Adevěrul, ianuarie 1936 (Anul 50, nr. 15936-15958)
1936-01-02 / nr. 15936
Joi 2 Ianuarie 1939 Cei care urmăresc decursul conflictului african pe frontul diplomatic, au fost, preocupaţi, în mod firesc, în primul rând, derezultatul zilei a doua a dezbaterilor Camerei franceze, asupra interpelărilor privitoare la acest conflict Noi am arătat în articolul precedent, al acestei rubrici, că, după declaraţiile cu cari d Laval a iniţiat prima zi a dezbaterea faptul dacă guvernul său ar rămâne sau ar pleca, nu ar mai prezenta o importanţă din punctul de vedere internaţional. Cuvântarea pe care şeful guvernului francez a rostit-o Sâmbătă, ne-a confirmat şi mai mult în această privinţă. POLITICA FRANŢEI Prin ea d. Laval a definit în mod precis, politica Franţei. In esenţă d-sa a spus că ea rămâne credincioasă Ligii şi pactului. A repetat, în mod solemn şi public, făgăduiala pe care a dat-o la vreme guvernului englez, că în caz că Italia ar ataca Anglia, din cauza sancţiunilor, Franţa îi va veni în ajutor, cu toate forţele sale, pe mare, pe uscat şi în aer. S-a pronunţat pentru pactul de asistenţă mutuală cu Rusia, pact care nu iese din cadrul Ligii şi al statutului ei. A explicat sensul demersurilor d-lui Poncet la Berlin, constatând că Franţa e gata să accepte adeziunea Germaniei — indiferent de regimul ei intern — la un pact de asistenţă mutuală, „în cadrul politicei de securitate generală"*. In ce priveşte extinderea sancţiunilor la petrol, d. Laval a evitat să se pronunţe clar şi categoric. El nu a spus da ; nu a spus însă nici nu. Ci s’a mulţumit să constate, ca problema nu se pune acum şi că din cauza Statelor Unite ale Americei, nu se va pune decât spre sfârşitul lunei Ianuarie. Atunci va fi momentul ca Franţa să ia o deciziune, dacă se va pune. Pentru acel moment însă, indiferent dacă d. Laval sau altcineva va fi în fruntea guvernului francez, noi nu avem nici o îndoială. Dacă Marea Britanie va cere Ligii să proclame embargo-ul asupra petrolului, Liga îl va proclama şi Franţa nu va lipsi dintre cei cari îl vor vota. Pentru un cuvânt foarte simplu , Franţa nu se poate despărţi de Ligă, nu-şi poate sabota propria ei politică şi nu se poate despărţi de Anglia. Se zice însă, că Italia ar fi declarat că va considera sancţiunea petrolului, ca o măsură militară, ca un act de război. E mai mult decât probabil, că ducele nu va realiza această ameninţare şi e sigur că dacă vor vroi să arunce Italia în această ultimă aventură, se vor găsi în Italia forţe cari să-l împiedice. Dar pentru cazul că nebunia totuşi s’ar produce. Anglia, cum a declarat d. Baldwin, e gata s’o înfrunte şi singură. Dar cum Franţa nu s’ar putea desparţi de ea. d. Laval a evocat în cuvântarea sa si această eventualitate. Cum ea ar reclama o mobilizare totală sau partială, care are neapărat nevoe de un vot al Camerei, d. Laval a spus că în această eventualitate va veni din nou în fata Parlamentului. INTRE ANGLIA SI ITALIA Nimeni nu poate dori această eventualitate. Ea nici nu se va produce. Dar dacă, prin imposibil, s’ar produce, este oare cineva destul de naiv să creadă că în asemenea nenorocită extremitate, vreun om de stat francez şi-ar putea asuma răspuderea de a despărţi ţara sa de Anglia, de a alege între Italia angajată într’un greu război colonial, trăind sub presiunea unor sancţiuni al căror efect d. Laval însuşi îl consideră, cum a spus Camerei, considerabil, şi între marea, imens