Adevěrul, ianuarie 1936 (Anul 50, nr. 15936-15958)

1936-01-02 / nr. 15936

Joi 2 Ianuarie 1939 Cei care urmăresc decursul con­flictului african pe frontul diploma­tic, au fost, preocupaţi, în mod fi­resc, în primul rând, de­­rezultatul zilei a doua a dezbaterilor Camerei franceze, asupra interpelărilor pri­vitoare la acest conflict Noi am arătat în articolul prece­dent, al acestei rubrici, că, după declaraţiile cu cari d Laval a ini­ţiat prima zi a dezbaterea faptul dacă guvernul său ar rămâne sau ar pleca, nu ar mai prezenta o im­portanţă din punctul de vedere in­ternaţional. Cuvântarea pe care şe­ful guvernului francez a rostit-o Sâmbătă, ne-a confirmat şi mai mult în această privinţă. POLITICA FRANŢEI Prin ea d. Laval a definit în mod precis, politica Franţei. In esenţă d-sa a spus că ea rămâne credin­cioasă Ligii şi pactului. A repetat, în mod solemn şi public, făgăduiala pe care a dat-o la vreme guver­nului englez, că în caz că Italia ar ataca Anglia, din cauza sancţiunilor, Franţa îi va veni în ajutor, cu toate forţele sale, pe mare, pe uscat şi în aer. S-a pronunţat pentru pactul de asistenţă mutuală cu Rusia, pact care nu iese din cadrul Ligii şi al statutului ei. A explicat sensul de­mersurilor d-lui Poncet la Berlin, constatând că Franţa e gata să ac­cepte adeziunea Germaniei — indi­ferent de regimul ei intern — la un pact de asistenţă mutuală, „în ca­drul politicei de securitate gene­rală"*. In ce priveşte extinderea sanc­ţiunilor la petrol, d. Laval a evitat să se pronunţe clar şi categoric. El nu a spus da ; nu a spus însă nici nu. Ci s’a mulţumit să constate, ca problema nu se pune acum şi că din cauza Statelor Unite ale Americei, nu se va pune decât spre sfârşitul lunei Ianuarie. Atunci va fi momen­tul ca Franţa să ia o deciziune, dacă se va pune. Pentru acel mo­ment însă, indiferent dacă d. Laval sau altcineva va fi în fruntea gu­vernului francez, noi nu avem nici o îndoială. Dacă Marea Britanie va cere Li­gii să proclame embargo-ul asupra petrolului, Liga îl va proclama şi Franţa nu va lipsi dintre cei cari îl vor vota. Pentru un cuvânt foarte simplu , Franţa nu se poate des­părţi de Ligă, nu-şi poate sabota propria ei politică şi nu se poate despărţi de Anglia. Se zice însă, că Italia ar fi de­clarat că va considera sancţiunea petrolului, ca o măsură militară, ca un act de război. E mai mult decât probabil, că ducele nu va realiza această ameninţare şi e sigur că dacă vor vroi să arunce Italia în această ultimă aventură, se vor găsi în Italia forţe cari să-l împie­dice. Dar pentru cazul că nebunia to­tuşi s’ar produce. Anglia, cum a de­clarat d. Baldwin, e gata s’o în­frunte şi singură. Dar cum Franţa nu s’ar putea desparţi de ea.­­ d. Laval a evocat în cuvântarea sa si această eventualitate. Cum ea ar reclama o mobilizare totală sau par­tială, care are neapărat nevoe de un vot al Camerei, d. Laval a spus că în această eventualitate va veni din nou în fata Parlamentului. INTRE ANGLIA SI ITALIA Nimeni nu poate dori această eventualitate. Ea nici nu se va produce. Dar dacă, prin imposibil, s’ar produce, este oare cineva des­tul de naiv să creadă că în ase­menea nenorocită extremitate, vre­un om de stat francez şi-ar putea asuma răspuderea de a despărţi ţara sa de Anglia, de a alege între Italia angajată într’un greu război colonial, trăind sub presiunea unor sancţiuni al căror efect d. Laval însuşi îl consideră, cum a spus Ca­merei, considerabil, şi între marea, imens de marea putere a Angliei, — partea mai slabă ? Adevărul este că numai la gân­dul acestor eventualităţi, trebuie să se facă oricărui om cu judecată şi simţire, părul măciucă. Dar este în afară de orice îndoială, că ele vor putea fi evitate în mod hotă­­rît, numai dacă Franţa va merge tot­ timpul şi fără echivoc, de acord cu Anglia, care, în apărarea Ligii şi a pactului acesteia şi-a angajat în­treg prestigiul în aşa chip, încât şi să vroiască, nu ar putea da înapoi. Dar mai ales că nu vroieşte.