Adevěrul, ianuarie 1936 (Anul 50, nr. 15936-15958)

1936-01-14 / nr. 15945

ANUL 50­ No. 15.345 8 pagini Marti 14 Ianuarie 1311 rn. Vgi.n^ -L- v. BELDIMAN 1888—1897 xui AU 1 CONST. MILLE 1897—1926 1 *N 1 200 lei pe 3 luni _ . „ I . _ ■ ■■■ | ... ( Centrala* 2-84-30 H ABONAMENTE ! 380 iei pe 6 luni In dubiu 3 LEI ! BIROURILE : București, Str. Golisi. MILLE (sărindar) No. 5—7—9 TELEFOANE: I Numărul şomerilor germani a cres­cut la 2.500.000.­­ De aceia vrea Hitler să le dea ocu­­pa­ţie in război ? ATENTATUL Atentatul ce s’a comis împotriva şefului cultului mozaic, trebue să provoace o reacţiune. Faptul că victima a scăpat, nu este decât o întâmplare fericită, pentru dânsa, ca şi pentru autorita­tea presupusă a fi chemată să apere ordinea şi liniştea publică. Această întâmplare nu trebue să fie pretext pentru a bagateliza o chestiune a cărei importanţă trece mult dincolo de gravul incident. Un comunicat oficial s-a grăbit să constate că atentatorul e un ma­niac, abia scăpat din balamuc. Daca comunicatul acesta a fost transmis străinătăţii, el va avea e­­fectul contrar celui ce urmărea. Înainte ca o cercetare serioasă a actului criminal să se fi făcut, orice concluzie este intempestivă. Dar chiar dacă afirmarea comu­nicatului este exactă, ea nu poate forma încheierea instrucţiune­­abo­minabilei fapte. Căci dela atentatul reuşit contra lui I. G. Duca, la aten­tatul nereuşit contra şefului cultului mozaic, duce o linie dreaptă, de o logică absolută. Nici când s’a comis fapta contra lui I. G. Duca, guvernul, al cărui şef fusese, nu şi-a făcut toată datoria. Nici de atunci încoace nu şî-a fă­cut-o. Amintim numai ororile ce s’au petrecut cu ocazia alegerilor dela baroul Capitalei şi câteva zile după acestea. Nu numai faptul că aceste orori s’au desfăşurat sub ochii bine­voitori ai celor chemaţi să le îm­piedice, e dovada complicităţii a­­cestora. Dar şi faptul că atunci când ei au aflat impresia pe care aceste orori le-au avut în opinia publică, ele au încetat brusc, ca prin minune, ca la seninul unei ba­ghete magice. Şi mai amintim cele ce s-au pe­trecut zilele acestea la baroul din Brăila, unde preşedintele acestuia, membru al partidului de la guvern şi ajutor de primar al oraşului şi portului Brăilei, a convocat corpul avocaţilor, mai exact acea parte a acestui corp, care-şi zice creştină, ca să exercite chiar în casa justi­ţiei, o presiune asupra judecători­lor chemaţi să se pronunţe asupra unui caz, care conform legilor ţării, nuu putea fi rezolvat decât altfel de­cât ar dori acei presupuşi păzitori ai numitelor legi, în realitate înfrân­­gători ai acestora, cum sunt şi în­ frângătorii doctrinei creştine, al cărei nume l-au uzurpat. Dar să admitem că comunicatul oficial a fost întemeiat când s’a grăbit­ să afirme, că autorul aten­tatului contra şefului cultului mo­zaic este un nebun sau un maniac. Aceste foi imunde găsesc o în­curajare indubitabilă în pasivitatea guvernului şi o întărire însutit de primejdioase, în acea presă care, sub masca obiectivităţii naţionaliste preface cele mai scumpe idealuri în marfă de tarabă şi se foloseşte de cea mai infamă ipocrizie şi de cea mai ticăloasă perfidie, pentru a putea trage folos şi din gologanul „jidanului“ sau „străinului“ şi din naivitatea acelor creştini, cari o cred într-adevăr în slujba naţiona­lismului şi a patriotismului. Suntem