Adevěrul, august 1937 (Anul 51, nr. 16411-16436)

1937-08-01 / nr. 16411

ANUL 51.­No. 16.411 6 pagini DUMINICĂ 1 AUGUST 1937 fONDATORIifi^f8^“ iKt ,; Director politie­­ MIHAIL SADOVEANU ABONAMENTE !300 lei pe 6 luni . c»rSlni»«f«C. C & . 1 ' Centrala: 3-84-30. Sotei^aMun? dub,n 'fcuer BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 5—7—9 TELEFOANE­­ străinătatea : 3-84-33. Tipografia : 4-67-39. D. EDEN ŞI SOCIETATEA NAŢIUNILOR Se făcuse tăcere în jurul Socie­­tăţei Naţiunilor. Ea n’a putut opri destinul Abisiniei; n’a putut impune în Spania guvernul legitim; nu poate interveni în conflictul din Extremul Orient, fiindcă, cum se pretextează, Japonia nu mai face parte din ea şi Statele Unite ale America nu i-au aparţinut nici o Clipă. Apărea deci că dictatorii şi ad­miratorii lor sau cei cari ar vroi să le imite politica, au triumfat. Că la­­Geneva există încă o clădire somp­tuoasă şi o biurocraţie numeroasă, dar că de fapt rolul cel mare ce-i atribuisem Ligii fondatorii ei, e isprăvit, fără glorie și fără zgo­mot, iar organismul prin care pre­ședintele Wilson a voit să reali­zeze idealul cu care în ochi — după o vorbă a d-lui Paul Boncour — au expirat milioane­ de oameni pe toate câmpiile de bătaie ale mare­lui război, nu mai face decât să Vegeteze, ignorat fiind în clipa în Care ar fi fost cel mai logic ca toţi să-şi amintească de el, în clipa Când lumea e ameninţată de un nou războiu mai uriaş, mai sân­geros, mai sălbatec decât cel din 1914—1918, despre care s’a spus ,totuşi că a fost cel mai grozav din câte a cunoscut omenirea. Şi de ar fi aşa, ce om cu inima la locul ei şi care a trăit catastrofa ale cărei morminte şi ruine nu pot fi uitate, s’ar putea bucura? Din fericire însă nu e aşa. Ordinea cea nouă a lumii e prin sute de fire atât de strâns legată de Societatea Naţiunilor, încât di­plomaţia nu o mai poate scoate la capăt fără ea. Dacă ar mai fi tre­buit o dovadă că diplomaţia secretă nu mai poate fi rodnică, ea s’a făcut în decursul tratativelor dela Lon­dra asupra neamestecului în Spa­­nia. Niciodată o desbatere publică a problemei, cum ar fi reclamat evocarea ei la Geneva, nu ar fi putut da aspectul lamentabil şi nu ar fi putut îngădui politica de struţ, adevărată primă de încurajare pen­­tru agresori. Ea ar fi desluşit răs­punderile şi ar fi întors opinia pu­blică a lumii contra celor ce le-ar fi purtat. De aceasta îşi dau seama toţi cei cari în fondul gândirei lor nu au disperat niciodată de la vii­torul Ligei. De aceasta îşi dau seama şi cei cari o urăsc de moarte. In marele discurs pe care l-a rostit zilele acestea în Camera Co­munelor la budgetul resortului său, id. Eden a spus: „In dispreţul evenimentelor din anul trecut, Societatea Naţiunilor nu este nici moartă, nici muri­bundă. Câmpul ei de acţiune e poa­te restrâns prin numărul limitat al membrilor ei şi absenţa de la Ge­neva a unor numeroase şi puter­nice naţiuni. Dar Societatea Naţiu­nilor exercită încă o influenţă a­­preciabilă.” Cu puţin înainte de a pronunţa aceste cuvinte, d. Eden a rostit ca un fel de prolog la versiunea en­gleză a filmului de propagandă pentru Ligă ce a fost luat la Ge­neva. In acest prolog el a spus în­tre altele: „Politica Societăţii Naţiunilor ne dă o bază permanentă de acţiune pentru pace şi