Adevěrul, noiembrie 1936 (Anul 50, nr. 16187-16213)

1936-11-01 / nr. 16187

ANUL 50.­Ho. 16.187 8 pagini frttfflmîcă 1 Noembrie 1936 AL. V. BELDLMAN ifOKOAXORI: CONST, mills abonamente !£££»» I In J LEI I BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 5-7-9 EEEHÎ 1200 Iei pe 3 Iuni I I­ , II _______________________ __________________________ Străinătatea: 3­84-33, 1888—1891— 1907—1928 Demonstraţia de la Prag şl NEUTRALITĂŢI POLITICE REGELE LEOPOLD AL BELGIEI Faptul că Belgia a declarat, prin vocea Regelui său că înţelege a nu se mai amesteca în conflicte cari nu o privesc direct, a stârnit multe discuţii politice. Unii susţin că Belgia cade în neu­­tralitate, că Liga Naţiunilor nu mai are nici un rost; alţii,că trebueşte pornit la o nouă alcătuire politică în genul celor dinainte de războiu. Belgia nu a pronunţat cuvântul de neutralitate, ci silită de rivalita­tea internă între rasa de afinitate şi limbă germană, instigată de la Ber­lin şi cea de afinitate franceză, a cedat în unele forme de la obliga­ţiunile generale ce o legau de tra­tate, pentru a avea linişte. De fapt ea nu va părăsi obligaţiunile sale importante şi nici Liga Naţiunilor. De altfel interesul Germaniei nu este atât de mare pentru neutrali­tatea Belgiei, pe care nu a respec­tat-o nici în trecut, ci este la mij­loc un interes material de a sili a­­ceastă ţară să se aprovizioneze cu materii prime de războiu, (în spe­cial cărbuni şi fier), din Germania nu din Franţa ca până­ acum. Pe de altă parte, se ştie că neu­tralitatea Belgiei a fost călcată toc­mai de germani, lucru care a silit ţările vecine să­­ intervină, iar Belgia, foarte bine înarmată atunci, a stânjenit atacul german şi a pri­cinuit înfrângerea finală. Declaraţiunile de aşa zisă neu­tralitate, pot avea astăzi următoa­rele avantagii în cazul atacului ger­man contra Franţei, şi chiar a Bel­giei, Belgia se înarmează şi se fortifică mai mult, pentru apărare proprie. Franţa se fortifică şi ea până la mare, aşa că atacul ger­man ar avea de biruit două rezi­stenţe. Iar dacă nu ar ataca prin Belgia, atunci frontul francez mai strâmt şi puternic la flancul stâng va putea primi spre acest flanc massa trupelor engleze. Se vorbeşte că Germania, tot prin presiunea populaţiei de rasă teutonică din Cehoslovacia ar îm­pinge această ţară spre un fel de neutralitate ca a Belgiei. Nu cre­dem că va reuşi deoarece situaţiu­­nea acestei ţări şi nevoile ei sunt cu totul altele. Propaganda aceasta se face în toate ţările anti-revizioniste, cum se făcuse şi în Polonia, în scop de a slăbi autoritatea Ligii Naţiunilor, a desface tratatul de la Locarno şi a slăbi sau împiedica înţelegerea franco-sovietică. Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică în planul de siguranţă pentru pace. Italia, pentru moment, nu se opu­ne acestor sforţări germane, pen­tru că ea are nevoe că­ această mare putere să facă începutul de recunoaştere a cucerirei Abisiniei şi să micşoreze influenţa pe apă a Angliei, cum şi a puterei sovietice, dar suntem siguri că această atitu­dine nu va dura decât până când scopurile acestea politice vor fi atinse de Italia, care are cea mai mare nevoe de pace şi organizare. E posibil ca Italia să prefere un pact al celor patru mari puteri în locul pactului Ligii Naţiunilor, dar la acest lucru se vor opune toate celelalte puteri, pentru a împiedica o dictatură a marilor puteri şi o tutelă care ar face să cadă pentru ţările anti-revizioniste, avantagiile Ligii Naţiunilor. Sperăm că şi noi ne vom putea opune acestor gânduri de dictaturi ale marilor puteri, aşa cum a făcut d. N. Titulescu. Dar pentru aceasta suntem datori a susţine tratatele actuale, a contribui la­ întărirea Ligii Naţiunilor şi a strânge legă­turile cu Mica înţelegere, Polonia şi înţelegerea Balcanică. De altfel, tocită lumea vede că aceste necesităţi sunt în preocupă­rile­ Maiestăţii Sale Regelui Carol a­l II-lea care a făcut şi face vizite mai­ ales în acest scop.