Amfiteatru, 1985 (Anul 19, nr. 1-11)

1985-01-01 / nr. 1

I ISTORIE Şl CONŞTIINŢĂ I­N ACTIVITATEA 1*0- LINICO-IDEOLOGICA a partidului nostru istoriei ca ştiinţă, ca de altfel, an­samblului ştiinţelor sociale, i se conferă un rol deosebit in­­trucit prin cunoaşterea trecu­tului ca realitate omul poate păşi mai lesne către viitor, nu ca Intr-o beznă a necunoscu­tului total, ci pe cărări mai uşor de întrezărit. Prin aceasta istoria ca ştiinţit­e este şi o formă specifică a conştiinţei, evident nu numai atît. Abordată de pe poziţiile teoriei socialismului ştiinţific, ea nu ne mai apare ca o sim­plă imagine a trecutului, sau numai ca veh­iculator de idei (dacă avem în vedere interpre­tările, concluziile, judecăţile da valoare ce le formulează, ci şi şedinţele Republicii, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU. Cu tezele sale de mare preţ, izvorîte dintr-o analiză profund ştiinţifică a „întregii dezvol­tări istorice a poporului ro­mân­ şi îndeosebi a structuri­lor societăţii socialiste româ­neşti, văzute pe fundalul mai general al marilor procese şi transformări care au loc în lumea contemporană, opera ■acretarului general a fertili­zat ansamblul activităţii parti­dului şi poporului nostru. E­­fectele sale rodnice se resimt şi In domeniul istoriei ca stl- WK al gîndirii istorice ac­tuale din ţara noastră Din analiza atentă a aces­tora, Inclusiv a documentelor adoptate de Congresul al KlII-lea, îndeosebi a Raportu­rei devenire iau parte. Văzute prin această prismă, a relaţiei nemijlocite cu desfăşurarea practicii sociale contemporane, problemele ce confruntă istoria ca ştiinţă nu sunt obiect al unor simple preocupări sa­vante, ci „probleme ale teo­riei şi ideologiei comuniste şi de ele nu se pot ocupa decât aceia care Îşi Însuşesc şi a­­plică ideologia şi concepţia co­munistă despre lume“. Sau, aşa cum aprecia la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din 1­­ iunie 1982, ale cărei do­cumente au fost adoptate la Congres ca program al parti­dului, istoria ca ştiinţă „con­stituie fundamentul oricărei activităţi ideologice, teoretice şi politico-educative. Nu se poate vorbi de educaţie pa­­ rin contribuţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu la definirea şi realizarea funcţiei sociale a istoriei ca ştiinţă acţiune. Ea trebuie considerată astfel nu numai in sensul ge­neral-abstract al unităţii din­tre teorie şi practică, dar şi In acela mult mai intim al impactului nemijlocit cu prac­tica socială. Istoria ca ştiinţă •se leagă astfel strîns de rela­ţiile sociale, se imprimă in tex­tura lor. Refuzind să fie o formă de refugiu in „lumea“ imaginilor despre trecut, ea tinde din ce în ce mai mult să se manifeste activ, să­ se implice in dinamica vieţii, în totalitatea relaţiilor sociale in care istoricii sau cititorii de istorie intră ca ginditori şi, respectiv, consumatori ai cărţii de istorie pentru a participa nemijlocit la realizarea in acti­vitatea socială a ideilor vehi­culate. Inain­tind treptat pe calea lu­minoasă a revoluţiei şi con­strucţiei socialiste, partidul nostru a câştigat o imensă ex­perienţă politică şi revoluţio­nară. Ea se prezintă, fără în­doială, ca o expresie a apli­cării adevărurilor generale ale materialismului dialectic şi is­toric la realităţile concret-isto­­rice ale ţării noastre şi a dez­voltării autentice a teoriei, o contribuţie certă la tezaurul gîndirii social-politice contem­porane