Adevěrul, noiembrie 1936 (Anul 50, nr. 16187-16213)
1936-11-01 / nr. 16187
ANUL 50.Ho. 16.187 8 pagini frttfflmîcă 1 Noembrie 1936 AL. V. BELDLMAN ifOKOAXORI: CONST, mills abonamente !£££»» I In J LEI I BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 5-7-9 EEEHÎ 1200 Iei pe 3 Iuni I I , II _______________________ __________________________ Străinătatea: 384-33, 1888—1891— 1907—1928 Demonstraţia de la Prag şl NEUTRALITĂŢI POLITICE REGELE LEOPOLD AL BELGIEI Faptul că Belgia a declarat, prin vocea Regelui său că înţelege a nu se mai amesteca în conflicte cari nu o privesc direct, a stârnit multe discuţii politice. Unii susţin că Belgia cade în neutralitate, că Liga Naţiunilor nu mai are nici un rost; alţii,că trebueşte pornit la o nouă alcătuire politică în genul celor dinainte de războiu. Belgia nu a pronunţat cuvântul de neutralitate, ci silită de rivalitatea internă între rasa de afinitate şi limbă germană, instigată de la Berlin şi cea de afinitate franceză, a cedat în unele forme de la obligaţiunile generale ce o legau de tratate, pentru a avea linişte. De fapt ea nu va părăsi obligaţiunile sale importante şi nici Liga Naţiunilor. De altfel interesul Germaniei nu este atât de mare pentru neutralitatea Belgiei, pe care nu a respectat-o nici în trecut, ci este la mijloc un interes material de a sili această ţară să se aprovizioneze cu materii prime de războiu, (în special cărbuni şi fier), din Germania nu din Franţa ca până acum. Pe de altă parte, se ştie că neutralitatea Belgiei a fost călcată tocmai de germani, lucru care a silit ţările vecine să intervină, iar Belgia, foarte bine înarmată atunci, a stânjenit atacul german şi a pricinuit înfrângerea finală. Declaraţiunile de aşa zisă neutralitate, pot avea astăzi următoarele avantagii în cazul atacului german contra Franţei, şi chiar a Belgiei, Belgia se înarmează şi se fortifică mai mult, pentru apărare proprie. Franţa se fortifică şi ea până la mare, aşa că atacul german ar avea de biruit două rezistenţe. Iar dacă nu ar ataca prin Belgia, atunci frontul francez mai strâmt şi puternic la flancul stâng va putea primi spre acest flanc massa trupelor engleze. Se vorbeşte că Germania, tot prin presiunea populaţiei de rasă teutonică din Cehoslovacia ar împinge această ţară spre un fel de neutralitate ca a Belgiei. Nu credem că va reuşi deoarece situaţiunea acestei ţări şi nevoile ei sunt cu totul altele. Propaganda aceasta se face în toate ţările anti-revizioniste, cum se făcuse şi în Polonia, în scop de a slăbi autoritatea Ligii Naţiunilor, a desface tratatul de la Locarno şi a slăbi sau împiedica înţelegerea franco-sovietică. Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică în planul de siguranţă pentru pace. Italia, pentru moment, nu se opune acestor sforţări germane, pentru că ea are nevoe că această mare putere să facă începutul de recunoaştere a cucerirei Abisiniei şi să micşoreze influenţa pe apă a Angliei, cum şi a puterei sovietice, dar suntem siguri că această atitudine nu va dura decât până când scopurile acestea politice vor fi atinse de Italia, care are cea mai mare nevoe de pace şi organizare. E posibil ca Italia să prefere un pact al celor patru mari puteri în locul pactului Ligii Naţiunilor, dar la acest lucru se vor opune toate celelalte puteri, pentru a împiedica o dictatură a marilor puteri şi o tutelă care ar face să cadă pentru ţările anti-revizioniste, avantagiile Ligii Naţiunilor. Sperăm că şi noi ne vom putea opune acestor gânduri de dictaturi ale marilor puteri, aşa cum a făcut d. N. Titulescu. Dar pentru aceasta suntem datori a susţine tratatele actuale, a contribui la întărirea Ligii Naţiunilor