Amanah Flacăra, 1970

Alain delon Se vede treaba că vedetele, ca și muritorii de rînd, încearcă să-și uite uneori necazurile muncind pe lupte. Ceea ce este spre cinstea lor. După cunoscutul scandal («afacerea Marcovici») al cărui protagonist a fost și asupra căruia n-are rost să revenim, Alain Delon — despre care ne-ar plăcea să credem că a dobîndit un plus de înțelepciune — nu a stat o clipă. Spațiul de față abia ne ajunge să-i consemnăm titlurile filmelor din acest an. Creația despre care s-a vorbit cel mai mult a fost cea din Jeff, realizat de Jean Herman, cu partici­parea prestigiosului scriitor Jean Cau (dialoguri). Ac­țiunea, plasată în mediul unor gangsteri, se constituie totuși ca un straniu elogiu adus prieteniei, încrederii în oameni. Scenariul l-a cucerit într-atît pe Delon, încît s-a hotărît să finanțeze el însuși filmul. Jean Her­man îl consideră un «producător excepțional». Notăm celelalte filme: Clanul sicilienilor de Henri Verneuill (cu Jean Gabin și Lino Ventura), Armata umbrelor de Jean-Pierre Melville, autorul «Samuraiului», Cercul roșu al aceluiași Melville (cu Brel și Lino Ventura), Prin sîngele vărsat de Michel Audiard (cu Jean-Louis Trin­­tignant și Georges Géret), Carbone și spirite de Jacques Deray (cu Jean Paul Belmondo). Ideea acestui film — prietenia dintre doi tineri care cîștigă treptat simțul responsabilității — aparține lui Delon. Anul 1969 mar­chează pentru Delon și apariția primului său disc, cu melodii de Michel Legrand. In rest — nu ne rămîne să amintim decit un mic amănunt de cronică mondenă — singurul de altfel pescuit de rubricile de senzație ale presei — prietenia sa cu actrița Mireille Dare, partenera din «Jeff». FLACĂRA COLECȚIE 70 După o absență de trei ani, Rommy Schneider s-a reîntîlnit cu filmul în 1968, cînd Jacques Deray și Alain Delon au solicitat-o să joace în Piscina. Rolul avea să deschidă o nouă etapă în cariera actriței austriece, căreia regizorii nu se îndurau să-i destrame aureola de interpretă a fetelor candide, destinate veșnicelor visări. Eroina Piscinei este opusul acestora: femeia or­golios conștientă de forța ei de seducție, mobil al unor viitoare drame. Drept care, în 1969, Rommy Schneider a urmat cu consecvență această linie: în Tacit... e o crimă (turnat la Londra) își omoară soțul, în Masacrul lui Franțois Reichenbach asistă la uciderea soțului iar în Otley (regia — Dick Clement) îi dă lecții de spionaj lui Tom Courtenay. «Trebuia să-mi schimb genul — declară Rommy Schneider. Chiar dacă noile mele eroine par detestabile, ele îmi dau prilejul să dovedesc că sunt o actriță adevărată». Jommy Schneider 71

Next