de marea putere a Angliei, — partea mai slabă ? Adevărul este că numai la gândul acestor eventualităţi, trebuie să se facă oricărui om cu judecată şi simţire, părul măciucă. Dar este în afară de orice îndoială, că ele vor putea fi evitate în mod hotărît, numai dacă Franţa va merge tot timpul şi fără echivoc, de acord cu Anglia, care, în apărarea Ligii şi a pactului acesteia şi-a angajat întreg prestigiul în aşa chip, încât şi să vroiască, nu ar putea da înapoi. Dar mai ales că nu vroieşte. Pentru ca să se înţeleagă că putem afirma aceasta, e destul, să cităm aci, faptul că d. Temple, arhiepiscopul anglican de York, a putut spune, aplaudat fiind de colegul său din Canterbury, și de alti colegi, ca Anglia trebuie să meargă în impunerea pactului, până la ultima limită, adăugând, pentru ca îndoială să fiu în capă, că „dacă a fost nevoie de marele război, pentru a crea Liga, va trebui, la nevoie, un alt conflict mondial, pentru a consolida Societatea Naţiunilor“. Dacă şefii bisericii gândesc astfel, dată fiind şi manifestaţia de opinie publică, al cărei martor a fost întreaga lume, mai poate oare încăpea îndoială asupra politicii şi hotărîrii Marii Britanii? DUCELE ŞI CONSILIEREA Evident că tocmai perspectiva unor asemenea eventualităţi, oricât ar fi ele de ipotetice, impun oamenilor cu răspundere să caute o cât mai repede tranşare pacifică a conflictului italo-abisinian. D. Laval nu s’a sfiit să condamne hezitările ducelui şi mai ales discursul pe care acesta l-a rostit la Pontinia, discurs, în care, cu o vădită aluzie la Anglia, a vorbit de „forţele conservatoare, egoiste şi făţarnice“. E totdeauna greu să ştii în viaţă, şi mai ales în politica, ce ar fi fost dacă nu ar fi fost, cum a fost. Dar actuala atitudine a presei fasciste, arată că ducele își dă seama de greşala pe care a comis-o și de ocazia pe care a pierdut-o. xMai ales că această ocazie, nu se mai poate întoarce. Cu con- * cesiunile planului Laval-Hoare, d. Mussolini nu se mai poate întâlni. Și sub limitele acestui plan, ar putea el oare accepta un compromis ? Aceasta-i toată problema. Intre timp, se vorbeşte de o mediaţiune a regelui Leopold III al Belgiei, care s'ar fi produs înaintea întrevederii dela Paris a lui Sir Samuel Hoare, cu d. Laval şi a cărei urmare ar fi fost planul atât de surprinzător, care poartă numele lor. INTERVENŢIA A DOI REGI Hebdomadarul parizian „Choc“ dă asupra acestui demers, amănunte, cari sunt cu atât mai de actualitate, cu cât se spune despre călătoria pe care regele Leopold a întreprins-o incongnito, acum câteva zile, că ar avea de scop repetarea acelei mediațiuni. După „Choc“ o scrisoare a principelui de Piemont, ar fi alarmat pe regele Belgiei. Moştenitorul tronului italian ar fi arătat în acea scrisoare, ce urmări ar putea avea sancţiunile împinse la extrem. Anume : riscul unui act dezesperat al ducelui, al unui război european, etc. etc. „Regele Leopold — spune „Choc“ — foarte emoţionat, a convocat pe d. Van Zeeland, preşedintele său de consiliu şi i-a comunicat conţinutul scrisorei. Ambii au hotărit că ea trebue transmisă Curţii Argfiei. La primirea ei, regele George V nu se arătă mai puţin emoţionat. Dar mai realist, el se mulţumi să întrebe : — „Dacă regimul fascist ar dispărea, dacă turburări s’ar produce, regele, prinţul moştenitor şi armata, fi-vor în măsură de a restabili ordinea şi de a salva Coroana ? Răspunsul belgian a fost net: Nu. „Principesa