Argeş, 1969 (Anul 4, nr. 1-12)
1969-01-01 / nr. 1
cronica literară PITORESCUL TRAGIC Cu îngerul a strigat, Fănuş Neagu ne oferă una din cele mai dense creaţii epice de atmosferă din cite s-au ivit în ultimii ani. Universul său e atât de distinct şi modalităţile stilistice cu care îl configurează atît de pregnante, de profund originale, incit oricare dintre paginile cărţii poate sugera complexa realitate a întregului. Deşi se ocupă de întîmplări ieşite din hoimun, văzute ca o înlănţuire de evenimente chinuite, izbucnind haotic, desfăşurate în jurul unor personaje a căror fervoare vindicativă sau erotică cutreieră paginile ca un viscol sau ca un vînt fierbinte aducător de secetă ori de furtuni — într -o revărsare energetistă şi vitală care te fură şi te ţine suspendat sufleteşte pînă departe dincolo de ultima filă, romanul e rotund, egal în sine, ca un univers funcţionînd riguros exact, după legi severe a căror dereglare pare de neconceput. Sentimentul că romanul conţine o lume aparte, greu de confundat cu acele reprezentări ce intră în alcătuirea fundului aperceptiv livresc cu care venim în întâmpinarea lui, face şi mai puternică desfăşurarea de culori intense, peisaje şi arome cu care el ne întâmpină, îngerul a strigat ne oferă revelaţia unei lumi în ipostaze absolut noi. Despre ea mai ştiam unele lucruri din scrierile aprige ale lui C. Sandu - Aldea, din evocările pline de nostalgie ale lui Panait Istrati şi Sadoveanu, din notaţiile exclusiv peisagiste şi insistent savante ale lui Odobescu. Se pot face asociaţii şi sublinia asemănări sau deosebiri şi totuşi ele nu ne spun mare lucru pentru că proza lui Fănuş Neagu, preluând sugestiile oferite de marii săi înaintaşi, le neagă violent într-o dialectică a afirmării personale atît de complexă încît impresia de inadecvare a formulelor critice uzuale şi a ticurilor comparatiste devine tot mai insistentă. îngerul a strigat ne poartă prin Bărăgan, pe undeva pe lingă Dunăre, prin localităţile de prin prejurul Brăilei, prin bălţi şi prin Dobrogea. Evenimentele se derulează pe o mare întindere de timp începînd cu perioada interbelică trecând prin anii războiului, ca să ajungă pînă în zilele noastre. Deși apar de cele mai multe ori în si .e episoade, sute de personaje — aduse pentru cîteva momente in ■ n planuri puternic luminate — se mişcă cu o fervoare extragbiată in situaţii insolite şi în scene adeseori halucinante. In afară eroul principal, Ion Mohreanu, adevărat picarro modern, celelalte nu sunt urmărite decât sumar, părăsite, de regulă în plină dezlănţuire deonflicte. Un ins sau altul interesează mult mai puţin decit aspectul global, desfăşurat indiferent de anotimpuri in revărsări de energie acumulată îndelung şi în convulsii şi trepidaţii zguduitoare, încărcate insă de profunde înţelesuri tragice. Primăvara asistăm la adevărate explozii vegetale, descrierile se încarcă de seve, arome crude şi noroaie grase, rodnice şi strălucitoare în lumina fantastică a nopţilor cu lună. Undeva în bezna incertă se simte curgerea maiestuoasă a Dunării — liniştită şi totuşi ascuns năpraznică, uriaşă, purtînd parcă neistovit dramele teribile, tragediile şi aspiraţiile care cutreieră conştiinţa celor ce locuiesc pe malurile din luna lui cuptor ne întâmpină uneori câmpuri grele de vegetaţie, zile cu o lumină sticloasă, orbitoare, în care „apa morţilor“ dansează nebună peste case şi pomi răzleţi pierduţi în praful roşu de la linia orizontului. Alteori, seceta pîrjoleşte totul. Toamna se umple