ne oferă metoda cea mai plină de speranţe, pentru a a­­sigura prosperitatea generală şi a ridica nivelul vieţii. „Această convingere a noastră se bazează pe temelii atât de durabile, că nu există nici un motiv de a pre­supune, că ar putea fi desminţită de evenimente. „Societatea Naţiunilor nu e per­fectă. Activitatea ei practică e ade­sea îngreuiată de absenţa sau osti­litatea câtorva mari puteri. Dar noi credem că principiile Ligei sunt drepte şi că ea ar putea deveni te­melia propriu zisă a păcei şi prospe­­rităţei lumei întregi." Astfel vorbeşte, nu un idealist­ oarecare, nu un palavragiu oare­care, ci ministrul răspunzător de politica externă a unui din cele mai puternice state ale lumei, ministru de externe al Angliei, a cărei poli­tică realistă este proverbială ca şi tenacitatea ei. Iar şi iată Anglia va reveni la politica bazată pe Societatea Na­ţiunilor. In acest sens trebuie inter­pretat şi răspunsul pe care d. Eden l-a dat Miercuri în Camera Comu­nelor, deputaţilor cari au interpe­lat guvernul britanic asupra ches­­tiunei dacă nu crede că a venit mo­mentul ca să recunoască starea de fapt din Abisinia. „Guvernul Ma­iestăţii Sale, a răspuns d. Eden, nu poate face o declaraţie, pentru că nu se pune chestiunea. Dacă ea s’ar pune însă, răspunsul ar avea să-l dea Societatea Naţiunilor. Proble­ma reclamă o hotărire colectivă”. Cu alte cuvinte, în tratativele ce duce acum cu Italia d. Eden face să intre iar în scenă Liga. Şi nu încape îndoială că simplu faptul a­­cesta, arată că Anglia urmăreşte readucerea în Ligă a Italiei şi a Germaniei, şi întărirea instituţiei de la Geneva. Altfel nu ar fi ţinut ca noul stat independent al Egip­tului să fie introdus, la­­prima oca­zie, în rândurile ei. De altfel trebuie amintit aci că în sforţarea sa de a repune Socie­tatea Naţiunilor în centrul politice internaţionale, Anglia are sprijinu preşedintelui Roosevelt, care s-a pronunţat destul de clar în această privinţă. Statele Unite ale Americii continuă a refuza să intre în Ligă. Aceasta în conformitate cu politica lor tradiţională de a evita orice angajament ce le-ar putea implica în mod automatic, fatal, într’un războiu european. Dar aceasta nu însemnează că ele se desintere­­sează de instituţia de la Geneva. Nicăieri Asociaţia pentru sprijinirea Ligei, nu e mai puternică, mai activă decât în marea republică americană. Şi cum pământul e mic şi convingerea că într’un război viitor, nici o ţară din lume nu se va putea ţine până în cele din urmă, de o parte, e astăzi gene­rală, — se poate întrevedea că într’o zi se va realiza totuşi planul marelui preşedinte Wilson, ca prin participarea Statelor Unite la Ligă, aceasta să capete caracterul de universalitate pe care el l-a consi­derat, cum se vede azi, cu drept cuvânt, ca condiţiune indispensa­bilă pentru că ea să-şi poată înde­plini pe deantregui rolul. Până atunci însă, sprijinul moral al poporului american, îi este asi­gurat şi necesităţile politice ale lumii, marea sete de pace a ome­­nirei, găsesc şi vor găsi tot mai mult satisfacţie în Societatea Na­ţiunilor. Şi dacă ea, prin slăbiciunea oa­menilor, nu ar putea împiedeca grozava nenorocire a unui nou răz­boiu, ^— încă nu încape nici o în­doială, că dacă civilizaţia umană va scăpa îndemnă din el, Liga va