pe care o datorăm în cea mai mare parte secretaru­lui general al partidului, pre­­lui prezentat de tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, poate fi reţinută cu uşurinţă preocu­parea susţinută a partidului nostru pentru angajarea fermă a istoriei ca ştiinţă in fluxul tot mai viu şi mai accelerat al practicii sociale, şi aceasta, desigur, pe temeiul solid al concepţiei clasei muncitoare despre lume — materialismul dialectic şi istoric. „Interpreta­rea ştiinţifică, obiectivă a eve­nimentelor social-politice in toată complexitatea lor — sub­linia tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU încă în urmă cu mai mulţi ani — poate fi fă­cută numai in lumina materia­lismului dialectic şi istoric, cea mai înaintată concepţie des­pre lume şi viaţă“. Şi trebuie să menţionăm că aceasta nu este o simplă cerinţă, o „di­rectivă“ trasată celor ce slu­jesc frontul istoriei ca ştiinţă. Este un postulat teoretic şi metodologic dictat de însăşi practica construirii noii cul­turi pe solul istoric al Româ­niei, de imperativul, organic, al procesului luptei revoluţio­nare, după care ştiinţele so­ciale, între ele şi istoria, tre­buie să-şi realizeze menirea lor atit pe linia investigării social-politice cit şi pe aceea a modelării conştiinţei oame­nilor, a îmbogăţirii imaginii lor despre societatea sa a­ră­triotică, socialistă fără cunoaş­terea şi cinstirea trecutului, a muncii şi luptei înaintaşilor noştri“. PORNINDU-SE DE LA CONŢINUTUL acestor imperative politico-ideo­­logice, cărora a trebuit şi va trebui să le răspundă litera­tura noastră istorică, singurele în măsură a permite să se pună într-o lumină cit mai clară tradiţiile progresiste fău­rite de-a lungul timpului de cei ce au făcut să înflorească pe aceste locuri cultura şi civi­lizaţia, să redea cu spirit de obiectivitate paginile minunate pe care le-au înscris cu sîn­­gele lor poporul român şi na­ţionalităţile conlocuitoare d­­in lupta comună pentru libertate socială şi naţională, secretarul general, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, s-a pronunţat şi se pronunţă cu hotărire pen­tru întronarea unui spirit cri­tic autentic. A cerut să se facă totul pentru fortificarea necontenită a conştiinţei cri­tice necesare oricărui domeniu de creaţie, ca atare şi fron­tului istoric. Şi aceasta pentru simplul motiv că nu­mai un spirit critic pronunţat e apt a fertiliza şi în istorie ca şti­inţă, ca şi in alte domenii ale cunoaşterii, procesul de de­cantare a valorilor, să spe­ Statuarea a identităţii (Urmare din pag. 1) mă apărare in contra vecini­lor ce ii înconjoară“. Şi mai departe : „Unirea este efectul luptei seculare in contra co­tropitorilor, luptă prin care ne-am putut conserva naţiona­litatea : ea este simbolul do­rinţei de a fi­ garanţia cea mai puternică in contra ten­dinţelor şi ambiţiunilor dina­fară“. Unirea apărea deci, ca Initia etapă, ca sursă de putere şi ca premisă a mult doritei independenţe. Cum constata şi C. Negri : „Suntem­ milioane de români. Ce ne lip­seşte ca să ajungem un neam tare ? Unirea, numai Unirea!