Maria Jose, soţia prinţului moştenitor italian, prevăzuse întrebarea, şi răspunsese dinainte la sfârşitul scrisoarei prinţului de Piemont. Acest „nu“ categoric ar fi salvat — tot după „Choc“ — pacea“. Dacă... dacă nu ar fi fost d. Eden. El ar fi fost ministrul cel mai greu de convins. Ba la auzul celor ce se plănuesc, el şi-ar fi dat demisia. „Căci — și aci dăm iar cuvântul lui „Choc" — d. Eden este unul dintre englezii cari au mai multă încredere în Ligă. Dar, In sens invers, el este și unul dintre aceia, cari socotesc, că Lista are dreptul de a cere mult dela Anglia. — „Pentru a salva pe duce, sau, mai exact, pentru a-l prelungi, compromitem pacea europeană pentru mulţi ani“. „Acestea ar fi fost primele cuvinte ale d-lui Eden. In urma insistenţelor personale ale regelui George, insă, el şi-a retras demisia. Dar nu fără rezerve. n — „Noi procedăm, ar fi spus el, în aşa fel, încât de acum încolo, singura grijă a unui agresor va fi, ca să meargă repede, foarte repede, mai repede decât Liga. NOI DAM ACUM O PRIMA, NU NUMAI RĂZBOIULUI VICTORIOS, DAR ŞI ATACULUI BRUSCAT. ACESTA E ACTUL CEL MAI GREU IN CONSECINŢE, PE CARE L-A HOTARAT UN CABINET BRITANIC, DE LA DECLARAŢIA DE RĂZBOI DIN AUGUST 1914“. Dacă e vorba să credem pe „Choc“, care pretinde că mai deţine şi alte amănunte, pe care nu crede oportun să le publice, regele George şi regele Leopold ar fi fost siguri, că d. Mussolini va accepta planul Laval-Hoare, ca bază de discuţie. Cu atât mai grea ar deveni răspunderea ducelui, dacă divulgările lui „Choc“ s‘ar adeveri, căci este exclus ca el să nu fi ştiut de scrisoarea prinţului moştenitor italian şi de demersul regelui Leopold, despre care ar fi fost informat şi d. Laval. Dacă însă n’a ştiut, — atunci demersul provocat de prinţul moştenitor italian, ar fi şi mai caracteristic. Acum regele Belgiei ar încerca o nouă mediaţiune. E de văzut dacă va fi posibilă, în momentul acesta. Căci oricum, după cele ce s’aji întâmplat, e nevoie de o pauză, in care poate că şi operaţiunile militare, cari deocamdată stagnează, vor putea da o indicaţie. DESPRE SUCCESUL D-LUI LAVAL Până atunci, să revenim deocamdată la dezbaterile Camerei franceze şi la votul de încredere obţinut de d. Laval.E greu de ştiut ce s-a petrecut între Vineri şi Sâmbătă, pentru ca acest vot să se fi putut produce, după ce Vineri noaptea toată lumea la Paris a fost de acord, că dacă s’ar fi votat în acel moment, căderea guvernului ar fi fost sigură. Dar indiferent de desubturile votului de încredere, el nu modifică de loc situaţia reală a guvernului Laval. Deputaţii cari au decis majoritatea pentru votul de încredere, au fost toţi îndemnaţi de motive de politică internă, şi nu de politică externă. La prima votare, cea mai importantă, asupra priorităţei moţiunei de încredere, guvernul a întrunit o majoritate de numai douăzeci de voturi. Or, cei trezeci de deputaţi radical-socialişti cari au votat pentru, au declarat că „necesitatea de a se vota bugetul şi legile contra Ligilor extremiste, îi face să creadă că ar fi inoportun să deschidă o criză de guvern“. Si astfel chiar ei au pus un termen existentei cabinetului Laval. In asemenea condHîunî ama dacă se poate vorbi de un succes al guvernului Laval, necum de un triunf al lui. In tot cazul cu o majoritate de douăzeci sau chiar de cincizeci de voturi, obţinută în asemenea condiţiuni, puterea sa în vederea unei mari acţiunii internaţionale, nu