­­ Pentru ca să se înţeleagă că pu­tem­ afirma aceasta, e destul, să ci­tăm aci, faptul că d. Temple, ar­hiepiscopul anglican de York, a pu­tut spune, aplaudat fiind de cole­gul său din Canterbury, și de alti colegi, ca Anglia trebuie să meargă în impunerea pactului, până la ul­tima limită, adăugând, pentru ca în­doială să fiu în capă, că „dacă a fost nevoie de marele război, pentru a crea Liga, va trebui, la nevoie, un alt conflict mondial, pentru a con­solida Societatea Naţiunilor“. Dacă şefii bisericii gândesc ast­fel, dată fiind şi manifestaţia de o­­pinie publică, al cărei martor a fost întreaga lume, mai poate oare în­căpea îndoială asupra politicii şi hotărîrii Marii Britanii? DUCELE ŞI CONSI­­LIEREA Evident că tocmai perspectiva unor asemenea eventualităţi, oricât ar fi ele de ipotetice, impun oa­menilor cu răspundere să caute o cât mai repede tranşare pacifică a conflictului italo-abisinian. D. Laval nu s’a sfiit să condamne hezitările ducelui şi mai ales discur­sul pe care acesta l-a rostit la Pon­­tinia, discurs, în care, cu o vădită aluzie la Anglia, a vorbit de „forţele conservatoare, egoiste şi făţarnice“. E totdeauna greu să ştii în viaţă,­ şi mai ales în politica, ce ar fi fost dacă nu ar fi fost, cum a fost. Dar actuala atitudine a presei fasciste, arată că ducele își dă seama de greşala pe care a co­mis-o și de ocazia pe care a pier­dut-o. xMai ales că această ocazie, nu se mai poate întoarce. Cu con- * cesiunile planului Laval-Hoare, d. Mussolini nu se mai poate întâlni. Și sub limitele acestui plan, ar putea el oare accepta un compromis ? Aceasta-i toată problema. Intre timp, se vorbeşte de o mediaţiune a regelui Leopold III al Belgiei, care s'ar fi produs înaintea întrevederii dela Paris a lui Sir Samuel Hoare, cu d. Laval şi a cărei urmare ar fi fost planul atât de surprinzător, care poartă numele lor. INTERVENŢIA A DOI REGI Hebdomadarul parizian „Choc“ dă asupra acestui demers, amănun­te, cari sunt cu atât mai de actua­litate, cu cât se spune despre călă­toria pe care regele Leopold a în­treprins-o incongnito, acum câteva zile, că ar avea de scop repetarea acelei mediațiuni. După „Choc“ o scrisoare a prin­cipelui de Piemont, ar fi alarmat pe regele Belgiei. Moştenitorul tronu­lui italian ar fi arătat în acea scri­soare, ce urmări ar putea avea sancţiunile împinse la extrem. Anu­me : riscul unui act dezesperat al ducelui, al unui război european, etc. etc. „Regele Leopold — spune „Choc“ — foarte emoţionat, a convocat pe d. Van Zeeland, preşedintele său de consiliu şi i-a comunicat conţinu­tul scrisorei. Ambii au hotărit că ea trebue transmisă Curţii Argfiei. La primirea ei, regele George V nu se arătă mai puţin emoţionat. Dar mai realist, el se mulţumi să întrebe : — „Dacă regimul fascist ar dis­părea, dacă turburări s’ar produce, regele, prinţul moştenitor şi armata, fi-vor în măsură de a restabili or­dinea şi de a salva Coroana ? Răs­punsul belgian a fost net: Nu. „Principesa Maria