şi a strânge legăturile cu Mica înţelegere, Polonia şi înţelegerea Balcanică. De altfel, tocită lumea vede că aceste necesităţi sunt în preocupările Maiestăţii Sale Regelui Carol al II-lea care a făcut şi face vizite mai ales în acest scop. Cât priveşte neutralitatea noastră,ea este ,dn imposibilitate, pentru mustim Şi pentru Mica înţelegere. Tatralitatea ar conveni poate numai unei ţări care s‘ar’ putea înarma, singură, unei puteri mari deci şi independente ca Statele- Unite, care nu este în drumul căilor de invazie, sau prielnic teatru de război dintre alte ţări rivale, nu este înconjurată de ţări revizioniste sau care cultivă spiritul războinic, şi în fine nu are legături prin tratate de siguranţă colectivă sau parţială, de care este legată. Ţara românească nu îndeplineşte nici una din aceste condiţiuni, pentru a-şi putea plăti luxul de a fi neutră, sau de a părăsi Liga Naţiunilor. In aceleaşi condiţiuni se găseşte şi mica înţelegere, în care după cum am văzut lucrează ţările revizioniste pentru a le face se cadă în neutralitate. O ţară neutră nu are drepturi morale de a se înarma, şi nici nu se poate adresa la alte ţări, spre a-i da armament, dacă ea nu are, căci provoacă susceptibilităţi şi bănuieli. Dacă această ţară este în preajma teatrului de operaţii al ţărilor rivale, ea trebue să împiedice la timp trecerea peste trupul său a beligeranţilor, lucru ce nu va putea face prin simplă neutralitate ci va trebui să se înarmeze şi să aibă aliaţi căci neutralitatea nu o apără de a fi atacată. România este, aşadar, pentru pacea înarmată şi nu poate să se declare neutră nici măcar parţial ca Belgia. Această ţară, silită de împrejurările arătate, nu înţelege, de o pildă, să declare războiu Germaniei, dacă aceasta ar ataca Rusia sau invers, fiindcă este prea departe de acel teatru de operaţii şi ar simţi imediat pumnul de fier al Germaniei. Dar în cazul unui atac al Germaniei contra vecinilor săi, ea înţelege să-şi respecte angajamentele actuale (acestea au fost declaraţiile oamenilor politici belgieni). Se pare că în acest sens, ar opinia şi o parte din politicianii englezi (după declaraţiile d-lui Eden). Credem însă că aceste declaraţiuni sunt numai o atenţiune momentană pentru d. Hitler, care nu voeşte să se angajeze la pace decât pentru occident, şi pentru a-l face să nu fie prea exigent în pretenţiunea de colonii ci să aibă speranțe că ar putea fi satisfăcut în orientul sau sudul Europei. General Gabriel Negrei Toasturile de la Praga au arătat cu o claritate ce nu lasă nimic de dorit, că Mica Antantă, ca organism întreg şi tratatele de alianţă ce leagă între ele statele ce o compun, stau neclintite, asemenea unei stânci de granit. In mijlocul valurilor furtunoase cari turbură acum politica continentului european. Acesta-i rostul demonstraţiei de la Praga. Care este însă fundamentul şi rostul Micei Antante ? El ar putea fi rezumat într-o deviză, pe care am formulat-o cu altă ocazie. „A menţine“ — iată această deviză. Mica Antantă nu este îndreptată contra nimănui. Ea voeşte numai să asigure noua ordine a dreptului internaţional, în această parte a Europei. Ea nu e animată de nici o tendinţă agresivă. Ea nu invidiază pe nimeni şi nu jinduieşte nici dreptul, nici avutul nimănui. Compusă din state cari, după o evoluţie seculară, au ajuns în fine la realizarea dreptăţii lor, — căci adunarea tuturor ramurilor neamului lor în hotarele lor etnice, nu a fost decât un act de tardivă dreptate, — ele s’au unit pentru ca să apere această dreptate, contra oricui ar voi să se atingă de ea. Câtă vreme o asemenea atingere nu se produce, câtă vreme această tardivă dreptate e respectată de către