forma baza viitoarei ordine a lu­mei, care, de astă dată, îi va asi­gura puterea necesară pentru a sfărâma în germene pe orice a­­gresor. B. Brănişteanu „ŢARA NOASTRĂ" vorbeşte de „guvernul care ne trebue". Cui? Gogo-cuziştilor?! * D. Vaier Pop nu mai acceptă şe­fia organizaţiei de Alba... Asta... după alegeri! ŢĂRĂNIMEA ÎMPOTRIVA AVENTURII de G. SPINA To­talizarea voturilor­­ exprimate de colegiul comunal şi judeţean de la începutul anului acestuia cu pri­­ejul alegerilor pentru consiliile mu­nicipale, comunale şi judeţene, a fost dată publicităţii. Analizarea ci­frelor e cu atât mai interesantă, cu cât de rezultatele acestor alegeri cu caracter pur gospodăresc, a fost legată, de toate partidele în luptă — bineînțeles afară de partidul liberal care vede în aceste rezultate do­vada că după patru ani de guver­nare popularitatea lui nu e măci­nată şi că deci opera lui de guver­nământ a fost ratificată de massele populare — indicaţia pentru facto­rul constituţional în rezolvarea pro­blemei succesiunii. Cifrele sunt categorice. Partidul iberal şi cel naţional-ţărănesc au obţinut la alegerile comunale peste o sută de mii de voturi şi la cele ju­deţene aproape un milion de voturi, iar partidele de dreapta, vaidiştii şi gogo-cuziştii, la cele comunale 29 mii voturi şi la cele judeţene 420 mii voturi, mai puţin decât fiecare în parte din cele două mari partide de guvernământ. O recapitulare a celor petrecute în campania electorală nu e de prisos. Grupările de dreapta s’au dedat la cea mai anarhică propagandă, — prin vorbe şi fapte — crezând că astfel vor reuşi să zăpăcească pe alegătorii de la sate, mai ales, în privinţa cărora şi-au îngăduit o con­damnabilă subestimare a maturităţii lor politice.­ Făgăduelile cele mai i­­realizabile au fost făcute sătenilor: o nouă expropriere a pământurilor o va mări actualele loturi, luarea banilor de la populaţia evreească şi împărţirea lor ţărănimii pentru a a­­vea capitalul necesar exploatării a­­gricole, exproprierea imobilelor ur­bane aparţinând străinilor şi îm­părţirea lor tot la ţărani pentru a avea unde să locuiască pentru se­zonul de iarnă, au fost punctele principale ale „programului“ cu care grupările de dreapta s’au prezentat în alegeri. Şi acolo unde li se pă­rea că trebue să dea pe loc o do­vadă a „puterii lor“, nu s’au sfiit să provoace tulburări şi agresiuni: la Rădăuţi, la Panciu şi în alte loca­lităţi. Rezultatul acestei propagande de­şănţate s’a văzut: imensa majori­tate a corpului electoral şi în pri­mul loc a corpului electoral format din ţărani, s’a pronunţat pentru ce­le două partide devotate ordinei constituţionale în fiinţă, repudiind grupările anarhice şi acţiunea de destrămare a statului democratic la care îi invitau prin incitaţiunile lor propagandiştii acestor grupări. Maturitatea politică a ţărănimii s’a manifestat cu prilejul ultimelor alegeri. Dacă mai există numeroa­se probleme în legătură cu viaţa satelor: credit eftin, ridicarea stă­rii sanitare, combaterea analfabe­tismului,­­ aceste probleme vor fi rezolvate în cadrul ordinei actuale, în conformitate cu principiile Con­stituţiei democratice care ne guver­nează, și nici­decum prin răsturnări (Continuarea în pag. II-a col. I) LA PORŢILE PEKINULUI Porţile oraşului Pekin in jurul căruia se desfăşoară ponez conflictul chino-ja­ Oficiosul gogo-cuzist cere guvern de alegeri... Nu se mulţumeşte cu o singură înfrângere ?! CHESTIA ZILEI SCHIMBARE LA FAȚĂ | S3 1 jW i | «V; v’’­A , B&JI Wsm r ^9 Hhf f: I (rtmm WNmfmVt & m fl I WrvWaaSMSEIl— ------Ce-ai pățit, șefule? -----D. GOGA.