Albina, ianuarie-iunie 1937 (Anul 40, nr. 1-24)

1937-06-11 / nr. 22

338 ALBINA ȘTIRI din toată ȚARA щ • Deschiderea noului local al bibliotecii Academiei Române Săptămâna trecută s’a făcut deschiderea noului local al bibliotecii Academiei Române din București, în prezența M. S. Regelui. Odată cu aceasta s’a făcut primirea în Academie a poetului și filosofului Lucian Blaga. Au luat parte la aceste sărbătoriri toți mem­brii Academiei, precum și alți fruntași ai vieții cul­turale românești. D-l Al. Lapedatu, președintele Aca­demiei Române a rostit o cuvântare de deschidere, după care d-l Lucian Blaga, noul academician, și-a rostit cuvântarea de intrare în Academie, vorbind despre «Elogiul satului românesc». A cuvântat apoi d-l prof. I. Petrovich A răspuns M. S. Regele prin următoarea cuvântare : CUVÂNTAREA M. S. REGELUI Domnule Președinte, Domnilor Colegi. Aceste câteva cuvinte, ce am plăcerea să le rostesc anual colegilor Academiei Române, nu pot astăzi să le încep decât prin a mulțumi Domnului Președinte, pentru cuvântarea sa de bun venit și pentru caldele vorbe ce Mi le-a adresat în numele Domniilor Voastre. Domnule Președinte, Domnilor Colegi. Am ales într’adins această ședință din sesiunea anului în си [UNK] [UNK], ședință solemnă în care Academia primește în sânul ei pe autorul «Poemelor Luminei». Am voit să asist la această ședință, fiindcă am ținut să ascult acel frumos gând ce-l are poetul și filosoful Lucian Blaga, când face elogiul nu al unui predecesor, ci al prede­cesorului subconștient, acela care stă la origina formației sale spirituale și la temelia talentului său. Am mai ținut să asist la această recepție pentru că ea are o mare însemnătate. Academia primește în sânul ei pe primul reprezentant al unei noui școli literare românești, pe primul reprezentant al talentelor literare românești de după războiu. Recepția lui Lucian Blaga la Academia Română este con­sacrarea oficială și definitivă, a literaturii actuale românești. Elogiul acesta al satului, pe care l-a făcut noul academician, este chiar simbolul vădit al căilor noui pe care trebue să­ le calce cultura românească de mâine și nu pot decât să Mă unesc în totul că din satul nostru va ieși — probabil printr’o forță de neînfrânat a subconștientului nostru atavic — Cul­tura­ Majoră Românească, așa cum o definește noul nostru col ©?. Țăranul și satul au dominat fără îndoială literatura noastră. Au început s’o domine prin poeziile populare ale lui Vasile Alecsandri, au continuat s’o domine, până la covârșire chiar, prin poporanism, prin « Semănătorul» și prin « Viața Ro­mânească». Dar azi, când literatura se sbate să-și găsească o nouă cale descătușată de acel calapod sentimental rural — necesar poate la începutul veacului, dar o adevărată piedică pentru marile creații — vine Lucian Blaga și ne arată cum trebue priceput satul. „ . . . E o adâncă lecție de etica culturala, este pentru cine vrea să învețe și una de superioară etică politică. Onorate Coleg, Trec, poate, peste tradiția acestor ședințe, căci Mă adresez mai mult decât prin câteva cuvinte banale de bun sosit, D-tale personal, și o fac fiindcă consider problema ce ai pus — așa de covârșitoare astăzi tocmai, când sufletul și gândul scrii­torilor români caută drumul ce-l au de ales. Ce frumos ai pus acea problemă a satului copilăriei, a sa­tului «idee»—dă-Mi voie să adaug, a satului «suflet» — satul ca matca culturii românești. Aceasta nu vrea să zică însă, ruralizarea operei intelectuale românești, cum nici d-ta filosoful nu ești rural, dar vrea să zică dela sat, dela matcă, dela crusalidă izvorăște tot ce e adevărat românesc — chiar când este transpus în oraș, sau chiar