cei cari timp de secole au fost beneficiarii înfrângerii sale. Micei Antante nici prin gând nu-i trece și nu-i va trece să facă o politică de provocations, de agresiune, de cotropire. Dimpotrivă ea este dispusă să încerce totul pentru a face să se uite trecutul, pentru a contribui la o colaborare care să îngăduie convieţuirea pacinică şi prosperă, cu toţi vecinii ei, în special cu adversarii de emi, întrucât ei ar vroi să se decidă, să nu trăiască în credinţa şi voinţa de a fi şi adversarii de mâine. Acesta este rostul politicii Micii Antante, al politicii statelor ce o compun. Ce ar putea ele care face mai mult şi mai bine, în cazul că ar fi neutrale, dacă neutralitatea ar fi posibilă în condiţiunile de azi ale Europei, în condiţiunile războiului de mâine, care a devenit o probabilitate tot mai evidentă, de când asupra ideologiei pacifiste, care a fost un punct al experienţei marelui război, dar care a fost sabotat de urmaşii celor cari l-au trăit şi au pătimit sub ei, până când învinşii de eri au impus învingătorului ideile şi politica lor, răsărite din deziluzii e unor socoteli bine pregătite, dar cari s’au dovedit greşite ? Dacă ai aceasta în vedere, stai şi te întrebi, cum a putut prinde la noi şi în ale ţări, ideia că ar trebui să abandonăm acea politică ce s’a născut din forţa împrejurărilor reale, pentru a ne proclama neutral? ? Ideia însăşi e prea frumoasă pentru ca să nu surâdă, mai ales acelora cari sunt pacifişti dintr’o veche şi adâncă convingere. Din nenorocire chiar şi aceştia au ajuns astăzi la convingerea, că cu actualele sisteme mitare, cu actualul armament, cu actualele tendinţe cari animă politica unor ţări foarte puternice, dezarmarea e potrivnică menţinerii păcii, neutralitatea e imposibilitate. „Războiul din 1914 — spune d. Politis în cartea sa „Neutralitate şi pace“ — a dat o lovitură mortală neutralităţii, arătând în acela timp precaritatea regimului ei“. Şi spunând aceasta, d. Politis nu se gândeşte numai la exemplul drastic al Belgiei. Nu. D-sa aminteşte ceea ce lumea a uitat cum a uitat atâtea alte învăţăminte ale marelui război, că în mod absolut, nu a fost respectată neutralitatea nici a unei ţări , nici a Olandei, nici a Danemarcei, nici a Suediei, nici a Norvegiei, nici a nimănui. Se uită de altfel şi faptul, că în toate timpurile neutralitatea a fost ceva precar. Existau cel puţin două neutralităţi: una bazată pe tratate internaţionale, adică pe garanţii internaţionale ; alta bazată numai pe dreptul internaţional şi pe dreptul cutumiar. Dacă cea bazată pe tratate a putut însă fi înfrântă, ce se mai poate nădăjdui dela cea de a doua categorie ? De aceea un principiu esenţial al neutralităţii este şi acela ca ţara care o proclamă s’o poată impune. Niciodată nu s’a aşteptat menţinerea neutralităţii unui stat, de la filotimia beligeranţilor. De aceea Elveţia întreţine o armată bine echipată şi bine înarmată. De aceea Belgia, chiar în momentul când regele ei preconiza întoarcerea la o politică asemănătoare celei antebelice, pregătea o sporire a forţei sale militare. Şi încă! Nu mai vorbim de situaţia geografică excepţională a Belgiei, de faptul că cel puţin Anglia nu va tolera niciodată încălcarea teritoriului belgian. Dar oare nu a trebuit chiar ea să revie prin interpretări asupra declaraţiilor regale, ratificate de atfel anterior, de consiliul de miniştri ? Nu a trebuit oare, în şedinţa de Miercuri a Camerei, primul ministru belgian să declare : „Nu vrem neutralitate. Vrem să rămânem în Societatea Naţiunilor şi să luăm parte la tot ce poate asigura securitatea mutuală şi colectivă“. Şi apoi: „Nimeni nu e îndreptăţit să creadă că prin discursul Suveranului, au