va fi tocmai impunătoare. Presa franceză de dreapta, marea presă franceză, va seri, probabil altfel. Dar nu mai departe decât zilele acestea, un om politic francez a spus foarte bine, că d. Laval a ştiut să-şi câştige sprijinul marei prese, dar că aceasta nu a ştiut să-i câştige lui sprijinul cetitorilor ei. MILITARE De pe frontul militar, nici o ştire importantă, încăierările continuă în diverse puncte. Descrierile corespondenţilor trebuie însă primite cu cea mai mare circumspecţiune. Astfel când se anunţa că abisinienii prepară o ofensivă generală pe tot frontul Nordic, la centru şi pe flancuri, — informaţiunile acestea trebuie considerate cu cea mai mare rezervă. Pisica cu clopoţei, nu prinde şoareci. Atâta lucru ştie şi comendamentul abisinian, oricât l-ar considera cineva inferior, deşi până acum, nu a făcut nimic, care să justifice o asemenea apreciere. Mai mult încă. Nu se poate vedea, de ce ar vroi Negusul să ia ofensiva pe tot frontul şi să atace pe italieni, cari mai ales la centru, stau, desigur, pe poziţiuni formidabil întărite. In schimb, cea mai elementară experienţă a războiului mondial, învaţă, că e preferabil ca italienii să fie lăsaţi a dezlănţui ofensiva, care, pentru ei, este o necesitate şi politică şi militară, ca acestei ofensive a lor să i se opuie o apărare elastică, atrăgându-i mereu înainte şi ocupând pe rând poziţiile de retragere dinainte preparate, până când, în regiunea cea mai de la Sud, a masivului Abuna Josef, la peste patru mii de metri altitudine, pe un teren absolut defavorabil pentru italieni şi pentru armele lor mecanizate şi technice, să se dezlănţuie contraofensiva. TACTICA ABISINIANA De altfel, acum câteva zile, ziarul „Le Temps“ dădea următoarele amănunte edificatoare asupra tacticei abisiniene : „La Roma se crede că atacurile abisiniene contra poziţiunilor italiene din Abbi-Addi (cari după un comunicat abisinian ar fi fost ocupate de trupele Negusului. — B. Br.) dovedesc că tactica adoptată de abisinieni, consistă in a ataca de front, presând simultan şi asupra flancurilor adversarilor. „Se observă că etiopienii, dându-şi seamă, că nu se pot bate conform cu obiceiurile lor tradiţionale, contra italienilor cari dispun de toate armele moderne, au evitat până acum orice ciocnire de oarecare importanţă. Ei se mărginesc deci a întârzia înaintarea italienilor prin desvoltarea unor forţe de front, şi, operând prin surprindere, se străduesc sâ primejduiască flancurile formaţiunilor inamice. „Această tactică a inspirat cea mai mare prudenţă, comandantului italian, care să fereşte să subpreţuiască forţele adversarului. „Totalul forţelor abisiniene, cari au ca misiune să oprească înaintarea italiană, e constituită de armatele rassului Kassa, a rassului Seyum şi a rassului Mulughetta, cari sunt eşalonate între lacul Asanghi si masivul Amba Alezi, la Sud de Makaie. Aceste forţe sunt evaluate la o sută de mii de oameni. (Pe o adâncime, adică, de circa 60 km. — B. Br.). „O a doua linie de protecţie, e formată de trupele cari sunt în regiunea Dessie şi pe cari le comandă fiul Negusului." „Trupele rassului Ghietaşu Abate, evaluate la cincizeci mii oameni, constituie o a treia acoperire în vecinătatea Capitalei. „Misiunea de a hârţui pe italieni pe flancurile lor, e încredinţată, deoparte, celor doi fii ai rassului Kassa, cari pornind din Sokota (90 km. Sud de Addi-Abbi), spre regiunea Avergalle, la Sudul regiunei Tembien, au