adversari hotărâţi ai cen­­zurei. Noi am crezut şi credem că libertatea presei e suficientă pen­tru a împiedica sau anihila toate abuzurile ce ar comite unii incon­ştienţi sau criminali prin scrisul lor. Guvernul însă e de altă părere. El pretinde că are nevoie de cen­zură pentru a apăra ordinea, pen­tru a sprijini legalitatea. Dar atunci cum se face că cenzura, care su­primă cele mai inofensive tenta­tive ale presei oneste, de convin­gere, de a spune adevărul, nu are nimic de obiectat, contra aţâţărilor, la cari se dedau acele imunde foi, cari îşi pot permite să provoace făţiş la asasinat, să ameninţe făţiş cu moartea sau cel puţin cu agre­siunea brutală, nu numai pe cei cari li se pun în cale, ci chiar şi pe cei cari fac totul pentru a nu cădea in raza viziunei lor ? Cum de guvernul acestei ţări, in­­tr’o vreme grea ca cea prin care trecem, nu se întreabă, cui serve­şte agitaţia criminală a unor ga­zete, cari nu se ştie din ce trăesc, când nu se ştie că trăesc din şantaj? Intr’o vreme In care e secretul lui Polichineile că o anumită mare putere risipeşte în toată lumea sume enorme pentru a turbura or­dinea tuturor ţărilor, cu cari vroe­­şte să se răfuiască într’o zi şi în care vroeşte să-şi creeze complici pentru ziua, care nu mai e prea de­părtată, când popoarele civilizate se vor răfui ele cu ea, — cum de nu se arată îngrijat guvernul ? Să zicem că autorul atentatului contra şefului religiei mozaice, e un nebun, e un maniac. Slavă Domnului, poporul acesta românesc are intr’însul destulă pu­tere morală pentru a rezista viru­sului pe care imundele loi caută să i-1 injecteze. Dar tocmai asupra sufletelor exaltate, asupra maniacilor şi ne­bunilor, el poate exercita şi exercită cele mai toxice consecinţe. Altfel în ţara noastră, de mult s’ar fi produs o baie de sânge. Iată de ce guvernul nu-şi mai poate degaja răspunderea, luând măcar de acum încolo acele mă­suri, cari nici nu au nevoie să aibă un caracter excepţional, fiindcă sunt justificate şi comandate de legile normale ale statului. Regretăm însă că trebue să ne exprimăm îndoiala­ că o va face. Atât s’a scufundat el în acţiuni is­teţe ale unui politicianism, care nu priveşte nimic drept şi direct, ci transformă totul in manopere, atât s’a încurcat el în iţele propriilor sale învârteli, încât nemaiputând a­­vea viziunea clară a ordinei şi le­galităţii, nu are nici aprecierea li­beră a ceea ce este ilegal şi mortal de primejdios ordinei publice, adică ţării. Ad. NOTE PARTIDUL poporului şi parti­dul liberal georgist luptă separat in alegerile parţiale. Pe măsură ce georgiştii se apro­pie de d. Dinu Brătianu , se de­părtează de d. mareşal Averescu... -jj. D. DINU BRATIANU a avut o întrevedere cu d. R. Franasovici, ministrul comunicaţiilor. S’au făcut preparative pentru plecarea guvernului ? *• ASTRONOMII nu ştiu precis in ce an suntem. Iar simplii cetăţeni nu-şi dau măcar seama in ce eu trăesc. D. TĂTĂRESCU a primit pe mi­nistrul Elveţiei. Să se consulte asupra principiu­lui de libertate ? Glose politice... UN BASM Simplificarea aparatului de Stat este o chestie adusă mereu la or­dinea de zi de către guvernele a­­flate la sfârşitul misiunii lor. Cabinetul Tătărescu nu putea face o excepţie. A numit o comi­­siune pentru a studia simplifica­rea. S-a format o... subcomisiune. Recent, la ministerul de justi­ţie, s-au