fost rupte obigaţiile Belgiei“. Dee atunci discursul regal, care nu a fost al Suveranului ci al guvernului vorbind prin gura acestuia ? Oare pentru a formula elementele de bază ale oricărei politici externe rezonabil, indiferent de formele concrete în care ea se prezintă? Pentru a afirma că guvernul belgian „nu vrea să sacrifice securitatea Belgiei niciunui interes şi niciunei ideologii ale vreunei alte ţări, nu vrea să se amestece în afacerile celorlalte naţiuni, după cum nu va permite nici acestora să se amestece în afacerile Belgiei?“. Aceasta-i comentar. Dar întrebarea ce se pune este dacă neutralitatea este o garanţie reală pentru a obţine un asemenea rezultat. Asta-i chestie de situaţie geografică, de raportul de forţă faţă cu eventualul adversar, de faptul dacă acest adversar va vroi sau chiar va putea să respecte neutralitatea, dacă în apărarea ei se poate conta pe vreun ajutor. Căci ce-i adevărat pentru Belgia, e mai adevărat pentru orice altă ţară, mare sau mică. Căci puţine au, cum am mai remarcat, situaţia geopolitică a Relgiei. De aceea mai mult ca în orice alt caz se potriveşte aci adagiu francez : comparraison n’est pas raison. De aceea în lumina acestor consideraţii trebue privită şi politica noastră. Neutralitate? Frumos lucru. Dar ea e departe de a însemna pace sigură. R. Brănişteanu Glose politice... COMBATEREA STILISMULUI D. Victor Iamandi, ministrul cultelor şi artelor, a avut întrevederi cu reprezentanţii bisericii , pentru organizarea propagandei împotriva stilismului. E un nou punct de vedere. înainte, rețeta contra stilismului era simplă: jandarmul. Astăzi, graţie ministrului cultelor, violenţa se înlocueşte cu cuvântul. Dealtfel violenţa n'a dat niciodată roade în materie religioasă. Rugurile nu au stârpit creştinismul — dimpotrivă, l-au adâncit şi l-au răspândit. In acelaşi timp, ministerul cultelor anunţă unele măsuri pentru introducerea în biserică a ordinei, tulburate în unele regiuni de câteva feţe care şi-au uitat misiunea. Aceste fapte sunt de natură să întărească curentele de răzvrătire. De aceia d. Victor Iamandi a procedat logic organizând propaganda contra stilismului, dar operand — în acelaşi timp — şi unele purificări. Creşterea mişcării stiliste este determinată de un complex de cauze. Arestarea şi trimiterea rebelilor la ispăşire in mănăstiri nu rezolvă problema. Ochii guvernanţilor trebue să scruteze adânc în fundul maselor— după ce se vor fi privit bine pe sine şi după ce vor fi analizat abaterile din sânul bisericii... Hotărârile luate după acest examen, şi în spiritul maselor desamăgite, vor avea sorţi să pună capăt rătăcirilor care ameninţă liniştea în ţară. RESTANTE La congresul funcţionarilor, s-au dat pe ţaţă lucruri extraordinare. Astfel s'a menţionat faptul, de o extremă gravitate, că unii slujbaşi ai statului, judeţelor şi ai comunelor din Ardeal nu-s plătiţi dela 1 Aprilie 1935. Moţiunea votată în congresul funcţionarilor cere: ...„Măsuri grabnice pentru soluţionarea într’un fel a acestor cazuri, unde funcţionarii cu pricina— deşi muncesc cot la cot cu toţi funcţionarii — nu primesc nici un salariu dela 1 Aprilie 1935“. Am făcut acest citat textual din moţiune, fiindcă faptul nu-i de crezut. Ce slujbă vrea statul dela un funcţionar neplătit de un an şi jumătate? Din ce a trăit acest funcţionar? S’a întrebat oare guvernul, care parcă dă în exploatare unele ţinuturi administrate de interpuşii lui în schimbul hapcei sau a cerşetoriei? M. Se vastas Un specialist dă alarma: n’avem spărgătoare de ghiaţă. Dacă am avea, s’ar sparge-în primul rând—ghiaţa dintre d-nii Tătărescu şi Dinu Brătianu. CE SE PREGĂTEȘTE... Comisiile guvernului