Adevěrul, iunie 1948 (Anul 61, nr. 17174-17197)

1948-06-10 / nr. 17182

-ANUL 62 - Nt 17.132 .SlB 11 u rf OAB"!VJ A I ITS Tax* poștală pîStitfi tn numerar ten­* ** ” 11 ■ I "T bsC­ 8 form sprabafil Dir. gen P. T. I. *D­­ĂSOCM] Nf 140306/946 $1 iifil 020/947 Ldeverul Proprietar: S. A. R. „Sărindar* EDITOAREA ZIARELOR „ADEVERUL* Sl „DIMINEAȚA* Registrul de publicații al Trib Ilfov S I Com. Nr 142/946 Joi 10 Iunie 1048 5.57. «3 5.3856 5.57. 113 AL. V. BELDIMAN 1888—1897 FONDATORI: CONST. MILLE 1897—1920 CONST. GRACK 1921—1936 B. BRANIŞTE AND 1897—1947 Publicitatea Redact ia Administrația 0 delegte a !::uitelor arab. din Haiffa s'i nw^ipi «t ...t ,„or stato ui sr.ei, fanând o negaţie de .eatitate. teşii arabi pisici ,.u cunosc idoirateie interese arabe, aşa tcoi le cuno­şte Sir John Giubb P«^, cunoscutul general arab de pe Tun­sa! C­ererea Guvernului Român La propunerea d-lui Gh. Gheorghiu Dej, vicepreşedinte al Consiliului de miniştri­­şi secretar general al partidului muncitoresc român, guvernul Republicii Populare Ro­mâne s-a adresat guvernului Uni­­unii Sovietice cu rugămintea de a examina posibilitatea de a se micşora suma pe care o mai are ide plătit statul român în contul reparaţiunilor de războiu. După cum se ştie, atât prin con­­venţia de armistiţiu cât şi prin tratatul de pace, reparaţiunile da­torate de statul român au fost fi­­xate la 300 milioane dolari. Dar la redactarea tratatului de pace, din iniţiativa delegaţiei sovietice, termenul de plată a fost prelun­git de la 6 la 8 ani. Articolul 22 al tratatului de pace sună: „Dau­nele pricinuite Uniunii Sovietice prin operaţiunile militare şi ocu­parea de către România a terito­riului sovietic vor fi compensate de România Uniunii Sovietice. Ţinându-se seama că România nu numai a ieşit din războiul împo­triva Naţiunilor Unite, ci a şi de­clarat războiu şi l-a dus de fapt împotriva Germaniei, părţile cad de acord că compensaţiile pentru pagubele arătate aici nu vor fi plătite de Româ­ia în întregime, ci numai în parte şi anume, su­ma de 300 milioane de dolari, a­­ceastă sumă fiind achitată în curs de 8 ani, socotţi de la 12 Septem­brie 1944, în mărfuri“. Ceea ce a determinat guvernul i­ognan să facă această cerere a fost, în primul rând, întreaga se­­rie de gesturi de adevărată în­ţelegere şi prietenie cu care ge­neralissimul Stalin şi guvernul sovietic au venit în ajutorul no­­stru, în momentele dificile prin cari am trecut în ultimii ani. Se ştie, ajutorul sovietic a fost şi de natură diplomatică şi de natură economică. In amândouă aceste domenii, sprijinul Uniunii Sovietice s’a dovedit efectiv. Este sufi­cient să amintim împrejurările în care s’a produs reintegrarea Transilvaniei de Nord, cele pe­trecute la conferinţa păcii dela Paris sau discuţiile dela O.N.U. în chestiunea admiterii ţărilor „foste satelite“, pentru a ne da seama de valoarea practică a sprijinului diplomaţiei sovietice. Este destul să amintim lupta acestei diploma­­ţii în favoarea independenţei şi suveranităţii popoarelor, în favoa­rea dreptului micilor naţiuni de a-şi organiza economia după in­­teresele proprii, în favoarea păcii pentru a ne da seama de valoa­rea sa principială. Oricine cunoaşte ruajul econo­miei noastre în ultimii ani ştie că redresarea noastră a fost posibilă numai datorită sprijinului sovietic. El s’a exprimat nu numai în tra­tate comerciale, cari ne asigurau, în condiţiuni de perfectă egalitate, materiile prime şi ut­lajul de care aveam nevoie, ci şi prin investiţii de mare importanţă ca şi prin u­­şurări considerabile la diversele categorii de plăţi ce le aveam de executat. Aceste precedente au fost în­cununate acum cu un nou şi re­marcabil gest: guvernul