“. Sau N. Bălcescu : „Libertatea dinăuntru... e peste putinţă a dobindi fără libertatea din afară“, şi „unitatea naţională este chezăşia libertăţii“. Aşa gindeau toţi. Şi Kogălniceanu, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, S. Bărnuţiu şi Alecu Russo sau AL Odobescu sau V. Alecsan­­dri care in acei ani de la mij­locul veacului trecut pregătea epocala sa colecţie de poezii populare spre a dovedi că „e­­xistă in lume o Românie, deşi ea nu figurează pe hărţile de geografie“. E un timp istoric, acesta, imediat următor revo­luţiei paşoptiste, in care cre­zului politic al unirii ii este totul subordonat. Toate acţiu­nile şi manifestările patrioţi­lor români in interiorul Mol­dovei şi Munteniei sau in afa­ră, la Paris, Londra, Bruxe­lles, Padova, Pavia ş.a. pre­găteau terenul Unirii Redei- politică româneşti chiderea crizei orientale In 1853 urma să aducă acea con­junctură externă favorabilă, acele condiţii neapărat nece­sare pe care un popor, care nu e numeros, le caută întotdeau­na pentru a-şi croi drumul său in istorie şi pentru ca el să fie recunoscut de mai marii lumii in care trăieşte. Şi la sfîrşitul războiului Crimeii ma­rile puteri europene au ho­­tărlt la Congresul de la Paris din 1856, ca în interesul unui echilibru mai statornic în a­­­ceastă parte a Europei, să se reorganizeze Principatele ro­mâne pe temeiul voinţei ex­primate de poporul însuşi. Cu marea sa înţelepciune poli­tică, poporul român nu putea pierde un prilej atît de priel­nic măririi sale. Divanurile ad-hoc în unanimitate au ho­tărât unirea şi au cerut Puteri­lor Europei recunoaşterea ei. Şi atunci cînd aceste Puteri nu s-au mai înţeles, cind in con­textul opoziţiei Turciei sau Austriei, sau, mai grav, al An­gliei, ce nu voia încă o slăbire a Imperiului Otoman, cind numai prin insistenţa Franţei şi a lui Napoleon al III-lea, la Conferinţa de la Paris din 1858 s-a mai putut obţine re­cunoaşterea mai mult a prin­cipiului Unirii, românii au pus Europa in faţa faptului împli­nit. După cum italienii nu vo­iau să rămână „o expresie geo­grafică“, nici românii n-au voit să fie „o expresie diplomati­că“. In loc de doi domni au ales anul singur în ambele Principate. Şi încă în unani­mitate. Şi încă in persoana lui Alexandru Ioan Cuza, om luminat şi patriot, un om nou, cum îl numea Kogălniceanu, care trebuia să răspundă u­­nui timp istoric nou şi spe­­ranţelor de împlinire viitoare. „Ce mare şi frumoasă epocă începe ! — exclama acelaşi fierbinte patriot care era Ko­gălniceanu. Vintul libertăţii împrăştia norii negri de pe o­­rizontul Dunării de Jos !“. Şi in altă parte, apreciind 24 ia­nuarie sub specie historiae, „să gindim că astăzi este ziua cea mare din veacul nostru, că astăzi nu numai că scriem, dar facem istoria ţării noas­tre“. Minunat sentiment a­­cesta, al participării nemijlo­cite la făurirea istoriei, pe care aceeaşi generaţie a lui 1848, o va mai trăi la cuce­rirea independenţei în 1877— 1878 şi în construirea unei Ro­mânii moderne. In aceeaşi se­rie istorică se înscrie în ge­neraţia imediat următoare a­­cesteia care va realiza Unirea cea mare a tuturor români­lor în 1918. Pentru că, năs­cut din triumful principiului naţional şi al suveranităţii na­ţionale, 1859 n-a fost decit începutul statuării politice a identităţii românilor. Ca şi I­­talia sau Germania care nu s-au putut limita la frontiere­le Risorgimento-ului sau la hotarele Prusiei, minaţi de a­­ceeaşi tendinţă naturală de a reuni intru aceleaşi graniţe pe toţi cei de un neam şi de o lege. românii nu s-au resem­nat la singurul fapt împlinit al unirii celor două Principate Vechea Române — Vechiul Regat, cum i-a rămas nume­le — nu va fi decit nucleul, centrul de viaţă românească, in jurul căruia se vor uni toţi ro­mânii prin strădania tuturor