desfășoară o laborioasă activitate. Se alcătuesc legi de cea mai mare importanță. Proectul pentru armonizarea salariilor e gata întocmit. Un proect care reglementează responsabilitatea ministerială e în lucru. In fine, circulă tot soiul de versiuni despre regimul pe care guvernul îl pregăteşte presei. Totul se face în cea mai mare taină. Guvernul n’a crezut necesar să aducă la cunoştinţa opiniei publice principiile de bază ale acestor proecte. S’a făgăduit asociaţiilor profesionale că vor fi consultate. Totuşi, legea care interesează slujbaşii publici a fost elaborată în secret. Federaţia funcţionarilor a fost pusă în faţa unui fapt împlinit. Sunt temeri că acelaş profetieu va fi folosit şi faţă de corporaţia ziariştilor. Din capul locului, o asemenea lege adusă de un guvern care se sprijină pe starea de asediu şi cenzură — care a constrâns, deci, prin toate mijloacele libertatea de a scrie — nu poate fi privită cu încredere. E simptomatic că guvernul nu înţelege să schimbe metodele sale. Legi de un vital interes public sunt alcătuite în cabinete misterioase, fără cunoştinţa opiniei publice. Nimeni nu ştie intenţiile guvernului. In aceste condiţii, o discuţie amplă la care să participe toţi factorii interesaţi, nu e posibilă. Ne vom pomeni cu un teanc de legi depuse pe biroul Camerei şi acceptate cu acea viteză care face frumuseţea parlamentelor noastre. De ce se fereşte guvernul de controlul presei şi al partidelor? De ce procedează prin surprindere? Se va recunoaşte că procedura nu este prea democratică Dar — se va spune — guvernul actual n’a făcut.... excese de democraţie! Sunt însă în cabinetul d-lui Tătărescu câteva personalităţi care ar accepta cu greu să se sustragă unor principii, profesate statornic ani dearândul. Ne gândim în special la distinsul jurist din fruntea ministerului de justiţie, care a rostit la instalarea sa, cuvinte cari indicau o altă orientare, politică. D. Mircea Djuvara -e ministrul care are un rol de prim ordin în elaborarea acestor proecte de legi. Consimte şi d-sa să lucreze în secret, să se ferească de acea largă discuție publică care, într-un regim democratic, devine obligatorie? N-o putem crede. Aşteptăm, deci, ca proectele guvernului să fie însoţite de publicitatea necesară. Numai după ce principiile enunţate de guvern vor fi amplu şi temeinic cercetate , se va putea trece la alcătuirea proectelor de legi. D. Mircea Djuvara nu se poate lăsa angrenat într’un sistem vicios care a compromis multe din actele guvernului actual. H. Soreanu. CARNETUL MEU Ochiul de mort care vede! Se comunică următorul fapt senzaţional din Roma: „Profesorul Francesezetti a avut un succes extraordinar in clinica sa de la Roma. A extirpat ochiul unei tinere fete decedată de curând, grefându-l in orbita unui orb. Operaţia a reuşit perfect, ochiul grefat funcţionând desăvârşit”. , Este întâia oară când se execută om asemenea grefă, care este foarte delicată din cauza greutăţilor întâmpinate de chirurgi-oculişti de a conserva în stare perfectă felina şi nervii. In chirurgia modernă se practică azi grefe pe o scară Întinsă. Am mai arătat altă dată, tot în acest loc, minunate grefe osoase executate şi de chirurgii noştri. Nu de mult am văzut în „Institutul ortopedic de la Cluj” cazuri interesante de asemenea grefe — cu succes — pe coloana vertebrală, când osul tuberculos extirpat fu înlocuit cu os sănătos luat de la coaste. Dar aceste altoiri au loc pe ţesuturi cu structură grosieră. Nu de mult, d. dr.Vasiliu de la „Spitalul de urgenţă” al „Salvării” a grefat cu succes ţesut muscular pe ficatul străpuns de un glonte. Ţesutul muscular a astupat gaura făcută în ficat. Dar să