sovietic a admis cererea guvernului ro­mân de a se reduce plăţile în contul reparaţiilor de războ­i şi a fixat această reducere la 50% » Opinia publică românească are toate motivele de a exprima o profundă şi durabilă gratitudine şi aceasta cu atât mai mult cu cât ea îşi dă seama că, prin re­­ducerea reparaţiilor se creează noui şi importante resurse pen­tru întărirea şi desvoltarea eco­nomiei noastre naţionale. Poporul şi guvernul român au făcut efor­­turi mari pentru punerea in ordi­ne a finanţelor noastre publice şi pentru acumula­rea rezervelor şi resurselor necesare pentru pune­rea in funcţiune a unor nou­ for­­ţe productive. Aceste eforturi au dus la rezultatele cunoscute: bu­getul naţional este excedentar şi surm în valoare nu mai mică de 20 miliarde lei pot fi consacrate pentru investiţii. Acum când alte sume desigur importante pot fi economisite la capitolul plăţii re­paraţiilor, economia noastră na­­ţională va putea înregistra un nou progres. Ad­. GLOSE POLITICE Anunţuri vesele Iată ce anunţa, Dumineca trecu­tă, prin „Mica Publicitate” un ce­­tăţean: „Pierdut­­ singur ciorap verita­bil de sticlă. Găsitorului bună re­compensă, etc.” Buna recompensă oferită de păgubaş ne face să cre­dem că ciorapul pierdut nu era confecţionat dintr’o sticlă ordinară, din acelea din cafre se fac sticlele de lampă sau ...ţoiurile, ci de neam boeresc, gen Murano ori cristal de Boemia. Nu înţelegem totuş, pentru ce autorul anunţului cu pricina se simte obligat, să precizeze că a „pierdut 1 singur ciorap”. Nu cumva se teme că i se vor aduce 2—3 duzini?! Lapsus Opera de Stat din Bucureşti, pu­blică un anunţ pentru trei posturi ivacante de portar. Tenori sau baritoni? Marota Comunicatul celor 6 de la Lon­dra, cu privire la organizarea Ger­maniei occidentale, a stârnit amă­răciune la Paris. Conştiinţa perico­lului german e mai vie în Franţa ca oriunde. Ca şi în 1919, anglo­­s­conii înclină să pună­ acest pen­­col pe seama unei... idei fixe a francezilor. Primejdia germană a ajuns la. dvs. o adevărată marotă! a remar­cat ambasadorul american de la Londra, d. Douglas, adresăndu­se■ d-lui. Bidault. — Posibil, consimţi ministrul francez, dar e o... marotă care a­ venit de trei ori la Paris în ultimii­ şaptezeci de ani. Specula. Vă amintiţi? In săptămânile ce au urmat după stabilizarea mone­tară, negustorii îşi luaseră obiceiul­ de a afişa în vitrinele lor: „Nici un ban peste preţul oficial". Ins­cripţiile acestea au dispărut. Un comerciant explica faptul: — Nu mai are niciun rost să-i spui clientului că nu iei nici un ban peste preţul oficial. Ca să-l a­­demeneşti ar trebui să afişezi că vinzi sub preţul oficial — şi încă nu-i deajuns. Clientul aşteaptă. Când am spus unuia că nu las nici un ban sub preţul oficial, s’a uitat la mine... ca la un speculant! CORNS BSQE9QH PE «RADICAL Am mai vorbit, cu altă ocazie, de e­­florescenţa neaşteptată a grădinilor re­staurante, răsărite peste noapte în car­­tiere improbabile şi în număr atât de impresionant încât un naiv ar putea pune bizarul avânt în seama unei im­petuoase navale a muşteriilor. Fapt ce ar contrazice, total, adevărul. Dar nu despre acest amănunt avem intenţia să ne ocupăm în rândurile de faţă, ci despre modul curios în care a evoluat stilul publicitar la noi în ţară. Şi pentru că veni vorba de grădini cu grătar şi mititei, vom lua exemple din «branşe». Se ştie, în­deobşte, că, de când lumea, petecul de băutură, mare cât palma, pe care s’au instalat câteva mese, după ce, în prealabil, a fost stropit cu un aparat special care trasează 8-uri de apă, se numeşte la Bucureşti «grădina restau­rurii Cutare». Asta până acum numai, pentru că începând din vara aceasta, a­­celuiaşi