şi prin forţa de neclintit a în­crederii in ea însăşi a unei naţiuni conştientă de sm­e­­rească eficienţa acţiunii însăşi de valorificare a tot ceea ce a fost cu adevărat progresist, revoluţionar , să slujească a­­firmarea intereselor fundamen­tale ale maselor şi, în ultimă instanţă, ascensiunea popoare­lor pe treptele progresului so­cial. Existenţa unui asemenea climat critic, animat de spiri­tul nobil al adevărului, este singurul în măsură a facilita „promovarea unei concepţii is­torice cu adevărat revoluţio­nare, care să permită inter­pretarea justă, marxist-leni­­nistă a tuturor proceselor şi evenimentelor“. In efortul partidului, al tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU, de modelare a unui cîmp ideolo­gic nou, curăţat de ingredien­tele schematismului, a fost po­sibilă atit reconsiderarea acti­vităţii unor personalităţi poli­tice marcante ale istoriei nea­mului de la Mircea cel Bătrîn. Ştefan cel Mare sau Gabriel Bethlen la Avram Iancu, Sán­dor Petőfi sau Ion Brătianu pină la Iuliu Maniu, cit şi o aşezare mai conformă cu rea­litatea în matca spiritualităţii noastre, a contribuţiilor legate de numele unor mari creatori de cultură ca Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, C. Dobrogeanu- Gherea, Gál Gábor, Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantin Brâncuşi, Lucian Blaga ş.a.m.d. In felul acesta s-a putut restitui con­ştiinţei istorice a poporului o bună parte din imaginea unei activităţi creatoare bogate a­­tit ca dimensiuni, cit şi ca profunzime a cugetării, ca În­cărcătură de simţiri patrio­tice, întrucit toţi aceşti mari cărturari, prin ceea ce au pro­dus, prin ceea ce au adus în viaţa spirituală a unei epoci sau a alteia, au exprimat, a­­proape inevitabil, gînduri şi aspiraţii ale poporului. Sub semnul acestei deschideri, lăr­gite şi mai mult prin viziunea de largă respiraţie pe care au adus-o lucrările Congresului al XIII-lea al partidului sau Ple­nara lărgită a C.C. din 1­2 iunie 1982, inclusiv în ceea ce priveşte necesitatea prezentării unitare a istoriei poporului ro­mân şi a naţionalităţilor con­locuitoare, slujitorii muzei Clio se simt obligaţi să-şi inten­sifice eforturile de cunoaştere şi de răspindire a cunoştinţe­lor de istorie, să-şi aducă o contribuţie din ce în ce mai mare la făurirea omului nou, constructor conştient al socie­tăţii socialiste multilateral dez­voltate, la înaintarea treptată spre comunism. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît optica nouă pe care a adus-o secre­tarul general al partidului cu privire la istoria poporului, restituind el însuşi poporului român adevărata imagine a devenirii sale prin timp, este din multe puncte de vedere un model de analiză ştiinţifică a istoriei ca realitate şi mai ales de slujire, prin concluziile ob­ţinute, a practicii politice în curs de desfăşurare, în mod concret secretarul general­­ al partidului nostru, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, a a­­tras atenţia asupra înălţimii la care s-au situat în epoca lor cultura şi civilizaţia traco­­daco-geţilor, a relevat adevăra­tele origini ale poporului ro­mân ca popor neolatin, moşte­nitor al celor mai alese vir­tuţi pe care le-au etalat şi dacii şi romanii. Românii n-au venit pe aceste teritorii din nu ştiu ce zare a lumii, ci au locuit neîntrerupt spaţiul car­­pato-danubiano-pontic, apărin­­du-şi eroic ţara şi însăşi fi­inţa lor etnică, luptindu-se