Adevěrul, februarie 1937 (Anul 51, nr. 16263-16285)

1937-02-02 / nr. 16263

rsiarts 2 Pelucpia ISC7 în cadrul anchetei noastre, intre- P­ince ca scopul de a lămuri situa­ţia creiată de nouile legiuiri pena­le, am adus la cunoştinţa cititorilor noştri pe deoparte opiniile d-lor av. Radu D. Rosetti, Paul P. Iliescu şi C. Titel Petrescu, profesionişti în ramura penală, iar — pe de altă parte — cele ale d-lui prof. George Vrăbiescu, unul dintre cei ce au e­­laborat aceste legiuiri. Astăzi ne-am adresat d-lui prof. Jean Râdulescu, titularul catedrei de «rent renal de la facultatea Juri­dică din Iași — care este și d-sa u­­nul dintre cei ce au participat la e­­laborarea codurilor penale „Regele­ Carol al ll-lea“. Profund cunoscător al dreptului penal internaţional, consilier al con­­siliului legislativ de la înfiinţarea a­­cestuia, d. prof. Jean Rădulescu a colaborat în mod activ la moderni­zarea legiuirilor noastre penale şi punerea acestora într-un raport de egalitate cu legislaţiile străine. Dealtfel, d-sa a reprezentat in mai multe rânduri ştiinţa noastră penală la congresele de drept penal, care s’au ţ’nut în străinătate. Este, deci, în măsură să cunoască in mod profund situaţiile din dife­rite ţări, privind criminalitatea, pre­cum şi ultimele concepţiuni şi pro­puneri în legătură cu măsurile de rem­imare a acesteia. De aceea dec­oraţiile pe cari d. prof. Jeen Rădulescu ni le-a făcut şi pe cari le supunem astăzi cititori­lor noştri, sunt chezăşia cea mai evidentă că ele reprezintă un punct de vedere obiectiv, fiind în acelaș ti­mp o s'nteza a tuturor principiilor ceri reprezintă fundamentul actua­lei n­orst­re legislațiuni penale. IN0¥AŢOUWILE DIM K&UKLE LEGIUIRI PENALE — Care au fost motivele care au determinat elaborarea nouilor le­giuiri penale și can sunt după dvs. inovaţiunile mai importante din fl­oss­­e legiuiri ? am întrebat pe d. prof. Jean Rădulescu. — Prin mai multe articole şi studii apărute in revistele de specialitate străine cât şi în cele româneşti, am arătat atât motivele cari au deter­minat elaborarea celor două coduri penale „Carol al II-lea” cât şi i­­novaţiunile mai importante cari ca­racterizează noua legislaţie faţă de acele cari au fost în vigoare până la 1 ianuarie 1937 în diferitele ţinu­turi ale României întregite. Transformările politico-sociale ce au urmat marelui război, cât şi nou­ile curente de idei morale ce domi­nă opera postbelică, şi-au găsit ră­sunet din punct de vedere legisla­tiv, în deosebi în domeniul legii penale. Pe de altă parte, creşterea din ce în ce mai îngrijorătoare a criminali­­tăţei ce s’a constatat spre sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul celui de al 20-lea, a dovedit cu prisosin­ţă defectuozitatea sistemului repre­siv ante­belic. Din această cauză s-au elaborat legi speciale, spre a se îmbunătăţi normele deja codificate şi a se sta­bili un tratament penal şi peniten­ciar adaptabile naturei complexe a personalităţii concrete a infractoru­lui. To­ti­­­ această legislaţie fragmen­tară elaborată treptat, nu putea să constitue un tot solid şi eficace, ci doar simple îmbunătăţiri aduce u­­nui edificiu ce ameninţa cu ruina. Iată de ce s’a simţit nevoia de a se construi totul din nou, pentruca problema criminalităţii să fie exa­minată şi soluţionată în întregul ei Pe lângă motive de ordin ştiinţi­fic, necesităţi de ordin politic recla­mau in mod imperios refacerea legis­laţiei noastre penale. Sunt bine cu­noscute inconvenientele ce rezultă din diversitatea regulilor funda­menta’ , cari concură la menţinerea ord’nei şi ei,arabei acelui?