de ceţuri lăptoase, de mirosuri ascuţite care rup rădăcinile nărilor provocînd un fel de beţie de arome. Ţăcăne monoton şi interminabil ploi putrede, şi din depărtările cimpiei se ridică incert aglomerările informe ale aburilor ieşiţi din brazde reavăne cu adieri de putregaiuri şi bălegar acru. In fine, lama e înfăţişată predilect, cu dezlănţuiri de surpări apocaliptice, învălmăşar guri de beznă şi urlete chinuitoare cotropind totul — cer şi pământ. In întuneric, pe întinsul cîmpiei biciuite şi sfârtecate fără încetare se încaieră vedenii monstruoase, uriaşe aglomerări informe din care răzbat întretăiat şi tot mai obsedant ameninţător voci misterioase amestecate cu urletele lupilor. Cînd furtuna, conteneşte, gerul năprasnic dă locurilor o frumuseţe parcă ireală şi o deplasare spre Brăila devine un fel de călătorie pe meleaguri quasinecunoscute. Nici o pagină din Îngerul a strigat nu înfăţişează peisaje senine. Nicăieri câmpia, fluviul şi oamenii nu apar altfel decât ca nişte întruchipări ale forţelor elementare agitate de uriaşe mişcări secrete. Spaţiul in care evoluează eroii e paradoxal. Pe de o parte — se petrec aiei toate cutremurele istorice pe care le cunoaşte întreaga ţară în zbuciumata istorie a ultimelor trei decenii. Pe de alta — el e scos din viitoarea evenimentelor şi proiectat intr-o zonă de început de lume — cînd e vorba de natură , de legendă şi mit — cînd apar oamenii. Această proiectare se corelează cu atmosfera încărcată de tensiune, cu energetismul funciar al personajelor şi cu continua lor aspiraţie spre un dram de valori suprapersonale la care aspiră fără încetare dar pe care nu le e dat să te găsească niciodată. Fiecare erou din îngerul a strigat e senzual, aprig, doritor ca un prunc şi viclean ca un hoţ îmbătrânit în rele, păcătos şi suav, calculat şi nebun, „plesnit“, „apucat pe-o parte“, sfîşiat dureros de tendinţe contrare, într-o tot mai intensă trăire demonică. Simţurile au o acuitate ieşită din comun şi înregistrează nuanţe infinitezimale, imperceptibile celor veniţi din alte părţi. Adierile, culorile, sunetele şi mirosurile solicită intens posibilităţile percepţiei, amestecîndu-se cu impulsurile sufleteşti neclare, cu viziunile imprecise şi dezlănţuirile pătimaşe. Nici-un autor din literatura română de azi nu vine cu atîte acumulări senzoriale ca Fănuş Neagu. Materia are suflet şi comunică cu eroii intr-o continuă transmitere de aiuritoare efluvii vitale. Prozatorul e înainte de toate poet. Revărsarea de vitalitate care cutreieră năvalnic paginile se organizează intr-o compoziţie atât de sever lucrată incit totul pare să aibă respiraţia egală, uriaşă şi precisă a unui organism planetar inextricabil. Cîmpia, Dunărea, şi anotimpurile au legi imuabile in contextul naturii. Puflsul lor e pulsul firii întregi — bună şi crudă în egală măsură, trăind inconştient şi măreţ în ritmuri exacte peste timpuri şi spaţii. Din cînd în cînd, ritmul cosmic capătă carne şî înfăţişare de oameni şi devine astfel uşor de văzut şi de pipăit în timp ce substanţa altor muritori trece iar în Pulberea Pământului şi în mişcarea energiei universale. îngerul a strigat e una din acele cărţi fundamentale care te îndeamnă la reflecţii insistente despre propriul tău loc şi rost în lume. Romanul acordă o atenţie deosebită relaţiilor erotice ale personajelor. De regulă, amorul se declanşează fără nici un fel de pregătire prealabilă. Odată declanşată pasiunea, amanţii se caută cu fervoare, indiferenţi de cele mai multe ori la