştri. Se pune o grabă suspecta in a­­ceastă chestie şi se păstrează o discreţie atât de mare — încât ne vine să credem că chiar aprovizio­narea regiunilor înfometate este mai în funcţie de articolele din ziare... decât de trenurile cu me­rinde. Dar orice ar plănui guvernul — ar fi bine să ştim şi noi, profesio­niştii, cât şi opinia publică — mai interesată chiar decât gazetarii in problema libertăţii de exprimare a gândului. Partidul liberal are o tradiţie de luptă pentru dreptate şi pentru li­bertăţi. O abatere de la doctrina şi ideologia lui i-ar mina înseşi rostu­rile existenţei sale. Nu credem in sinuciderea-i poli­tică. Un simptom de înzdrăvenire ar fi aducerea ante-proecturii în dis­cuţie publică — pentru a eşi la iveală autorii, a se număra forţele de-o parte şi de alta... şi a se pre­ciza răspunderile. ...Şi a se salva — dacă se mai poate salva ceva din libertăţile pu­blice, pentru care a luptat şi a su­ferit partidul liberal, asigurându-şi triumful în viaţa obştească tocmai prin atitudinea-i fermă de apărător al democraţiei constituţionale. M. Sevastos In acelaş moment avem prilejul să aflăm două caracterizări intere­sante făcute rasismului de către două personalităţi: Romain Rolland şi Nicolae Iorga. „ La Radio Bucureşti şi la festivalul Fundaţiei Culturale armene”, pro­fesorul N. Iorga a vorbit despre noul mit al „sângelui pur"­ cu care demagogia sugestionează asta­zi massele populare. „Sângele pur“ e una din­ noţiunile pseudoştiinţifice, sau mai bine, o şarlatanie mascata de astădată în haina ştiinţifica de către demagogi. D. Iorga, cu umorul lui caracte­ristic, a spus: „In ţara lui proprie, rasismul ur­măreşte necontenit ca­ nu cumva să se fi strecurat elemente care nu sunt „de sânge pur” pentru ca să le scoată afară. Dar Dumnezeu ştie ce înseamnă „sânge pur1“. Eu cred in moralitatea tuturor societăţilor, dar pe lângă binecuvântarea dată de preot în numele lui Dumnezeu se întâmplă că une­ori şi Satana îşi are rosturile lui. Şi atunci s'a dus dracului genealogia”. Iată deci cum printr’un cuvânt de duh, dar în acelaş timp de bun simţ, d. prof. Iorga arată întreaga absur­ditate a teoriei rasiste. Noi am scris un volum cu dovezi antropologice, serologice, etnografice, paleontolo­gice şi istorice, ca să dovedim ab­surditatea tezei rasiste. In faţa pu­blicului marele istoric şi orator a găsit cu geniul lui caracteristic for­mula care, fără atâta bagaj de eru­­dinţie, ci cu simpla logică şi bunul simţ, înlătură excrocheria rasistă.­­V In acelaşi timp când d. Iorga îşi spunea aceste păreri ale d-sale la Radio­ Bucur­eşti şi la festivalul de la Ateneu, Romain Rolland răspun­dea unei anchete a marei reviste ,,Nouvelles littéraires" asupra Spi­ritului European“ vorbind intre al­tele şi de „noul naţionalism care sub masca și mai primejdioasă a rasis­mului, grupează la un loc interesele cele mai vorace înarmându-le con­tra restului lumii“. „Rasismului stupid omul nou o­­pune umanitarismul său universal“. ...Rasismul grupează­ interesele cele mai vorace contra restului lu­mii.... ...Rasism bazat pe o genealogie care se duce dracului fiindcă în ea „şi satana şi-a, vârât coada“, iată două caracterizări care meritau a fi relevate. Doctorul Y grec CARNETUL MEU Nicolae Iorga, Romain Rolland şi rasismul Glose politice... BUTADA D-LUI VAIDA D. Vaida nu vroia să colaboreze cu d. Goga. Acesta e adevărul. D. Goga a insistat. Şeful „Fron­tului românesc” a ridicat nume­roase obiecţii. Discuţiile s’au pre­lungit multă vreme. D. Goga s’a decis, atunci, să încerce de a con­vinge, personal, pe d. Vaida. S’a dus la Cluj. Conversaţia a fost extrem de animată. D. Vaida a arătat că e cu