Amfiteatru, 1980 (Anul 15, nr. 1-12)
1980-01-01 / nr. 1
C.E. al Consiliului U.A.S.C.R. şi ale revistei „Amfiteatru" pe anul 1979. Premiile anuale pentru creaţie ale POEZIE: I : Ştefan Mitroi, Elena Ştefoi ; II : Ion Mureşan, Adrian Giurgea ; III : Marcel Tolcea, Helmuth Britz. PROZĂ: I : Mariana Pop ; II : Daniel Vighi ; III : nu se acordă. CRITICA : I : Nicolae Iliescu ; II : Mircea Doru Lesovici ; III : Emil Ionescu. PUBLICISTICA : I : George Boeru ; II : Paul Nancă, Rodica Vasilică Diamandi ; III : Doina Pologea. PICTURĂ : I : Corneliu Ionescu ; II : Ștefan Râmniceanu ; III : Marilena Murariu, Nadia Ioan. GRAFICA : : Sarosi Csabc : II : Cornel Ionicei ; III : Gligor Troian. SCULPTURĂ, I: Tudor Şerban ; II : Doru Drăguşin ; III : Ion Mîndrescu. ARTA MONUMENTALA, I Virgil Fâciu ; II : nu se acorda ; iii : nu se acordă. CRITICA DE ARTA, I : Călin Dan ; II : Patrel Berceanu ; III : Valeriu Drăguşanu, Carmen Cârnecî. Premiul special al C.E. al Consiliului UAS.C.R. şi al revistei ,Amfiteatru* pentru lucrări de DESIGN : Mihai Nazarie, Dan Velescu, Radu Vişan. Poezia lui Geo Bogza in ediţie bilingvă Editura Minerva îşi face o remarcabilă tradiţie din publicarea unor volume bilingve de poezie românească. Ultimul dintre acestea conţine in variantă franceză (traducerea excelentă, ii aparţine Ilenei Vulpescul o antologie a versurilor scrise, in timp de Geo Bogza. Volumul este prefaţat de un studiu al lui Ştefan Augustin Doinaş („Impresia generală pe care o lasă, la o primă lectură, poezia lui Geo Bogza este aceea a unui lirism patetic, angajat în iubire şi revoltă, in scîrbă şi compasiune, desfăşurîndu-se liber de orice îngrădiri formale, prozodice, şocant deopotrivă, prin lexic, prin violenţa expresiei, prin inedit al imaginii şi prin aglomerarea verbală”), care fără să propună o interpretare nouă, devine prin pertinenţă, limpezime şi cuprindere, o referinţă critică absolut obligatorie. Iată cum sună prima strofă din Orion într-o limbă franceză in care chiar pare a fi fost scris : „Jamais nul navire de retour en rade / — Sat de mers du Sud, soit du Capricorne — / Ne fut si pure et si élégante frégate / Tel Orion quand il revient en automne”. I. B. „Secolul XX" Ultimei trei numere ale revistei „Secolul 20* (4-5 și 61 1979) vin să argumenteze ideea că densitatea substanței idei 2 REVENIRI Daniela Născută la 14 aprilie 1950, in Craiova. Bibliografie : Lumină cu umbră, Editura Eminescu, 1973; Spaţiul de graţie, Editura Eminescu, 1976 ; Arcaşii orbi, Editura Cartea Românească, 1978 ; Crîngul hipnotic, Editura Eminescu, 1979. O evoluţie surprinzătoare a condus-o pe Daniela Crăsnaru către o poezie gravă, neliniştită, sarcastică uneori, deşi primele sale culegeri arătau o îndreptare către caligrafia lirică de album sentimental. In versurile de început poeta se copilăreşte cu graţie şi delicateţe, nu şi fără afectare, lustruind cuvintele, indepărtind impurităţile şi angelizînd programatic, în spiritul de altfel al unei mai generale tendinţe către puritate şi purificare existentă in poezia primei jumătăţi a deceniului ”30—’30, cînd vaporozitatea, ingenuităţile, dematerializarea, mult cultivate, traduc in fond un efort de conservare a lirismului, o mişcare defensivă a sensibilităţii şi o restrîngere, compensatoare totuşi, a vitalităţii la rafinament : „Alerg sub merii alb pilpiind / Răsuflarea unei le- Crăsnaru bede / floarea lor mi se pare. I S-ar cere in gestul cu care-i intimpin / sfială şi aminare. / Astfel, fără pas lunecînd, / ca în somn, / fără respiraţieaproape, / frică îmi ei să nu tulbur lumina / care mă ninge pe pleoape. / Atinsă uşor, cu tîmpla bătînd / petala s-a făcut străvezie. / Doamne, iară şi iar mi-e dor / de copilărie !