opreliştile care le stau în cale. Nimic preconceput, sofisticat sau complicat inutil în atracţia sexuală care-i subjugă. Femeile se dăruiesc prin bălării şi zăvoare, repede, cu o poftă aprigă, de sălbăticiuni viguroase. Ca într-o savantă orchestraţie cu o complicată ştiinţă a contrapunctului, actul brutal al posesiunii e amestecat cu multiple percepţii aţâţătoare, olfactive, auditive şi tactile, într-o răsucire generală a simţurilor de-a dreptul paroxistică. Se simte undeva, departe, mişcarea uriaşă a cîmpiei, căderea regulată a orelor, muzica sferelor, înlănţuirea amanţilor capătă dintr-o dată ceva nespus de solemn şi de grav. Gravă e întreaga naraţiune căci, dincolo de spectacolul magnific al desfăşurărilor pitoreşti, grele de simboluri, asistăm la destinul nefericit al unui om a cărui parte în viaţă pare a fi exclusiv nenorocul. Ion Mohreanu trăieşte mai întîi ca să-şi răzbune tatăl dar satisfacţia aceasta îi este interzisă. Interzisă li este apoi şi dragostea, iar cu puţin timp înainte de moartea pe care o provoacă, pur şi simplu, inconştient, e obligat să suporte înjosiri teribile, nemeritate, fără să poată să-şi depăşească în vreun fel condiţia ce i-a fost impusă. Pe parcursul evenimentelor, îngerul, crainicul necruţător al destinului său sumbru, strigă de cîteva ori. Mohreanu e împins de fiecare dată în viitoarea evenimentelor şi purtat încoace şi încolo fără să izbutească să-şi atingă ţinta. Ideea că omul, indiferent de acumularea uriaşă de resurse de care dispune, e departe de a-şi putea stăpâni pe de-antregul propria devenire în timp, se insinuează încetul cu încetul şi conferă cărţii o perspectivă tragică de o nebănuită amploare. Roman social ? Epopeea unui univers uman văzut în devenirile lui fundamentale ? Naraţiune intens colorată cu aventuri ale unor eroi descinşi din povestirile pline de haiduci ale lui N.D. Popescu sau din cele cu eroi aprigi ale unor cunoscuţi evocatori ai Bărăganului, satisfăcând din plin pofta noastră neistovită de întîmplări ieşite din comun ? Poem în proză despre curgerea grandioasă a anotimpurilor şi momentele esenţiale ale vieţii umane ? Dezbatere existenţială realizată cu mijloacele unei întinse parabole ? E din fiecare cite ceva dar numai pină la un anumit punct. Formula epică din îngerul a strigat îi aparţine în exclusivitate lui Fănuş Neagu, impus datorită ei drept unul dintre cei mai de seamă prozatori români contemporani. MIHAIL DIACONESCU QJ Sunt unele capitole ale literaturii noastre care, cu toate că sunt dezbătute cu ardoare de cercetători avizaţi, nu capătă dezlegări care să schimbe ceva din optica dinainte stabilită. Aş cita în acest sens mulţimea de pagini de ordinul zecilor şi sutelor privind problema paternităţii şi autenticităţii învăţăturilor lui către fiul său Teodosie, fie cauza se dau la iveală noi manumi documente literare, care fc ceva din datele fundaile problemei ; nu se dau la ic ediţii critice, temeinic înşire să sugereze noi căi de e a chestiunilor litigioase ,învăţături“ s-a anunţat, în ediţie de mult aşteptată,tă cauză pentru care nu sează progrese stă în însăşi studiului. Folosindu-se aceent de cercetare literară, isigrafic, rezultatele sânt, cum crese, convergente, iar diferenţele minime. „ Fără să fim „specialişti“ in problemele de literatură veche, discutînd aspecte ale compoziţiei şi stilului, aspecte privind limbajul poetic, sugerăm câte ceva dezbaterilor pe această temă. jL S-a afirmat de către unii cercetători H (începând cu Hasdeu) că lucrarea ar