Almanah Cinema, 1983
limbajului căruia îi sunt destinat? Cred că dintre toate scenariile pe care Harold Pinter le-a scris pentru mine, „Proust“ dă măsura talentului său. De fapt, tot ceea ce a scris pentru mine e total diferit de ce a scris pentru alți regizori. în dialog e strălucitor, în economia scriiturii, extraordinar, în evocarea vizuală, magnific, cu un simț deosebit al formei și al structurii. Educația mea într-o falsă atmosferă europeană în Middle West, copilăria mea, au fost cvasi-proustiene. Cina l-am întîlnit pe Giscard d'Estaing care auzise de proiectul meu, m-a întrebat: „Cu ce drept ecranizați din Proust? Veniți din Middle West, nici măcar n-ați învățat perfect franceza Și nu cred că o spunea în gluma Pentru că veni vorba, am citit enorm literatură franceză în original, iar „Du côté de chez Swann" l-am citit în franceză, la 15 ani. I-am răspuns lui Giscard d'Estaing că purtam în mine toate datele pentru a-l înțelege pe Proust. M-au preocupat mult salturile în timp — înainte și înapoi — și aș vrea să le ecranizez, dacă voi ajunge vreodată, prin opera lui Proust. In privința elementului temporal, Accident rămîne filmul meu cel mai experimental, mai mult chiar decît Mesagerul dar nu mai mult decît proiectul dupe Proust. în Mesagerul, cele două nivele, al trecutului și al prezentului sînt tratate altfel. Romanul m-a emoționat și m-a interesat foarte mult, mi se părea că spune multe fără a le enunța explicit, dădea posibilitatea prezentării anului 1900 cu planuri deloc cronologice, cu voci ale prezentului suprapuse pe trecut, cu voci ale trecutului montate pe planuri ale prezentului, astfel încît aceste linii, la început paralele, încet-încet să se întîlnească, iar la sfîrșit trecutul și prezentul să se contopească. Sunt anumite lucruri pe care cinema-ul poate să le facă cel mai bine, dar din păcate, cinema-ul e foarte rar utilizat în domeniile care îi sunt proprii și specifice. Or exact acesta e lucrul care mă interesează. Tragic pentru mine e că în ciuda interesului pe care-l suscita cinema-ul, el e întotdeuna împiedicat de cîteva persoane care îi controlează finanțarea și difuzarea. Să nu ne mire că există un progres minim în această artă, oricum incomparabil mai mic decît cel care are loc în muzică, pictură sau chiar literatură. Vedetele in cadru și în afara lui Exista in lumea afacerilor cinematografice o curioasă contradicție care s-a interpus frapant între Richard Burton și mine, între Alain Delon și mine... Ei sînt vedete comerciale foarte bine plătite, eu nu. Și oricît de mare ar fi armonia lucrului nostru împreună, ne găsim în fața unui public condiționat, care așteaptă ceva de la ei și altceva de la mine. Lucrul se armonizează pentru mine, pentru actori și pentru un public restrîns. în M. Klein, de pildă, e greu de spus cît din Alain Delon există în personaj. Personajul e foarte complex, Alain e și el tot așa — aceasta e părerea mea, pe care el poate nu o împărtășește — o personalitate în oarecare măsură auto-distructivă, mereu în căutarea propriei identități. Toate aspectele vieții lui sunt de o mare complexitate și adesea contradictorii. De exemplu, fiind un actor foarte cooperativ, am avut la filmare două sau trei zile cînd n-a fost deloc așa, într-o zi îl întreb. „Ce nu merge, Alain?" „Nimic". Am insistat. Mi-a răspuns: „Oh, mă găsesc îngrozitor și toată lumea e îngrozitoare, în afară de dumneavoastră, bineînțeles!“ „Ce vrei să spui?