iei un ochiu... mort, şi să-l grefezi în orbita unui orb, şi omul să vadă cu acest ochiu al unui, mort, miracolul acesta al artei şi ştiinţei chirurgiei moderne atinge neverosimilul, fantasticul! Numai noi medicii, histologi şi fiziologi, care ştim delicateţa, fineţa şi complexitatea retinei, şi fineţa capilarelor din ea, ne putem da seama de miracolul înfăptuit de chirurgia de la Roma. Cu această... performanţă chirurgicală se deschid orizonturi splendide pentru speranţele miilor de nenorociţi ce şi-au pierdut vederea. Morţii vor face pe orbi să vadă! Doctorul Ygrec HOTE FUNCŢIONARII particulari vor avea, şi ei, un statut. Vor fi egalizaţi deci cu funcţionarii publici, al căror statut nu se aplică. * S’A interzis specula ambulantă din trenuri. Dar cea oficială dela ghişee? * S'A deschis congresul de numismatică. Să vedem măcar monete vechi... S’A făcut un proect de lege pentru apărarea patrimoniului public. Dificultatea-i că această sarcină cade tot asupra guvernului... PETITS FOURS de F. DIMA Sfârşitul războiului l-a silit pe generalul Ludendorff să-şi atârne sabia în cui. De-atunci comandă o revistă literară, politică şi mistică. Titlul revistei e cam lung, în schimb e sugestiv: „Am heiligen Quell deutscher Kraft", adică: „La sursa sfântă a puterii germane“. Cine se adapă la această sursă sacră, înjură apoi nu numai pe evrei, ci şi pe creştini — ca la uşa berăriei. Am zis berărie, n‘am zis nici cârciumă, nici cort, fiindcă invectivele germane sunt lipsite de temperament, de pitoresc, de imagini plastice. înjurătura germană se inspiră mai mult din grădina zoologică: măgar, cămilă, oaie, labă de câine. Se găsesc şi câteva expresii mai grosolane. Dar în fruntea repertoriului pejorativ stă capul de oaie sau oaia, pur şi simplu. Poate că în acest dispreţ, pentru animalul cel mai supus şi mai docil, se manifestă auto-critica spiritului de cireada a germanului mijlociu. De altfel, manualul bunului scandalagiu ne recomandă să aruncăm în cârca adversarului toate defectele proprii, căci, prin această strategie, îl dezarmăm de argumentele cele mai potrivite împotriva noastră şi ne punem la adăpost de învinuiri dureroase. Deşi creştinismul n‘a împiedecat războiul mondial, totuşi Ludendordf s‘a certat cu învăţătura creştină, fiindcă este în esenţa ei pacifistă. Fostul comandant al armatelor germane nu vrea să admită, nici măcar teoretic, că a ucide este un păcat. De aceea a tras din atitudinea sa ultimele consecinţe şi s-a proclamat — păgân. Sursa sacră a puterii germane e păgânismul. Iar fetişul acestui păgânism e sabia pe care a spânzurat-o în cui. In aşteptarea unui conflict veritabil, se războieşte cu evreii şi cu creştinii. Cu evreii e lesne, fiindcă sunt dezarmaţi, cu creştinii e mai greu, fiindcă ripostează. De aceea generalul păgân se, vede, uneori, silit să se retragă pe poziţiile dinainte pregătite. Iată o probă de comunicat din „Sursa” lui: „Nimeni nu se gândeşte să trateze religia creştină şi pe creştini cu expresii luate din regnul animal. Creştinii singuri se compară cu oile. Deoarece această comparaţie purcede din , Sfânta Scriptură“, nu poate fi vorba de ofensă, când un necreştin se aplică astfel de comparaţii“. Pe temeiul acestei argumentări, creştinii ar putea să-i aplice şi lui Ludendorff câteva comparaţii din mitologia păgână, în care mişună fel de fel de animale, — fără ca şeful păgânismului german să poată invoca un motiv de supărare... Dar, să nu dramatizăm. Să cercetăm mai bine cum se întregeşte teoria cu practica — la sursa sacră a puterii germane. In această privinţă Mica Publicitate a revistei ne oferă lămuriri suficiente: „Păgână nord-germanică doreşte schimb de idei