Jose, soţia prin­ţului moştenitor italian, prevăzuse întrebarea, şi răspunsese dinainte la sfârşitul scrisoarei prinţului de Pie­mont. Acest „nu“ categoric ar fi salvat — tot după „Choc“ — pacea“. Dacă... dacă nu ar fi fost d. Eden. El ar fi fost ministrul cel mai greu de convins. Ba la auzul celor ce se plănuesc, el şi-ar fi dat demisia. „Căci — și aci dăm iar cuvântul lui „Choc" — d. Eden este unul din­tre englezii cari au mai multă în­credere în Ligă. Dar, In sens in­vers, el este și unul dintre aceia, cari socotesc, că Lista are dreptul de a cere mult dela Anglia. — „Pentru a salva pe duce, sau, mai exact, pentru a-l prelungi, com­promitem pacea europeană pentru mulţi ani“. „Acestea ar fi fost primele cuvinte ale d-lui Eden. In urma insistenţe­lor personale ale regelui George, insă, el şi-a retras demisia. Dar nu fără rezerve. n — „Noi procedăm, ar fi spus el, în aşa fel,­ încât de acum încolo, singura grijă a unui agresor va fi, ca să meargă repede, foarte repede, mai repede decât Liga. NOI DAM ACU­M O PRIMA, NU NUMAI RĂZ­BOIULUI VICTORIOS, DAR ŞI ATA­CULUI BRUSCAT. ACESTA E AC­TUL CEL MAI GREU IN CONSE­CINŢE, PE CARE L-A HOTAR­AT UN CABINET BRITANIC, DE LA DE­CLARAŢIA DE RĂZBOI DIN AU­GUST 1914“. Dacă e vorba să credem­ pe „Choc“, care pretinde că mai de­ţine şi alte amănunte, pe care nu crede oportun să le publice, regele George şi regele Leopold ar fi fost siguri, că d. Mussolini va accepta planul Laval-Hoare, ca bază de discuţie. Cu atât mai grea ar de­veni răspunderea ducelui, dacă di­vulgările lui „Choc“ s‘ar adeveri, căci este exclus ca el să nu fi ştiut de scrisoarea prinţului moştenitor italian şi de demersul regelui Leo­pold, despre care ar fi fost infor­mat şi d. Laval. Dacă însă n’a ştiut, — atunci demersul provocat de prinţul moştenitor italian, ar fi şi mai caracteristic.­ Acum regele Belgiei ar încerca o nouă mediaţiune. E de văzut dacă va fi posibilă, în momentul acesta. Căci oricum, după cele ce s’aji în­tâmplat, e nevoie de o pauză, in care poate că şi operaţiunile mili­tare, cari deocamdată stagnează, vor putea da o indicaţie. DESPRE SUCCESUL D-LUI LAVAL Până atunci, să revenim deocam­dată la dezbaterile Camerei fran­ceze şi la votul de încredere obţi­nut de d. Laval.E greu de ştiut ce s-a petrecut între Vineri şi Sâm­bătă, pentru ca acest vot să se fi putut produce, după ce Vineri noaptea toată lumea la Paris a fost de acord, că dacă s’ar fi votat în acel moment, căderea guvernului ar fi fost sigură. Dar indiferent de desubturile vo­tului de încredere, el nu modifică de loc situaţia reală a guvernului Laval. Deputaţii cari au decis ma­joritatea pentru votul de încredere, au fost toţi îndemnaţi de motive de politică internă, şi nu de politică externă. La prima votare, cea mai impor­tantă, asupra priorităţei moţiunei de încredere, guvernul a întrunit o majoritate de numai douăzeci de voturi. Or, cei trezeci de deputaţi radical-socialişti cari au votat pen­tru, au declarat că „necesitatea de a se vota bugetul şi legile contra Ligilor extremiste, îi face să crea­dă că ar fi inoportun să deschidă o criză de guvern“. Si astfel chiar ei au pus un termen existentei cabine­tului Laval. In asemenea condHîunî ama dacă se poate vorbi de un succes al gu­vernului Laval, necum de un triunf al lui. In tot cazul cu o majoritate de douăzeci sau chiar de cincizeci de voturi, obţinută în asemenea condiţiuni, puterea sa în vederea unei mari acţiunii internaţionale, nu va fi tocmai