fi o „compilaţie“ evidentă, tipică evu- Щ lui mediu, că ar fi operă de „imita- ţie" şi „plagiat“ (D. Russo). Surprinzător însă, cititorul chiar mai puţin avizat (şi lucrarea se citea în ediţii de popularizare ca cea a lui D. Ciunezu), nu are sentimentul unei lucrări iubite a unui conglomerat de pagini de diferiţi autori, aşa cum o aprecia critica. Iar cînd lectura e făcută după o foarte bună ediţie, (ca cea , prof. Vasile Grecu în versiune grecească, 1942, din care dăm citatele), impresiile favorabile pot fi controlate. învăţatul, printr-o muncă erudită (folosind şi datele obţinute prin cercetarea lui D. Russo) indică sursele. Dar dincolo de mulţimea de citate, sîntem izbiţi de un ton specific lucrării, de un sentiment patern, care este sigur al Voievodului ; lucrarea e străbătută de o concepţie de viaţă pe care numai un domn luminat ca „divinul Neagoe“ putea s-o aibă — cum era numit de un poet al epocii. Impresia de operă originală se justifică. Dar tonul patern şi o ambianţă atât de specifică scrierii lui Neagoe, notele puternice de lirism şi reflexie sunt susţinute toate de un spirit compoziţional echilibrat şi un limbaj poetic care merită o mai profundă cercetare. In redactarea lucrării, Voievodul de la Argeş, împreună cu grămăticii pe care-i va fi folosit pentru aceasta, orînduieşte materia în trei părţi. O primă parte poate fi socotită drept un preambul la o lucrare cu caracter didactico-politic, religios. E firesc că ea nu putea începe, în plin ev mediu, decât cu o învăţătură despre iubirea de Dumnezeu. Ca apoi să urmeze o alta despre viaţa lumii acesteia deşarte, despre zădărnicia celor omeneşti, ca să încheie apoi această parte cu un elogiu adus mamei şi familiei. Ne gîndim la celebra scrisoare ce impresionează prin lirism şi patetism. După această parte, autorul trece la un conţinut care justifică însuşi titlul lucrării, adică la expunerea unor învăţături adresate fiului, cu gindul de a-l povăţui să nu fie răzbunător şi să cultive virtuţile. O altă învăţătură îi vorbeşte despre masă şi în contra beţiei, apoi altele despre judecată, despre felul cum trebuie să se poarte cu boierii şi ceilalţi creştini, cu slujitorii, în sfârşit o alta despre soli şi război. Drept încheiere, lucrarea se termină cu o învăţătură ca o pecete a celorlalte învăţături, şi cu Rugăciune la ieşirea sufletului. Aşadar, preocuparea autorului lucrării pentru un spirit compoziţional eevidentă. Această preocupare se afirmă însă şi în cazul fiecărui capitol (învăţături) în parte. In afară de primele trei, cu conţinut deosebit faţa de celelalte, fiecare învăţătură începe cu un îndemn, cu o chemare adresată fiului spre ascultare : Vino la mine şi apropie-te iubitul meu fiu, şi ascultă-mă cuminte pe mine, care-ţi pun înainte o învăţătură bună şi folositoare (p. 57). In modul acesta scrierea capătă ton liric profund, izvorât din sentimentul de care era în stare numai un părinte la gîndul că fiul său trebuie să-l urmeze la tron. Această chemare devine în cuprinsul lucrării avertisment la ceea ce i s-ar putea întîmpla, de nu ar da ascultare cuvântului rostit. Iar ca cele exprimate să fie întrutotul ascultate, autorul — voievod recurge la citatul biblic şi filozofic. Astfel „Vezi, fiul meu, cum profetul iubea vrăjmaşii lui şi moartea lor o jeluia şi o plîngea?