neputinţă o cola­borare... cu programul extremist al d-lui A. C. Cuza. D. Goga a replicat că d. Cuza a devenit foarte conciliant. — Ştii, d-le Vaida, „şeful su­prem” nu face nimic fără să nu mă întrebe pe mine. Nu publică un articol fără să nu mă consulte Nu ţine o cuvântare, fără să nu se înţeleagă cu mine. Poţi să fii sigur, deci, că execut un con­trol”... — „Bine, bine, d-le Goga — replică surâzând d. Vaida — dar, pe d-ta cine te controlează?!” D. Goga n’a mai stăruit. MAJORITARII ŞI CAZUL DELA sTgret Cu prilejul discuţiei din şedin­ţa de eri a Camerei, — asupra incidentului din Sighet unde un gardian public a tras cu arma în d. Iile Lazăr, — o parte a majori­tăţii a socotit că e bine să aibă o atitudine agresivă şi cu totul ne­politică. Atitudine agresivă fiindcă cu­vintele unui şef de partid — ale d-lui I. Mihalache, erau perma­nent acoperite de vociferări. D. I. Mihalache fusese doar martor la cele întâmplate, la Si­ghet şi — lăsând la o parte chiar uzanţele parlamentare atunci când e vorba de un şef de partid, — era firesc, desigur ca interven­ţiile d-sale să fie ascultate. Atitudine nepolitică, fiindcă e inadmisibil ca o majoritate a unui partid politic să se preteze la jo­cul unor diversiuni, şi să ia lu­crurile în glumă atunci când se discută o chestiune care nu se re­duce la un simplu incident banal. Acela în care s’a tras a fost pâ­nă mai eri deputat. Şi majoritarii ar fi îndrituiţi să aibe cel puţin curiositatea de a se afla — în mod obiectiv — pe temeiul cărei legi, şi din pricina căror moravuri poli­tice s’a putut trage intr’un fost coleg al lor. Căci s’ar putea întâmpla ca si­­stemul diversiunilor politice, a­­doptat şi eri, să aibă unele conse­­cinţi, nu tocmai plăcute unui partid care afirmând că stă pe temeiul unui anumit regim, nu se dă totuşi, nn lături să-i dea el însuşi permanente lovituri. Interim PENTRU CAPT­AREA ROMÂNILOR Să nu uităm că Istoria se repetă... De câteva luni de zile asistăm la încercarea foarte intensivă „pentru captarea românilor“. Coresponden­tul oficiosului hitlerist de la Berlin, d. Weber, a fost expulzat de curând din ţară, tocmai fiindcă s-a dovedit în sarcina lui o acţiune prea îndrăz­neaţă de acest fel. Străduinţele acestea pentru câşti­garea românilor se desfăşoară pe toate tărâmurile, cu o tactică dina­inte stabilită şi cu mijloace morale şi materiale de propagandă din ce­le mai bogate. Ne-am adus aminte de această si­tuaţie cetind telegrama din Berlin despre moartea fostului ambasador şi fost ministru de externe al Ger­maniei, Rosen. Defunctul diplomat german a jucat un rol important în politica ţării sale şi înainte de a a­­junge ministru de externe, de altfel ca aproape toţi predecesorii săi, a fost ministru de plenipotenţiar al Germaniei la Bucureşti. Prin acti­vitatea sa, care l-a ridicat până la conducerea ministerului de externe şi prin toate legăturile sale cu oa­menii mari de eri şi de azi ai Ger­maniei, Rosen a fost în măsură să cunoască mai bine decât oricine psi­hologia, metodele de lucru şi planu­rile celor cari au condus destinele Reichului. Subliniem această împrejurare, pentru că găsim caracterizarea lui Rosen şi desvoltarea mentalităţii germane faţă de noi, în admirabila carte de documentare politică a d-lui Constantin Graur: „Cu privire la Franz Ferdinand“. D. Constantin Graur vorbeşte de Rosen tocmai în capitolul care poartă titlul: „Pentru captarea românilor“. D-sa citează din memoriile lui Rosen, publicată sub titlul „Aus einem Diplomati­schen Wanderleben“ pasagi­eari ca­racterizează reaua credinţă şi perfi­dia Berlinului în raporturile cu ţara noastră, precum şi scopurile nemăr­­turisite pe cari au