dat lupta de la Addi- Abbi (pe care comunicatul abisinian pretinde că l-au cucerit) și al căror obiectiv este probabil ca să se insinueze intre corpul de armată italian central și cel de dreapta. Iar pe de altă parte misiunea de a hârţui pe italieni pe flancurile lor, e încredinţată rassului Hailen Burru, ale cărui forţe, operând în regiunea Telenti şi Birkutan, au dat bătăliile de pe vadurile râului Takaze“. Cum se vede, după aceste date, apărarea abisiniană ar fi eşalonată pe o adâncime mai mare chiar, decât cea pe care am presupus-o noi, căci dela Amba Alegi până la Abina Iosef sunt vre-o sută şi douăzeci de kilometri, pe un teren enorm de dificil, pe când dela Amba Alegi până in vecinătatea capitalei abisiniene, sunt aproape 500 kilometri sau până la Dessie trei sute km. Şi pentru ca să dăm o idee, de ceea ce însemnează pentru trupele italiene, asemenea distanţe în Abisinia, ce dificultăţi prezintă ele, este interesant să înregistrăm după revista italiană „Le Forze armate“ că pentru aprovizionarea celor trei corpuri de armată cari operează în provincia Tigre, e nevoe să se transporte zilnic 220.000 kilograme alimente, 240.000 kg. nutreț pentru animalele de povară și călărie, iar pentru alimentarea autocamioanelor cari transportă aceste aprovizionări, e nevoie de o sută de mii de litri benzină pe zi. Și, cum se vede, de munitiuni, nu e vorba în aceste cifre. _B, Br. CONFLICTUL ITALO-ABISINIAN Pe frontul diplomatic Pe frontul militar CITIŢI : „LECTURA“. A DEVERÁL Crimă din imprudenţă la o vânătoare CLUJ, 30. Un impresionant omor din imprudenţă s’a întâmplat azi dimineaţă in apropiere de comuna Morlaca, jud. Cluj. Vânătorii Dumitru Hangan şi Ioan Togaş, originari din Huedin, au plecat la vânătoare in pădurea Morlaca. Din cauza ceţii groase, Dumitru Hanganu, care mergea la oarecare distanţă de tovarăşul său, la un moment dat a confundat pe acesta, care trecea tocmai pe lângă un tufiş cu un animal sălbatec şi descărcat arma în plin. Nenorocitul Ioan Togaş, ciuruit de alice, s’a prăbuşit la pământ într’un lac de sânge, înainte de a i se putea da vreun ajutor a încetat din viaţă. Imprudentul vânător, dându-şi seama de grozăvia faptei comisă, s’a înapoiat imediat la Huedin unde s’a predat poliţiei. O comisie de anchetă s’a transportat la locul tragediei, unde d. dr. Al. Iliescu, a procedat la autopsia cadavruluiMedicul legist a stabilit că moartea nefericitului vânător a fost provocată de 22 alice, intre cari vreo opt au pătruns în regiunea pieptului, perforându-i inima. Cu actele dresate, Dumitru Hanganu a fost înaintat parchetului Cluj. Consfătuirea dela prefectura judeţului CLUJ, 30. La prefectura judeţului Cluj a avut loc astăzi o consfătuire a şefilor de autorităţi, sub preşedinţia d-lui prefect, dr. Eugeniu Dancu. S’a discutat problema ajutorării populaţiei înfometate din Basarabia, şi s’a hotărit ca in seara revelionului să se organizeze o chetă in oraş. S’a mai hotărit ca in judeţul Cluj să fi aduşi spre găzduire o sută, de copii din Basarabia Înfometată. D-na Viorica Ştefan Minovici, soţie, d-na şi d. Teodor Vasiliu, soră şi cumnat, d. Profesor dr. N. Minovici, frate, d-na Elena Z. Furnică, soră d-na Alexandrina Teoharie, soră, d-na Eliza Mina Minovici, d-na Adina Colonel Minovici, d-na Ana Minovici, cumnate, d-na Catela Minovici, d-na şi d. Profesor dr. N. Deleanu, d-na şi d. Titel Petrescu, d-na şi d. General I. Demetrescu, d. dr. Teodor