cu păgân cultivat şi sentimental“. Din punct de vedere creştin, e de dorit să i se împlinească dorinţa (Cititi continuarea în pagina II-a) CHESTIA ZILEI întoarcerea dela vânătoare “ mAiÎflănat mult’ coane. Dinule ? D. DINU BRATIANU. — D-ta nu știi? Eu la vânătoare, ca și’n politică, trag focuri în vânt! Părinţii noştri n’aveau cuvânt să se ocupe prea mult de grădinile publice. Capitala ţării era, în întregime, o grădină presărată cu locuinţe. O grădină lăsată de Dumnezeu, pe care oamenii nici n’o sporeau nici n’o stricau în chip prea vizibil. Copaci erau din belşug, copaci bătrâni şi stufoşi, cari ne umbreau curţile şi îşi tremurau umbrele deasupra căsuţelor modeste. Erau şi flori, rânduite după cuviinţă, în lese mărunte, de toate formele. Aveam grădină în jurul casei şi în vecini, căci natura ne împresura de pretutindeni, şi nu ne gândeam atunci decât să facem loc tot mai mult oraşului clădit care-şi întindea braţele cu sfială. Cum s-au schimbat lucrurile în două decenii! Largi artere de mare circulaţie spintecă în toate direcţiile această capitală, care clocoteşte de viaţă şi de mişcare... Peste trupul strâmb şi îngust al vechilor străzi răsbate noile bulevarde, care duc până la periferii casele cu multe etaje... Unde erau altădată curţi umbroase şi locuinţe familiare, se ridică astăzi edificii ţanţoşe cu apartamente numerotate, în care se strânge perete în perete lumea cea mai diversă... Această prefacere nu a fost cu putinţă decât cu sacrificiul vechilor grădini. Copacii bătrâni se duc unul după altul, şi unde înfloreau odinioară flori vesele, luceşte, azi bazaltul neted cu pătrăţele triste. Iată de ce am început să preţuim grădinile publice, grădinile tuturor, pentru că se duc grădinile cele mici şi multe de care ne bucuram fiecare în parte. Edilii bucureşteni au priceput că ne datoresc o compensaţie. Şi în ultimii ani grija pentru grădinile oraşului s‘a afirmat cu statornicie. Atât prin frumoase discursuri, cât şi prin întinsă publicitate. In fapt, s‘a aşternut o frumoasă alee înflorită în dealul Patriarhiei, s’a deschis publicului Grădina Botanică, s‘a creat — cu prilejul serbărilor din Mai recent — Parcul Regele Carol II. ,la Şosea.Casa Grădinilor este de mai multă vreme o admirabilă instituţie, dintre acelea care fac treabă folositoare şi frumoasă, cu vorbă puţină. Ei îi revin în bună parte meritele cu care se împăunează alţii. Recunoscând acestea, trebue să cerem edililor noştri să dea Casei Grădinilor mijloacele necesare pentru a lucra. Grădinile cele nouă — mai mult proecte până acuma — nu ne pot face să trecem cu vederea pe cele vechi. Şi dintre aceste, unele suntgrav ameninţate. De pildă: Şoseaua Kisseleff. Cine dintre noi nu se simte intim şi personal legat de această încântătoare plimbare bucureşteană? Copii, adolescenţi, oameni maturi — am putut să-i preţuim deopotrivă farmecul şi poezia. Astăzi, Şoseaua se duce. Dacă ştim şi dacă putem să facem din simţimintele noastre altceva decât un sălaş de amintiri, trebue să dăm alarma. Cu ştiinţa, şi în văzul nostru al tuturor, Şoseaua Kiseleff dispare încetul cu încetul. Ea a rămas de mult o simplă stradă cu câteva rânduri de copaci, pe bună parte din parcursul ei. Neprevederea administraţiei municipale a prefăcut în terenuri pentru construcţii aceste spaţii care trebuiau rezervate grădinilor. Inchipuiţi-vă că în Bois de Boulogne, la Paris, sau la Bruxelles, ^ în Bois de la Cambre — s‘ar îngădui (Cititi continuarea în pagina Il-a) N AZB AT I I SA CÂNTE... Cântăreţii germani vor purta uniforma. Era mai simplu dacă Hitler dădea un ordin ca toţi cei în uniformă să cânte... K'ix * URBANISM ŞOSELE Şl GRĂDINI ri«? Eugen crăciun