­­ Cât priveşte neutralitatea noa­stră,­­ea este ,dn imposibilitate, pentru mustim Şi­ pentru Mica înţelegere. Tatralitatea ar conveni poate numai unei ţări care s‘ar’ putea înarma, singură, unei puteri mari deci şi independente ca Statele- Unite, care nu este în drumul căi­lor de invazie, sau prielnic teatru de război dintre alte ţări rivale, nu­ este înconjurată de ţări revizioni­ste sau care cultivă spiritul răz­boinic, şi în fine nu are legături prin tratate de siguranţă colectivă sau parţială, de care este legată. Ţara românească nu îndeplineşte nici una din aceste condiţiuni, pen­tru a-şi putea plăti luxul de a fi neutră, sau de a părăsi Liga Na­ţiunilor. In aceleaşi condiţiuni se găseşte şi mica înţelegere, în care după cum am văzut lucrează ţările revizioniste pentru a le face se cadă în neutralitate. O ţară neutră nu are drepturi morale de a se înarma, şi nici nu se poate adresa la alte ţări, spre a-i da armament, dacă ea nu are, căci provoacă susceptibilităţi şi bă­­nuieli. Dacă această ţară este în preaj­ma teatrului de operaţii al ţărilor rivale, ea trebue să împiedice la timp trecerea peste trupul său a beligeranţilor, lucru ce nu va­ putea face prin simplă neutralitate ci va trebui să se înarmeze şi să aibă aliaţi căci neutralitatea nu o a­­pără de a fi atacată. România este, aşa­dar, pentru pacea înarmată şi nu poate să se declare neutră nici măcar parţial ca Belgia. Această ţară, silită de împrejurările arătate, nu înţelege, de o pildă, să declare războiu Ger­maniei, dacă aceasta ar ataca Ru­sia sau invers, fiindcă este prea departe de acel teatru de operaţii şi ar simţi imediat pumnul de fier al Germaniei. Dar în cazul unui a­­tac al Germaniei contra vecinilor săi, ea înţelege să-şi respecte an­gajamentele actuale (acestea au fost declaraţiile oamenilor politici belgieni). Se pare că în acest sens, ar opi­nia şi o parte din politicianii en­glezi (după declaraţiile d-lui Eden). Credem însă că aceste declaraţiuni sunt numai o atenţiune momentană pentru d. Hitler, care nu voeşte să se angajeze la pace decât pentru occident, şi pentru a-l face să nu fie prea exigent în pretenţiunea de colonii ci să aibă speranțe că ar putea fi satisfăcut în orientul sau sudul Europei. General Gabriel Negrei Toasturile de la Praga au arătat cu o claritate ce nu lasă nimic de dorit, că Mica Antantă, ca orga­nism întreg şi tratatele de alianţă ce leagă între ele statele ce o com­pun, stau neclintite, asemenea unei stânci de granit. In mijlocul valu­rilor furtunoase cari turbură acum politica continentului european. Acesta-i rostul demonstraţiei de la Praga. Care este însă fundamentul şi rostul Micei Antante ? El ar putea fi rezumat într-o de­viză, pe care am formulat-o cu altă ocazie. „A menţine“ — iată această deviză. Mica Antantă nu este în­dreptată contra nimănui. Ea voeşte numai să asigure noua ordine a dreptului internaţional, în această parte a Europei. Ea nu e animată de nici o ten­dinţă agresivă. Ea nu invidiază pe nimeni şi nu jinduieşte nici dreptul, nici avutul nimănui. Compusă din state cari, după o evoluţie seculară, au aj­uns în fine la realizarea drep­tăţii lor, — căci adunarea tuturor ra­murilor neamului lor în hotarele lor etnice, nu a fost decât un act de tardivă dreptate, — ele s’au unit pentru ca să apere această drep­tate, contra oricui ar voi să se a­­tingă de ea. Câtă vreme o asemenea atingere nu se produce, câtă vreme această tardivă dreptate e respectată de către cei cari timp