întrunit un comitet re­strâns, sub preşedinţia d-lui sub­secretar de Stat Aurelian Bentoiu, d-nii Aznavorian, Vântul, Patriciu Popescu, Onişor şi Eugen Ionescu. Subcomisiunea a luat.... hotă­rârea să facă un anteproect. După cum se vede, se tatonea­ză mereu terenul. Exact acelaş lucru s-a întâm­plat şi cu „subcomisiunile” altor guverne. Simplificarea aparatului de Stat a ajuns un basm: basmul cu cocoşul roşu. Ce-ar însemna o simplificare? In fond, reducerea numărului funcţionarilor. Atacarea dreptu­rilor câştigate. Pentru executarea simplificării se cere suspendarea statutului funcţionarilor publici. Nici un om politic nu poate cere şi realiza această enormitate. Ser­viciile noastre publice sunt aproa­pe dezorganizate din cauza lipsei funcţionarilor în anumite ramuri, pe când în alte direcţii sunt prea aglomeraţi. Este nevoie fără îndoială de o reorganizare şi o raţionalizare a aparatului de Stat. Rutina a nă­pădit uneori ca buruiana. Cine va îndeplini aceste refor­me ? Până atunci, „simplificăm me­reu în subcomisiuni... NE |­NŢELEGERI LA NAJI­ONAL-CREŞTINE In organizaţia locală din jude­ţul Putna a partidului naţional­­creştin a survenit neînţelegeri. Discuţia politică între partizani s’a soldat cu o reclamaţie la par­chet. Fuziunea dintre „Frontul Ro­mânesc” al d-lui Vaida-Voevod cu partidul naţional-creştin nu s’a putut perfecta din cauza diferen­ţelor de opinii şi de ţeluri poli­tice. Iată, că şi fuziunea dintre or­ganizaţiile gogiste şi organizaţiile cuziste întâmpină dificultăţi. Elementele de aventură şi scan­dal ale cuziştilor nu pot face casă comună cu o parte din membrii care aparţineau partidului naţio­­nal-agrar, oameni ceva mai pon­deraţi şi cu alte orientări. La Putna , a intervenit deo­camdată parchetul... Interim N­AZB AT I I O ZI LINIŞTITĂ __ Şeful partidului liberal s’a dus la vânătoare. Cel puţin o zi, d. Tătărescu nu-i ţinta d-lui Dinu Brătianu. Kix însemnătatea pactelor de asistenţă mutuală încordarea mereu crescândă a atmosferei europene, în legătură cu războiul de agresiune a Italiei fas­ciste şi cu ameninţarea permanentă pe care o constitue Germania hit­lerista cu idealurile şi cu metodele ei, — a readus pe primul plan al preocupărilor problema pactelor regionale de asistenţă mutuală. Ro­stul acestor pacte, încheiate în con­formitate şi în cadrul Societăţii Naţiunilor, este să puie la îndemâ­na celor cari ar fi atacaţi, mijloace imediate de apărare, pe o scară cât mai întinsă şi cu cât mai multe co­laborări, pentru ca agresorul să nu poată profita nici un moment de încetineala cu care s’ar declanşa aparatul atât de complex al insti­tuţiei dela Geneva. Noul preşedinte al republicei ce­hoslovace, d. Eduard Beneş, a pu­blicat asupra acestei chestiuni im­portante un articol foarte judicios­­şi elocvent în revista moscovită „Za Rubejon“. Revista sovietică a scos un număr special, închinat republicei cehoslovace şi în frun­tea acestui număr găsim articolul d-lui Benes, care scrie între altele: „Dorim într’adevăr o Societate a Naţiunilor puternică şi executivă, însă trebue să căutăm securitatea noastră şi în afară de ea, dar în conformitate cu principiile funda­mentale ale Genevei. De aceea po­litica externă a Cehoslovaciei a ur­mat politica pactelor şi blocurilor regionale, a colaborat în mod stă­ruitor la crearea Micei înţelegeri şi realizează