într’o mare metropolă a lumilor străine. Deci, te felicit pentru că ai fost ales. Dar felicit mai cu seamă Academia, că te-a ales, căci și-a făcut ea însăși un bine, introducând sub cupolă literatura modernă și vie a României de azi. Și, salutându-te pe tine, Lucian Blaga, salut literații de astăzi ai Țării Mele, cari, ch­iar dacă își permit uneori licențe în arta lor, sunt o generație de scriitori plini de avânt și talent. Domnule Președinte, Domnilor Colegi. Salutând cu atâta bucurie pe colegul Lucian Blaga, nu vreau să trec cu vederea pe ceilalți doi colegi cari au fost primiți in aceste zile: d-l Ionescu-Sisești și d-l Petrașcu, re­prezentanți ai agriculturii și ai picturii — două ramuri noui de cultură — cu cari Academia se poate făli. Și lor se aduc cordialul Meu salut, încă odată, mulțumind Domnului Președinte pentru bu­nele sale cuvinte, asigur Academia Română de toată grija Mea și de toată solicitudinea Mea, atât ca om, cât și ca Su­veran. După ședința Academiei, M. S. Regele a mers în noul local al bibliotecii Academiei. Aici s-a oficiat o slujbă religioasă, după care d-l Al. Lapedatu a rostit o cuvântare. După ce Suveranul a vizitat biblioteca, a plecat la Palatul Regal. M. S. Regele a împărțit primii celor mai bune gospodine Cu prilejul expoziției târg din București, Liga națională a femeilor române a organizat un concurs pentru alegerea celor mai bune gospodine din țară. Concursurile s’au făcut pe județe și s’au împărțit gospodinelor de către însăși M. S. Regele. S’au dat premii gospodinelor celor mai bune pentru hărnicia și iscusința lor. împărțirea premiilor s’a făcut în mijlocul expoziției deschisă la 9 Mai, despre care am scris în revistă, expoziție deschisă în prezența M. S. Regelui. Suveranul a sosit la sărbătorirea împărțirii pre­miilor însoțit de mareșalul Palatului d-l col. Urdă­­reanu și d-l col. Filitti și maior Ilie Radu, adjutanți regali. M. S. Regele a fost întâmpinat de doamnele con­ducătoare ale Ligii naționale a femeilor române. A urmat apoi cuvântarea d-l C. Sescioreanu, consilier tehnic la Ministerul Agriculturii. Majestatea Sa a dă­ruit gospodinelor premii, suluri de in și cânepă. Tinerii străjeri depun jurământul în fața M. S. Regelui Zilele trecute, tinerii străjeri au depus jurământul la Palatul Regal din calea Victoriei, în fața M. S. Regelui. Formula jurământului a fost rostită de Su­veran, iar străjerii au repetat-o în cor. La sfârșit M. S. Regele a țintuit drapelele nouilor cuiburi, apoi a acordat mai multe decorații comandanților străjeri. La sărbătorire a luat parte și I. P. S. S. Patriarhul Miron, care a binecuvântat steagurile. A luat parte și d-l prim ministru. Președintele Poloniei oaspete al M. S. Regelui Cu prilejul serbărilor Restaurației de la 8 iunie, anul acesta, țara noastră a avut oaspete pe d-l Mosci­­cki, președintele Poloniei. Serbările Restaurației au început. Despre felul cum s’au desfășurat, vom scrie pe larg în numărul viitor al revistei. 1000 de studenți și elevi români vor merge la vară în Polonia S’a luat hotărîrea ca pe timpul verii un număr de 1.000 (una mie) de studenți și elevi dela școlile românești să meargă în Polonia, spre a cunoaște țara și poporul prieten de la miazănoapte. Scopul urmărit este acela al creșterii legăturilor de prietenie și pre­țuire între tineretul român și cel polonez — așa cum, pe de altă parte, s-a lucrat și se lucrează și pentru strângerea legăturilor de dragoste și prietenie între tineretul nostru și cel cehoslovac, de pildă. M. S. REGELE CAROL II ZIUA MORȚILOR PENTRU ȚARA Țărâna patriei ne e dragă, nu­mai că­ ea ne dă hrana cea de toate zilele ci și pentru aceea că închide în ea pe morții noștri