de secole au fost beneficiarii înfrângerii sale. Micei Antante nici prin gând nu-i trece și nu-i va trece să facă o po­litică de provocations, de agresiu­ne, de cotropire. Dimpotrivă ea este­ dispusă să încerce totul pen­tru a face să se uite trecutul, pentru a contribui la o colaborare care să îngăduie convieţuirea pacinică şi prosperă, cu toţi vecinii ei, în spe­cial cu adversarii de emi, întrucât ei ar vroi să se decidă, să nu trăiască în credinţa şi voinţa de a fi şi ad­versarii de mâine. Acesta este rostul politicii Micii Antante, al politicii statelor ce o compun. Ce ar putea ele care face mai mult şi mai bine, în cazul că ar fi neutrale, dacă neutralitatea ar fi posibilă în condiţiunile de azi ale Europei, în condiţiunile războiului de mâine, care a devenit o proba­bilitate tot mai evidentă, de când asupra ideologiei pacifiste, care a fost un punct al experienţei marelui război, dar care a fost sabotat de urmaşii celor cari l-au trăit şi au pătimit sub ei, până când învinşii de eri au impus învingătorului ideile şi politica lor, răsărite din dezilu­zii e unor socoteli bine pregătite, dar cari s’au dovedit greşite ? Dacă ai aceasta în vedere, stai şi te întrebi, cum a putut prinde la noi şi în ale ţări, ideia că ar trebui să abandonăm acea politică ce s’a născut din forţa împrejurărilor reale, pentru a ne proclama neu­tral? ? Ideia însăşi e prea frumoasă pen­tru ca să nu surâdă, mai ales ace­lora cari sunt pacifişti dintr’o ve­che şi adâncă convingere. Din ne­norocire chiar şi aceştia au ajuns astăzi la convingerea, că cu actua­lele sisteme mi­­tare, cu actualul ar­mament, cu actualele tendinţe cari animă politica unor ţări foarte pu­ternice, dezarmarea e potrivnică menţinerii păcii, neutralitatea e im­posibilitate. „Războiul din 1914 — spune d. Politis în cartea sa „Neu­tralitate şi pace“ — a dat o lovitură mortală neutralităţii, arătând în a­­cela­ timp precaritatea regimu­lui ei“. Şi spunând aceasta, d. Politis nu se gândeşte numai la exemplul drastic al Belgiei. Nu. D-sa amin­teşte ceea ce lumea a uitat cum a ui­tat atâtea alte învăţăminte ale ma­relui război, că în mod absolut, nu a fost respectată neutralitatea nici a unei ţări , nici a Olandei, nici a Danemarcei, nici a Suediei, nici a Norvegiei, nici a nimănui. Se uită de altfel şi faptul, că în toate timpurile neutralitatea a fost ceva precar. Existau cel puţin două neutralităţi: una bazată pe tratate internaţionale, adică pe garanţii in­ternaţionale ; alta bazată numai pe dreptul internaţional şi pe dreptul cutum­iar. Dacă cea bazată pe tratate a pu­tut însă fi înfrântă, ce se mai poate nădăjdui dela cea de a doua cate­gorie ? De aceea un principiu esenţial al neutralităţii este şi acela ca ţara care o proclamă s’o poată impune. Niciodată nu s’a aşteptat menţine­rea neutralităţii unui stat, de la filo­timia beligeranţilor. De aceea El­­veţia întreţine o armată bine echi­pată şi bine înarmată. De aceea Belgia, chiar în momentul când re­gele ei preconiza întoarcerea la o politică asemănătoare celei ante­belice, pregătea o sporire a forţei sale militare. Şi încă! Nu mai vorbim de situa­ţia geografică excepţională a Bel­giei, de faptul că cel puţin Anglia nu va tolera niciodată încălcarea teritoriului belgian. Dar oare nu a trebuit chiar ea să revie prin inter­pretări asupra declaraţiilor regale, ratificate de a­tfel anterior, de con­siliul de miniştri ? Nu a trebuit oare, în şedinţa de Miercuri a Camerei, primul minis­tru belgian să declare : „Nu vrem neutralitate. Vrem să rămânem în Societatea Naţiunilor şi să luăm parte la tot ce poate asigura secu­ritatea mutuală şi colectivă“. Şi a­­poi: „Nimeni nu e îndreptăţit să creadă că prin discursul Suveranu­lui, au fost rupte ob­igaţiile Belgiei“. De­­e atunci discursul regal, care nu a fost al Suveranului ci al gu­vernului vorbind prin gura aces­tuia ? Oare pentru a formula ele­mentele de bază ale oricărei poli­tici externe rezonabi­l, indiferent de formele concrete în care ea se prezintă? Pentru a afirma că gu­vernul belgian „nu vrea să sacrifice securitatea Belgiei niciunui interes şi niciunei ideologii ale vreunei alte ţări, nu vrea să se amestece în afa­cerile celorlalte naţiuni, după cum nu va permite nici acestora să se a­­mestece în afacerile Belgiei?