colaborarea cu forma­ţiunile analoage, cum sunt pactul balcanic şi pactul tarilor baltice. Din acelaş motiv lucrează Ceho­slovacia la realizarea marelui front de pace a Europei, a urmărit cu multe simpatii negocierile despre pactul oriental şi a avut un punct de vedere pozitiv şi privitor la pac­tul dunărean. Dacă aceste planuri nu s’au­ realizat în dimensiunile largi dela început, Cehoslovacia priveşte totuşi ca un mare profit pactul despre asistenţa mutuală cu Rusia Sovietelor, un prim pas că­tre un pact regional mai larg, în favoarea căruia este gata să conti­nue a lucra". Prin urmare, cum am mai ară­tat de nenumărate ori în acest loc, pactele şi blocurile regionale simt o complectare fericită a garanţiilor pe care Societatea Naţiunilor le prezintă în favoarea unei păci asi­gurate. Ideea d-lui Titulescu de a transforma Mica înţelegere într’un front diplomatic unic, prelungit până la Ankara şi Atena prin pac­tul ţârilor balcanice, constitue din acest punct de vedere o inovaţie din cele mai preţioase, despre care istoria diplomatică va avea să vor­bească elogios. Aceiaş idee a ser­vit ca baza la proectele pactului oriental, având ca centru de gra­vitate Rusia Sovietelor, şi trebuia să servească ca îndreptar şi pen­tru pactul dunărean, despre a cărui realizare din nenorocire nu mai poate să fie vorba, câtă vreme Ita­lia nu-şi va regăsi echilibrul poli­tic şi militar, ameninţat prin aven­tura africană. Idealul celor care doresc să vadă pacea asigurată în mod real şi efi­cace, cu respectul tratatelor în vi­goare şi al ordinei teritoriale de astăzi, ar fi închegarea unei reţele viguroase de asemenea pacte re­gionale, care să realizeze în dome­niul practic principiul păcii unitare pe continentul nostru. Războiul pro­vocat de Italia fascistă şi amenin­ţările Germaniei hitleriste de a des­fiinţa zona demilitarizată dealun­­gul Rinului şi primejdia pe care o constitue înarmarea masivă şi grabnică pe care o prezidează d. Hitler. — a dus împotriva tuturor ezitărilor şi şovăielilor d-lui Laval, la pregătirea frontului de colaborare militară, terestră şi aeriană, dintre Anglia şi Franţa, în cazul când una dintre ele s-ar vedea atacată. Ofiţerii superiori, cari dirijează cele două state majore, de la Paris şi de la Londra, au terminat, odată cu sfârşitul anului trecut, ela­borarea planurilor exacte de cola­borare a forţelor de cari dispun cele două mari puteri, îndată după ratificarea pactului de asistenţă mutuală între Franţa şi Rusia So­vietelor, ratificare ce urmează să se realizeze peste câteva zile, se vor stabili fără îndoială şi între Paris şi Moscova condiţiunile şi amănuntele planului de colaborare militară, pentru cazul când în faţa unui atac german, pactul de asi­­sentă mutuală va trebui să intre imediat în vigoare. In această privinţă este foarte important şi pentru noi, să cunoaş­tem punctul de vedere­ al presei franceze inspirate, asupra impor­tanţei pe care Rusia Sovietelor o va avea într-o eventuală viitoare conflagraţie europeană, nu numai ca aport militar direct. Astfel „Le Temps“, oficiosul ministerului de externe francez, comentând proec­tele preşedintelui Roosevelt, prin­ care Statele Unite se angajează la cea mai desăvârşită neutralitate , faţă de un război european, scrie:­­ „De vrem saut de nu vrem, această hotar­ir­e este susceptibilă de a mo­difica