“. Nu atit încrederea in poezie alimentează secret aceste poeme mai mult ale suavităţii decit suave, cu resimţirea poeziei ca ultim refugiu, ca spaţiu protector, ca posibilitate de existenţă intensă şi deplină. Poezia devine o realitate ; mai mult, va fi adorată, Invocată şi glorificată ca o zeitate fastă. O Invocaţie Podiei, aşezată la începutul volumului Arcaşii orbi, capătă aspectul unui legămînt de credinţă : „Tu flacără părere, tu sîmbure / care-mi luminezi palmele / pină la scrum, / ingăduie-mi mie, cea nenumită , să mă alătur numelui tău de acum. / Tu, care mă cheltui fibră cu fibră / lăsîndu-mă cu ochii goi / în faţa taurului îngenuncheat de spadă / aibi grijă, de bunăvoie în umilinţă / m-ara cufundat pentru tine precum în cea mai curată zăpadă / Tu, care-mi sorbi încordarea în faţa singelui ţîşnit sub pumnalul / înfipt in oglinzi aibi grijă / pe ce-ai să, mă vinzi ! / Oho, surîzind am risipit nisipul / clepsidrei, fără habar / ca să ating veşmîntul tău rar, / susurul lui, care îmi arde timpanele / sfredelitor. / Aibi grijă, / numai sub zimţii unei singure stele / voi putea pentru tine să mor“. Atitudinea nu este nouă în poezia românească, expresia cea mai înaltă i-a dat-o Al. Philippide („M-atîrn de tine, Poezie“), sfidindu-şi, cu amar orgoliu, contemporanii („Silită poezie-a vremii noastre, / Intr-adevăr prea mult a vremii noastre / Şi prea puţin a vremurilor toate, / Rugină nefolositoare / Sufletelor viitoare“), dintr-o singurătate ţiuitoare („Pe cel mai sudic promontoriu / Stă ultimul tasmanian“), încă în urmă cu patru decenii (Visuri in vuietul vremii, 1939) , dar este redescoperită pe cont propriu şi capătă o formă originală, în primul rînd fiindcă îşi pierde acuitatea spirituală şi devine o stare de sensibilitate, relativ comună, apoi chiar un şablon literar. Conştiinţa de „ultim tasmanian“ va fi astfel revitalizată ca sursă lirică şi devalorizată ca motiv poetic ; renunţarea Danielei Crăsnaru la poezia ca instrument al purificării nu are alt înţeles decit un efort de individualizare. Păstrîndu-şi muzicalitatea versurilor de început, poemele ulterioare se încarcă de sugestii mai tulburi, transparenţele dispar, înlocuite de nesigure, ceţoase şi ameninţătoare materii fluide, a căror instabilitate nu mai uimeşte, ca altădată, ci sperie (..porţile lumii s-au inegrit“). Pătrund, acum, obiectele tehnice, „maşinăriile" în poezie, limbajul se laicizează, chiar pină la asimilarea formelor celor mai umile. Ceea ce echivalează cu o deschidere a perspectivei şi, nu mai puţin, cu o schimbare de atitudine, vădită în prezenţa ironiei şi a sarcasmului, ca şi in insinuarea carnavalescului („Zile cu fardul topit — / spectacol, galop ireal. / Dorm clanii legaţi de trapez, / frenetice aplauze-n stal. / Balerine prin halele nopţii / adulmecă palizii mici. / Tu, indureratule crin, / ce mai faci, mai respiri ? / Cuvinte fără vocale / sfori de ajuns în tavan. / Pe acoperişul Lumii / se rostogoleşte un ban. / Dresuri. Cuşti pentru zvîcnet şi flacără. / Plecăciuni pin’la pămînt, / pină sub. / Calorii pentru suflet şi multe / iluzii la cub. / Maşinării întoarse discret / pentru surîs şi aplauze. / Moartea îşi dezveleşte pulpele / numai in pauze“). Este rezultatul convertirii neliniştii şi a crispării în ambiguitate bufonă, în „poză“ cînd reală, cînd trucată, In cabotinerie disperată („In ciuda faptului că era contabil / el era frumos şi avea un trup perfect de efeb. / în ciuda tuturor faptelor / l-am iubit disperată toată vara aceea. / Adolescenta bătrînă din mine săruta pe ascuns / urmele tălpilor pe