“. Aceasta-i comentar. Dar între­barea ce se pune este dacă neutra­litatea este o garanţie reală pentru a obţine un asemenea rezultat. Asta-i chestie de situaţie geogra­fică, de raportul de forţă faţă cu eventualul adversar, de faptul dacă acest adversar va vroi sau chiar va putea să respecte neutralitatea, dacă în apărarea ei se poate conta pe vreun ajutor. Căci ce-i adevărat pentru Belgia, e mai adevărat pentru orice altă ţară, mare sau mică. Căci puţine au, cum am mai remarcat, situaţia geo­politică a Relgiei. De aceea mai mult ca în orice alt caz se potriveşte aci adagiu­ fran­cez : comparraison n’est pas rai­son. De aceea în lumina acestor con­sideraţii trebue privită şi politica noastră. Neutralitate? Frumos lu­cru. Dar ea e departe de a însemna pace sigură. R. Brănişteanu Glose politice... COMBATEREA ST­I­LISMULUI D. Victor Iamandi, ministrul cul­telor şi artelor, a avut întrevederi cu reprezentanţii bisericii , pen­tru organizarea propagandei împo­triva stilismului. E un nou punct de vedere. înainte, rețeta contra stilismului era simplă: jandarmul. Astăzi, graţie ministrului culte­lor, violenţa se înlocueşte cu cu­vântul. Dealtfel violenţa n'a dat nicio­dată roade în materie religioasă. Rugurile nu au stârpit creştinismul — dimpotrivă, l-au adâncit şi l-au răspândit. In acelaşi timp, ministerul culte­lor anunţă unele măsuri pentru in­troducerea în biserică a ordinei, tul­burate în unele regiuni de câteva feţe care şi-au uitat misiunea. Aceste fapte sunt de natură să întărească curentele de răzvrătire. De­ aceia d. Victor Iamandi a procedat logic organizând propa­ganda contra stilismului, dar ope­rand — în acelaşi timp — şi unele purificări. Creşterea mişcării stiliste este determinată de un complex de cauze. Arestarea şi trimiterea rebelilor la ispăşire in mănăstiri nu rezolvă problema. Ochii guvernanţilor trebue să scruteze adânc în fundul maselor— după ce se vor fi privit bine pe sine şi după ce vor fi analizat a­­baterile din sânul bisericii... Hotărârile luate după acest exa­men, şi în spiritul maselor desamă­­gite, vor avea sorţi să pună capăt rătăcirilor care ameninţă liniştea în ţară. RESTANTE La congresul funcţionarilor, s-au dat pe ţaţă lucruri extraordinare. Astfel s'a menţionat faptul, de­ o extremă gravitate, că unii slujbaşi ai statului, judeţelor şi ai comune­lor din Ardeal nu-s plătiţi dela 1 Aprilie 1935. Moţiunea votată în congresul funcţionarilor cere: ...„Măsuri grabnice pentru solu­ţionarea într’un fel a acestor ca­zuri, unde funcţionarii cu pricina— deşi muncesc cot la cot cu toţi funcţionarii — nu primesc nici un salariu dela 1 Aprilie 1935“. Am făcut acest citat textual din moţiune, fiindcă faptul nu-i de cre­zut. Ce slujbă vrea statul dela un funcţionar neplătit de un an şi ju­mătate? Din ce a trăit acest funcţionar? S’a întrebat oare guvernul, care parcă dă în exploatare unele ţinu­turi­­ administrate de interpuşii lui în schimbul hapcei sau a cer­şetoriei? M. Se vas­tas Un specialist dă alarma: n’avem spărgătoare de ghiaţă. Dacă am avea, s’ar sparge-în primul rând—ghiaţa dintre d-nii Tătărescu şi Dinu Brătianu. CE SE PREGĂTEȘTE... Comisiile guvernului