căutat să le rea­lizeze de la Bismark încoace, prin captarea românilor. D. Constantin Graur citează din cartea lui Rosen trei pasagii, cari luminează până in­dâncurile maşinaţiunilor germane şi ar trebui să ne înveţe deci să fim prudenţi şi să ne ferim la timp de asemenea momeli. „România a fost privită, — scrie Rosen — ca o puternică cetăţuie în contra panslavismului; în multe pri­vind ea s’a legat tot mai strâns de puterile Triplice, şi a permis Ger­maniei pe lângă o in­tensă activitate economică, o situaţie de monopol in finanţele de stat româneşti“. O mărturisire care provoacă, din partea d-lui Constantin Graur, ex­clamaţia atât de firească: „Va să zică: o excelentă afacere!“. Asta a fost prin urmare rostul pri­eteniei germane pentru România! Şi după ce citează caracterizarea pe care fostul ministru de externe al Germaniei o face regelui Carol I, de care vorbeşte ca despre „un nepreţuit isvor de informaţii” d. Constantin Graur subliniază groso­lănia acestei mentalităţi, scriind: „Evident, d. Rosen scrie cu cisma celebra cismă prusacă. Pe Carol I îl regretă ca pe un om de serviciu, răposat prematur. Desigur, defunc­tul rege a rămas german, dar răs­­boiul mondial a provocat un tragic cutremur in sufletul lui, tocmai fiindcă el se simţea altceva decât „un nepreţuit isvor de informaţii, pentru patronii d-lui Rosen“. Insă dedesubturile formidabile şi primejdioase ale metodelor de lu­cru, pe care le-a utilizat todeauna diplomaţia germană şi care parcă ar constitui o parte esenţială a psihologiei nemţeşti, sunt destăi­nuite prin următorul pasaj, pe care d. Constantin Graur l-a spicuit din memoriile defunctului diplomat de la Berlin: „Germania a putut vedea — scrie Rosen — un act de politică prevă­zătoare şi cuminte la un Bismarck în faptul că congresul din Berlin a îngăduit jefuirea României, — că-i pătarea Dobrogei constituia o com­pensaţie prea puţin apreciată — deci prin aceasta s’a creat, între Româ­nia şi puternicul ei vecin şi coreli­gionar, o prăpastie, după cum se credea pe vecii vecilor insurmonta­bilă“. Comentând această destăinuire, într’adevăr senzaţională în pana unui diplomat cu trecutul şi cu si­tuaţia lui Rosen, d. Graur stabileşte concluzia, ce se impune de la sine faţă de întreaga ţesătură germană „pentru captarea românilor“. „Prin urmare — scrie d-sa — Bis­marck, a combinat sau cel puţin a permis jefuirea României, in virtu­tea unui calcul ireproşabil din punc­tul de vedere contabilicesc, să cree­ze prăpastia dintre România şi Ru­sia, şi astfel România devenind ce­­tăţuia anti-panslavismului, Germa­nia să desvolte aici o intensă acti­vitate economică şi să-şi asigure o situaţie de monopol in finanţele de stat“. Aceste citate din memoriile di­plomatului german, încetat Miercuri din viaţă, ne deschid ochii asupra diplomaţiei germane, aşa cum a fost şi aşa cum este şi astăzi. Şi cum istoria se repetă, mai ales în acest domeniu, iar felul de a cu­geta şi de a lucra al conducătorilor de astăzi ai Germaniei este şi mai prefăcut decât pe vremea lui Bis­marck, trebue să ne dăm seama de ceea ce trebue să ne ferim. Să nu uităm că chiar Benitto Mussolini a spus întriun mare discurs al său,, după ce descoperise şi la adresa Italiei unele maşinaţiuni asemănă­toare din partea d-lui Hitler, — pe atunci numai cancelar — că nu mai stă de vorbă cu Germania a­­tâta vreme cât va fi condusă de un om care nu se ţine de cuvânt şi care nu caută decât s­ă înşele lumea. Ne găsim, deci în faţa unei serii întregi de avertismente foarte gra­ve, care ne obligă, dacă avem în­­tr-adevăr la inimă interesele supe­rioare ale ţării, să privim noua campanie de „captare a românilor“ din