pete de pământ cu 4 leandri în hârdiu la patru colţuri, i se spune «Re­­staurant Park». (Remarcaţi litera K.). Cu aceeaşi ocazie taraful lui Ghioală, Oală sau Fasoală, renumit în toată ma­halaua pentru «antrenul» cu care «zdrăn­gănea sârba Ţapilor» a devenit, dintr'o­­dată «orchestra compozitorului X.» în în care publicul venit după pui cu muj­dei de usturoi este anunţat că mai «con­certează» şi «maestrul », la acordeon. Nu şti­­în ce măsură reuşeşte acest potop de «compozitori» şi «maeştri» re­­numiţi să atragă muşterii mai abitir de­cât grătarul de la poartă, dar suntem convinşi că patricianul tot patrician şi fleica tot fleică erau şi pe vremea când oamenii mai modeşti ziceau ţambalului ţambal, vioarei vioară şi tarafului taraf, nu ca astăzi când ne rade naşii dacă nu mergem la un «Restaurant Park» cu «ţimbal», «violină» și «ansamblu». F. Gh. O­m­­am DE LA REVOLUŢIA DEN 1343 A fost o vreme, nu prea înde­părtată, când însemna a da dovadă de independenţă de spirit şi de su­perioritate intelectuală dacă îţi bă­­teai joc de „paşoptism“ şi de tot ce era în legătură cu acesta. Tipul „paşoptistului“ era reprezentat ca un tip de visător sentimental şi umanitar, gata să îmbrăţişeze ori­ce idee generoasă, chit că se va lovi repede de realitatea aspră. Dedat utopiilor inofensive, repu­blica universală, frăţia generală, „paşoptistului’’ era reprezentat inofensiv, dacă nu burlesc. El avea o mitologie proprie, plină de zeiţe abstracte; Justiţia, Dreptatea, U­­manitatea, Opinia Publică şi­ iubea, mai presus de toate, frazele răsu­nătoare şi lojile secrete. Era gata sa jertfească muite pentru un gest elocvent şi nu se simţea la largul lui, decât conspirând.­­ • Caricatura idealului luase locul idealului însuşi şi eroii vremei nu erau evocaţi­ decât pentru a li se aminti înfrângerea, care din nefe­ricire, atrage ridicolul. Principiile lui 1848 păreau cu atât mai de­suete, cu cât fuseseră mai repede şi mai uşor călcate în picioare. De­venite oficiale, nu rămăsese în ade­geală, văr din ele decât o frază Fiorul de înoire ce-l aduceau în momentul când massele s’au ridi­cat să le transpună în practică, era complet uitat! Folosite în discur­suri, rostite la împărţirea premiilor şcolare şi şcoase din sipetele fami­liale în ajunul alegerilor, princi­piile lui 1848 se transformaseră în dogmele unui stat oligarhic, dog­me reci şi în adevăr străine de realitate. Şi această jalnică travestire se făcea cu atât mai multă desinvol­­tură, cu cât se uita mai bucuros că revoluţia din 1848 nu fusese a­­dusă, cu diligenţa, de nişte tineri împodobiţi cu eşarfă tricoloră, dela Paris. Rădăcinile ei se aflau aici, în suferinţele ţăranului a cărui zi de clacă începea în Martie şi se ter­mina în Octombrie, victimă a io­­băgiei reale, dacă nu formale, care îl ţinea pe moşie ca într’o cetate ferecată, obiectul de batjocură al abuzurilor şi exacţiunilor fără nu­măr. Rădăcinile revoluţiei se aflau aici unde sistemul muncii de clacă venea în contradicţie cu nevoile desvoltării agriculturii şi comerţu­lui, unde nouile forţe de producţie se loveau mereu de vechile relaţii de proprietate. Revoluţia din 1848 p’a fost „revoluţia lui bărbatu­­lic‘‘, cum a spus o cucoană din lumea mare. Bălcescu, care ştia mai bine, cum s’au desfăşurat lu­crurile, a scris: „Revoluţia din Iu­nie n’a fost inventată, nici fabri­cată, nici de mine, nici de d-ta, nici de d. Eliad, şi nici de un alt revo­luţionar. Ea nu este decât desvol­tarea acelei frământări neîncetate şi providenţiale începută în socie­tatea noastră, ca şi în toate socie­tăţile de la naşterea ei“. Iar Ion Ghica (G. Chainoi) în „La derniére occupation des principautés danu­­biennes“ scrie: „Dacă se