Vasiliu, d- Ing. Furnică Minovici, d. Dan Minovici, d. Inginer G. Minovici, d-na şi d. L Criveanu, d. Codin Teoharie, Mişu, Petre, ştefan, Ana, şi Sofia Minovici, nepoate şi nepoţi, împreună cu familiile înrudite, Mironescu, Dobrescu, Mamulea, cu nemărginită durere anunţă încetarea din viaţă a prea iubitului şi bunului lor DR. ŞTEFAN MINOVICI Profesor Universitar Membru activ al Academiei de Ştiinţe din România Membru corespondent al Academiei Române decorat cu mai multe ordine române şi străine. Corpul defunctului este depus in Biserica Popa Rusu, unde în ziua de Marţi ,31 Decembrie, ora 21/20m„ se va oficia serviciul religios, “după care va avea locînhumarea la Cimitirul Bellu, in cavoul familiei. Conform dorinţei defunctului nu se vor ţine discursuri, nu se vor depune flori. Jalnicii: Nathalie, cu inima, sfâşiată de durere pe vecie, soţie, Michaela, Claudia, Pompiliu, fiice şi fiu şi celelalte rude, aduc la cunoştinţă plecarea timpurie a lui Alexandru I. Orescu fost ziarist, fost magistrat, fost ajutor de primar, avocat, in etate de 49 ani Serviciul divin se va oficia Marţi, 31 Decembrie a. c., ora 3 p. m., la locuinţa sa din calea Griviţei 18 şi de acolo la locaşul de veci la cimitirul Sf. Vineri, unde va avea loc înhumarea. Constanţa Arion soţie, Maria C. Arion, Virgil C. Arion, Scarlat C. Arion, Eufrosina Palia, fraţi şi surori, Dimitrie Apostolescu socru, precum şi familile înrudite, au marea durere de a anunţa pierderea iubitului lor IONEL C. ARION fost secretar al Camerei Deputaţilor decedat în ziua de 28 Dec. înmormântarea a avut loc Luni 30 Decembrie, ora 3 da„ la capela cimitirului Bellu. Adânc întristaţii, Simon Brener, soţ, Mişu şi Tilia, fiu şi noră, Nina şi Calmari Schächter, fiică şi ginere, Joseph şi Minca, fiu şi noră, Dussia şi Maurice Garfinkel, fiică şi ginere, Boris şi Cecilia, fiu şi noră, Ana şi David Stollar, Katie şi Michel Reifmann, Perla şi Froim Perper, surori şi cumnaţi, precum şi întreaga familie, au profunda durere a anunţa pierderea prea scumpei lor SOFIE BRENER în etate numai de 52 ani, încetată din viaţă după o lungă şi grea suferinţă, înmormântarea a avut loc Marţi 24 crt., cortegiul funebru pornind de la locuinţa decedatei, din Str. Domnească 49, Galaţi. Decembrie 1935- Pagina 3-a I UZINELE ROMÂNEI I Ing. BASILE VÂLCOVICI & Co. § I BUCUREŞTI, Sos. VITAN No. 232 - 246, Telef: 3.48.03 1 FURNIZIAZĂ AVANTAJOS : I CUTII, BIDOANE şi PLACARDE I de Reclamă din Tablă Litografiată I ŢEVI de PLUMB T,I g ALICE de VÂNAT | ■ REDAŢI IN NOD RAPID DINŢILOR ÎNGĂLBENIŢI 1 ■ —*LBBAŢA LOR NATURALĂ , începeţi prin a vă peria dinţii cu Kolinos. Vedeţi cu ce rapiditate dinţii pătaţi şi galbenul recapătă albeaţa lor naturală. Kolynos distruge bacteriile gurei cauza urâţeniei şi a cariei dinţilor. încercaţi Kolynos şi oglinda dv. proprie, vă va dovedi eficacitatea sa. Prietenii dv. o vor remarca la surîsul dv. KOLYNOS A. Au apărut: „ORAŞUL CU SALCÂMI" „DEACURMEZIŞUL" p£ STRĂZILE CAPITALEI" roman de roman de MIRCEA DAMIAN roman de MIHAIL SEBASTIAN Un roman de autorul ingin AMIAN STANOIU Povestea unei iubiri inedite în roaselor amintiri din închicadrul romantic al unui oraş soarea Văcăreşti, o carte pli- Viaţa străzilor Capitalei cu ■ dunărean. Carte de nestăvină de umorul vigoarea frus- forfoteala cotidiană, cu dra- I lică tinereţe şi căldură, cucerită şi farmecul condeiului lui mele şi mizeriile ei, este re- ■ toare prin subtilitatea