cari s’au făcut tot una cu pământul pe care au văcuit. Și morții ne vorbesc fără de glas, oricât de îndepărtat ar fi timpul în care au murit, oricât de mare ar fi în­tinderea care ne desparte de groapa lor. Așa a fost și la războiu. Flăcăii trăiți pe coastă de munte s’au prăpădit în cine știe ce colț de pământ al țării, și cine știe ce fund de apă, ca marinari, în cine știe ce țară străină, ca prinși de războiu. Cu toată depărtarea nu i-am uitat, nu trebue să-i uităm. Chiar cei fără de morminte, morții pe apă, au dreptul la duioasa prăznuire a amintirii celor morți. Frumoasă pomenire li se face acestora. Un vapor duce în largul mării, o coroană de flori pe care marinarii o pun pe luciul mării, mormântul marina­rilor în războiu. Cei rămași în vieață simt mereu nevoia să stea în legătură cu morții. Ce altceva este lumânărica pe care bătrânica o pune în sfeșnic la biserică, decât prinosul de ceară pe care cei vii îl aduc celor morți, ca semn ales de aducere aminte? Ce altceva sunt crucile albe, crucile fără morminte, puse în cimitir pentru cei morți departe, decât sufleteasca poruncă de a simți pe cei morți mai aproape, în cimitirul din sat, alături de neamurile răposate ? Aci, vin femeile cu tămâie la zi de sărbătoare, aci se aprind lumini în Vinerea Paștelui, aci ochii lăcri­mează năpădiți de duioșia clipelor de altă­dată, când cei morți traiau, se bucurau și se întristau alături de rudele lor. Românul are o vorbă care are înțelesul ei adânc: « Sa trăim cu toții și să murim câte unul ». Murind câte unul, rând pe rând, cei rămași au grija sa facă toate cele spre pomenire pentru cei duși din lumea aceasta. Morții din războiu, eroii, sunt morții tuturora care trăesc laolaltă pe­­st pământ românesc și pomenirea lor este un semn că fieștecare român a înțeles că moartea lor a fost prețul cu care am căpătat cununa biruinții unui neam întreg. Stă scris undeva că vieața omenească nu are niciun rost dacă ea nu e închinată binelui obștesc. Soldații morți în războiu au pornit în lumea cealaltă, fără să-și precupețească vieața, când a fost vorba ca țara să iasă cu bine la liman. Așa­dar pentru binele nostru, al celor care trăim, au murit, ei eroii. Pentru lărgirea hotarelor la care năzuiam de veacuri, ei nu s’au mai întors acasă, ci s’au căsătorit acolo de unde nimeni nu se mai întoarce. Ce semn mai mare de iubire pentru noi cei vii, din partea lor, decât acesta? Ce înțelegere adâncă și ce sforțare pentru ei, numai ca să ne facă să trăim visul nostru­.. De aceea și noi, am presărat cu semnele creștinești ale amintirii, locurile unde au murit, satele de unde au plecat. S’au scris pe monumente numele lor. Păstrăm în cărți și în minte faptele lor. Pe alocuri, s’au adunat la loc de cinste chipurile celor morți, s’au așternut pe hârtie câte ceva din ceea ce au făcut ei, eroii. S’o recunoaștem. Nu este de ajuns. Nu numai în îndeplinirea acestor lucruri se arată iubirea pentru cei morți, ci în grija pe care fiecare din noi trebue s-o aibă pentru ca țara aceasta să câștige zi de zi ceea ce și cei morți au dorit-o, să fie cu adevărat vrednică de sacrificiul înainta­șilor. Vrednicia aceasta se dovedește cu muncă și cu cinste în muncă. Astfel întinăm amintirea celor morți, uitând de dorința lor, dorință care trebue să ne fie poruncă. Chiar în ziua de prăznuire a celor morți în războiu, trebue să nu pierdem din vedere că această prăznuire se face în așa fel ca să răscolim inimile tuturora, cu deosebire ale celor tineri. O vorbă fără rost, poate tăia aripele avântului tineresc, poate știrbi ceva din măreția zilei de pomenire. Iar dacă o vorbă poate aduce o asemenea vătă­mare, cu atât mai mult o purtare de ne­păsare. La