desfășoară o laborioasă activitate. Se alcătuesc legi de cea mai mare importanță. Proectul pentru armonizarea sala­riilor e gata întocmit. Un proect ca­re reglementează responsabilitatea ministerială e în lucru. In fine, cir­culă tot soiul de versiuni despre re­gimul pe care guvernul îl pregăteşte presei. Totul se face în cea mai ma­re taină. Guvernul n’a crezut nece­sar să aducă la cunoştinţa opiniei publice principiile de bază ale ace­stor proecte. S’a făgăduit asociaţiilor profesionale că vor fi consultate. Totuşi, legea care interesează sluj­başii publici a fost elaborată în se­cret. Federaţia funcţionarilor a fost pusă în faţa unui fapt împlinit. Sunt temeri că acelaş profetieu va fi folosit şi faţă de corporaţia ziari­ştilor. Din capul locului, o asemenea lege adusă de un guvern care se sprijină pe starea de asediu şi cenzură — care a constrâns, deci, prin toate mijloacele libertatea de a scrie — nu poate fi privită cu încredere. E simptomatic că guvernul nu în­ţelege să schimbe metodele sale. Legi de un vital interes public sunt alcătuite în cabinete misterioase, fără cunoştinţa opiniei publice. Ni­meni nu ştie intenţiile guvernului. In aceste condiţii, o discuţie am­plă la care să participe toţi factorii interesaţi, nu e posibilă. Ne vom po­meni cu un teanc de legi depuse pe biroul Camerei şi acceptate cu acea viteză care face frumuseţea parla­mentelor noastre. De ce se fereşte guvernul de controlul presei şi al partidelor? De ce procedează prin surprindere? Se va recunoaşte că procedura nu este prea democrati­că Dar — se va spune — guvernul actual n’a făcut.... excese de demo­craţie! Sunt însă în cabinetul d-lui Tătă­­rescu câteva personalităţi care ar accepta cu greu să se sustragă unor principii, profesate statornic ani dearândul. Ne gândim în special la distinsul jurist din fruntea ministe­rului de justiţie, care a rostit la in­stalarea sa, cuvinte cari indicau o altă orientare, politică. D. Mircea Djuvara -e ministrul care are un rol de prim ordin în elaborarea acestor proecte de legi. Consimte şi d-sa să lucreze în secret, să se ferească de acea largă discuție publică care, în­­tr-un regim democratic, devine obli­­gatorie? N-o putem crede. Aşteptăm, deci, ca­ proectele gu­vernului să fie însoţite de publici­tatea necesară. Numai după ce prin­cipiile enunţate de guvern vor fi amplu şi temeinic cercetate , se va putea trece la alcătuirea proec­­telor de legi. D. Mircea Djuvara nu se poate lă­sa angrenat într’un sistem vicios care a compromis multe din actele guvernului actual. H. Soreanu. CARNETUL MEU Ochiul de mort care vede! Se comunică următorul fapt senzaţio­nal din Roma: „Profesorul Francesezetti a avut un succes extraordinar in clinica sa de la Roma. A extirpat ochiul unei tinere fete decedată de curând, grefându-l in orbita unui orb. Operaţia a reuşit per­fect, ochiul grefat funcţionând desă­vârşit”. , Este întâia oară când se execută­­ om asemenea grefă, care este foarte delicată din cauza greutăţilor întâm­pinate de chirurgi-oculişti de a con­serva în stare perfectă felina şi nervii. In chirurgia modernă se practică azi grefe pe o scară Întinsă. Am mai arătat altă dată, tot în acest loc, minunate grefe osoase executate şi de chirurgii noştri. Nu de mult am văzut în „Insti­tutul ortopedic de la Cluj” cazuri in­teresante de asemenea grefe — cu suc­ces — pe coloana vertebrală, când osul tuberculos extirpat fu înlocuit cu os să­nătos luat de la coaste. Dar aceste altoiri au loc pe ţesuturi cu structură grosieră. Nu de mult, d. dr.