impunătoare. Presa franceză de dreapta, ma­rea presă franceză, va seri, pro­babil altfel. Dar nu mai departe de­cât zilele acestea, un om politic francez a spus foarte bine, că d. Laval a ştiut să-şi câştige spriji­nul marei prese, dar că aceasta nu a ştiut să-i câştige lui sprijinul ceti­torilor ei. MILITARE De pe frontul militar, nici o ştire importantă, încăierările continuă în diverse puncte. Descrierile corespondenţilor tre­buie însă primite cu cea mai mare circumspecţiune. Astfel când se a­­nunţa că abisinienii prepară o ofen­sivă generală pe tot frontul Nordic, la centru şi pe flancuri, — infor­­maţiunile acestea trebuie conside­rate cu cea mai mare rezervă. Pi­sica cu clopoţei, nu prinde şoareci. Atâta lucru ştie şi comendamentul abisinian, oricât l-ar considera ci­neva inferior, deşi până acum, nu a făcut nimic, care să justifice o asemenea apreciere. Mai mult încă. Nu se poate ve­dea, de ce ar vroi Negusul să ia ofensiva pe tot frontul şi să atace pe italieni, cari mai ales la centru, stau, desigur, pe poziţiuni formida­bil întărite. In schimb, cea mai elementară experienţă a războiului mondial, în­vaţă, că e preferabil ca italienii să fie lăsaţi a dezlănţui ofensiva, care, pentru ei, este o necesitate şi poli­tică şi militară, ca acestei ofensive a lor să i se opuie o apărare ela­stică,­ atrăgându-i mereu înainte şi ocupând pe rând poziţiile de retra­gere dinainte preparate, până când, în regiunea cea mai de la Sud, a masivului Abuna Josef, la peste pa­tru mii de metri altitudine, pe un teren absolut defavorabil pentru italieni şi pentru armele lor meca­nizate şi technice, să se dezlănţuie contra­ofensiva. TACTICA ABISINIANA De altfel, acum câteva zile, zia­rul „Le Temps“ dădea următoarele amănunte edificatoare asupra tac­ticei abisiniene : „La Roma se crede că atacurile abisiniene contra poziţiunilor ita­liene din Abbi-Addi (cari după un comunicat abisinian ar fi fost ocu­pate de trupele Negusului. — B. Br.) dovedesc că tactica adoptată de a­­bisinieni, consistă in a ataca de front, presând simultan şi asupra flancurilor adversarilor. „Se observă că etiopienii, dându-şi seamă, că nu se pot bate conform cu obiceiurile lor tradiţionale, con­tra italienilor cari dispun de toate armele moderne, au evitat până a­­cum orice ciocnire de oarecare im­portanţă. Ei se mărginesc deci a în­târzia înaintarea italienilor prin desvoltarea unor forţe de front, şi, operând prin surprindere, se stră­­duesc sâ primejduiască flancurile formaţiunilor inamice. „Această tactică a inspirat cea mai mare prudenţă, comandantului italian, care să fereşte să subpreţu­­iască forţele adversarului. „Totalul forţelor abisiniene, cari au ca misiune să oprească înainta­rea italiană, e constituită de arma­tele rassului Kassa, a rassului Seyum şi a rassului Mulughetta, cari sunt eşalonate între lacul Asanghi si masivul Amba Alezi, la Sud de Makaie. Aceste forţe sunt evaluate la o sută de mii de oameni. (Pe o adâncime, adică, de circa 60 km. — B. Br.). „O a doua linie de protecţie, e formată de trupele cari sunt în re­giunea Dessie şi pe cari le comandă fiul Negusului." „Trupele rassului Ghietaşu Abate, evaluate la cincizeci mii oameni, constituie o a treia acoperire în ve­cinătatea Capitalei. „Misiunea de a hârţui pe italieni pe flancurile lor, e încredinţată, deoparte, celor doi fii ai rassului Kassa, cari pornin­d din Sokota (90 km. Sud de Addi-Abbi), spre regiu­nea Avergalle, la Sudul regiunei Tembien, a­u dat lupta de la