Amfiteatru, 1985 (Anul 19, nr. 1-11)
1985-01-01 / nr. 1
I ISTORIE Şl CONŞTIINŢĂ IN ACTIVITATEA 1*0- LINICO-IDEOLOGICA a partidului nostru istoriei ca ştiinţă, ca de altfel, ansamblului ştiinţelor sociale, i se conferă un rol deosebit intrucit prin cunoaşterea trecutului ca realitate omul poate păşi mai lesne către viitor, nu ca Intr-o beznă a necunoscutului total, ci pe cărări mai uşor de întrezărit. Prin aceasta istoria ca ştiinţite este şi o formă specifică a conştiinţei, evident nu numai atît. Abordată de pe poziţiile teoriei socialismului ştiinţific, ea nu ne mai apare ca o simplă imagine a trecutului, sau numai ca vehiculator de idei (dacă avem în vedere interpretările, concluziile, judecăţile da valoare ce le formulează, ci şi şedinţele Republicii, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU. Cu tezele sale de mare preţ, izvorîte dintr-o analiză profund ştiinţifică a „întregii dezvoltări istorice a poporului român şi îndeosebi a structurilor societăţii socialiste româneşti, văzute pe fundalul mai general al marilor procese şi transformări care au loc în lumea contemporană, opera ■acretarului general a fertilizat ansamblul activităţii partidului şi poporului nostru. Efectele sale rodnice se resimt şi In domeniul istoriei ca stl- WK al gîndirii istorice actuale din ţara noastră Din analiza atentă a acestora, Inclusiv a documentelor adoptate de Congresul al KlII-lea, îndeosebi a Raporturei devenire iau parte. Văzute prin această prismă, a relaţiei nemijlocite cu desfăşurarea practicii sociale contemporane, problemele ce confruntă istoria ca ştiinţă nu sunt obiect al unor simple preocupări savante, ci „probleme ale teoriei şi ideologiei comuniste şi de ele nu se pot ocupa decât aceia care Îşi Însuşesc şi aplică ideologia şi concepţia comunistă despre lume“. Sau, aşa cum aprecia la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din 1 iunie 1982, ale cărei documente au fost adoptate la Congres ca program al partidului, istoria ca ştiinţă „constituie fundamentul oricărei activităţi ideologice, teoretice şi politico-educative. Nu se poate vorbi de educaţie pa rin contribuţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu la definirea şi realizarea funcţiei sociale a istoriei ca ştiinţă acţiune. Ea trebuie considerată astfel nu numai in sensul general-abstract al unităţii dintre teorie şi practică, dar şi In acela mult mai intim al impactului nemijlocit cu practica socială. Istoria ca ştiinţă •se leagă astfel strîns de relaţiile sociale, se imprimă in textura lor. Refuzind să fie o formă de refugiu in „lumea“ imaginilor despre trecut, ea tinde din ce în ce mai mult să se manifeste activ, să se implice in dinamica vieţii, în totalitatea relaţiilor sociale in care istoricii sau cititorii de istorie intră ca ginditori şi, respectiv, consumatori ai cărţii de istorie pentru a participa nemijlocit la realizarea in activitatea socială a ideilor vehiculate. Inaintind treptat pe calea luminoasă a revoluţiei şi construcţiei socialiste, partidul nostru a câştigat o imensă experienţă politică şi revoluţionară. Ea se prezintă, fără îndoială, ca o expresie a aplicării adevărurilor generale ale materialismului dialectic şi istoric la realităţile concret-istorice ale ţării noastre şi a dezvoltării autentice a teoriei, o contribuţie certă la tezaurul gîndirii social-politice contemporane pe care o datorăm în cea mai mare parte secretarului general al partidului, prelui prezentat de tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, poate fi reţinută cu uşurinţă preocuparea susţinută a partidului nostru pentru angajarea fermă a istoriei ca ştiinţă in fluxul tot mai viu şi mai accelerat al practicii sociale, şi aceasta, desigur, pe temeiul solid al concepţiei clasei muncitoare despre lume — materialismul dialectic şi istoric. „Interpretarea ştiinţifică, obiectivă a evenimentelor social-politice in toată complexitatea lor — sublinia tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU încă în urmă cu mai mulţi ani — poate fi făcută numai in lumina materialismului dialectic şi istoric, cea mai înaintată concepţie despre lume şi viaţă“. Şi trebuie să menţionăm că aceasta nu este o simplă cerinţă, o „directivă“ trasată celor ce slujesc frontul istoriei ca ştiinţă. Este un postulat teoretic şi metodologic dictat de însăşi practica construirii noii culturi pe solul istoric al României, de imperativul, organic, al procesului luptei revoluţionare, după care ştiinţele sociale, între ele şi istoria, trebuie să-şi realizeze menirea lor atit pe linia investigării social-politice cit şi pe aceea a modelării conştiinţei oamenilor, a îmbogăţirii imaginii lor despre societatea sa arătriotică, socialistă fără cunoaşterea şi cinstirea trecutului, a muncii şi luptei înaintaşilor noştri“. PORNINDU-SE DE LA CONŢINUTUL acestor imperative politico-ideologice, cărora a trebuit şi va trebui să le răspundă literatura noastră istorică, singurele în măsură a permite să se pună într-o lumină cit mai clară tradiţiile progresiste făurite de-a lungul timpului de cei ce au făcut să înflorească pe aceste locuri cultura şi civilizaţia, să redea cu spirit de obiectivitate paginile minunate pe care le-au înscris cu sîngele lor poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare din lupta comună pentru libertate socială şi naţională, secretarul general, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, s-a pronunţat şi se pronunţă cu hotărire pentru întronarea unui spirit critic autentic. A cerut să se facă totul pentru fortificarea necontenită a conştiinţei critice necesare oricărui domeniu de creaţie, ca atare şi frontului istoric. Şi aceasta pentru simplul motiv că numai un spirit critic pronunţat e apt a fertiliza şi în istorie ca ştiinţă, ca şi in alte domenii ale cunoaşterii, procesul de decantare a valorilor, să spe Statuarea a identităţii (Urmare din pag. 1) mă apărare in contra vecinilor ce ii înconjoară“. Şi mai departe : „Unirea este efectul luptei seculare in contra cotropitorilor, luptă prin care ne-am putut conserva naţionalitatea : ea este simbolul dorinţei de a fi garanţia cea mai puternică in contra tendinţelor şi ambiţiunilor dinafară“. Unirea apărea deci, ca Initia etapă, ca sursă de putere şi ca premisă a mult doritei independenţe. Cum constata şi C. Negri : „Suntem milioane de români. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare ? Unirea, numai Unirea!“. Sau N. Bălcescu : „Libertatea dinăuntru... e peste putinţă a dobindi fără libertatea din afară“, şi „unitatea naţională este chezăşia libertăţii“. Aşa gindeau toţi. Şi Kogălniceanu, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, S. Bărnuţiu şi Alecu Russo sau AL Odobescu sau V. Alecsandri care in acei ani de la mijlocul veacului trecut pregătea epocala sa colecţie de poezii populare spre a dovedi că „există in lume o Românie, deşi ea nu figurează pe hărţile de geografie“. E un timp istoric, acesta, imediat următor revoluţiei paşoptiste, in care crezului politic al unirii ii este totul subordonat. Toate acţiunile şi manifestările patrioţilor români in interiorul Moldovei şi Munteniei sau in afară, la Paris, Londra, Bruxelles, Padova, Pavia ş.a. pregăteau terenul Unirii Redei- politică româneşti chiderea crizei orientale In 1853 urma să aducă acea conjunctură externă favorabilă, acele condiţii neapărat necesare pe care un popor, care nu e numeros, le caută întotdeauna pentru a-şi croi drumul său in istorie şi pentru ca el să fie recunoscut de mai marii lumii in care trăieşte. Şi la sfîrşitul războiului Crimeii marile puteri europene au hotărlt la Congresul de la Paris din 1856, ca în interesul unui echilibru mai statornic în această parte a Europei, să se reorganizeze Principatele române pe temeiul voinţei exprimate de poporul însuşi. Cu marea sa înţelepciune politică, poporul român nu putea pierde un prilej atît de prielnic măririi sale. Divanurile ad-hoc în unanimitate au hotărât unirea şi au cerut Puterilor Europei recunoaşterea ei. Şi atunci cînd aceste Puteri nu s-au mai înţeles, cind in contextul opoziţiei Turciei sau Austriei, sau, mai grav, al Angliei, ce nu voia încă o slăbire a Imperiului Otoman, cind numai prin insistenţa Franţei şi a lui Napoleon al III-lea, la Conferinţa de la Paris din 1858 s-a mai putut obţine recunoaşterea mai mult a principiului Unirii, românii au pus Europa in faţa faptului împlinit. După cum italienii nu voiau să rămână „o expresie geografică“, nici românii n-au voit să fie „o expresie diplomatică“. In loc de doi domni au ales anul singur în ambele Principate. Şi încă în unanimitate. Şi încă in persoana lui Alexandru Ioan Cuza, om luminat şi patriot, un om nou, cum îl numea Kogălniceanu, care trebuia să răspundă unui timp istoric nou şi speranţelor de împlinire viitoare. „Ce mare şi frumoasă epocă începe ! — exclama acelaşi fierbinte patriot care era Kogălniceanu. Vintul libertăţii împrăştia norii negri de pe orizontul Dunării de Jos !