— Păi,­nu vezi, am f­uzionat cu po­mii.... ION POSADA ARE CUVÂNTUL Rezultatele a­­_ ■ legerilor co­if la mm munale şi ju­m m deţene au im-MBB dH HHB Pus, cum era şi ''•itrrri î­resc, nu numai o limpezire a situaţiei politice interne dar şi câ­teva indicaţiuni certe asupra felului cum va fi soluţionată, de factorul constituţional, problema succesiunii. Ziarul „România Nouă“, organul oficial al grupului maniştilor din partidul naţional-ţărănesc, a publi­cat recent un articol semnificativ, intitulat „A sosit momentul Miha­­lache”. Precizările confratelui de la Cluj, în legătură cu dreptul consfin­ţit de voinţa populară, al partidului de sub conducerea d-lui Ion Miha­­lache, de a forma viitorul guvern, fac odată mai mult dovada că na­­ţional-ţărănismul, în faţa marilor probleme şi comandamente ale ţării, a fost şi rămâne o forţă unitară — singura în măsură, de altfel, prin disciplina şi conştiinţa civică a ca­drelor şi prin programul său eco­nomic, social şi naţional, să-şi asu­me greaua răspundere a guvernării. Cercurile liberale, pe de altă par­te, nu mai fac o taină din felul cum vor decurge evenimentele politice, după întoarcerea M. S. Regelui din străinătate. Guvernamentalii, îndeosebi, dau — în acest sens — indicaţiuni de­stul de serioase asupra viitorului. Nu mai e vorba de acele zvonuri de cafenea, sortite să inducă­ opinia publică în eroare şi să deruteze ad­versarii, ci de manifestările unor factori determinanţi în politica noa­stră interna. Astfel, cu prilejul Între­vederilor pe care d. I. Inculeţ le-a avut acum câteva zile la Iaşi, cu prietenii şi colaboratorii săi politici, a fost desbătută în special proble­ma retragerii de la putere şi a suc­cesiunii. Amicii vice-preşedintelui consiliului de minştri ne asigură că d. Gh. Tătărescu, imediat după so­sirea Suveranului în ţară, va pre­zintă demisia cabinetului şi că do­rinţa sinceră a colaboratorilor săi — dorinţă ce va fi formulată la vre­me — este ca rezolvarea crizei să se facă în sensul unei guvernări de lungă durată şi de continuitate, a unui partid de ordine, care să aibă şi timpul şi mijloacele necesare să ducă la bun sfârşit opera de înzes­trare şi consolidare a ţării, înce­pută de înaintaşi. Din cele relatate mai sus rezultă, în mod evident, că liberalii au renun­ţat la formulele de aventură preco­nizate odinioară şi că partidul na­­ţional-ţărănesc are toate şansele să se bucure, după votul de încredere al masselor populare, şi de înaltă în­credere a forului suprem. Fără îndoială, însărcinarea d-lui Ion Mihalache cu formarea viitoru­lui guvern ar fi impusă de uzanţa constituţională, în măsura în care ar rămâne un act de mare cuminţe­nie politică. Situaţia, peste hotare, devine din ce în ce mai critică, mai ameninţă­toare. Orice acţiune lăturalnică, ori­ce tentativă de abatere de pe linia tradiţională a alianţelor şi a intere­selor româneşti, în afară, ar fi un atentat împotriva integrităţii noas­tre naţionale şi teritoriale. Numai un guvern Ion