profund condiţiunile oricărui război, fir­ el defensiv sau ofensiv şi toate naţiunile vor trebui să se organizeze din punct de vedere in­dustrial în aşa fel încât să se poată lipsi de cele ce putea să aştepte până ac­um din partea producţiei a­­mericane. „Din această cauză unul din efec­tele neutralităţii Statelor Unite va fi de a da un interes capital relaţiilor cu puterile — în special cu Rusia Sovietică — cari produc materii prime din cele ce ar lipsi în caz de război, in urma neutralităţii ame­ricane". Stăruim asupra acestei impor­tante constatări de amănunt din partea oficiosului francez, pentrucă s’a ajuns în sfârşit şi la noi la con­vingerea definitivă, că în condiţiu­nile grele şi ameninţătoare de a­­stăzi politica noastră externă nu poate să se întemeieze, decât pe realităţi. Or constatarea marelui ziar francez sublinează o aseme­nea realitate esenţială, de care va trebui să se ţie seama mai mult, decât de orice sentimentalităţi. Şi, dacă vrem să ne asigurăm într-adevăr frontierele şi indepen­denţa, trebuie să privim problema pactelor de asistenţă mutuală, sub acest aspect, cel adevărat. Liviu P. Na­sta CARNETUL MEU Sărăcia nepotului „Banului... Mărăcine...“ Sunt 360 de ani , de când marele poet Ronsard muri — după cum arată azi un ziar literar francez — în cea mai neagră mizerie. Noi Românii păstrăm însă, în închipuirea noastră despre el o icoană aureolată de glorie şi bogăţie, şi aceasta datorită numai legendei brodate in­­iulu­i de Vasile Alecsandri. Ronsard, al regilor poet Şi al poeţilor prim rege Din al Pamasului beseket Vrea noui lauri a culege­ri unde să le culeagă dacă nu la „Jocurile florale”, de la Toulouse, unde un comitet de doamne franceze de­cernau premii pentru cele mai frumoase versuri: Ei pleacă deci la Tul­uza. Şi in. fântâna din Valduza îşi scaldă ’n treacăt muza. •jjt Tuluza ’ntreagâ e’n serbare Magistri gravi şi teme multe In capitul cu nerăbdare S’au adunat ca să-l asculte. Şi ce credeţi că le va citi trubadurul, acestor magiştri şi acestor... dame? (­cu­vântul ace­­i e cam compromis azil. Credeţi că va cânta frumuseţile Pro­­vansei, său poate frumoşii ochi ai pre­­zidenţei celei atât de bogate a juriului, dama Clemence îsaure? Ei aşi! Alecsandri ne spune: Ronsard mândru înaintează Lira el îşi încordează Şi un cânt straniu intonează. * Ei spune­­n limba cea divină Cum pe când Franţa era în valuri Străbuni­i Banul Mârăcina Născut pe al Dunârii-verzi maluri Veni pe un zmeu călare S’ajute in lupta mare . L’a Francilor salvare! Se ştie din istorie că Ronsard, nepo­tul lui Mărăcine, ieşi învingător la concurs. Sărmanul poet! Azi se află, dintr’un document găsit, in ce mizerie trăia, el, care­ a­­ insuflat o nouă viaţă poeziei franceze, dându-i ritmuri şi armonii noui. In toată viaţa lui nu încasase un ban din drepturile lui de autor. înain­te de a muri scrisese editorului său, Gabriel Buon, să-i trim­ieată măcar 60 de „écus” „ca să aibă cu ce-și cumpără lemne, cu care să se încălzească el şi amicul său Galland”. Dar amicii „Jocurilor florale” poa­te nici nu ştiau de această mizerie a poetului, căci in loc de un car de lemne, i-au dat ca premiu o statuetă înfăţi­şând zeiţa înţelepciunii: Minerva! Văzând ce premii capătă, credeţi poate că poetul fu dezolat? Alecsandri ne spune că Ronsard pri­vind statueta şoptea. (Se vede că Alec­sandri printr’o