Amanah Flacăra, 1989
89 EMINESCU 100 de ani de comemorare vița societății, așa cum a încercat să o definească întreaga sociologie universală (de la Comte și Marx la Durkheim, Tarde, Wundt, Simmel, von Wiese, Weber, Sombart), ci știința culturii societății, așa cum o definește Mihai Eminescu. în cultură, ne arată el, se află matricea societății umane, și prin cultură, se definește demersul (creația) ei, personalitatea la care a ajuns într-un stadiu dat,viitorul pe care și-l propune pornind de la acel stadiu al ființării și dezvoltării sale și de la puterile agenților ei — oamenii, poporul, masele, națiunea. Pe asemenea structuri și idei se întemeiază modelul de știință a sociologiei al lui Mihai Eminescu. El a fost fructificat într-o latură sau alta de întreaga știință a sociologiei românești. Marii noștri sociologi — Drăghicescu, Gusti, Andrei ș.a. — au încercat să-l aplice ca atare. Ei au privit sociologia ca pe un instrument de cunoaștere și transformare, în structurile ei fundamentale, a societății românești. Pentru Eminescu, sociologia a însemnat, dintre toate științele, demiurgul, creatorul care a oferit și omului de geniu, și savantului, și omului cult în genere, dar și producătorului (și în primul rînd lui, din moment ce a știut ce trebuie să facă, pentru cine să facă și în ce scop să facă) matricea totului social, valorile economice, valorile științifice, valorile tehnice, valorile artistice, valorile morale, ca singurele „primate“ prin care Eminescu credea că națiunea română poate ajunge la valoarea ei supremă de eponim al Europei și chiar al lumii. Căci, spune Eminescu, în lumina și trăirea celei mai complete experiențe naționale, „națiunea română trebuie să fie pusă pe terenul de drept (subl. ns.) pe care stau toate celelalte națiuni“... El nu vrea, în acest sens, „nimica mai mult și nici o iată mai puțin“. Deci sociologia, în raport cu social-generalul uman, societal, se definește prin social-particularul societal. Ea este știința totului social dat, al unei anumite etnii, al unui anumit popor, al unei anumite națiuni. Nu știința general-umanului, ci a general-umanului concret, societal, național, de etnie (în diferitele sale stadii de evoluție). Națiunea este definită de Eminescu prin popor. Acesta reprezintă matricea creației, a culturii, a civilizației. Și etnic-biologic, și politic-statal, și juridic-cutumiar, și moral-tradițional, oamenii sunt cei care definesc și marginile, și interiorul, și valorile (materiale sau spirituale), și intensitatea trăirii și acțiunilor lor, și dimensiunea creațiilor lor în spații și timpi. Dar, pentru ca poporul să ajungă la constituția sa de națiune, el trebuie să ajungă, ne spune marele gînditor, la conștiința de sine. Numai prin aceasta se definește și prin aceasta există și poate ființa în istorie. Poporul nu este un conglomerat biologic, ci o împlinire socială, un factor constructiv, creator de valori, emițător de idealuri și realizator de activități. Prin el și pentru el viața socială (economică și politică) a unei țări (comunități sau societăți umane), științifică (inventivă sau constructiv-tehnică), culturală (care adoptă idei din alte părți sau și le construiește singură) și morală (care se comportă cum i se impune sau cum crede ea că trebuie să se comporte) ființează, se dezvoltă și își propune programul de viitor. Aici este geniul modelului sociologic al lui Eminescu. Nimic superficial, nimic din afară, nimic străin (intern sau extern) ființei colectivității umane respective. Sociologia devine, în concepția poetului, știința generalului uman particular, știința unei colectivități („gemeinschaft“ ori „geselschaft“) date. Pe baza unui asemenea concept, de societate în integralitatea sa, el cere ca stăpîn să fie numai poporul. „Legile unui popor, drepturile sale — spunea Eminescu — nu pot purcede decît de la el însuși“. întemeiat pe ideea determinismului, Eminescu relevă că, precum natura este condusa de legi eterne, tot așa alte legi, mai greu de cunoscut și 1 •Are „O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blîndă din povești"... ALMANAH FLACĂRA 1989