toate acestea e bine să luăm aminte, cu atât mai mult cu cât suntem cineva într’un sat, către care se îndreaptă ochi deschiși și urechi ațintite. In fața mormintelor, oricare ne-ar fi rangul, oricare ne-ar fi învățătura, oricare ne-ar fi averea, oricare certurile dintre noi, uităm de toate și una suntem. Cu capetele descoperite și cu genunchii plecați, ne rugăm alături de preoții noștri pentru odihna celor morți. Poate de undeva, din văzduh, sufletele celor morți, iau parte la pomenirea aceasta. Ba poate și noi îi vedem, aevea, așa cum erau în vieață, tresărind când preotul le rostește numele. Și ochii ni se umezesc... Câte locuri necunoscute, câte câmpuri de bătălie n’au rămas pe veci în cartea istoriei, nu pentru altceva decât că acolo s’au stins vieți, dar s’au aprins bi­ruințe ! Se mai păstrează încă urmele tran­­șeelor. Semn că războiul n’a fost prea demult.. . Se mai văd încă stânci împuș­cate de schijă... Se mai găsesc încă ose­minte neîngropate, undeva unde moartea s’a ivit pe neașteptate... Toate, toate, ne aduc aminte de prăpădul prin care au trecut luptătorii, toate cheamă din adâncurile amintirii, fapta lor vitejească. Bine a zis M. S. Regele: «Războiul acesta a arătat tuturora câte nenumărate virtuți are țăranul român. E creșterea­ noastră de țărani care a făcut acele minuni care astăzi uimesc lumea întreagă. Voi, ostași, sunteți făuritorii României Mari ! Mai ales pentru voi ne vom închina mâine munca noastră ». Așa spunea Majestatea Sa, acum 20 de ani, la Iași, pe vremea când era Principe moștenitor. Și s’a ținut de cuvânt, tocmai fiindcă vă­zuse cu ochii cât de aprigi la luptă fuseseră țăranii noștri. Cum puteau fi altfel ei care, de dimineața până seara, robotesc la câmp, îndrăgiți de bucățica lor de pământ ! Cum puteau fi altfel ei care se trăgeau din neamul celor care porneau la războiu cu ghioage și cu coase! Lipsurile războiului le-au îndurat cu strășnicie și s’au mulțumit cu orice, numai țara să birue ! Cu cât rândurile luptătorilor se răreau, cu atât cei rămași în vieață își dădeau seama că pe ei cade răspunderea întreagă de a duce lupta până la capăt, chit că moartea își lua mereu birul ei. . . S’au liniștit acum lucrurile. Candelă ne­stinsă arde la căpătâiul Eroului necunoscut, îngropat în capitala țării cu toată pompa cuvenită... Vin aici ai noștrii ca și streini, și-și pleacă frunțile... Vin copiii să vadă cum își cinstește țara pe cei morți... Așa se cade, așa se cuvine. Neamul întreg își cinstește morții, morții în războaie ! Oriunde se află casă de român, ziua aceasta de pomenire trebue să fie împărtășită și înțeleasă de toți ai casei, de toți ai familiei... Și satul e o mare familie... Să prăznuiască dar cum se cuvine această sfântă zi. Să cheme pe toți luptătorii din războiu la biserică, să cheme tineretul și văduvele și cu toții să meargă apoi către cimitir, către monumentul eroilor. Vorba scurtă să le preamărească fapta, să arate izbânda. Cântecele tinere­tului să răsune sub bolta cerească... Flo­rile să împodobească mormintele. In sufle­tele tuturora să fie o pioasă cucernicie... Și încă ceva . Să se adune la loc de cinste, mărturiile rămase de pe urma războiului, într’un colț de muzeu al căminului cul­tural. Sunt multe de făcut... Puține față de ceea ce au făcut cei morți pentru noi... Numai așa însă vom dovedi că păstrăm virtuțile neamului nostru, printre care și aceea de a-și cinsti eroii, frați de-un sânge și de-o lege cu noi. Așa spune și un cântec de slăvire pentru morți : c Și pe sfintele morminte Puneți lacrime și flori, Spre a fi mai dulce somnul Miilor de luptători ! » In veci fie-le pomenirea și fapta lor din veac în veac! VALERIU MÂGUREANU

Next