* stat. Unitatea naţională a unei ţări im­­p­ică unitatea ei legislativă. CÂTEVA DIN MOTIVELE DETERMINANTE ALE ELABORĂRII CODURI­LOR PENALE ŞIRE­GELE CAROL ’11« Iată unele din principalele mo­tive cari au determinat elaborarea Codurilor penale „Carol II“, coduri întocmite de Secţiunea I-a a Con­siliului Legislativ, sub preşedinţia a­­tât de activă şi de rodnică a d-lui I. Ionescu-Dolj şi a cărui conducerea lucrărilor efectuate constitue cea mai bună chezăşie a seriozităţii şi străduinţelor depuse pentru alcătu­irea legislaţiei noastre penale. Este locul să menţionez colabora­rea atât de utilă şi eficace a d-tor profesori universitari: vintilă Doln­­goroz, care ilustrează, întrunind ca­lităţile juristului de mare valoare cu acele ale practicianului de mare merit ştiinţa criminală românească; prof. V. V. Pella, care a afirmat peste hotare prestigiul acestei şti­inţe; Traian Pop, a cărui contribu­ţie a înlesnit perfecţionarea celor două coduri. Menţionez de asemeni două nume care ilustrează primul barou al ţării, d-nii H. Aznavcean şi I. Gr. Perieţeanu. I­racter represiv, dar şi­­ preventiv, întrucât organizează măsurile de siguranţă ca sancţiuni de natură sa asigure prevenţiunea individuală, prevenţiune având ca principal scop protecţiunea societăţii in contra stării periculoase a infractorului, fie pentru a-1 supune unui trata­ment medical, fie spre a-1 îndrepta, fie în sfârşit spre a-1 elimina. Re­presiunea este fixată nu numai în raport cu gravitatea rezultatelor materiale produse prin infracţiune, ci şi cu gradul de pericol ce prezintă infractorul faţă de societate, pen­tru a se ajunge astfel la o mai bună individualizare a sancţiunii. Pe de o parte nedeansa prezintă un ca­racter mai elastic, judecătorul având posibilitatea să o fixeze în raport cu gravitatea faptei, a gradului de responsabilitate a infractorului, cât și a firei acestuia; pe de altă parte Din analiza principiilor funda­mentale cari se desprind din codu­­rile penale Car­ol al II-lea se poate lesne constata importanţa rolului ce se atribue judecătorului penal, cât şi a tuturor celorlalte organe che­mate să participe la administrarea justiţiei represive. Judecătorul nu se poate limita numai la stabilirea faptelor și la încadrarea lor în tex­tul de lege spre a aplica apoi pe­deapsa prevăzută de acel text Dacă sistemul hibrid, abstract, este prac­ticabil în procesul civil, un aseme­nea sistem este criticabil in proce­sul penal. In cazul unui proces ci­vil judecătorul trebue in genere să facă abstracție de persoane; el este sesizat de o anumită speță, de un act sau fapt considerat în el în­suși. In procesul penal dimpotrivă, se judecă un individ iar nu un fapt, un criminal ier nu o cr-'^'ă. Judecă­torul penal­, Ministerul Public şi a­­vocatul apărării, au în faţa lor spre a cerectat nu un omor sau un furt— entitate abstractă, — ci pe un anu­mit ucigaş sau hoţ, care poate fi diferit de la caz la caz, cu toată i­­dentitatea numărului de articole din codul penal ce se invocă in contra lui.Deasemeni judecătorul penal nu are să judece