Addi- Abbi (pe care comunicatul abisinian pretinde că l-au cucerit) și al căror obiectiv este probabil ca să se in­sinueze intre corpul de armată ita­lian central și cel de dreapta. Iar pe de altă parte misiunea de a hâr­ţui pe italieni pe flancurile lor, e încredinţată rassului Hailen Burru, ale cărui forţe, operând în regiunea Telenti şi Birkutan, au dat bătăliile de pe vadurile râului Takaze“. Cum se vede, după aceste date, apărarea abisiniană ar fi eşalonată pe o adâncime mai mare chiar, decât cea pe care am presupus-o noi, căci dela Amba Alegi până la Abina Io­­sef sunt vre-o sută şi douăzeci de kilometri, pe un teren enorm de di­ficil, pe când dela Amba Alegi până in vecinătatea capitalei abisiniene, sunt aproape 500 kilometri sau până la Dessie trei sute km. Şi pentru ca să dăm o idee, de ceea ce însemnează pentru trupele italiene, asemenea distanţe în Abi­sinia, ce dificultăţi prezintă ele, este interesant să înregistrăm după re­vista italiană „Le Forze armate“ că pentru aprovizionarea celor trei cor­puri de armată cari operează în provincia Tigre, e nevoe să se transporte zilnic 220.000 kilograme alimente, 240.000 kg. nutreț pentru animalele de povară și călărie, iar pentru alimentarea autocamioane­lor cari transportă aceste aprovi­zionări, e nevoie de o sută de mii de litri benzină pe zi. Și, cum se vede, de munitiuni, nu e vorba în aceste cifre. _B, Br. CONFLICTUL ITALO-ABISINIAN Pe frontul diplomatic Pe frontul militar CITIŢI : „LECTURA“. A DEVERÁL Crimă din imprudenţă la o vânătoare CLUJ, 30.­­ Un impresionant o­­mor din imprudenţă s’a întâmplat azi dimineaţă in apropiere de co­muna Morlaca, jud. Cluj. Vânătorii Dumitru Han­gan şi Ioan Togaş, ori­ginari din Huedin, au plecat la vâ­nătoare in pădurea Morlaca. Din cauza ceţii groase, Dumitru Hanga­­nu, care mergea la oarecare dis­tanţă de tovarăşul său, la un mo­ment dat a confundat pe acesta, care trecea tocmai pe lângă un tufiş cu un animal sălbatec şi­­ descărcat arma în plin. Nenorocitul Ioan Togaş, ciuruit de alice, s’a prăbuşit la­ pământ într’un lac de sânge, înainte de a i se putea da vreun ajutor a încetat din viaţă. Imprudentul vânător, dându-şi seama de grozăvia faptei comisă, s’a înapoiat imediat la Huedin unde s’a predat poliţiei. O comisie de anchetă s’a trans­portat la locul tragediei, unde d. dr. Al. Iliescu, a procedat la autopsia cadavrului­­Medicul legist a stabilit că moartea nefericitului vânător a fost provocată de 22 alice, intre cari vreo opt au pătruns în regiunea pieptului, perforându-i inima. Cu actele dresate, Dumitru Han­­ganu a fost înaintat parchetului Cluj. Consfătuirea dela pre­fectura judeţului CLUJ, 30.­­ La prefectura jude­ţului Cluj a avut loc astăzi o cons­fătuire a şefilor de autorităţi, sub preşedinţia d-lui prefect, dr. Euge­­niu Dancu. S’a discutat problema a­­jutorării populaţiei înfometate din Basarabia, şi s’a hotărit ca in seara revelionului să se organizeze o che­tă in oraş. S’a mai hotărit ca in ju­deţul Cluj să fi aduşi spre găzduire o sută, de copii din Basarabia Înfo­metată. D-na Viorica Ştefan Minovici, so­ţie, d-na şi d. Teodor Vasiliu, soră şi cumnat, d. Profesor dr. N. Mino­­vici, frate, d-na Elena Z. Furnică, soră d-na Alexandrina Teoharie, soră, d-na Eliza Mina Minovici, d-na Adina Colonel Minovici, d-na Ana Minovici, cumnate, d-na Catela Mi­­novici, d-na şi d. Profesor dr. N. Deleanu, d-na şi d. Titel Petrescu, d-na şi d. General I. Demetrescu, d. dr. Teodor Vasiliu, d- Ing. Furnică