minune de telepatie re­trospectivă auzia cu secole înapoi). O zee cumintele! Izbânda mea ar fi mai mare De-ai fi dulcea Afrodită! Poftim! La ce se gândea poetul! La­­„zeea” ,dragostei! Aşa-s poeţii: ştren­gari. Dar, spune Alecsandri, Magistrii grav zâmbiră Şi damele... roşiră Şi lung la el priviră... Cum să nu roşească? Doctorul Ygrec HUNEDOARA La Hunedoara s-a declarat vacan­ţă pentru un loc de deputat în ur­ma numirii d-lui Mitiţă Constanti­­­nescu, fost subsecretar de stat la finanţe, in postul de guvernator al Băncii Naţionale. Alegerea parţială a fost fixată în­­tâiu la 2 Februarie. Ulterior, guver­nul a amânat alegerea la 18 Februa­rie, schimbându-şi candidatul. In locul agitatorului de sindicate gal­bene Bugnariu (care nu are nici în clin, nici in mânecă, în afară de nume, cu tânărul erou al intelec­tualităţii ardelene prof. Teofil Bug­nariu, care zace în închisori pentru aspiraţiile şi convingerile sale paci­fiste şi democratice), guvernul Tă­­tărescu a fixat candidatura d-lui Mioc, prefectul localnic. Desigur, domnul prefect este în măsură să cunoască maşinăria ad­ministrativă pentru a strânge şuru­burile... Bir, partea partidului naţional - ţărănesc candidează d. Ghiţă Pop, fost ministru şi unul dintre cei mai oneşti, mai pregătiţi şi mai plini de abnegaţie dintre oamenii politici care activează in viaţa noastră pu­blică. Partidul naţional-creştin susţine candidatura d-lui Silviu Dragomir, despre care se ştie numai că este un... specialist în chestiuni biseri­ceşti. Partidul social-democrat şi „FRON­TUL PLUGARILOR“ în frunte cu d. dr. Petru Groza, (frontul pluga­rilor se găseşte în alianţă cu „blo­cul democratic“, cu partidul socia­list şi cu „Uniunea plugarilor şi mun­citorilor maghiari“) au hotărât să susţină candidatura d-lui Ghiţă Pop. Hotărîrea formaţiunilor muncito­reşti de stânga şi a frontului plu­garilor de a sprijini candidatura exponentului indicat de către par­tidul naţional-ţărănesc este dintre cele mai importante şi mai înţelep­te. încetul cu încetul, va trebui să se instaureze convingerea justă că „LA STANGA NU EXISTĂ ADVERSARI“ şi că ADEVĂRATUL ADVERSAR po­litic al tuturor partidelor democra­tice şi socialiste SE AFLA LA DREAPTA. Lupta se dă între două mentali­tăţi deosebite şi între două lumi. Cei care privesc înapoi şi cei care aşteaptă îmbunătăţirea situaţiei prin reforme progresiste. Dreapta are teoria minorităţii vio­lente şi dictatoriale. Toate nuclerele şi partidele poli­tice, care se reclamă de la voinţa majoritară a poporului, nu pot să­ ducă decât acţiuni comune sau ac­ţiuni paralele. Lupta fratricidă este o calamitate. De ea profită dreapta pentru a da lovitura decisivă. Dic­tatura nu mai face deosebire între adversari, ci îi vâră pe toţi în lagăre de concentrare sau în morminte co­mune. Alegerea de la Hunedoara repre­zintă primul simptom fericit al unei acţiuni paralele între toate grupă­rile democratice. Partidul naţional-ţărănesc în per­soana d-lui Ghiţă Pop a devenit centrul de polarizare al unui nou stadiu în politica noastră internă. Petre Pandrea însemnări privitoare la epoca lui Mihaiu-Viteazul de SCARLAT CALLIMACHI Mai toţi din istoricii noştri, folo­­sindu-se de materialul documentar străin, n‘au dat, la iveală, decât acel material, care punea, într’o lumină cât mai „favorabilă“ pe eroii neamului românesc. Şi, astfel, isto­ria