partea diplomaţiei germane, cu toate rezervele şi cu gândul firesc că Berlinul nu urmăreşte altceva, decât să ne tragă pe sfoară încă odată, cu cât mai mult folos pen­tru el. * DOUĂ ANIVERSĂRI Astăzi are loc aniversarea inde­pendenţii statului Albanez, stat care s’a născut prin hotărirea luată in ziua de 28 Noembrie 1912, în portul adriatic Valona de către un grup de patrioţi albanezi, în fruntea cărora se găsea­­ marele luptător pentru cauza naţională şi politică a Alba­niei, bătrânul Ismail Kemal Bey. Cu două zile mai înainte, a avut loc aniversarea tratatului de pace de la Neuilly, tratat care a fixat sta­tutul politic şi teritorial al Bulga­riei.Intru­cât priveşte aniversarea in­dependenţei Albaniei, luăm şi noi parte la bucuria îndreptăţită şi le­gitimă a poporului albanez, cel mai vechiu popor din Peninsula Balca­nică, şi popor înzestrat cu multe însuşiri, printre care un sentiment al independenţei dus până la pa­siune. Aşa, cu toate că sute de ani a stat sub stăpânirea sultanilor, fiind socotită ca o provincie turcească, a­­devărul însă este că această stăpâ­nire a fost mai de­grabă o ficţiune, decât o realitate. De altfel, la orişice încercare din partea statului turcesc de a-şi afirma în mod mai real şi mai puternic dominaţia, albanezii au reacţionat, punând mâna pe ar­me şi răsculându-se în massă. Insă, după războaiele balcanice din 1912—1913, s’a recunoscut şi Al­baniei dreptul la o viaţă de sine stă­tătoare şi s’au stabilit graniţele sta­tului albanez. Ce-i drept, nişte gra­niţe reduse, de oarece au lăsat pe din afară importante localităţi şi regiuni, locuite de compacte popu­­laţiuni albaneze. Lăsând insă la o parte această din urmă chestiune, fapt este că, împotriva multor prognosticuri pe­simiste, statul albanez s’a dovedit viabil, iar puterea sa de viaţă se în­tăreşte cu fiecare an ce trece. Ceea ce îndreptăţea oarecum prog­nosticurile pesimiste, de care am pomenit, erau următoarele două si­­tuaţiuni de fapt. Prima că Albania era o ţară săracă, aşa ca un ogor lăsat în paragină. N’avea măcar un cât de modest început de industrie, cultivarea pământului se făcea în mod arhipromitiv, n’avea căi de comunicaţie şi nici o viaţă econo­mică. A doua stare de fapt. Omogeni ca limbă şi origină etnică, albanezii erau şi sunt divizaţi prin religie şi confesiune religioasă. Aşa, ca să ne exprimăm în cifre rotunde, 70 la sută din totalul populaţiei îl for­mează albanezii mahomedani, 20 la sută ortodoxii şi 10 la sută catolicii. Cu toate aceste împrejurări, sta­tul albanez a trăit, trăeşte şi îşi ser­bează an de an fiinţa şi indepen­denţa. Insă, nu trebue scăpat din vedere că de priceperea şi înţelep­ciunea conducătorilor lui atârnă pu­tinţa de consolidare a acestui stat. Să renunţe la veleităţi şi porniri de dictatură, să se lepede de pornirea d­e nimicire a adversarilor de idei şi să­ fie drepţi şi îngăduitori cu mino­rităţile etnice, in deosebi cu mino­ritatea etnică română, care a făcut şi face dovadă de o realitate mai presus de orice bănuială. Cât despre aniversarea tratatului de la Neuilly, care a prilejuit ma­nifestaţii ostile in câteva oraşe din Bulgaria, ba chiar şi incidente cu poliţia, ţinem să relevăm articolul înţelept scris cu această ocaziune de către d. Grigore Vasileff, care, după ce a amintit grelele şi multele gre­şeli în politica externă de diferitele guverne bulgare, arată cu toată dreptatea că pentru Bulgaria nu este altă eşire, decât să intindă o mână de adevărată prietenie state­lor vecine şi să intre în înţelegerea balcanică. N. Batzaria NĂZBÂTII SE EXPLICĂ Contribuabilii nu vor mai fi revi­zuiţi. Deoarece fiscul s’a declarat în imposibilitate de