Minovici, d. Dan Minovici, d. Inginer G. Minovici, d-na şi d. L Criveanu, d. Codin Teoharie, Mişu, Petre, şte­fan, Ana, şi Sofia Minovici, nepoate şi nepoţi, împreună cu familiile în­rudite, Mironescu, Dobrescu, Mamu­­lea, cu nemărginită durere anun­ţă încetarea din viaţă a prea iubi­tului şi bunului lor DR. ŞTEFAN MINOVICI Profesor Universitar Membru activ al Academiei de Şti­inţe din România Membru corespondent al Academiei Române decorat cu mai multe ordine româ­ne şi străine. Corpul defunctului este depus in Biserica Popa Rusu, unde în ziua de Marţi ,31 Decembrie, ora 21/2­0­­m„ se va oficia serviciul religios, “după ca­re va avea loc­­înhumarea la Cimi­tirul Bellu, in cavoul familiei. Conform dorinţei defunctului nu se vor ţine discursuri, nu se vor de­pune flori. Jalnicii: Nathalie, cu inima, sfâ­­şiată de durere pe vecie, soţie, Mi­chaela, Claudia, Pompiliu, fiice şi fiu şi celelalte rude, aduc la cunoştinţă plecarea timpurie a lui Alexandru I. Orescu fost ziarist, fost magistrat, fost a­­jutor de primar, avocat, in etate de 49 ani Serviciul divin se va oficia Marţi, 31 Decembrie a. c., ora 3 p. m., la locuinţa sa din calea Griviţei 18 şi de acolo la locaşul de veci la cimi­tirul Sf. Vineri, unde va avea loc în­humarea. Constanţa Arion soţie, Maria C. Arion, Virgil C. Arion, Scarlat C. Arion, Eufrosina Palia, fraţi şi su­rori, Dimitrie Apostolescu socru, precum şi familile înrudite, au marea durere de a anunţa pierderea iubitului lor IONEL C. ARION fost secretar al Camerei Deputaţilor decedat în ziua de 28 Dec. înmormântarea a avut loc Luni 30 Decembrie, ora 3 d­­a„ la capela cimitirului Bellu. Adânc întristaţii, Simon Brener, soţ, Mişu şi Tilia, fiu şi noră, Nina şi Calmari Schächter, fiică şi ginere, Joseph şi Minca, fiu şi noră, Dussia şi Maurice Garfinkel, fiică şi ginere, Boris şi Cecilia, fiu şi noră, Ana şi David Stol­lar, Katie şi Michel Reif­mann, Perla şi Froim Perper, surori şi cumnaţi, precum şi întreaga fa­milie, au profunda durere a anun­ţa pierderea prea scumpei lor SOFIE BRENER în etate numai de 52 ani, încetată din viaţă după o lungă şi grea suferinţă, înmormântarea a­ avut loc Marţi 24 crt., cortegiul funebru pornind de la locuinţa decedatei, din Str. Domnească 49, Galaţi. Decembrie 1935- Pagina 3-a I UZINELE ROMÂNEI I Ing. BASILE VÂLCOVICI & Co. § I BUCUREŞTI, Sos. VITAN No. 232 - 246, Telef: 3.48.03 1 FURNIZIAZĂ AVANTAJOS : I CUTII, BIDOANE şi PLACARDE I de Reclamă din Tablă Litografiată I ŢEVI de PLUMB T,I g ALICE de VÂNAT | ■ REDAŢI IN NOD RAPID DINŢILOR ÎNGĂLBENIŢI 1 ■ —*­­LBBAŢA LOR NATURALĂ , începeţi prin a vă peria dinţii cu Kolinos. Vedeţi cu ce rapiditate dinţii pătaţi şi galbenul recapătă albeaţa lor naturală. Kolynos distruge bacteriile gurei cauza urâţeniei şi a cariei dinţilor. încercaţi Kolynos şi oglinda dv. proprie, vă va dovedi eficacitatea sa. Prie­tenii dv. o vor remarca la surîsul dv. KOLYNOS A. Au apărut: „ORAŞUL CU SALCÂMI" „DEACURMEZIŞUL" p£ STRĂZILE CAPITALEI" roman de roman de MIR­CEA DAMIAN roman de MIHAIL SEBASTIAN Un roman de autorul ingi­­n AMI­AN STANOIU Povestea unei iubiri inedite în roaselor amintiri din închi­cadrul romantic al unui oraş soarea Văcăreşti, o carte pli- Viaţa străzilor Capitalei cu ■ dunărean. Carte de nestăvi­­nă de umorul vigoarea frus- forfoteala cotidiană, cu dra- I lică tinereţe şi căldură, cuceri­­tă şi farmecul condeiului lui mele şi mizeriile ei, este re- ■ toare prin subtilitatea psiho- Mircea