psiho- Mircea Damian, o carte „deodată cu mult spirit de obsi- ■ logică şi frumuseţea simplă cu curmezişul” din toate puncte- vaţie şi humor, care e scrisă. Lei 70. le de vedere. Lei 75. Lei 75. ________ Editura ALCALAY ________________| SITUAŢIA IN ARDEAL Problema solidarităţii politice în Ardeal D. Iuliu Maniu, exponent al acestei solidarităţi — De la redacţia noastră din Cluj — După cum ştiţi, la banchetul oferit în cinstea d-lor Vaier Moldovan, Vaier Prie şi Alexandru Aciu, de către comitetul regional al partidului naţional-ţărănist, d. Iuliu Maniu a atins problema solidarităţii politice in Ardeal. Cu toate că omul de stat de la Bădăcin n’a desvoltat această preocupare şi cu toate că nu a stăruit prea mult asupra ei, totuşi problema ridicată găseşte mari ecouri în provincia de peste munţi şi se situează pe primul plan al actualităţii politice. De mult timp o ideie n’a mai avut unrăsunet aşa de mare, şi, de multă vreme necesitatea solidarismului ardelean n’a găsit o atmosferă atât de prielnică şi un teren atât de bine pregătit ca astăzi. După cum am arătat într’un articol precedent, d. Maniu urma să-şi desvolte concepţia sa despre solidaritatea politică a elementului ardelenesc în congresul economic care s’a ţinut acum câteva săptămâni în capitala Ardealului. Şi expunerea în această privinţă s’ar îi făcut în cadrul unei riguroase analize a situaţiei economice din Ardeal. Dar cum d. Maniu nu a putut să vorbească la congresul economic d-sa a amintit problema la banchetul recent, iar desvoltarea ei poate că se va face mai târziu, când fostul preşedinte al partidului naţional-ţărănesc va găsi oportun. Ceiace trebuie însă reţinut astăzi, e faptul că omul de stat de la Bădăcin se arată profund îngrijorat de discrepanţa intervenită în forţele politice ale Ardealului, de consecinţele tot mai simţite pe cari le provoacă lipsa de solidaritate politică, atât în ordinea economică, cât şi pe planul social, şi, deopotrivă se arată neliniştit faţă de perspectivele pe care le indică spargerea omogenităţii de gândire şi slăbirea tot mai evidentă a capacităţii de acţiune a provinciei de peste munţi în viaţa de stat. PROBLEMA CENTRALĂ Deasemenea trebuie menţionat că solidaritatea politică a ardelenilor este apreciată de d. Maniu ca problemă centrală de care depinde soluţionarea tuturor dezideratelor şi a tuturor celorlalte probleme de ordin local. Atât aspectul economic, cât şi cel social, sunt în funcţiune după concepţia de la Bădăcin, de factorul politic fără de care nu se poate concepe nici prosperitatea economiei ardeleneşti, nici ridicarea standardului de viaţă al masselor. Solidaritatea politică, duce în chip logic la constrângerea lumii oficiale pentru soluţionarea problemelor economice şi sociale, omogenitatea de gândire ardelenească presează asupra întregii vieţi publice.. atribuului privirile spre regiunile de dincoace de munţi; acţiunile unitare întemeiate pe forţele populare de aici, împing fatal spre actualizarea permanentă a nevoilor locale şi mai mult decât atât, le pune în centrul atenţiunii, in forurile statului de la Bucureşti. Aşa vede d. Maniu influenţa solidarităţii politicei ardeleneşti şi evident, că aceste constatări sunt considerate aci ca absolut conforme cu realitatea. Atât puterea de conservare a Ardealului, cât şi capacitatea lui de luptă biruitoare, au ca secret istoric solidarismul politic. In toate timpurile, principalul punct