Administraţia Română, 1927 (Anul 7, nr. 1-24)

1927-01-01 / nr. 1

2­1 ♦ ADMINISTRAŢIA ROMÂNĂ« Notarul, Preotul, învăţătorul. Aşi fi poate banal, — de­şi ar gâdăla plă­cut orgoliul unora sau altora — amintind ce a făcut preotul român veacuri dearândul la vatra vieţii noastre naţionale, in vestul Carpaţilor, şi ce muncă educativă a depus o seamă de das­căli în deceniile din urmă atât dincoace de Car­­paţi cât şi mai vârtos in şesurile răsăritene ale stăpânirii româneşti, — dar chiar dacă am şi face această apologie, concluziile teoretice ce le-am reţinea nu prea corespund in totul reali­tăţii imbrate de viaţa prezentă. De altă parte ne-am cam şi obişnuit a imblăti meritele reale sau închipuite, ce credeam a­ le avea, aici sau dincolo, in raportul ce l-am prezentat in dospirea frământărilor de prefacere istorică, pierzând din vedere că mândria cu tre­cutul e numai una din mijloacele bune de a ne acoperi slăbiciunile prezentului Că fixez un adevăr prin acestea, e mai mult ca o dovadă înregistrările din aceşti ani de consolidare naţională, (aşa se numeşte) şi cari ami mai nimerit pot fi botezaţi: timpul de­­candenţei morale. Poate că ne înşelăm, dar aparenţa ori­cum am examina-o nu dovedeşte altceva decât, că în căsnicia comună, întemeiată mai mult de pro­nia divină decât de vrednicia noastră, fiecare din componenţii acestei convieţuiri am împru­mutat reciproc tot ce am avut mai slab, făcân­­du-ne impresia că, in realitate, nici nu avem calităţi bune de o premenire sănătoasă Aşa fiind e neapărat de lipsă să dăm mai multă atenţiune prezentului şi să ne preocupe mai intensiv viitorul Dar tocmai sub acest raport examinând viaţa noastră socială şi de stat, constatăm cele mai regretabile intrelăsări pe de o parte şi con­damnabile tendinţe distrugătoare de pe altă parte. Nu suntem la răspântii, ci am apucat o cale greşită, care depăşire trebue să o refacem, tinzând ca aceasta să ne fie iizuinţa noastră de azi şi de mâine, atât a conducătorilor poli­tici şi sociali, cât şi a noastră a modeştilor pio­­neri de la extremităţi. Ba îndrăznesc a accentua că in primul rând a noastră este sarcina că la leagănul de plămădire a naţionalismului şi moralei, in satele şi cătunele noastre, — să priveghiem, să îndrumăm şi să impunem o insănătoşare, cu­noscut fiind că clasele noastre înalte şi de mij­loc de la centre sunt prea infectate de boala po­liticianismului, care impedecă, ba chiar distruge, viaţa socială sănătoasă şi edificătoare. Că dacă şi noi de la sate ne-am lăsa răpiţi de desechi­­libru sufletesc dominant in centrele, poreclite, culturale, nu ştiu care din clasele noastre so­ciale pot să mai deie garanţa unei răspunderi, de a nu lăsa generaţia de mâine fără o busolă sănătoasă. Credem prin urmare a nu greşi afir­mând că vremile de azi sunt mai pretensive, decât veacurile de boierie trecute, in a cere o muncă constructivă de la fireştii conducători ai neamului in special şi ai poporului de la sate in general E drept că imprejurările par mai grele in situaţia de astăzi decât in trecut, dar câtă vre­me in trecutul depărtat, — sub alte raporturi bineînţeles — aproape numai preotul era pur­tătorul făcliii, secondat ici colea de vre-un das­căl modest in ştiinţă dar bogat in suflet; azi avem şi pe al treilea şi poate ce-i mai efectiv factor, pe notar, care este şi trebue să fie un bun aport de a umplea golul ce preotul şi şi învăţătorul nu ajunge a-1 complini In mâinile acestor trei, cari formează un întreg bine rotunzit, este deci depus astăzi vii­tor­ 11 ţării şi a consolidării morale a generaţii­lor de mâine . . Se impune par­că întrebarea: ce fac aceşti îndrumători ai satelor noastre ? Nu e locul să răspund aici dar nici nu e de dorit. E insă locul să pretindem o revenire la alte sentimente, la altă mentalitate, de cum stăpâneşte azi sim­ţurile acestor reprezentanţi culturali şi sociali a­­vizaţi atât de mult unul la altul. Se poate că defectele vin­ de acolo că edu­caţia profesională a uneia sau a alteia din ca­tegorii nu se face cu destulă coarmonizare, şi intâlnindu-se mai apoi la muncă comună no­tarul, preotul şi învăţătorul, disparitatea încru­cişează ori­ce bună iizuinţa, pornită fie dintr-o parte sau alta. Nu e insă motiv pentru a ne lăsa ciripiţi şi puşi in nelucrare de nefavorabila împrejurare a nepotrivirii, ci din contră aici ie­se vrednicia noastră dacă reacţionăm contra de­fectelor proprii, inerente neprevederilor la tim­pul său. Deci până la eliminarea pe calea de educaţie a acestui rău organic avem, pe lângă toată greutatea, datorinţa să nizuim la o cât mai multă abnegaţiune a pornirilor proprii ne­potrivite, şi a eliminării disarmoniei din acţiu­nile noastre publice. Ne-o impune aceasta nu

Next