Damian, o carte „deo­­dată cu mult spirit de obsi- ■ logică şi frumuseţea simplă cu curmezişul” din toate puncte- vaţie şi humor, care e scrisă. Lei 70. le de vedere. Lei 75. Lei 75. ________ Editura ALCALAY ________________| SITUAŢIA IN ARDEAL Problema solidarităţii politice în Ardea­l D. Iuliu Maniu, exponent al acestei solidarităţi — De la redacţia noastră din Cluj —­ După cum ştiţi, la banchetul ofe­rit în cinstea d-lor Vaier Moldo­van, Vaier Prie şi Alexandru Aciu, de către comitetul regional al par­tidului naţional-ţărănist, d. Iuliu Maniu a atins problema solidarită­ţii politice in Ardeal. Cu toate că omul de stat de la Bădăcin n’a des­­voltat această preocupare şi cu toate că nu a stăruit prea mult a­­supra ei, totuşi problema ridicată găseşte mari ecouri în provincia de peste munţi şi se situează pe pri­mul plan al actualităţii politice. De mult timp o ideie n’a mai avut un­­răsunet aşa de mare, şi, de multă vreme necesitatea solidarismului ardelean n’a găsit o atmosferă atât de prielnică şi un teren atât de bine pregătit ca astăzi. După cum am arătat într’un ar­ticol precedent, d. Maniu urma să-şi desvolte concepţia sa despre solidaritatea politică a elementului ardelenesc în congresul economic care s’a ţinut acum câteva săptă­mâni în capitala Ardealului. Şi ex­punerea în această privinţă s’ar îi făcut în cadrul unei riguroase ana­lize a situaţiei economice din Ar­deal. Dar cum d. Maniu nu a putut să vorbească la congresul economic d-sa a amintit problema la banche­tul recent, iar desvoltarea ei poate că se va face mai târziu, când fo­stul preşedinte al partidului naţio­­nal-ţărănesc va găsi oportun. Ceia­­ce trebuie însă reţinut astăzi, e faptul că omul de stat de la Bădă­cin se arată profund îngrijorat de discrepanţa intervenită în forţele politice ale Ardealului, de consecin­ţele tot mai simţite pe cari le pro­voacă lipsa de solidaritate politică, atât în ordinea economică, cât şi pe planul social, şi, deopotrivă se arată neliniştit faţă de perspecti­vele pe care le indică spargerea o­­mogenităţii de gândire şi slăbirea tot mai evidentă a capacităţii de acţiune a provinciei de peste munţi în viaţa de stat. PROBLEMA CENTRALĂ Deasemenea trebuie menţionat că solidaritatea politică a ardelenilor este apreciată de d. Maniu ca pro­blemă centrală de care depinde soluţionarea tuturor dezideratelor şi a tuturor celorlalte probleme de ordin local. Atât aspectul econo­mic, cât şi cel social, sunt în func­ţiune după concepţia de la Bădă­cin, de factorul politic fără de ca­re nu se poate concepe nici pros­peritatea economiei ardeleneşti, nici ridicarea standardului de viaţă al masselor. Solidaritatea politică, du­ce în chip logic la constrângerea lumii oficiale pentru soluţionarea problemelor economice şi sociale, omogenitatea de gândire ardele­nească presează asupra întregii vieţi publice.. atrib­uulu­i privirile spre regiunile de dincoace de munţi; acţiunile unitare întemeiate pe forţele populare de aici, împing fatal spre actualizarea permanentă a nevoilor locale şi mai mult decât atât, le pune în centrul atenţiunii, in forurile statului de la Bucureşti. Aşa vede d. Maniu influenţa soli­darităţii politicei ardeleneşti şi evi­dent, că aceste constatări sunt con­siderate aci ca absolut conforme cu realitatea. Atât puterea de con­servare a Ardealului, cât şi capaci­tatea lui de luptă biruitoare, au ca secret istoric solidarismul politic. In toate timpurile, principalul punct programatic a fost