poate spune că tânăra Românie a domi­nat revoluţia, trebue convenit dea­­semenea că n’ar fi putut-o împie­dica de a isbucni; ea n’a făcut de­cât s’o dirijeze până la un anumit punct... Pârghia cea mare a fost nemulţumirea ţăranilor”. Experienţa politică din ultimii zece ani ne-a învăţat şi valoarea principiilor paşoptiste şi adevăratul sens al evenimentelor de atunci. Ne dăm seama azi că avatarurile acelor principii au fost pricinuite nu de lipsurile lor, ci de moşteni­rea unor rămăşiţe feudale în so­cietatea burgheză. Şi recunoaşte­rea reală de care se bucură acum adevăraţii făuritori ai revoluţiei de la 1848, este, fără îndoială, rezul­tatul înlăturării tuturor rămăşiţelor feudale şi a realizării complecte a aspiraţiilor acelor făuritori în so­cietatea noastră. Ştefan Eliad PENTRU Niciodată ca,­anul acesta, nu s-au luat măsuri atât de întinse pentru a se asigura salariaţilor o odihnă binemeritată, într’o locali­tate de vilegiatură. Sute, dacă nu mii de vile din tot felul de staţiuni balneo-climatice, la munte şi la mare, au fost rechiziţionate şi puse la dispoziţia Uniunilor sin­dicale, Asigurărilor sociale, ofi­ciului naţional de turism pentru a fi amenajate în folosul acelor m­uncitori. Numeroase întreprin­deri mari au primit astfel de clă­diri şi au cheltuit sume însemna­te pentru amenajarea lor. Nici hrana în timpul vilegiaturii n‘a fost neglijată şi în cele mai mul­te din aceste clădiri s‘au organi­zat cantine, pentrucă cei ce se vor folosi de minunatul prilej ce li s‘a dat, să poată primi o hrană substanţială la preţul de cost, de­sigur mai redus când aprovizio­narea se va face pe scară mare. Intr'o singură privinţă însă vi­­legiaturiştii vor întâmpina greu­tăţi şi anul acesta. Un cetitor al ziarului nostru, d. dr. Balchiş, pensionar din Lugoj, ne atrage atenţia asupra necesităţii ca şi transportul pe CFR la localităţile de cură sau de odihnă să se facă în condiţii mai avantajoase. Atât la noi cât şi în cele mai multe ţări Străine,, s-a asigurat în­totdeauna vizitatorului, staţiunilor balneo-climatice o reducere de 50 la sută pe CFR. Biletul scos la du­cere, era valabil şi la întoarcere, cu viza direcţiunii, după un popas de două nană la 10 săptămâni, ne scrie d-sa. In special,, pentru dis­tanţele mari, această reducere ar fi binevenită, mai ales astăzi, la budgetul modest al muncitorilor, funcţionarilor şi pensionarilor, care nu au decât două călătorii pe 1­ an cu reducere., Pentru că venitul CFR să nu fie prea mult lovit, s-ar putea ca a­­ceastă reducere să nu se acorde decât membrilor sindicatelor, funcţionarilor şi pensionarilor, care fără îndoială le merită cu pri­sosinţă, scrie corespondentul nos­tru. Cunoaştem situaţia strâm­tora­­tă în care se află direcţia genera­lă CFR şi necesitatea de a-şi asi­gura un budget echilibrat. Dar ţi­nând seama pe deoparte de nevoia recunoscută ca omul muncitor să poată profita de dreptul la odihnă, pe de alta de faptul că o parte din sumele pierdute prin reducere s-ar recupera prin creşterea număru­lui vilegiaturiştilor, socotim că propunerea medicului din Lugoj merită toată atenţia. O aducem deci la cunoştinţa forurilor supe­rioare competente, cu asigurarea că ea corespunde unei dorinţe u­­nanime a masselor largi munci­toare şi funcţionăreşti. Ştim că aproape toţi salariaţii, făcân­du-şi socoteala posibilităţilor de a se folosi de atât de binevenita ocazie de odihnă în condiţii optime, gă­sesc că punctul cel mai slab îl for­mează preţul transportului. Spe­răm deci că se va găsi mijlocul ca şi acest impediment serios să fie înlăturat, pentru că numărul integraturiştilor să fie cât mai mare. GR. GRAUR I­NVENŢII ŞI PERFECŢIONĂRI timp s-au înregistrat o serie