care / învăţa să le lase femeia. / Oho, era foarte frumos şi puternic. / Fruntea lui părea dacică, / şi-ntregul profil perfect scitic. / Nici n-ai fi zis că străbunii lui / culegeau praful Asiei din tulburele paleolitic. / El se uita la mine rar, foarte rar / şi ochii i se umpleau întotdeauna de o uimire fără hotare. / Eram pentru el o ciudată vietate marină / care încearcă să zboare“. Nu arareori se întrevede o mare apropiere de poezia lui A.E. Baconsky, chiar dacă expresia este, la Daniela Crăsnaru, mai eterică, răsucită in complicate arabescuri aluzive, păstrînd ceva din tandreţea melodioasă a versurilor de început : „Acest spaţiu are o adincime suspectă / reverberantă de un aer dulceag / în care se petrec descompuneri atroce. / Acest sentiment, ca o cortină molcomă de pluş, acoperă lucruri ridicol ţipind fără voce. / / Această retină a mea e sătulă, pot spune, / de blinde şi zilnice decapitări. / Prin simţuri îşi plimbă şopîrla obeză / veninul apatic și fără urmări. // Ascult cum cuvintele goale aplaudă alte cuvinte / iar vidul lor se sărută frenetic pe margini / precum hemisferele de Magdeburg, / in timp ce curge pe lume Lichidul Edenic / din ugerul unui orb demiurg. // Sunt iată, deci, martorul mut, mimul tragic, actorul / şi zilnic mă fac a nu şti cum mereu , un deget de gîde trasează parcele / abstracte prin sîngele meu". Evoluţia Danielei Crăsnaru este produsul unei radicalizări lirice. Mircea Iorgulescu lor şi varietatea problematicii se pot invecina fericit între coperţile unei reviste, în numărul S al revistei reţinem studiul lui Dumitru Ghişe : „Humanitas — un unghi românesc", o veritabilă sinteză marxistă autohtonă asupra umanismului faţă in faţă cu tendinţele analoge europene din secolul... 20. Un regal de poezie semnat de Yannis Ritsos dă o măsură reală a marii poezii elene contemporane. Reţinem din acest număr trei nuvele ale lui Marin Preda tălmăcite in limba spaniolă şi o descindere în literatura politică din Nicaragua, instrument revoluţionar în lupta de eliberare de pe continentul sud-american. Numărul 6 al revistei amplifică teritoriul literar grecesc al acestor decenii prin traduceri din poezia şi proza Ioanei Tsatsos. Gheorghios Seferis. Din orizontul poemului in acel al poeziei tragice greceşti , demers spectacologic pe marginea unor valoroase mizanscene realizate de Andrei Şerban (Electro — Medeea - Troienele) şi comentate de Eugen Ionesco, Clive Barnes, Robert Kanters, Guy Demur, Jacques Franck, Mell Gussow, Ştefan Augustin Doina, şi Sorin Vieru comentează elogios contribuţia teoretică a lui Gabriel Liiceanu asupra categoriei estetice a tragicului grec. Dealtfel, revista publică şi un studiu al esteticianului român, tradus in germană de Thomas Kleininger. Considerăm aceste două studii binevenite deoarece credem a avea în persoana lui Gabriel Liiceanu una din cele mai autorizate competenţe in estetica europeană care s-a ocupat de tragedia antică grecească. Ar fi superfluu să comentăm ţinuta grafică deosebită a numerelor, pentru că aceasta e o preocupare constantă (şi validată număr de număr) a redacţiei. Paker Berceanu Alte însemne ale modernităţii Nicolae Ciobanu practică o critică de ceremonial mai mult decit sintactic. Lucrul este vădit în turnura frazei (contresionată, plină de ramificaţii — excelente exemple pentru analizele şcolare), dar şi in compoziţia articolelor. Iată, de pildă, într-o încercare de definire pedagogică a talentului, criticul pleacă de la Thomas Mann, trece prin Dicţionarul de psihologie al lui Paul Popescu Neveanu, pentru a sfîrşi alături de Hegel, repere teoretice ce rămîn totuşi in umbra consideraţiilor