această solida­tar în faţa acestor stări, d. Ma­niu nu vede decât o singură solu­ţie şi anume, afirmarea solidarită­ţii politice ardeleneşti, întrebuin­ţăm termenul de afirmare, fiindcă deocamdată nu s’a spus mai mult decât ceia ce cuprinde el. Fostul preşedinte al partidului naţional-ţă­­rănesc nu a făcut până acum un a­­pel la elementele din afară de par­tidul naţional ţărănesc şi nici n’a chemat pe nimeni la un front al Ardealului împotriva cuiva. Solida­ritatea are până acum un sens limi­tat şi este firesc să fie aşa, deoa­rece d. Maniu nu poate concepe o concentrare a elementelor ardele­neşti decât în cadrul concepţiei na­­ţional-ţărăniste şi pe linia de miş­care a economiei dirijate, a etatis­mului de stat şi a normalizării în viaţa constituţională. Nu se ridică deci tema colaborării mai multor organisme, ci încadrarea forţelor ardeleneşti în solidaritatea de alta dată, care prin omogenitatea ei de gândire situa Ardealul pe primul plan in viaţa de stat. Şi ca încheiere la această croni­ca, trebuie subliniat, că s’a­se mă­ritate, fără de care nu se putea concepe nici o acţiune şi nici o ma­nifestare politică. Toate evenimen­tele şi faptele de mare plan istoric s’au putut săvârşi numai cu aceasta condiţiune şi au putut avea conse­cinţe binefăcătoare, datorită numai disciplinei solidariste. Puterea politică a Ardealului a slăbit numai cu ivirea elementelor centrifugale. Iată încă o constatare pe care d. Maniu o face cu toată autoritatea sa şi însoţită de toate dovezile în această direcţie. Primul element centrifugal a fost d. Octa­­vian Goga când a părăsit aspira­ţiile ardeleneşti, pentru a se ataşa unor concepţii care nu aveau nici o legătură sufletească sau materială cu provincia de peste munţi. Apoi a doua oară, solidaritatea politică a Ardealului a fost spartă astă pri­măvară de către d. Alex. Vaiva- Voevod, care şi-a însuşit o formulă în afară de ordinea programatică de aici. Iar de atunci, poziţiile Ardealului slăbesc în chipul cel mai evident, el fiind desconsiderat atât econo­­miceşte, cât şi politiceşte. Autenti­citatea ardelenească, a ajuns un e­­lement neglijabil în viaţa de stat; presantele nevoi locale sunt tratate cu cea mai crasă indiferenţă; re­partiţia slujbelor în viaţa admini­strativă se prezintă cu cifre ului­tor de deficitare; sarcinile bu­ge­­tare sunt împărţite cu totul ine­chitabil ; elaborările programatice, deşi vin din cea mai importantă provincie a ţării, au ajuns să fie respinse de plano de către lumea politică a Bucureştiului. Dar o ideie ce nu va putea fi scoa­să de la ordinea zilei. Ea va produ­ce în Ardeal multe discuţii, va pro­voca multe manifestări şi va impu­ne multor oameni examene de con­ştiinţă. Interiorizarea tot mai vizi­bilă a provinciei de peste munţi, va face ca solidaritatea politică să se generalizeze ca o preocupare ob­ştească şi ca lumea de aici să-şi puie multe nădejdi în ea. Trecutul mai ales o favorizează cu o expe­rienţă mulţumitoare: înainte de război solidarismul a dus la Unirea de la 1918, iar după unire, a făcut ca Ardealul — chiar in opoziţie fiind — să fie un factor determi­nant in viata publică şi sa cuce­rească în sfera lui de influenţă cel­­ mai mare capital politic ce a fost înregistrat vreodată in istoria noa­stră. Astfel, concepţia de la Bădăcin s‘a lărgit cu incă un deziderat ce tra­ieşte atât de puternic, încât el va declanşa întâmplări nu numai in­teresante dar şi hotărîtoare. V. Munteanu Ce-i de făcut D. IULIU MANIU

Next