­­Vasiliu de la „Spitalul de urgenţă” al „Salvării” a grefat cu succes ţesut muscular pe ficatul străpuns de­ un glonte. Ţesutul muscular a astupat gaura fă­cută în ficat. Dar să iei un ochiu... mort, şi să-l grefezi în orbita unui orb, şi omul să vadă cu acest ochiu al unui, mort, miracolul acesta al artei şi ştiin­ţei chirurgiei moderne atinge neverosi­milul, fantasticul! Numai noi medicii, histologi şi fizio­­logi, care ştim delicateţa, fineţa şi complexitatea retinei, şi fineţa capila­relor din ea, ne putem da seama de mi­racolul înfăptuit de chirurgia de la Roma. Cu această... performanţă chi­rurgicală se deschid orizonturi splendi­de pentru speranţele miilor de nenoro­ciţi ce şi-au pierdut vederea. Morţii vor face pe orbi să vadă! Doctorul Ygrec HOTE FUNCŢIONARII particulari vor avea, şi ei, un statut. Vor fi egalizaţi deci cu funcţio­narii publici, al căror statut nu se aplică. * S’A interzis specula ambulantă din trenuri. Dar cea oficială dela ghişee? * S'A deschis congresul de numis­matică. Să vedem măcar monete vechi... S’A făcut un proect de lege pen­tru apărarea patrimoniului public. Dificultatea-i că această sarcină cade tot asupra guvernului... PETITS FOURS de F. DIMA Sfârşitul războiului l-a silit pe generalul Ludendorff să-şi atârne sabia în cui. De-atunci comandă o revistă literară, politică şi mistică. Titlul revistei e cam lung, în schimb e sugestiv: „Am heiligen Quell deutscher Kraft", adică: „La sursa sfântă a puterii germane“. Cine se adapă la această sursă sacră, înjură apoi nu numai pe evrei, ci şi pe creştini — ca la uşa berăriei. Am­ zis berărie,­ n‘am zis nici cârciumă, nici cort, fiindcă invecti­vele germane sunt lipsite de tem­perament, de pitoresc, de imagini plastice. înjurătura germană se ins­piră mai mult din grădina zoologi­că: măgar, cămilă, oaie, labă de câine. Se găsesc şi câteva expresii mai grosolane. Dar în fruntea re­pertoriului pejorativ stă­ capul de oaie sau oaia, pur şi simplu. Poate că în acest dispreţ, pentru animalul cel mai supus şi mai do­cil, se manifestă auto-critica spiri­tului­ de cireada a germanului mij­lociu. De altfel, manualul bunului scandalagiu ne recomandă să a­­runcăm în cârca adversarului toate defectele proprii, căci, prin această strategie, îl dezarmăm de argu­mentele cele mai potrivite împotri­va noastră şi ne punem la adăpost de învinuiri dureroase. Deşi creştinismul n‘a împiedecat războiul mondial, totuşi Ludendordf s‘a certat cu învăţătura creştină, fiindcă este în esenţa ei pacifistă. Fostul comandant al armatelor germane nu vrea să admită, nici măcar teoretic, că a ucide este un păcat. De aceea a tras din atitudi­nea sa ultimele consecinţe şi s-a proclamat — păgân. Sursa sacră a puterii germane e păgânismul. Iar fetişul acestui pă­­gânism e sabia pe care a spânzu­rat-o în cui. In aşteptarea unui con­flict veritabil, se războieşte cu evreii şi cu creştinii. Cu evreii e lesne, fiindcă sunt dezarmaţi, cu creştinii e mai greu, fiindcă ripo­stează. De aceea generalul păgân se, vede, uneori, silit să se retragă pe­ poziţiile dinainte pregătite. Iată o probă de comunicat din „Sursa” lui: „Nimeni nu se gândeşte să trate­ze religia creştină şi­ pe creştini cu expresii luate din regnul animal. Creştinii singuri se compară cu oile. De­oarece această comparaţie pur­cede din , Sfânta Scriptură“, nu poate fi vorba de ofensă, când un necreştin se aplică astfel de compa­raţii“. Pe temeiul acestei argumentări, creştinii ar putea să-i aplice şi lui Ludendorff câteva comparaţii din mitologia păgână, în care mişună fel de fel de animale, — fără ca şeful păgânismului german să poată invoca un motiv de supărare... Dar, să nu dramatizăm. Să cer­cetăm mai bine cum se întregeşte teoria cu practica — la sursa sa­cră a puterii germane. In această privinţă Mica Publicitate a revistei ne oferă lămuriri suficiente: „Păgână nord-germanică doreşte schimb de idei cu păgân