a mai scoate ceva dela dânşii... Kix. CĂRȚI STRĂINE de D. FAUR Robert Neumann: Sir Basil Zaharoff: Le roi des armes *) In revista Europe, cunoscutul scriitor francez Jean-Richard Bloch citează volumul de mai sus printre cele pe care orice cetă­țean ar trebui să le aibă în casă pe un raft care s’ar putea numi „raftul crimei”. Lectura biogra­fiei lui „Sir” Basil Zaharoff e in­­tr’adevăr instructivă, — iar tradu­cerea în limba franceză a d-nei Denise Van Moppés nu e numai un act de utilitate literară, ci şi unul de utilitate socială. Viaţa „europeanului misterios” pasionează de multă vreme opinia * Grasset. publică. Diverse broșuri și mono­grafii au cercetat-o. Un Sir Basil Zaharoff, l’homme mystérieux de l’Europe, de R. Mennevée, direc­torul Documentelor politice, a a­­părut în 1928. O parte din docu­mentarea lucrării a trecut în L’Eu­­ropéen mystérieux a lui Richard Lewisohn. Ziarele au prezentat reportaţii senzaţionale şi sugesti­ve. „Dimineaţa” chiar, a publicat, în Noembrie trecut, o serie de ar­ticole asupra lui „Sir Basil”, arti­cole cu atât mai interesante cu cât autorul lor pare a fi cunoscut — probabil în originalul german — cartea lui Neumann. Noi o cu-­­ noaştem abia acum şi avem aceiaşi dorinţă ca şi Jean-Richard Bloch: s’o cunoască toată lumea. Nu e vorba de o reuşită literară — deşi d. Robert Neumann e ro­mancier şi bun evocator de mo­mente psihologice — ci, pur şi simplu, de o revelaţie a realităţi­lor de culise sociale. Cetăţeanul naiv şi anonim, omul cum­se­cade de pretutindeni, va fi uluit aflând cum a fost adunată averea de „o sută de milioane de lire sterline” a omului celui mai bogat şi mai decorat din lume, descoperind cam­ sunt procedeele marilor afa­ceri internaţionale şi înţelegând — dacă din întâmplare nu era încă edificat — ce înseamnă marea industrie de armamente. Uluiala lui va fi cu atât mai mare cu cât nu va afla toate acestea de la un polemist superficial, ci de la un biograf obiectiv şi informat, care a făcut operă de detectiv prin ar­hivele şi colecţiile de ziare din lu­­i mea întreagă și care nu trage nici Intr’un articol precedent am a­­rătat aci norme noui pentru salari­zarea magistraturii. Aplicându-se noul sistem de timbrare judiciară, buletinul executoriu și taxarea pro­cedurilor penale, al căror venit s’ar­ totaliza la Casa Magistra­turii, de unde s-ar distribui ma-­ gistraţilor, grefierilor şi funcţiona­rilor judecătoreşti — toţi aceştia din urmă licenţiaţi în drept — su­b formă de alocaţii menzuale sau trimestriale, suplimentare retribuţii actuale, am putea ajunge ca un ma­gistrat chiar de la primul grad să primească în mână efectiv 1000 lei pe zi, asigurându-i-se, astfel, un trai demn şi liber. Tot de la Casa Magistraturii, pe lângă acestea, magistraţii vor mai primi ajutoare de chirie, pentru cazuri de boală şi alte împrejurări prevăzute în tex­tele aferente, astfel ca magistratul să fie în afara oricăror griji de or­dine materială. In schimb, Societatea va pretin­de magistraţilor sârguinţa neînce­tată în exerciţiul sacerdoţiului lor atât de nobil şi un trai fără umbră în viaţa privată. Şefii de instanţă vor avea grije, punându-li-se la dispoziţie de către Casa Magistra­turii reviste, jurisprudenţe, cărţi de doctrină, ca magistratul să poată studia cu cea mai mare râvnă fru­moasa ştiinţă a dreptului, precum şi alte opere de cultură generală Juristul trebue să cunoască lite­ratura, ce-i va da putinţa de a-şi materializa cugetarea în scris ca m­agistrat şi prin viu grai ca avo­cat, repede, cu claritate şi preci­­ziune, exprimându-se într’un stil a­­trăgător. Deasemeni, filozofia, me­canismul cugetării, ştiinţele econo­mice, financiare