unele abst­racte ale sensibilităţii sau activităţii umane, cum e de exemplu violenţa, frauda, mânia, cupiditatea, gelozia, etc..., ci trebue să judece pe un anumit vio­lent, frondei’­«, ge’os, după vârsta, temperamentul, antecedentele sale şi mediul în care a trăit. Acestea sunt făgaşurile pe care trebue în­drumat n­ocesul penal potrivit nou­­ilor coduri. ATTţISUŢI­UMILE JUDE­CĂTORULUI PENAL Creşterea puterei discreţionare a judecătorului penal constituie una din carac­­t­eristicele legislaţiei pe­nale de curând în vigoare. In cadrul nouilor concepţiuni şi soluţiuni adoptate de codurile „Ca­rol al II-lea”, atribuţiunile judecă­torului pot fi rezumate la următoa­rele: determinarea obiectivă a in­fracţiunii, evaluarea subiectivă a infractorului, fixarea represiunii şi aplicarea măsurei de siguranţă. Determinarea obiectivă a infracţi­­unei, necesită o serioasă apreciere a probelor materiale şi a depo­­ziţiunilor martorilor. De multe ori expertiza judiciară este necesară. Judecătorul nu poate să se limiteze la rolul de simplu auditor, mai ales în sistemul expertizei contradictorii care necesită controlul său direct. Unul din rolurile cele mi frumoa­se, dar şi cele mai delicate j­u­decătorului, este evaluarea subiecti­vă a infractorului, adică determina­rea personalităţii autorului pentru stabilirea responsabilităţii şi fixarea represiunii. Numai graţie studiului asupra individualităţii nfractorulu se­­ pot pune in valoare nouile institu­­ţiuni şi a amelioraţiunii aduse ve­chilor legiuiri, instituţiunlor cari au de scop pe de o parte să împiedice atitudinea periculoasă a autorului, iar pe de altă parte să asigure refacerea sa morala şi fi­zică. Cunoaşterea infractorului sub raportul antropologic şi social este şi mai necesară pentru stabilirea pronosticului recidivei. Diagnosticul criminologic și res­ponsabilitatea penală stabilite, la­executarea pedepsei este supusă u­­nui regim mai flexibil, de natură să contribue la reforma morală a de­ţinutului. Toate acestea, dovedesc că legea penală este un instrument de indi­vidualizare a acţiunilor omeneşti. Stabilindu-se multiplicitatea cauze­lor infracţiunii şi varietatea cate­goriilor de infractori, pedeapsa nu mai putea să păstreze imperativul său nivelator „erga omnes”, ci tre­buia să fie transformată, prin me­canismul individual­izării, într’un in­­sturment suscenptibil de a fi a­­daptat fiecărui caz concret. In sfârşit ceea ce justifică aplicaţiu­­nea măsurii de siguranţă este sta­rea de pericol a Infractorului, care implică un criteriu, antropo-socio­­logic, fiindcă depinde de tendinţa, de temperamentul, de structura bio­­psiho-sociologică a individului. decătorul procedează mai departe la fixarea represiunii. Individualizarea pedepsei este asigurată prin mini­mum şi maximum special, prevăzute pentru pedeapsa corespunzătoare fiecărei infracţiuni în parte, cât şi prin organizarea unui sistem com­plect de funcţionare a circum­stanţelor atenuante, care permit judecătorului să aibă o largă latitu­dine de apreciere, potrivit fiecărui caz concret, ţinând socoteală de toate împrejurările subiective şi obiective ce pot da infracţiunii aspecte cu to­tul diferite. APLECAREA MĂSURI­­LOR DE SIGURANŢĂ Un rol tot atât de important il are judecătorul în ce priveşte aplicarea măsurilor de siguranţă, cari sunt sancţiuni