Mihalache, sincer a­­taşat marilor democraţii europene, prin structura sa ideologică dar nu mai puţin prin opera strălucită a fostului său ministru de externe, d. N. Titulescu, poate să ofere garan­ţii serioase de continuitate, în lupta comună pentru pace prin respecta­rea alianţelor şi a tratatelor exis­tente, in litera şi în esenţa lor. Situaţia internă nu-i mai puţin în­grijorătoare. Suntem după patru ani de guvernare liberală. „Viitorul“ recunoaşte că echipa d-lui Gh. Tă­tărescu a cerut „sacrificii de la toa­­te clasele sociale“. In traducere li­beră: salarii de mizerie, excesivita­­te fiscală, scumpete tot aşa de excesivă. O ţară de săraci şi de nă­păstuiţi, de-o parte, luptând din răs­puteri cu nevoile şi pacostele — de alta, câţiva favorizaţi ai regi­mului, afacerişti de profesiune şi delapidatori ai banului public, ne­­sancţionaţi încă. Rezultat firesc: carenţa autorităţii şi propaganda demagogică a extremiştilor, cari au profitat de împrejurări şi deseori de misterioasa colaborare a unor suspecte simpatii de la centru, cres­când şi adâncind sentimentul de nemulţumire generală. Avem nevoe, mai mult ca oricând, de un guvern de ordine şi de auto­ritate, care să se facă înţeles şi as­cultat. Suntem dornici de linişte, de împăcare a spiritelor, de o viaţă mai liberă şi mai uşoară. Sacrificiile cerute tuturor, pentru consolidarea şi înzestrarea ţării, ar fi mai puţin apăsătoare, dacă s’ar întrona cin­stea şi buna rânduială în gospodă­ria publică. O acţiune energică, sus­ţinută, de trezire a conştiinţelor ce­tăţeneşti şi de informare a masse­lor populare, ar anihila, cu vremea, influenţa nefastă a demagogiei ex­tremiste şi ar favoriza o epocă de realizări efective, în spiritul unui program de guvernământ stabilit pe baza şi în interesul realităţilor ro­mâneşti contemporane. „Mâine când vom fi chemaţi la guvern , a promis d. Ion Miha­lache, în cuvântarea de la „Gib“ —­ lăsăm sabia şi punem mâna pe mis­trie, să zidim Ţara cea Nouă”.... Ţara lui Ion Posadă nu a uitat le­gământul acesta şi aşteaptă, cu o încredere nu odată încercată, po­runca de sus. George Mihail­ Zamfirescu NĂZBÂTII ŞOMAJ Aflăm că la ministerul muncii există un... „comitet executiv al șo­majului”. Sperăm că măcar comitetul nu șomează! Kix RĂSPUNSUL BAROULUI DE OLT Acţiunea hitleristo-fascistă a con­ducătorilor (conducători contestaţi) baroului Ilfov, nu primeşte adesiu­­nea marei majorităţi a avocaţilor. Profesioniştii barei sunt conştienţi că un corp de nobleţea şi valoarea baroului, cu misiunea pe care ace­sta o are în stat, nu poate proclama răzvrătirea împotriva aşezării le­gale a statului, nu poate îmbrăţişa practicile reacţionare, contrare ideii de justiţie. Chemarea baroului e tocmai de a combate anarhia şi nedreptatea, de a respinge obscurantismul şi a a­­prinde lumina dreptăţii. Pe această linie se situează răs­punsul pe care baroul de Olt l-a dat chestionarului ,,Uniunii avoca­ţilor“ cu privire la numerus vala­­hicus. Memoriul avocaţilor de la Slatina documentează că atât din punct de vedere al dreptului pozitiv intern, cât şi din acela al dreptului politic extern, măsuri restrictive pe temei de deosebire de credinţă religioasă, de origină etnică şi de limbă, nu se pot lua în barou. Legea Corpului Avocaţilor din 1931 