şi sociologia, isto­ria, din cunoaşterea cărora şi fră­mântarea cu viaţa privată se pro­­ectează legile îndrumătoare ale odată concluzii, ci alătură numai documentele şi mărturiile cele mai autentice. Mult mai palpitantă decât via­ţa in ascensiune verticală şi in­solentă a lui Zaharoff — din ha­mal şi din deţinut la Constantino­­pole, agentul cel mai puternic al fabricaţiunilor de arme, proprie­tar al cazinoului de la Monte-Car­­lo, prieten al oamenilor politici europeni, posesor al celor mai în­alte decoraţii engleze şi franceze, tovarăş de viaţă al unei ducese, miliardar şi filantrop — mult mai instructivă decâ această viaţă, e expunerea procedeelor de lucru ale agentului mondial, dezvălui­rea „sistemului” Zaharoff, întinderea concurenţei, îndepăr­tarea sau anexarea ei prin mijloa­ce cu totul ilicite (ca, de pildă, arme stricate în preziua demon­straţiei sau reprezentanţi îmbătaţi de un necunoscut la hotelul res­pectiv) sânt, penru Zaharoff, di­băcii copilăreşti. „Sistemul” lui a­ DISCUŢIUNI activităţilor, statornicind lintiţele libertăţii şi sancţiunile. Şefii de instanţă, în scopul men­ţionat mai sus, vor trebui să se în­trunească laolaltă cu magistraţii de sub ordinele lor, cel puţin oda­tă pe săptămână, pentru ca să poa­tă repartiza hotărîrile de redactat şi temele de doctrină scrise şi ora­le, singulare şi contradictorii, toate citite şi rostite în public, susţinute de d-nii magistraţi. In acest mod magistraţii vor a­­vea pregătirea­ prealabilă ca să se poată prezenta la concursurile trie­nale în vedere de a câştiga inamo­vibilitatea în grad pe acest timp şi dreptul la înaintare. Cei căzuţi la examene vor fi imediat excluşi din magistratură. Această selecţiune severă se va face numai la magistraţii de la ju­decătorii de pace, tribunale şi in­stanţe comerciale asimilate. Odată magistratul ajuns în sânul Curţilor de Apel, ceea ce presupune o vechi­me în magistratură de cel puţin 20 de ani, se va mai prezenta la con­(Citiţi continuarea în pag. II-a) ■ — —« Reorganizarea magistraturii şi a ministerului de justiţie de N. H. LENGUCEANU fost secretar general al ministerului de justiţie Principii generai© de bază Liviu P. Nasta NOTE GUVERNANȚII se întrunesc și discută cu aprindere proectul de lege relativ la regimul presei. De ce ? Doar cenzura și starea de asediu au reglementat defi­nitiv acest regim...: * GUVERNUL se laudă cu con­tractele semnate. Nu cu rezultatul acestor con­tracte? MINIȘTRII n’au făcut nici o indiscreţie asupra proectului pre­sei. Fiindcă nu era vorba de ei... * GUVERNUL a interzis apariţia vre­unei gazete nouă. Liberalii fuseseră pesemne infor­maţi că-i vorba să mai apară şi alte gazete dizidente, care să le facă bocluc? ASASINUL Măriei Frăcăşanu a fost judecat și condamnat în El­veția pentru furt. Cu o justiție atât de rapidă , cum■ să mai faci furturi. ■k CHESTIA ZILEI DUPĂ DISCURSUL DELA SENAT „S’a lucrat mai mult la ministerele unde s’a vorbit mai puţin“. N. IORGA D.INCULEŢ: La ministerul meu s'a­ lucrat mult... •..**• D. IORGA: La, d-ta tiu s'a vorbit. D. INCULET * Mu. Căci având, cenzura, am îm­piedicat pe alţii să vorbească... SIR BASIL ZAHAROFF duce trei factori noui: corupţia, utilizarea naţionalismului şi per-­­suasiunea. Tactica corupţiei e foarte com­plicată. Ea cere operaţii prelimi­nare de informaţii asupra persoa­nelor utile şi multă ingeniozitate în strecurarea cuvenitului sperţ. Iată un fel de a proceda: Zaharoff soseşte, să zicem la... Sperţen­­grad, într’o Luni. In aceiaşi zi, se prezintă ministrului de resort, ca­re e integritatea însăşi şi care e ferm decis să nu trateze cu agen­(Citiţî continuarea in pagina H-a)

Next