adiacente represiunii cu caracter preventiv post-delictual. Pentru ca asemenea măsuri să fie pronunţate, judecătorul trebue să constate in­ primul rând starea de pericol a infractorului. Iată de ce la fixarea sancţiunilor, atât a pedepsei, dar în special a măsurei de siguranţă, este necesar de a cerceta criminalul în el însuşi, şi nu numai prin prisma faptului ce l-a comis, prin urmare nici ca un e­­lement al infracţiunei, nici numai la un anumit moment, ci în întreg trecutul şi prezentul său. CUNOŞTINŢELE nece­sare ORGANELOR DE URMĂRIRE . Toate aceste importante roluri pe cari le are astăzi judectăorul in procesul penal, le au in mare parte şi celelalte organe care par­ticipă la administrarea justiţiei re­presive: poliţia judiciară, organele de urmărire, avocatul pe instituţiu­­nile penitencare. Aceste organe şi în special judecă­torul pe lângă că trebue să cunoască dispoziţiunile înscrise in legiuirile penale şi să pătrundă rostul diferi­telor instituţiuni organizate prin a­­aceste legiuiri, dar trebue să fie fa­miliarizat şi cu celealte discipline din cadrul­ ştiinţei criminale: an­tropo­lgie criminală, sociologie cri­minală, psihologie crimnală, politi­că criminală, ştiinţă penitenciară, poliţie ştiinţifică, etc. Cunoştinţele lor nu pot fi limita­te numai la dreptul şi procedura penală propriu zise. Toate cunoştinţele din domeniul ştiinţei criminale sunt astăzi nece­sare pentru persoanele care partici­pă la mecanismul represiunii pena­le. Atâta timp cât magistratura pe­nală, cât şi celelalte organe chema­te să colaboreze la administrarea justiţiei represive nu vor avea cu­noştinţele necesare pentru îndepli­nirea misiunii lor, tot efortul depus de legiuitorul actual prin nouile co­duri penale pentru apărarea socială în contra crimei, va rămâne fără e­­fect, — şi-a terminat interesantele declaraţiuni, d. prof. Jean Radule­SCO, ML L. Puşcă ■■ntggi « • ngn................ PROBLEME JURIDICE CODURILE PENALE FAŢÂ ÎN FAŢĂ Raţiunea Inovaţiunilor din nanile legiuiri penale.­Partea practică a codului penal e bazată pe experienţe de decenii de existenţa salutară a unei imgistraturi penala pregătite, depinde efectul salutar al viilor coduri Declaraţiile l­ui prof. Jean Rădulau, de la Facultatea de Drept din Iaşi Meiul Judecă­torului penal D. Prof. JEAN RĂDULESCU Ce cere o speră de legiferare O elementară decenţă ştiinţifică mă împiedică de a face orice a­­preciere asupra valorii operei legis­late cuprinse în cele nouă coduri penale, întrucât sunt unul din acei cari au colaborat zi de zi la întoc­mirea­­ acestor co­duri. Nu vreau prin aceasta să afirm că toate dispoziţiile, fără de nici o ex­cepţie, cuprinse în ambele legiuiri, corespund întocmai concepţiunilor mele. Opera de legiferare este pe cât de anevoioasă şi delicată, pe atât de atrăgătoare. Ea necesită pe lângă acea facultate de pătrundere şi înţelegere a conştiinţei juridice colective, care constitue izvorul real al dreptului pozitiv, şi o profundă cunoaştere a tuturor problemelor de specialitate, o îndelungată reflecta­re, spirit critic şi de sinteză. Dacă aceste sunt uneltele indispensabile pentru a se putea clădi un edificiu legislativ, toţi acei cari concură la înălţarea unui asemena edificiu, nu au totdeauna aceleaşi concepţiuni. Ds­i r de acord asupra ansamblului, pot diferi în ce priveşte