“. Ca mai departe să o facă atent pe fiu, tot prin vorbirea directă, asupra urmărilor... „Vezi fiul meu, cit de mare rău e minta şi răzbunarea“! Şi apoi se încheie învăţătura cu o suită de exclamaţii patetice, de interogaţii retorice , cu o suită de mijloace stilistice proprii acestei lucrări: Vai mie, nenorocitul şi păcătosul şi însetoşatul de răzbunare!... Vai mie întunecatul etc. (p. 69). Toate asemenea formule, am zice mediane imprimă un spirit didactic şi moralizator, afirmă în permanenţă, sentimentul patern, lucrarea fiind străbătută de un lirism voievodal. Asemenea părţi, care constituie esenţa filozofico - socială, pedagogică, politică şi religioasă, simt originale. Exprimă voinţa domnitorului Neagoe care pregăteşte fiul pentru domnie. Alteori „învăţătura“ începe pe un ton vădit didactic, dintru început . Fiul meu, pe cit şi eu am înţeles, cum se cade domnului ,să şază la masă cu boierii lui şi să se ospăteze în mîncăruri şi băuturi şi să stea dimpreună cu ei, am judecat de trebuinţă să-ţi spun ţie... (p. 73). Odată enunţată ideea, autorul recurge la o serie de exemple luate fie din Cartea înţelepciunii fie dinitr-o scriere cu circulaţie in epocă a lui Simeon Metafrastul, urmate de întrebări formulate euristic; fiul însuşi afla răspunsul din natura acestora. în alte cazuri spiritul didactic e complinit de un spirit sentenţios sistematic: „Judecata, fiul meu, in două părţi oarecare se împarte“... etc., ca apoi să urmeze alte citate din marii evanghelişti, din filozofii bisericii — Ioan Gură-de-Aur, Efrem Sinul, Filip Solitarul, din filozofi ai antichităţii ca Aristotel, din vieţi de sfinţi etc. Dar asemenea citate sunt urmate de expuneri avântate ce parafrazează uneori textul la care se referă. Sânt pagini originale ce aduc elogiu sentimentului de milă (177-179), iubirii de săraci (Ш-113), a căror frumuseţe egalează paginile dedicate mamei. Aşadar, cei care au ţinut cu orice preţ să arate numai caracterul mozaical al scrierii şi n-au căutat să meargă mai departe, spre a ilustra poezia tipic medievală, s-au situat pe o poziţie unilaterală. Căci pornind de la citate, autorul, Voievodul Neagoe Basarab, dă sentinţe şi exemplificări, din viaţa-i proprie ori a poporului, adaugă o foarte lungă parte, izvorâtă din mintea sa cultivată şi sufletu-i sensibil la frumuseţi şi datorii ale vieţii. Dar ca „învăţăturile lui Neagoe“ să-şi atingă scopul, autorul foloseşte nu numai exemplul asociativ, ci şi foarte colorat. Opera se distinge printr-un limbaj poetic simbolic, metaforic. Se dovedeşte a fi stăpîn pe literatura ecleziastică, din al cărei izvor figurativ se adapă şi opera sa, bun exemplu de scriere poetică medievală. Cum uşor ne putem imagina, termenii folosiţi sunt din sfera literaturii religioase: „tămîie“, „candelă“, „untdelemn“, cu înţelesul tipic epocii, explicaţi de însuşi autorul lucrării. Astfel untdelemnul , „faptele bune şi frumoase“; candela = „inima curată şi sufletul“; vasul = „pocăinţa“. Comparaţia este amplă, luată în termenii ei proprii, ea avîmd rost îndeosebi să GH. VRABIE (continuare în pag 6.) ÎNVĂŢĂTURILE LUI NEAGOE CĂTRE FIUL SĂU TEODOSIE COMPOZIŢIE - STIL - METAFORĂ COLEGIUL BARUŢU T. ARGHEZI, TOMA BIOLAN, Ing. CONSTANDE TIN BUDAN, Ing. SAVA COSTACHE, MIHAIL DIAREDACŢIE CONESCU (redactor şef), CORNELIU MARCU, (secretar general de redacţie), ION POPOVICI, (redactor şef adjunct), Arh. RADU RAUTA, GHEORGHE STANCULESCU, GABRIEL ŢEPELEA, ing. NICOLAE ŢILIVEA. Prof. univ. dr. I. TUDOR Prezentarea grafică LUCIAN CIOATA REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA : Piteşti, B-dul Republicii 64, telefon 1 42 28 Tiparul: I.P. „Argeş“ str. N. Bălcescu 93, Telefon 1 29 06 Col. 12 403 arges 2