Românilor, cea de ieri ca şi cea de astăzi nu este decât imagi­nea părtinitoare a unor vremuri, iar,­ nicidecum, istoria norodului românesc, aşa cum reiese clar din documentele şi scrierile pe care le avem la îndemână. Intr’un foileton, apărut acum câ­teva săptămâni în „Adeverul”, am redat câteva pagini din rara bro­şură a preotului Daniel Henrich din Dobring şi tipărită, în Sibiu, în 1847. Cum această scriere cuprinde multe însemnări privitoare la vre­mea lui Mihaiu­ Viteazul, merită, fără îndoială, să fie cunoscută, dacă nu, in extenso, cel puţin în parte, căci, ea ne aduce noi ştiri preţioase la întâmplările de atunci. „Erinnerungen an Albrecht Huett“ nu este, doar, o biografie a acestui om de stat sas, ci şi o contribuţie la istoria epocii mihăilene. Broşura are două părţi. Cele ce urmează sunt cuprinse în cea de a doua: „1600. Albrecht Huett, care, după înfrângerea de la Selimberg, avea de luptat împotriva pustiirilor făptuite de Valahi, Tătari şi Secui, a trimes, în ziua de 10 Septembrie, un sena­tor, in solie, către Secuii răzvrătiţi, cu următoarele instrucţii: sau să părăsească numaidecât steagul voe­­vodului Mihaiu, sau să fie socotiţi ca trădători de ţară şi să sufere a­­tacul înarmat al Saşilor, ceea ce s-a şi întâmplat, în ziua de 18 Septem­brie, la Mirăslău, unde, Mihaiu voe­­vodul şi Secuii au fost înfrânţi; În ziua de 4 Noembrie, ca urmare a purtării lor vitejeşti, Saşii au fost numiţi, de împărat, „neamul său“ (sein Geschlecht). Şi precum înna­­inte de bătălia dela Mirăslău, tot­­astfel, după înfrângerea suferită, Valahii lui Mihaiu şi Valahii lui Basta au pustiit ţinuturile din jurul Sighişoarei, Mediaşului şi Bistriţei, săcătuind intr’un cuvânt, pământu­rile locuite de Saşi. 1601....şi după uciderea lui Mihaiu voevodul­ dela Turda, făptuită în ziua de 19 August, în 18 Octomvrie, principele Sigismund, într'adevăr s’a arătat, în fruntea unei oştiri tur­ceşti, la Sibiu, iar la Olmaş unit cu paşa din Timişoara; şi, de aceea,­­ Basta s’a văzut nevoit să-şi aşeze,­­tabăra de iarnă, la Satmar, iar Si­biul, împreună cu Heltan şi Stol­­zenburg, care rămăseseră credincioa­se împăratului să le lase pradă unui asediu prelungit până la mijlocul a­­nului viitor, ceea ce a mai adus o mare foamete, rămânând, pe câm­puri, toate recoltele.... 1602. In acest an, ca şef al na­ţiunii săseşti, Albrecht Huett a fost ţinta multor calomnii şi se găsia în­tr’o stare de plâns, în vreme ce ora­şele săseşti fuseseră luate în stăpâ­nire, pe calea armelor, de diferiţi cuceritori, după cum urmează: Bra­şovul, Reps, Grosschenk şi Leskirch ce principele Sigismund, când Si­biul, Bistriţa, Sighişoara şi Mühl­bach rămăseseră credincioase îm­păratului, apărându-se, cu îndârji­re, în acelaş timp, împotriva lui Moise Szekely. 1604: Albrecht Huett şi Paulus von Krausenek, amândoi sfetnici ai „ca­merei regeşti“ şi comisari pentru Transilvania, au fost trimeşi de gu­vernul împărătesc, că­tre suprainter­­imentul, ca potrivit, scrierii din Cluj, din 12 August 1604, să primească un împrumut de 15.000 fl. cela cler, 5000 fl. ca bir­o Liebessteuer, 48 de boi (Cetiţi continuarea în pag. II-a) CHESTIA ZILEI ALLO! PARIS... D. Victor Bădulescu duce actualmente tratative fi­nanciare la Paris. D. V. ANTONESCU: — Allo! Allo! Paris! Ce mai e nou ? D. V. BADULESCU: D. V. ANTONESCU: tratativele. Pe aici mari inundaţii.