unele amă­nunte. Şi atunci intervin uneori trenzacţiunî, alte ori rezerve sau abţineri faţă de o majoritate tri- U'-'fomnare, minoritatea poate con­­strui totuși o călăuză a viitorului. N03JELE CODURI: O OPE­RA PRACTICA Deși nu-mi este îngăduit să fac vreo apreciere critică asupra celor două coduri penale, pot totuși, să afirm că, autorii acestor coduri au căutat să facă operă pract'că, operă reală, graţie unui­­ elecism raţional, menţinând pe de o parte tot ceea ce experienţa a confirmat drept e­­ficace­­ util şi adoptând pe de altă parte unele recomandări sufi­cient verificate, pentru a forma un tot solid şi unitar menit să satis­facă cerinţele multipe şi complexe ale represiune!. PRI­NC­I­PALA CĂLĂUZA­­ CODURILE COM­IS64 Dacă pentru întocmirea codului penal și a celui de procedură pena­lă s’a clădit aproape totul din nou, aceasta nu înseamnă că s’a rupt cu trecutul. Principala călăuză care a în­drumat întocmirea codurilor în vi­goare, au fost codurile dela 1861, iar din cele cari s’au aplicat până în ultimul timp în nouile ţinuturi, s’a cules tot ceiace era mai potrivit concepţiunilor juridice actuale. Intr’adevăr, ambele coduri, în­tocmite in cadrul tradiţiei şi spiri­tului codificării din Vechiul Regat, se sprijină în primul rând, pe ex­perienţa acumulată timp de decenii în legătură cu legislaţia noastră penală şi îmbrăţişează unele soluţi­­uni fericite ale codurilor din ţinutu­rile alipite. Codurile şi pspectele de coduri penale recente au­ fost serios cercetate, şi s’a dat toată atenţiu­­nea recomandărilor făcute atât de doctrina şi jurisprudenţa noastră cât şi de cele străine. NU SE POATE AJUNGE LA ON CED IDEAL Opera de legiferare nu cunoaşte ambiţiunea originalităţii, şi dacă tinde tot mai mult spre perfecţiu­ne, nu poate totuşi sa ajunga pană la aceste culmi ideale. Ea trebue să-şi croiască drumul pe făgaşurile săpate de necesităţile practice şi să încadreze cetitul în cadrul datelor ştiinţifice. Iată de ce, dacă aceleaşi principii ce călăuzesc cele două co­duri se găsesc înscrise şi în alte legiuiri, trebue să recunosc că a­­ceste principii au fost adaptate la nevoile noastre specifice. Nouile concepţiuni în domeniul şti­inţei penale au fost îmbrăţişate în măsura în care s’a socotit că pot co­respunde intereselor de conservar­e şi apărare ale Statului nostru. Toate izvoarele utilizate au fost distilate prin filtrul concepţiunii naţionale româneşti. Iată de ce codurile pe­nale „Carol al II-lea”, primele co­duri cari guvernează România în­tregită, în graniţele ei fireşti, nu sunt legiuiri de împrumut, ci co­duri cari poartă pecetea gândirii juri­dice româneşti şi a paterei crea­toare a neamului nostru. Educaia principilor înscrise in noul cod penal Din economia principiilor înscri­se în codul penal Carol al II-lea re­­zultă că delictul nu mai e conside­rat ca o pură ficţiune juridică, ci ca o realitate socială. Principiul tra­diţional al responsabilităţii morale este menţinut pentru a constitui, ca și până acum, temelia pe care se sprijină responsabilitatea penală. Dar dacă codul este fidel idei­ de responsabilitate individuală, și dacă responsabilitatea morală constitue fundamentul pedepsei, ideia de in­dividualizare este acria care pre­­---^ Faptul criminal şi pedeapsa nu mai sunt socotite de două valori rigide lipsite de orice