asigură tuturor cetăţenilor români dreptul de a de­veni avocaţi, iar în ce priveşte cali­tatea de cetăţean, Constituţia noa­stră nu face nici o distincţie de natura celora pe care vor s’o impu­nă reacţionarii în barou. Deasemeni memoriul baroului Olt aminteşte că prin tratatele de pace „România se obligă a recunoaşte ca supuşi români de plin drept şi fără nici o formalitate, pe evreii locuind in toate teritoriile României şi care nu pot a se prevala de nicio altă naţionalitate“. Tot în tratatele de pace ale Ro­mâniei se prevede că „toţi supuşii ro­mâni vor fi egali în faţa legii şi se vor bucura de aceleaşi drepturi ci­vile şi politice, fără deosebire de rasă, de limbă sau religie. Deosebi­rea de religie, de credinţă sau de confesiune nu poate fi o piedică pentru nici un supus român cu pri­vire la folosinţa drepturilor sale ci­vile şi politice şi în special admite­rea în serviciile publice, în func­ţiuni şi onoruri sau exercitarea di­feritelor profesiuni şi industrii“. E destul de limpede şi de precis Constituţia, pactul organic al aşe­zării statului român şi tratatele de pace, temeiul hotarelor României în­tregite, garantează TUTUROR ce­tăţenilor TOATE DREPTURILE ci­vile şi politice. Agitatorii hitlerişti din barouri ştiu că acţiunea lor se izbeşte de un „non possum“ juridic. Ei mai ştiu că agitaţiile lor dăunează ţării, împingând-o la anarhie înăuntru şi slăbindu-i prestigiul în afară. Dar ambiţiile personale şi cal­culele politice prevalează. Ca la toţi „hiper-patrioţii“, A- Munte VIQSE PO PROBLEMA SECETEI Intr’un interview, eminentul spe­cialist care e d. Garoflid se ocupă de una din cele mai dureroase pro­bleme ale agriculturei noastre: se­ceta. Anul acesta seceta a făcut ra­vagii. Recolta de porumb va fi din această pricină foarte slabă. Che­stiunea va trebui să intereseze gu­vernul. D. Garoflid crede însă că pro­blema secetei — care la noi e pe­riodică —­ trebue odată studiată şi rezolvată. Nu putem trăi cu re­giuni din ţară care la doi sau la trei ani vieţuesc din mila publică. După d. Garoflid sunt două mij­loace: irigaţiile şi metodele spe­ciale de cultură. Irigaţiile cer capi­taluri mari şi timp. Insă sunt solu­ţia radicală a problemei. De aceia, trebuesc începute. Cel de al doilea mijloc, metodele speciale de cul­tura, este mai uşor de înfăptuit. D. Garoflid spune: „Ţăranul se specializează din ce în ce mai mult în cultura porumbu­lui. Şi în scurtă vreme, atunci când pământul se va îmbunătăţi, pă­mântul ţărănesc va fi destinat ex­clusiv producţiei acestei cereale. Ţăranii trebuesc învăţaţi să cultive porumbul. Metoda lor ac­tuală de cultură e greşită. Cu sistemul cunoscut sub numele de „dry farming" de obţin în Ameri­ca de Nord şi de Sud, recolte mai bune şi, în orice caz, mai constan­te, în regiuni cu ploi mai puţine ca la noi. Ţăranul trebue învăţat aşa­dar să cultive porumbul, căci numai aşa va scăpa de foamete". Problema atât de interesantă şi atât de vitală ridicată de d. Garo­flid va fi, desigur, studiată de gu­­vernul de mâine. SPECULA Iar s’a întrunit comisia speculei. Hotărî­rile pe care le-a luat n’au importanță — fiindcă tot nu duc la vreun rezultat. Opinia publică a rămas convinsă că oricâte bună­voințe s’ar mobiliza nu se ajunge, la o înlesnire a consumatorului. Mă­surile cu