de invenţii şi perfecţionari ale utilajului industrial la diferite ramuri de industrii şi în special la cea metalurgică, textilă şi extrac­tivă. Aceste invenţii şi perfecţionări au fost enunţate ca fiind opera unor muncitori. La noi persistă mentalitatea că pentru a ajunge la o invenţie tre­bue să posezi o vastă cultură de specialitate, să ştii să faci anumite calcule savante şi timp de luni şi chiar de ani să ai ai altă preocu­pare decât realizarea desăvârşită a ideii care te-a pus pe drumul cer­cetărilor şi experienţelor. Că la asemenea condiţiuni reali­zările importante sunt înlesnite, este evident. Foarte adesea strădu­inţele inventatorului necesită şi cal­cule savante şi timp îndelungat şi atelier sau laboratoare coatisitoara, condiţiuni pe cari muncitorul obiş­nuit nu le poate îndeplini. Dar sunt atâtea,in­venţiuni, fie de întregi apa­rate fie de dispozitive speciale cari nu reclamă nici spese, nici calcule complicate, mici laboratorii şi cari pot perfecţie­­:­ o maşină mărîndu-i productivitatea sau uşurând mun­ca lucrătorului ce o serveşte şi la orice caz realizând economii de timp, de material sau de bani.. Pentru asemenea :i.«v con­turi sau perfecţionări se cere in primul rând cunoaşterea practică a siste­mului de funcţionare al maşinii şi un spirit de observaţie pe care îl dă — la multe cazuri — experienţa continuă, zilnică. Cine poate fi mai calificat să realizeze asemenea in­venţii sau perfecţionări decât lucră­torul de specialitate? Deaceia nici o mirare că la ultimul timp aflăm adesea de atari realizări datorate lucrătorilor din diverse fabrici. Dealtfel, din experienţa ţărilor industriale, noi ştim că multe in­venţii şi perfecţionări se datoresc lucrătorilor de specialitate. Acest fenomen, aproape necunoscut la noi până acum, e natural să se produ­că într’o măsură mai mare astăzi când muncitorul este stimulat şi încurajat către asemenea tadeletai­­ch­i, fie de organizaţiile profesio­nale cărora sprijine fie de stat. Muncitorii au şi început a-şi da contribuţia lor importantă la dome­niul creşterii pr­oducţiunii prin­ **­­fortul ce-l fac da a realiza o pro­ductivitate mereu crescândă a ut­­lajului industrial. AJ. T. RÂSUL Să fiu semnalat de curând câteva cazuri de longevitate, datorită unor chenare negre care anunţau moar­tea unor persoane ce au atins cen­tenarul, întotdeauna, omul care a­­ cusit. Să umple un veac întreg cu exi­stenţa lui, a fost o curiozitate, pri­vită cu un fel de misterioasă sim­patie de cei din jur. Când ţi se a­­rată cineva care e aproape să im­­prasască suta, îl priveşti puţin ne­dumerit, încercând un sentiment ciudat, un amestec de dragoste fi compasiune. J’aim. la majeste des souffrances et...jaines, spunea un poet In fond, bătrâneţea prelungită are şi ea un fel de ma­je­sta­te, ca tot ceeace evo­că filosofic curgerea nesfârşită a vremii. Câţi nu s'au străduit odinioară să afle „secretul“ longevităţii? De o bună bucată de vreme însă, s'ar părea că problema a rămas o preo­cupare de savant şi de laborator. Mulţ­mea s’a desprins de această pes­eune ca şi de anecdotica şi su­perstiţiile ei Fontenelle. savant francez în vremea lui. a trăit un veac fără o lună Era un om care n’a râs şi n’a zâmbit niciodată în lungul interval în care pământul a avut timp să se învârtească de o su­­ m CARNETUL NOSTRU Şl VIAŢA tă de ori in jurul soarelui. Era ceeace se cheamă un om serios, mă­surat, adică niciodată trist,­ dar niciodată vesel. Au încercat atunci unii reţeta, dar s’au­ stins timpuriu tn jurul lui 50, cu regretul tardiv că au sacri­ficat râsul unui centenar dovedit iluzoriu. Touşi, medicul s’a afirmat că veselia absenţa enervării, sunt o sursă de viaţă Dar toate acestea