interpretare judicia­ră. Se ia în considerare personalita­tea concretă a infractorului pentru a se fixa durata pedepsei şi regimul ei de executare. Natura şi aplicarea sancţiunilor este diferită, după cum autorul este un minor sau un ma­jor, un alienat sau un anormal fi­zic ori psihic, un infractor primar, un recidivist sau un profesionist al crimei, un infractor politic sau de drept comun. Pentru linii din a­­ceştia se aplică numai un trata­ment preventiv, pentru alţii un tra­tament represiv, iar pentru anumi­te categorii de infractori ambe e trete­mente combinate. CARACTERUL PREVEN­TIV AL CODULUI Codul penal are nu numai unca­ R­oTe­or­ie R II . CITETI RADIO Pagina 30-­ Pentru înfăptuirea bisericii şi muzeului „Mihail Eminescu“, la Ipoteşti ni de­­­Un apel către admiratorii poetului D. Cezar Petrescu, care nu este numai robustul autor al unei suite de romane, evocând minunat statu­ra lui Mihail Eminescu, ci şi o vi­brantă sensibilitate, a trimis zilele acestea, o emoţionantă scrisoare directorului nostru, d. Mihail Sa­­doveanu. Autorul triologiei eminesciene, a­­minteşte, în acea scrisoare, că peste doi ani, se împlinesc patru decenii de la moartea celui mai strălucit din­tre cântăreţii noştri. La Ipoteşti, satul de naştere al celui care a făurit „Luceafărul” — ne atrage luarea aminte d. Cezar Petrescu — s’a început, mai de mult, înălţarea unei biserici şi a u­­nuii muzeu, în amintirea poetului. Comitetul pentru ridicarea monu­mentului de la Ipoteşti este alcătuit din d-na Louise general Todiriţă, preşedinta societăţii „Crucea Roşie” şi d-nii: prof. P. Irimescu, colonel Matein Piaca, comandantul regi­mentului 37 infanterie, colonel Gh. Pârvulescu­, comandantul regimen­tului 8 roşiori, protoereul Alex. Si­­mionessa, Bogdan Cerchez, directo­rul serviciului agricol, P. Eftimiu, conducător tehnic, D. Rusu. Iniţiativa a fost luată, în 1919, de un comitet format din d-nii: ma­gistrat G. Răngui, prof. P. Irimescu, prof. L V. Luca, avocat C. Mighici. Pioasa iniţiativă s’a poticnit însă, ca mai toate gândurile frumoase, înainte de a fi fost dusă la bun sfârşit. Acum, când, după cum spuneam, nu mai sunt decât doi ani până la împlinirea celor patruzeci de ani de la moartea lui Mihail Eminescu, — bi­serica este încă în roşu, muzeu! mai are nevoie de o seamă de ame­najări, iar o grădină de tei şi de brazi, care să înconjoare armonios pioasei© semne, nu se poate ridica nici ea fără bani ,țara Eminescu — a subliniat d. Mihail Sadoveanu, în impresionan­tul „Apei către admiratorii lui E­­minescu“, publicat ori în ziarele noastre — valoarea acestui popor ar­e rămas minimă, cu toate vic­toriile și realizările lui. Căci nil torta, nici realizările brutale (ia­răşi Şi iarăşi trebue să spunem ace­­laş lucru!), nu bogăţiile, nu mâ­nuirea mulţimilor şi specularea naivităţii şi ignoranţei valorează în faţa Celui Etern, ci jertfa pură a sufletului nostru. Mihail Eminescu a dat ţării, pen­tru veşnicie, cea mai grea dintre comorile pe cari le are. Punând mână de la mâ­nă şi ajutând­ la termina­rea lucrărilor de la Ipo­teşti, nu-l cinstim pe poet, ei ne cinstim pe noi. O biserică, un muzeu, o pădure de brazi şi de tei. Puţin, desigur, pentru grandoarea celui mai mare făuritor de armonii... Dar va fi un lucru frumos. Un cadru care ar fi plăcut poetului, vi­sător cu fruntea dusă