cultivat şi sentimental“. Din punct de vedere creştin, e de dorit să­ i se împlinească dorinţa (Cititi continuarea în pagina II-a) CHESTIA ZILEI întoarcerea dela vânătoare “­ mAiÎflănat mult’ coane. Dinule ? D. DINU BRATIANU. — D-ta nu știi? Eu la vâ­nătoare, ca și’n politică, trag focuri în vânt! Părinţii noştri n’aveau cuvânt să se ocupe prea mult de grădinile publice. Capitala ţării era, în întregime, o grădină presărată cu locuinţe. O grădină lăsată de Dumnezeu, pe care oamenii nici n’o sporeau nici n’o stricau în chip prea vizibil. Copaci erau din belşug, copaci bătrâni şi­ stufoşi, cari ne umbreau curţile şi îşi tremurau umbrele dea­supra căsuţelor modeste. Erau şi flori, rânduite după cuviinţă, în lese mărunte, de toate formele. A­­veam grădină în jurul casei şi în vecini, căci natura ne împresura de pretutindeni, şi nu ne gândeam atunci decât să facem loc tot mai mult oraşului clădit care-şi întin­dea braţele cu sfială. Cum s-au schimbat lucrurile în două decenii! Largi artere de mare circulaţie spintecă în toate direc­ţiile această capitală, care cloco­teşte de viaţă şi de mişcare... Peste trupul strâmb şi îngust al vechilor străzi răsbat­e noile bulevarde, care duc până la periferii casele cu multe etaje... Unde erau altădată curţi umbroase şi locuinţe fami­liare, se ridică astăzi edificii ţan­ţoşe cu apartamente numerotate, în care se strânge perete în perete lumea cea mai diversă... Această prefacere nu a fost cu putinţă decât cu sacrificiul vechi­lor grădini. Copacii bătrâni se duc unul după altul, şi unde înfloreau odinioară flori vesele, luceşte, azi bazaltul neted cu pătrăţele triste. Iată de ce am început să preţuim grădinile publice, grădinile tuturor, pentru că se duc grădinile cele mici şi multe de care ne bucuram fie­care în parte. Edilii bucureşteni­ au priceput că ne datoresc o compensaţie. Şi în ultimii ani grija pentru grădinile o­­raşului s‘a afirmat cu statornicie. Atât prin frumoase discursuri, cât şi prin întinsă publicitate. In fapt, s‘a aşternut o frumoasă alee înflorită în dealul Patriarhiei, s’a deschis publicului Grădina Bota­nică, s‘a creat — cu prilejul serbă­rilor din Mai recent — Parcul Re­gele Carol II. ,la Şosea.­­Casa Grădinilor este de mai multă vreme o admirabilă instituţie, din­tre acelea care fac treabă folosi­toare şi frumoasă, cu vorbă pu­­ţină. Ei îi revin în bună parte meritele cu care se împăunează alţii. Recunoscând acestea, trebue să cerem edililor noştri să dea Casei Grădinilor mijloacele necesare pen­­tru a lucra. Grădinile cele nouă — mai mult proecte până acuma — nu ne pot face să trecem cu vederea pe cele vechi. Şi dintre aceste, unele sunt­­grav ameninţate. De pildă: Şo­seaua Kisseleff. Cine dintre noi­ nu se simte in­tim şi personal legat de această încântătoare plimbare bucureştea­­nă? Copii, adolescenţi, oameni ma­turi — am putut să-i preţuim deo­potrivă farmecul şi poezia. Astăzi, Şoseaua se duce. Dacă ştim şi dacă putem să fa­cem din simţimintele noastre alt­ceva decât un sălaş de amintiri, trebue să dăm alarma. Cu ştiinţa, şi în văzul nostru al tuturor, Şo­seaua Kiseleff dispare încetul cu încetul. Ea a rămas de mult o simplă stradă cu câteva rânduri de copaci, pe bună parte din parcursul ei. Ne­­prevederea administraţiei munici­pale a prefăcut în terenuri pentru construcţii aceste spaţii care tre­buiau rezervate grădinilor. Inchi­­puiţi-vă că în Bois de Boulogne, la Paris,­­ sau la Bruxelles, ^ în Bois de la Cambre — s‘ar îngădui (Cititi continuarea în pagina Il-a) N AZB AT I I SA CÂNTE... Cântăreţii germani vor purta uni­forma. Era mai simplu dacă Hitler dădea un ordin ca toţi cei în­ uniformă să cânte... K'ix * URBANISM ŞOSELE Şl GRĂDINI ri«? Eugen crăciun

Next