programatic a fost această solidatar în faţa acestor stări, d. Maniu nu vede decât o singură soluţie şi anume, afirmarea solidarităţii politice ardeleneşti, întrebuinţăm termenul de afirmare, fiindcă deocamdată nu s’a spus mai mult decât ceia ce cuprinde el. Fostul preşedinte al partidului naţional-ţărănesc nu a făcut până acum un apel la elementele din afară de partidul naţional ţărănesc şi nici n’a chemat pe nimeni la un front al Ardealului împotriva cuiva. Solidaritatea are până acum un sens limitat şi este firesc să fie aşa, deoarece d. Maniu nu poate concepe o concentrare a elementelor ardeleneşti decât în cadrul concepţiei naţional-ţărăniste şi pe linia de mişcare a economiei dirijate, a etatismului de stat şi a normalizării în viaţa constituţională. Nu se ridică deci tema colaborării mai multor organisme, ci încadrarea forţelor ardeleneşti în solidaritatea de alta dată, care prin omogenitatea ei de gândire situa Ardealul pe primul plan in viaţa de stat. Şi ca încheiere la această cronica, trebuie subliniat, că s’ase măritate, fără de care nu se putea concepe nici o acţiune şi nici o manifestare politică. Toate evenimentele şi faptele de mare plan istoric s’au putut săvârşi numai cu aceasta condiţiune şi au putut avea consecinţe binefăcătoare, datorită numai disciplinei solidariste. Puterea politică a Ardealului a slăbit numai cu ivirea elementelor centrifugale. Iată încă o constatare pe care d. Maniu o face cu toată autoritatea sa şi însoţită de toate dovezile în această direcţie. Primul element centrifugal a fost d. Octavian Goga când a părăsit aspiraţiile ardeleneşti, pentru a se ataşa unor concepţii care nu aveau nici o legătură sufletească sau materială cu provincia de peste munţi. Apoi a doua oară, solidaritatea politică a Ardealului a fost spartă astă primăvară de către d. Alex. Vaiva- Voevod, care şi-a însuşit o formulă în afară de ordinea programatică de aici. Iar de atunci, poziţiile Ardealului slăbesc în chipul cel mai evident, el fiind desconsiderat atât economiceşte, cât şi politiceşte. Autenticitatea ardelenească, a ajuns un element neglijabil în viaţa de stat; presantele nevoi locale sunt tratate cu cea mai crasă indiferenţă; repartiţia slujbelor în viaţa administrativă se prezintă cu cifre uluitor de deficitare; sarcinile bugetare sunt împărţite cu totul inechitabil ; elaborările programatice, deşi vin din cea mai importantă provincie a ţării, au ajuns să fie respinse de plano de către lumea politică a Bucureştiului. Dar o ideie ce nu va putea fi scoasă de la ordinea zilei. Ea va produce în Ardeal multe discuţii, va provoca multe manifestări şi va impune multor oameni examene de conştiinţă. Interiorizarea tot mai vizibilă a provinciei de peste munţi, va face ca solidaritatea politică să se generalizeze ca o preocupare obştească şi ca lumea de aici să-şi puie multe nădejdi în ea. Trecutul mai ales o favorizează cu o experienţă mulţumitoare: înainte de război solidarismul a dus la Unirea de la 1918, iar după unire, a făcut ca Ardealul — chiar in opoziţie fiind — să fie un factor determinant in viata publică şi sa cucerească în sfera lui de influenţă cel mai mare capital politic ce a fost înregistrat vreodată in istoria noastră. Astfel, concepţia de la Bădăcin s‘a lărgit cu incă un deziderat ce traieşte atât de puternic, încât el va declanşa întâmplări nu numai interesante dar şi hotărîtoare. V. Munteanu Ce-i de făcut D. IULIU MANIU