Administraţia Română, 1927 (Anul 7, nr. 1-24)
1927-01-01 / nr. 1
21 ♦ ADMINISTRAŢIA ROMÂNĂ« Notarul, Preotul, învăţătorul. Aşi fi poate banal, — deşi ar gâdăla plăcut orgoliul unora sau altora — amintind ce a făcut preotul român veacuri dearândul la vatra vieţii noastre naţionale, in vestul Carpaţilor, şi ce muncă educativă a depus o seamă de dascăli în deceniile din urmă atât dincoace de Carpaţi cât şi mai vârtos in şesurile răsăritene ale stăpânirii româneşti, — dar chiar dacă am şi face această apologie, concluziile teoretice ce le-am reţinea nu prea corespund in totul realităţii imbrate de viaţa prezentă. De altă parte ne-am cam şi obişnuit a imblăti meritele reale sau închipuite, ce credeam a le avea, aici sau dincolo, in raportul ce l-am prezentat in dospirea frământărilor de prefacere istorică, pierzând din vedere că mândria cu trecutul e numai una din mijloacele bune de a ne acoperi slăbiciunile prezentului Că fixez un adevăr prin acestea, e mai mult ca o dovadă înregistrările din aceşti ani de consolidare naţională, (aşa se numeşte) şi cari ami mai nimerit pot fi botezaţi: timpul decandenţei morale. Poate că ne înşelăm, dar aparenţa oricum am examina-o nu dovedeşte altceva decât, că în căsnicia comună, întemeiată mai mult de pronia divină decât de vrednicia noastră, fiecare din componenţii acestei convieţuiri am împrumutat reciproc tot ce am avut mai slab, făcându-ne impresia că, in realitate, nici nu avem calităţi bune de o premenire sănătoasă Aşa fiind e neapărat de lipsă să dăm mai multă atenţiune prezentului şi să ne preocupe mai intensiv viitorul Dar tocmai sub acest raport examinând viaţa noastră socială şi de stat, constatăm cele mai regretabile intrelăsări pe de o parte şi condamnabile tendinţe distrugătoare de pe altă parte. Nu suntem la răspântii, ci am apucat o cale greşită, care depăşire trebue să o refacem, tinzând ca aceasta să ne fie iizuinţa noastră de azi şi de mâine, atât a conducătorilor politici şi sociali, cât şi a noastră a modeştilor pioneri de la extremităţi. Ba îndrăznesc a accentua că in primul rând a noastră este sarcina că la leagănul de plămădire a naţionalismului şi moralei, in satele şi cătunele noastre, — să priveghiem, să îndrumăm şi să impunem o insănătoşare, cunoscut fiind că clasele noastre înalte şi de mijloc de la centre sunt prea infectate de boala politicianismului, care impedecă, ba chiar distruge, viaţa socială sănătoasă şi edificătoare. Că dacă şi noi de la sate ne-am lăsa răpiţi de desechilibru sufletesc dominant in centrele, poreclite, culturale, nu ştiu care din clasele noastre sociale pot să mai deie garanţa unei răspunderi, de a nu lăsa generaţia de mâine fără o busolă sănătoasă. Credem prin urmare a nu greşi afirmând că vremile de azi sunt mai pretensive, decât veacurile de boierie trecute, in a cere o muncă constructivă de la fireştii conducători ai neamului in special şi ai poporului de la sate in general E drept că imprejurările par mai grele in situaţia de astăzi decât in trecut, dar câtă vreme in trecutul depărtat, — sub alte raporturi bineînţeles — aproape numai preotul era purtătorul făcliii, secondat ici colea de vre-un dascăl modest in ştiinţă dar bogat in suflet; azi avem şi pe al treilea şi poate ce-i mai efectiv factor, pe notar, care este şi trebue să fie un bun aport de a umplea golul ce preotul şi şi învăţătorul nu ajunge a-1 complini In mâinile acestor trei, cari formează un întreg bine rotunzit, este deci depus astăzi viitor 11 ţării şi a consolidării morale a generaţiilor de mâine . . Se impune parcă întrebarea: ce fac aceşti îndrumători ai satelor noastre ? Nu e locul să răspund aici dar nici nu e de dorit. E insă locul să pretindem o revenire la alte sentimente, la altă mentalitate, de cum stăpâneşte azi simţurile acestor reprezentanţi culturali şi sociali avizaţi atât de mult unul la altul. Se poate că defectele vin de acolo că educaţia profesională a uneia sau a alteia din categorii nu se face cu destulă coarmonizare, şi intâlnindu-se mai apoi la muncă comună notarul, preotul şi învăţătorul, disparitatea încrucişează orice bună iizuinţa, pornită fie dintr-o parte sau alta. Nu e insă motiv pentru a ne lăsa ciripiţi şi puşi in nelucrare de nefavorabila împrejurare a nepotrivirii, ci din contră aici iese vrednicia noastră dacă reacţionăm contra defectelor proprii, inerente neprevederilor la timpul său. Deci până la eliminarea pe calea de educaţie a acestui rău organic avem, pe lângă toată greutatea, datorinţa să nizuim la o cât mai multă abnegaţiune a pornirilor proprii nepotrivite, şi a eliminării disarmoniei din acţiunile noastre publice. Ne-o impune aceasta nu