spre vărfurile brazilor, peste care alunecă luna, şi care a iubit atât de mult crengile teilor, scuiturându-şi floarea. Daţi, taci, fiecare din sufletul şi din punga d-voastră, cât puteţi, pen­tru cinstirea memoriei celui care ne-a dăruit o lume întreagă de frumu­seţi!... Inaugurând lista de subscripţie, d. Cezar Petrescu se înscrie cu su­ma de 2000 lei, iar ziarele „Adevă­rul” şi „Dimineaţa” cu 2000 lei. C Creci, încă odată, repe­tăm apelul, daţi pentru biserica şi muzeul de la Ipoteşti î­n BISERICA DELA IPOTEŞTI, ridicată de comiteiul care se ocupă cu cin­stirea memoriei lui Eminescu, dela a cărui moarte se vor împlini, peste doi ani, patru decenii. Lângă biserică se observă clădirea, fostă conacul moşiei Ipoteşti, unde s’a născut şi a copilărit marele poet, M. EMINESCU CONCERTUL ENGLEZ DE ASEARĂ As isié nţ a Sa concertai do la „Dalles'* al muzicieni Iar englezi Gr-il Smith şi fCeîtti Falkner, La mijloc, Sir Reginald Hoares niisusîrtsl Angliei. D. Const Meissner despre mareşalul Averescu Prima intâli­re a fostului ministru ieşean ca preşedintele partidului nepotului IASI, 30. — D. Const. Meissner, fost ministru, a acordat un interview ziarului local „Opinia” în care po­­vesteste, printre altele cum s’a în­tâlnit pentru prima oara cu d. ma­reşal Averescu, preşedintele parti­dului poporului. „Am făcut cunoştinţă cu d. mare­şal Averescu — spune d. Meissner — când d-sa n’avea decât gradul de căpitan şi, dacă nu mă înşel, veni­se proaspăt atunci din Italia, de la studii. Cred că aceasta să se fi în­tâmplat între anii 1892—1895. Acea­stă cunoştinţă am făcut-o la un prie­ten comun, colonelul Gh. Boteanu, fost comandant al liceului militar din Iaşi. D. Averescu cu soţia d-sale au plecat dela colonelul Boteanu îna­intea mea. Gazda îi petrecuse până la poartă. Când s-a întors, eram a­­mândoi la geam. Colonelul Boteanu a clătinat din cap şi mi-a spus: „L-ai văzut pe tânărul acesta? Sunt convins că o să ajungă departe“. Am reînoit această cunoştinţă în timpul guvernului Marghiloman la Iaşi, generalul Averescu fiind atunci deputat, iar eu preşedintele Came­rei. Legături mai de aproape n’am a­­vu decât după ce, in urma morţii lui Marghiloman, noi, foştii conserva­tori, am fuzionat cu partidul po­porului, de sub şefia actualului ma­reşal Averescu. Intrând în urmă în guvernul pre­zidat de d-sa în 1926, s’au strâns din ce în ce mai mult legăturile noastre. Eu port o atât de înaltă conside­raţie acestui bărbat de stat şi fost mare comandant de oşti încât, fără să ştiu dacă şi când va m­ai reveni la cârma ţării, cred că multe se vor schimba în mersul treburilor publi­ce, atunci când va veni; şi mai ştiu că sunt deadreptul mândru de a mă afla în preajma acestui om, cu de­săvârșire distins din toate punctele de vedere“,­­ a încheiat d. Const Meissner. D. CONST. MEISSNER FEMEILE O ŞTIU SA SE ÎMBRACE Dacă e adevărat că femeile se îmbracă şi se împodobesc, pentru ca să placă bărbaţilor,­­ atunci se cuvine ca un bărbat să formuleze şi el câteva sfaturi şi sugestii înţelepte. REVISTA MAGAZINUL publică in ultimul număr câteva sfaturi, cu privire la toaletele femeilor. Un articol care interesează, atât pe bărbaţi, cât şi pe femei. Revista „Magazinul ’, apărut pe Ianuarie conţină 153 pagini, frumos i­­lustrate, tipărite la Heliogravură şi se vinde cu lei 25 exemplarul.

Next