cu numeroasele vitregii ale isto­riei pentru unitate politică, ca un corolar necesar al unităţii etnice şi spirituale. Iar împli­nirea acestui deziderat, mai intîi vremelnic sau parţial, la 1 decembrie 1918 şi in forma sa plenară n-a fost ex­presia spiritului aventurii, nici a politicii de cucerire şi ane­xiune, ci a unui ideal logic şi istoriceşte determinat. Mişcarea socialistă şi mai a­­poi cea comunistă au fost ex­presia nemijlocită a relaţiilor istorice româneşti şi nu rezul­tatul unor influenţe din afară. Practica politică a comunişti­lor, deşi abătută uneori de la cursul ei normal, ca urmare a unor intervenţii din exterior, a permis conducerea cu pri­cepere a luptei clasei munci­toare, a ţărănimii, a altor forţe pe calea către împlinirea idea­lului libertăţii sociale. Iar ac­tul de la 23 August a fost o­­pera poporului român, înfăp­tuită in împrejurări istorice favorabile, fiii săi adueîndu-şi o foarte importantă contribuţie la infrîngerea Germaniei na­ziste, o contribuţie Înscrisă clar In filele Istoriei, deşi i s-a refuzat poporului român statutul cobeligeranţei cu toate consecinţele negative ale aces­tei nerecunoaşteri. Pe aceste temeiuri de gin­­dire istorică ştiinţifică s-a pu­tut edifica o nouă politică de valorificare a moştenirii cul­turale. S-a revăzut conceptul de naţiune, fixindu-se o nouă perspectivă şi teoretică şi prac­tică in legătură cu locul şi rolul naţiunii în lumea con­temporană. S-au putut res­pinge, pe de o parte, teoriile cosmopolite ale ideologilor im­perialişti, menite a justifica încărcările brutale ale suvera­nităţii popoarelor, iar, pe de altă parte, interpretarea ero­nată a raportului dintre na­ţional şi internaţional care supraestima latura Internaţio­­nalistă in detrimentul specifi­cului naţional. De la înţelege­rea corectă a conceptului de naţiune şi a specificului na­ţional, a rolului naţiunii ca forţă propulsatoare a progre­sului in lumea contemporană s-a putut proclama necesita­tea edificării unor noi rapor­turi pe scena vieţii internaţio­nale ale căror caracteristici trebuie să fie : egalitatea in­tre naţiuni, necesitatea respec­tării independenţei şi suvera­nităţii fiecăreia, neamestecul în treburile interne, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa ş.a.m.d. Iată cum istoria, deşi o ştiinţă in care se re­flectă trecutul, este şi trebuie să fie implicată organic în prezent şi in imaginea pe care ne-o făurim despre viitor, de ce poartă în sine. in mesajul ei intim o certă şi viguroasă încărcătură ideologică şi se constituie in permanenţă ca o forţă reală aflată în slujba politicului, de ce, în sfîrşit, este o ştiinţă partinică, din a­­ceasta rezultind, în ultimă in­stanţă insăşi raţiunea de a fi a istoriei şi a slujitorilor ei. Marin Badea AMFITEATRU Imn Nicăieri nu mă simt mai aproape de seara cu braţul şi fapta prin timpuri cuvint. Nicăieri nu se sparg boabele-n floare, ca-n ţara de doine, balade şi cint.­­I Şi vin dinspre ţara ca fructul de gnu. cuvîntul mi-e faptă iar rodul semeţ ; mă-ncearcă un fluier pe maluri de rîu, şi ochiu-mi adoarme sub ierburi isteţ. Şi vin dinspre ţară ca neaua de vint, ferestre lumină puternice, tari . Văd stelele-n iarba mustind a pămint. Şi caii ce-a tearga prin crengi solitari. Şi ţin ţara in palme, viteaz călător ; alături de mine cu toţi-o cîntăm ; căci fapta de astăzi a acestui popor, noi astăzi în lume mai sus o înălţăm. Romeo Buţegescu 3

Next