sunt ipoteze. Nici veselia, nici tris­teţea nu sunt in puterea noastră­ Şi nici una, nici alta nu s’au arătat infailibile, atunci când e vorba să împingă agitata noastră existenţă până la graniţa unui secol. A. P. SAMSON chestia in Bere i­ef­ten a ■ Desen de B­ARG reftenirea berei bucuria chefliilor. ŢEPI Nişte speculanţi au servit în piaţă însetaţilor apă, cu 3 lei paharul. Pretinzând trei lei paharul De la cei ce se adapă, Frică mi-este că Primarul i-o băga pe toţi... la apă! F. Loboda C8T8JÍ IN PAG. IE|-a s Cum sunt sancţionaţi cei cari nu reţin și nu varsă la timp impozitele. Corespondenţa chiriilor. V CRONICA EXTERNĂ ADUNAREA NAŢIONALĂ FRANCEZĂ VA DESBAIE Vili RIZULTAIEU CONf­ERINţiI DRA LUIBA D. Bidault viu atacat de opoziţie şi de colegii săi Recomandările conferinţei ce­lor şase dela Londra, au făcut o­­biectul discuţiilor consiliului de miniştri francez ce s’a ţinut eri la Paris. Ele au fost acceptate de guvern, dar obstacolul nu a fost încă trecut. Comisia de afaceri externe a Adunării Naţionale va avea să se pronunţe Miercuri, când d. Bidault va trebui să ex­plice compromisurile acceptate la Londra, apoi Vineri, va începe discuţia generală în plenul Adu­nării. După câte se crede la Pa­ris, dificultăţile vor fi foarte greu de trecut atunci întrucât atacă rezultatul conferinţei de la Londra ci şi numeroşi oameni politici de centru. Reese clar că guvernul Schuman se găseşte într-un mare impas, abia la două săptămâni după ce izbutise să-şi salveze tem­porar situaţia prin votul de încre­dere obţinut cu prilejul discutării proectului de lege pentru licenţi­erea a 150.000 de funcţionari publici. Explicaţiile pe care d. Bidault va trebui să le dea Vineri Adu­nării Naţionale sunt aşteptate cu viu interes cu atât mai mult cu cât ministrul de Externe Francez este acuzat că a lăsat prea mult cercurile politice interesate în in­certitudine în ceea ce priveşte ac­ţiunea lui diplomatică. Acum, în faţa rezultatelor obţinute la Lon­dra aprehensiunile opoziţiei s-au dovedit justificate şi acuzaţia pe care i-o aduc comuniştii d-lui Bi­dault de­ a fi mers din „renunţări în renunţări“, găseşte mare cir­culaţie în opinia publică franceză. Alături de d. Bidault este atacat în aceiaşi măsură şi ministrul de răsboi d. Teu­gen pentru „angaja­mentele militare“ pe care le-a luat la Londra şi care sunt in­compatibile cu „interesul Franţei şi cu preocupările ei”. La rândul ei, presa franceză nu-şi ascunde deziluzia pe care i-a provocat-o conferinţa de la Londra şi face pronosticul că A­­dunarea Naţională nu va accepta „uşor sau cu bună voe" recoman­dările ei. „Paris-Presse“ scrie de pildă: „D. Georges Bidault nu a găsit necesar să ţină la curent lu­mea politică cu negocierile duse cu Statele Unite, Anglia şi Bene­­luxul“. Dacă ministrul de Exter­ne ar fi lucrat făţiş, se spune, şi şi-ar f­i social, prin declaraţii fă­cute la­­mp, opinia publică, desi­gur că atunci cuvântul lui la Lon­dra ar fi fost ascultat c­a însuşi glasul Franţei, lată de ce, Vineri, în Adunarea Naţională, d. Bidault va avea singur de suportat greuta­tea acuzaţiilor ce-i vor fi aduse de către opoziţie şi chiar de către unii colegi“. Discuţiile pe care Adunarea Na­ţională franceză le va începe Vi­neri sunt de natură să ne arate dacă situaţia şubredă a d-lui Bi­dault nu va avea repercusiuni asu­pra situaţiei întregului guvern. D. Schuman va fi pus în alternativa unei remanieri, prin schimbarea ministrului de Externe, sau aceia a cedării puterii, gândindu-se că alte dificultăţi îl aşteaptă în cu­rând: problema învăţământului re­ligios, alegerile din octombrie şi mai acut, atitudinea sindicatelor muncitoreşti în faţa gravei situa­ţii economice. I. S.

Next