“. Şi in altă parte, apreciind 24 ianuarie sub specie historiae, „să gindim că astăzi este ziua cea mare din veacul nostru, că astăzi nu numai că scriem, dar facem istoria ţării noastre“. Minunat sentiment acesta, al participării nemijlocite la făurirea istoriei, pe care aceeaşi generaţie a lui 1848, o va mai trăi la cucerirea independenţei în 1877— 1878 şi în construirea unei Românii moderne. In aceeaşi serie istorică se înscrie în generaţia imediat următoare acesteia care va realiza Unirea cea mare a tuturor românilor în 1918. Pentru că, născut din triumful principiului naţional şi al suveranităţii naţionale, 1859 n-a fost decit începutul statuării politice a identităţii românilor. Ca şi Italia sau Germania care nu s-au putut limita la frontierele Risorgimento-ului sau la hotarele Prusiei, minaţi de aceeaşi tendinţă naturală de a reuni intru aceleaşi graniţe pe toţi cei de un neam şi de o lege. românii nu s-au resemnat la singurul fapt împlinit al unirii celor două Principate Vechea Române — Vechiul Regat, cum i-a rămas numele — nu va fi decit nucleul, centrul de viaţă românească, in jurul căruia se vor uni toţi românii prin strădania tuturor şi prin forţa de neclintit a încrederii in ea însăşi a unei naţiuni conştientă de smerească eficienţa acţiunii însăşi de valorificare a tot ceea ce a fost cu adevărat progresist, revoluţionar , să slujească afirmarea intereselor fundamentale ale maselor şi, în ultimă instanţă, ascensiunea popoarelor pe treptele progresului social. Existenţa unui asemenea climat critic, animat de spiritul nobil al adevărului, este singurul în măsură a facilita „promovarea unei concepţii istorice cu adevărat revoluţionare, care să permită interpretarea justă, marxist-leninistă a tuturor proceselor şi evenimentelor“. In efortul partidului, al tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU, de modelare a unui cîmp ideologic nou, curăţat de ingredientele schematismului, a fost posibilă atit reconsiderarea activităţii unor personalităţi politice marcante ale istoriei neamului de la Mircea cel Bătrîn. Ştefan cel Mare sau Gabriel Bethlen la Avram Iancu, Sándor Petőfi sau Ion Brătianu pină la Iuliu Maniu, cit şi o aşezare mai conformă cu realitatea în matca spiritualităţii noastre, a contribuţiilor legate de numele unor mari creatori de cultură ca Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, C. Dobrogeanu- Gherea, Gál Gábor, Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantin Brâncuşi, Lucian Blaga ş.a.m.d. In felul acesta s-a putut restitui conştiinţei istorice a poporului o bună parte din imaginea unei activităţi creatoare bogate atit ca dimensiuni, cit şi ca profunzime a cugetării, ca Încărcătură de simţiri patriotice, întrucit toţi aceşti mari cărturari, prin ceea ce au produs, prin ceea ce au adus în viaţa spirituală a unei epoci sau a alteia, au exprimat, aproape inevitabil, gînduri şi aspiraţii ale poporului. Sub semnul acestei deschideri, lărgite şi mai mult prin viziunea de largă respiraţie pe care au adus-o lucrările Congresului al XIII-lea al partidului sau Plenara lărgită a C.C. din 12 iunie 1982, inclusiv în ceea ce priveşte necesitatea prezentării unitare a istoriei poporului român şi a naţionalităţilor conlocuitoare, slujitorii muzei Clio se simt obligaţi să-şi intensifice eforturile de cunoaştere şi de răspindire a cunoştinţelor de istorie, să-şi aducă o contribuţie din ce în ce mai mare la făurirea omului nou, constructor conştient al societăţii socialiste multilateral dezvoltate, la înaintarea treptată spre comunism. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît optica nouă pe care a adus-o secretarul general al partidului cu privire la istoria poporului, restituind el însuşi poporului român adevărata imagine a devenirii sale prin timp, este din multe puncte de vedere un model de analiză ştiinţifică a istoriei ca realitate şi mai ales de slujire, prin concluziile obţinute, a practicii politice în curs de desfăşurare, în mod concret secretarul general al partidului nostru, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, a atras atenţia asupra înălţimii la care s-au situat în epoca lor cultura şi civilizaţia tracodaco-geţilor, a relevat adevăratele origini ale poporului român ca popor neolatin, moştenitor al celor mai alese virtuţi pe care le-au etalat şi dacii şi romanii. Românii n-au venit pe aceste teritorii din nu ştiu ce zare a lumii, ci au locuit neîntrerupt spaţiul carpato-danubiano-pontic, apărindu-şi eroic ţara şi însăşi fiinţa lor etnică, luptindu-se cu numeroasele vitregii ale istoriei pentru unitate politică, ca un corolar necesar al unităţii etnice şi spirituale. Iar împlinirea acestui deziderat, mai intîi vremelnic sau parţial, la 1 decembrie 1918 şi in forma sa plenară n-a fost expresia spiritului aventurii, nici a politicii de cucerire şi anexiune, ci a unui ideal logic şi istoriceşte determinat. Mişcarea socialistă şi mai apoi cea comunistă au fost expresia nemijlocită a relaţiilor istorice româneşti şi nu rezultatul unor influenţe din afară. Practica politică a comuniştilor, deşi abătută uneori de la cursul ei normal, ca urmare a unor intervenţii din exterior, a permis conducerea cu pricepere a luptei clasei muncitoare, a ţărănimii, a altor forţe pe calea către împlinirea idealului libertăţii sociale. Iar actul de la 23 August a fost opera poporului român, înfăptuită in împrejurări istorice favorabile, fiii săi adueîndu-şi o foarte importantă contribuţie la infrîngerea Germaniei naziste, o contribuţie Înscrisă clar In filele Istoriei, deşi i s-a refuzat poporului român statutul cobeligeranţei cu toate consecinţele negative ale acestei nerecunoaşteri. Pe aceste temeiuri de gindire istorică ştiinţifică s-a putut edifica o nouă politică de valorificare a moştenirii culturale. S-a revăzut conceptul de naţiune, fixindu-se o nouă perspectivă şi teoretică şi practică in legătură cu locul şi rolul naţiunii în lumea contemporană. S-au putut respinge, pe de o parte, teoriile cosmopolite ale ideologilor imperialişti, menite a justifica încărcările brutale ale suveranităţii popoarelor, iar, pe de altă parte, interpretarea eronată a raportului dintre naţional şi internaţional care supraestima latura Internaţionalistă in detrimentul specificului naţional. De la înţelegerea corectă a conceptului de naţiune şi a specificului naţional, a rolului naţiunii ca forţă propulsatoare a progresului in lumea contemporană s-a putut proclama necesitatea edificării unor noi raporturi pe scena vieţii internaţionale ale căror caracteristici trebuie să fie : egalitatea intre naţiuni, necesitatea respectării independenţei şi suveranităţii fiecăreia, neamestecul în treburile interne, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa ş.a.m.d. Iată cum istoria, deşi o ştiinţă in care se reflectă trecutul, este şi trebuie să fie implicată organic în prezent şi in imaginea pe care ne-o făurim despre viitor, de ce poartă în sine. in mesajul ei intim o certă şi viguroasă încărcătură ideologică şi se constituie in permanenţă ca o forţă reală aflată în slujba politicului, de ce, în sfîrşit, este o ştiinţă partinică, din aceasta rezultind, în ultimă instanţă insăşi raţiunea de a fi a istoriei şi a slujitorilor ei. Marin Badea AMFITEATRU Imn Nicăieri nu mă simt mai aproape de seara cu braţul şi fapta prin timpuri cuvint. Nicăieri nu se sparg boabele-n floare, ca-n ţara de doine, balade şi cint.I Şi vin dinspre ţara ca fructul de gnu. cuvîntul mi-e faptă iar rodul semeţ ; mă-ncearcă un fluier pe maluri de rîu, şi ochiu-mi adoarme sub ierburi isteţ. Şi vin dinspre ţară ca neaua de vint, ferestre lumină puternice, tari . Văd stelele-n iarba mustind a pămint. Şi caii ce-a tearga prin crengi solitari. Şi ţin ţara in palme, viteaz călător ; alături de mine cu toţi-o cîntăm ; căci fapta de astăzi a acestui popor, noi astăzi în lume mai sus o înălţăm. Romeo Buţegescu 3