“ „Sunt zile cînd mă văd îngrozitor, cînd privesc lumea din jur și totul mi se pare îngrozitor și oamenii și cinema-ul și azi nu-mi place decorul și de altfel nu-mi place nimic“. Nu avea nici un motiv deosebit să spună acest lucru, cel puțin din cîte știu eu. Avea, evident, rațiuni mai profunde. Dar pe de altă parte, erau zile cînd venea și-mi spunea: „Azi am să dau cea mai bună interpretare a vieții mele și va fi cel mai bun film al dumneavoastră". Schimbările acestea, trecerile, puteau fi foarte bruște și foarte violente. Venit dintr-un mediu mic-burghez, Alain Delon e astăzi foarte bogat și cultivat, lată aici o altă contradicție. Este mereu în căutarea unui tată; încearcă tot timpul să domine. Toate aceste contradicții erau foarte bune pentru rol. Am avut de mai multe ori prilejul să constate§ generozitatea lui putea fi extraordinară. A aflat înfâmplător într-o zi, că aveam necazuri și fără să spună nimic, mi-a trimis prin cineva, exact banii de care aveam nevoie Nu mi s-a cerut niciodată înapoi. Firește că i-am rambursat! Dar era un gest rar. Alain este foarte tăcut în privința vieții sale particulare. Bine face! In umbra lui Antonion» Dacă am făcut Modesty Blaise, acest lucru se datorează în mare parte Monicăi Vitti, pe care am cunoscut-o în timpul filmărilor la Eva. O găseam foarte amuzantă, în ciuda tuturor divergențelor dintre noi. Ea rămăsese prizoniera imaginilor antonioniene așa încît nu-și putea permite să fie ea însăși, în ciuda eșecului acestui film, și în ciuda faptului că nici ea n-a fost satisfăcută de roleu nici ani, o noua carieră comică a început pentru ea datorată în mare parte filmului Modesty Blaise. Aș fi preferat s-o cunosc mai tîrziu și nu în momentul în care era tracasată, preocupată de profilul ei, îmi pierdeam cea mai mare parte a zilei încercînd s-o filmez din profil. Are un nas roman perfect, dar cineva i-a spus odată că e prea mare, sau ceva de genul ăsta; de atunci făcea tot ce putea ca să evite planurile din profil. Chiar înainte de începerea filmărilor la Modesty, i-am spus glumind: „Am aflat că sînteți imposibilă și că refuzați să vă lăsați fotografiată din profil. Firește, nu cred lucrul acesta.“ Mi-a răspuns: „Ba da! E foarte adevărat." Și era adevărat! Nu vreau să spun nimic împotriva lui Antonioni, ale cărui ambiții și filme le respect mult, dar cînd am început sa lucrez la Modesty Blaise, i-am spus: „Singurul lucru de care mă tem este să nu ajung în situația pe care am avut-o cu Jules Dassin și Mellina Mercouri la Gipsy, adică să fiți tot timpul pe platou iar seara să discutați ce-am făcut noi în timpul zilei". Mi-a răspuns: „Nu, nici măcar nu vreau să citesc scenariul, n-aveți nici o grijă.“ Evident lucrurile nu s-au întîmplat cum mă anunțase. Era prezent tot timpul și Monica se ducea să discute cu el după fiecare plan. Dacă lipsea cîte o zi, vorbeau seara la telefon ore întregi. Iar în final el e cel care a dat acordul pentru fotografiile pe care ea avea, conform contractului, dreptul să se accepte sau să le refuze. Nu mai era vorba deci, de ideea mea despre ceea ce ar putea fi Monica Vitti, ci de ideea lui despre ceea ce făcuse din ea, despre ceea ce ea trebuia să fie tot timpul. Fără a mai vorbi de criticile pe care le aducea lucrului meu. Cred că nu voi mai lucra niciodată cu un actor sau cu o actriță intim legată de un alt regizor, traducere și adaptare Roxana PANA Pe vremea cînd nu-și permitea să fie ea însăși, ci o imagine antonioniană. Monica Vitti cu Dirk Bogarde* Modesty Blaise 107