caracter poliţist au în cele mai multe cazuri efecte contrarii. Nu s’a putut măcar lămuri specula unor articole — al căror preţ urcat nu găseşte o explicaţie logică. S’a înregistrat, in ultimele şase luni, o scumpire a tuturor mărfuri­lor. Acest fenomen nu s’a semnalat numai la noi — ci și în străinătate. In regulă generală urcarea sau scă­derea preturilor nu se poate deter­mina de măsuri administrative. Jo­cul liber al fenomenelor econo­mice decide. Iar în ce privește specularea unor articole de primă necesitate —care este evidentă — măsurile luate sunt fără efect. Din ce pricină — rămâne să ni se explice. H. Sr. Cronica literară Zaharîa Stancu: Taifunul, romani *) de ŞERBAN CIOCULESCu­ Uliul din fenomenele literare vrednice de urmărit cu luare amin­te, este trecerea câte unui scriitor, de la poezie la roman. Nu e vorba de adaptarea sa la ritmul, dacă se poate spune, al prozei. In definitiv un poet nu e o fiinţă curioasă, cum ar putea crede naivii, care se ex­primă direct şi unic în vers. Dimpo­trivă, limbajul prozaic îi este mai familiar decât versul, care rămâne pentru poet până la ca­păt un experiment mereu des­chis şi niciodată rezolvat. Ceea­­ce însă constitue pentru scriitorul în vers o dificultate de adaptare, este structura proprie romanului. Când aşadar, un poet se hotărăşte să „atace” forma romanului, greu­tatea constă în integrarea spiritului său într’o structură nouă. *) Edit. „Naţionala­ Ciornei“, Să rostim cuvântul, în aparenţă didactic şi rebarbabr, epicul. Sunt unii, sceptici sau nomina­lişti, cari socotesc că aceste clasi­ficări, ca epicul şi liricul, nu cores­pund câte unei deosebiri de esenţă. Ei consideră că diferenţele se sta­bilesc doar dintr’un spirit leneş de comoditate, dar că în realitate, liri­cul şi epicul se învecinează, con­­vieţuesc şi se amestecă până la in­disponibilitate. După cum natura nu cunoaşte corpurile simple, care se izolează doar în laboratoriu, aşa şi puritatea genurilor ar fi un con­cept fumuriu al amatorilor de ab­stracţii. Prin alte cuvinte, epic sau liric n’ar fi decât nişte etichete, puse fără rost pe frontonul câte unei opere literare. In sprijinul acestui punct de ve­dere, vine într’adevăr un factor peste care nu se poate trece uşor. Romanul, „genul literar“ prin excelenţă al epocei, s’a depărtat dela epica pură, care este povesti­rea. El e un complex sau o adiţiune de elemente dintre cele mai etero­gene. Povestea îi serveşte doar de pretext, sau de uşor fir conducător, pentru reprezentarea totalitară a vieţii, cu aspectele ei multiple, de ordin psihologic, economic, social, politic, filozofic, religios, metafizic, ş. a. m. d. In romanul, astfel înţe­les, nu lipseşte nici ceea ce se nu­meşte „liricul” şi anume subiectivi­tatea emotivă a autorului, interven­ţia sa directă, exprimarea de sine, a contemplativului. A interzice ro­mancierului lirismul, apare în a­­ceste condiţii de elasticitate a con­ceptului de „roman”, ca o constrân­gere cu totul nesuferită, care ar împuţina opera de un element viu. Susţinătorii romanului, să-i spu­nem integral sau totalitar, găsesc, o îndreptăţire firească lirismului infuz în „epică”. Romanul d-lui Zaharia Stancu este binevenit pentru limpezirea acestei chestiuni, care nu poate fi (Continuarea în pag. II-a) .

Next