­­ fie n'ar intra la apă... PRIMENIRE de EUG.­HEROVANU Către sfârşitul seziunii, înainte de sărbători, un grup de deputaţi a depus pe biroul Camerei, un proect de lege „Pentru împrospă­tarea Corpului profesoral univer­sitar”. Iniţiativa a provocat oare­care agitaţie. Considerând proec­­tul ca „o sângeroasă ofensă la adresa celor cari servesc ştiinţa” d. profesor Iorga şi-a înaintat de­misia din Învăţământ. Prin cu­vântul prezidentului consiliului cum şi prin acel al ministrului instrucţiunei, guvernul a ţinut să răspundă la supărarea d-lui Ior­ga, dezaprobând proectul. D. pro­fesor Răducanu, unul din semna­tarii propunerei, a declarat că-şi retrage semnătura pe care înţe­lese a o da intr’un sens diferit de­cât cel în care-i fusese cerută. Câteva ziare au însoţit relata­rea acestor fapte, de aprecieri sumare. Totul a durat câteva zilei trei-patru, nu mai mult. A venit apoi vacanţa, sărbătorile, alte preocupări, — şi tăcerea, poate chiar uitarea.... Şi încă, toate aceste se dato­­resc gestului de legitimă indig­nare făcut de d. Iorga şi autori­­tăţei de care acest mare dascăl se bucură in toate cercurile. Fără el, fără gestul acesta, cine ştie dacă lucrurile nu treceau nebă­gate in seamă! Merită sau nu să ne mai ir.-» toarcem privirea la incidentul a­­cesta mai mult sau mai puţin în­chis? Sunt încă de actualitate lu­crurile de care a fost puţin timp vorba acum două-trei săptămâni? Cred că da, — mai ales că, gă­­sindu-ne la un timp când, după o scurtă întrerupere, universită­ţile şi-au reluat activitatea obici­nuită, problemele pe care această activitate le ridică, se impun din nou atenţiunii noastre. De altfel, ori­cât de scurtă ar fi fost durata lui, „incidentul” e prea instructiv pentru a merita sâ-l acoperim aşa de repede cie indiferenţa şi tăcerea noastră. Nu-mi mai aduc aminte nu­mele deputaţilor cari au semnat proectul de care vorbesc. Din ce am reţinut, mă cred în drept să a­­firm că manifestaţia a reunit la­olaltă, cu deosebire energii tinere. Dacă printre iniţiatorii miş­­cărei „de regenerare” figurea­ză şi persoane de altă situaţie şi de altă vrâstă, asta nu schimbă totuşi senzul lucrurilor; manife­staţia în sine, rămâne o demon­­straţiune a reprezentanţilor ti­nerei generaţii contra „bătrâni­lor”. Totul o caracterizează ca a­­tare, şi spiritul proectului şi for­ma lui şi pretenţiile acestuia şi modul cum îl justifică autorii lui şi nerăbdarea pe care aceştia o ascund aşa de greu... Aceasta e partea cea mai deli­cată a chestiunei. De când e lu­mea, fiecare generaţie a crezut în misiunea ei şi s’a arătat ne­mulţumită de succesiunea lăsată de predecesori, îmbătrânind însă, fiecare a ocazionat, urmaşilor ei, aceleaşi decepţii. Noua generaţie a timpului de faţă n’are de sigur motive de a fi prea încântată de situaţia pe care a moştenit-o. Că peste câteva decenii, în faţa suc­cesorilor ei, ea se va vedea acu­zată cu aceiaşi asprime, e însă un fapt de care nu trebue să ne în­doim prea mult. Procesul genera­ţiilor, e totuşi unul din elemen­tele pe care se bazează progresul social. *­încolo ideea primenirei cadre­lor învăţământului nostru supe­rior, e bine venită. Ideea în sine şi nu propunerea concretă pe ca­re a provocat-o. Intr’un articol inspirat de gestul d-lui Iorga, d. Pamfil Șeicaru spunea, cu drept (Citit! continuarea în pagina II-a)

Next