proprii ale criticului : „Să ştim şi să admitem că, intr-un sens, prin talent se înţelege acea însuşire general-umană ce înglobează însuşi talentul înnăscut al fiecărui ins de a cunoaşte şi a se autocunoaşte, graţie dreptului şi obligaţiei lui de a-şi însuşi, prin retrăirea lor psihosocială, bucuriile creaţiei spirituale existente , ceea ce constituie condiţia nu numai liminară ci şi inalienabilă a oricărei existenţe umane individuale în contextul civilizaţiei“. Am citat acest paragraf numai pentru că in el se întrevăd virtuţile teoretice ale criticului şi mai ales pentru că, după cum vedeţi, el explică în sfirşit ce este talentul. Această definiţie a talentului nu este însă rezultatul unor vaste cercetări de laborator cu al unei practici de întimpinare a talentelor. Nicolae Ciobanu este un cunoscut clinician al debutanţilor. Şi diagnosticele sale se bucură de larga participare a sintaxei exemplar contorsionate, precum şi de un cortegiu conceptual fără de care ne-ar fi greu să-l deosebim pe Ştefan Ioanid, să zicem, de Hölderlin : „Starea de voluptuoasă şi crispată visare, chemată , precum la Blaga, de pildă, să delimiteze cadrul ideal mistic propice revelării conştiinţei de sine a omului, prin alte cuvinte să vădească impalpabilul mod in care „eul empiric“ se supune legilor imuabile ale „eului filosofic“, iată, pe scurt, formula poetică la ale cărei privilegii aspiră şi tînărul Ştefan Ioanid în ambiţioasa şi interesanta sa carte de debut intitulată Cuvîntul unic“. Domeniile teoreticului par a-i solicita şi aici criticului formulele sintactice cele mai îndrăzneţe. Dar adevărul este că textul înscenează o subtilă iluzie optică prin care ceremonialul de amînare a intrării în subiect pare excurs teoretic: „Puţine, dar extrem de puţine sunt volumele de poezie ale debutanţilor — începe recenzia la debutul lui Grigore Georgiu — şi nu numai ale acestora ! — care îndreptăţesc, fără rezerve, adoptarea unui unghi de receptare critică unitar, în aşa fel incit analiza lor să se poată concentra in jurul unui ax, si-i spunem astfel, epic-descriptic. Pentru comentatorul ce se obstinează în credinţa că justeţea opiniilor sale este direct proporţională cu fidelitatea actului de lectură, în cele mai dese împrejurări, faptul că textul recenziei sale trebuie să capete o înfăţişare destul de mozaicată se impune aproape ca o fatalitate. Se înţelege, nu e vorba de cineştie ce indecizii ale spiritului critic, disimulate prin asemenea mijloace. Mai degrabă e vorba de acea circumspecţie lucidă impusă de nevoia imperioasă a argumentării nuanţate de care se cuvine a beneficia diagnosticul critic mai ales în cazul debutanţilor“. Veritabilă „artă poetică" a criticii de întimpinare, textul citat ne pune în faţa dramelor acestui fel de critica, drame ce sînt însă, mai degrabă, aie protocolului decit ale ideii. Fiindcă atunci cînd formularea lapidar memorabilă nu reuşeşte să cuprindă haloul întreg al impresiilor de lectură nu-i rămine criticului decit melancolia unei analize („eticdescriptive“) de înfăţişare mozaicală, lipsită numai de axul unei idei nu şi de aspectele exterioare ale aparenţei sale : fraze, fraze, fraze. Ceremonialul critic al lui Nicolae Ciobanu nu ambiţionează să lase în urmă judecăţi memorabile, puncte de vedere sau intuiţii critice. El înaintează decis şi lucid spre nuanţele unor sensuri pe care le va găsi poate mai tîrziu. Deocamdată această înaintare promite să se apropie de acel limbaj bun la toate fără de care confuzia valorilor n-ar fi cu putință. I. Buduca • Nicolae Ciobanu, însemne ale modernităţii (II), Ed. Cartea Românească, 1979. AMFITEATRU - IANUARIE, 1980 •