Argeş, 1970 (Anul 5, nr. 1-12)

1970-01-01 / nr. 1

LUI MIHAI EMINESCU, ÎNCHINARE PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, M­lfl-VA * ianuarie 1970 Nr. 1 (44) LEI 3 ȚARA LUMINATĂ DE SINE... Reredescoperirea postumelor emi­nesciene nu a stimulat, din păcate, trudnica și fericita considerare a li­teraturii politice a Luceafărului — Eminescu. Ne-агд fi întîlnit cu cele mai ardente dintre întrebările poe­tului, i-am fi urmărit strălucitele, pasionatele dispute în care s-a an­gajat cu o realitate fără seamăn, am fi plasat textele tipărite în „Tim­pul“ alături de capodoperele sale poetice, alături de proza de tip­ artist a etern Necunoscutului Eminescu. S-a insinuat ideea că Eminescu nu ar fi dăruit ziaristicii decît un stil desăvîrşit. Nu a înţeles pe deplin mecanismele bătăliilor politice în care a „combătut“, superb, dar — lucru mărturisit de către chiar zia­rul cu care polemiza acid, „Româ­nul“ lui C. A. Rosetti — condeiul lui era temut, afirmaţiile sale, a­­mintind stăruitor tonul viscolitor al „Scrisorii a treia“ avînd totdeauna o „acoperire“, susţinută prin de­monstraţii de o minuţie tehnică a­­desea incredibilă. Nu pot omagia mai cald zilele pe care le trăim decît împrumutând din literatura politică a lui Mihai Eminescu cîteva file prezentate în­­tr-o montură aproape întîmplătoare. re. „Iubim ţara şi najia noastră astfel cum n-o iubeşte nimeni, cum nimeni n-are putere de-a o iubi“. (Timpul, 22 februarie 1879) „La Putna un călugăr bătrîn mi-a arătat locul inlăuntrul bisericii, în care stetea odată aninat portretul original al lui Ştefan-Vodă. După o­­riginal el a fost mic de stat dar cu umere largi, cu faţa mare şi lungă­reaţă, cu fruntea lată şi ochii mari plecaţi în jos. Smad şi îngălbenit la faţa, pârul capului lung şi negru a­tae a­coperea umerii şi cădea pe spate. Căutătura era tristă şi adîncâ ca şi cînd ar fi fost cuprins de o stranie gîndire... Coroana Iui avea de­asu­­pra, în mijloc, crucea toată de aur, împodobită cu cinci pietre nestema­te. Sub crucea coroanei urmau Du­hul sfînt, apoi Dumnezeu tatăl, cu dreapta binecuvîntînd, cu stînga fi­ind globul pămlntului, pe cercul de margine al coroanei un rînd de pie­tre scumpe de jur împrejur. îmbrăcat era Vodă într-un straiu mohorît cu guler de aur, iar pe gît îi atîrna un engolpion din pietre și mărgăritare. Gmpul portretului era albastru, în dreapta și în stînga chipului perdele roșii. Am întrebat ce s-a făcut cu o­­riginalul ? Călugărul a răspuns ce însuși auzise. într-una din zilele anu­lui 1777, la miezul nopții, Buga, clo­potul cel mare a început să sune de sine, întîi încet, apoi tot mai tare şi mai tare. Călugării treziți din somn se uitară în ograda mlnăstirii. In fio­roasa tăcere, în sunetul clopotului, ce creştea treptat, biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie şi nemai­văzută. Călugării coborîră într-un şir treptele chiliilor, unul des­chise uşa bisericii... în acea clipă clopotul tăcu, şi în biserică era întu­neric des. Candelele de pe mormîn­­tul lui Vodă se stinseră de sine, deşi avusese untdelemn îndestul. A doua zi portretul Voievodului Moldovei e­­ra atît de mohorît şi de stins, încît pentru păstrarea memoriei lui un călugăr, ce nu ştia zugrăvi, a făcut copia ce există astăzi. Aprin­­de-se-vor candelele pe mormlnt? Lu­­mina-se-va vechiul portret ?“ (Curierul din Iaşi, 30 .eptembrie 1877) „Murind în Italia, (Bălcescu) sărac şi părăsit, rămăşiţele lui dorm în pâ­­mîntul din care a pornit începătura neamului nostru, cenuşa sa n-a sfin­ţit pămîntul patriei ci a pe veci a­­mestecată cu aceea a sărăcimii din Palermo“. (Timpul, 24 noiembrie 1877). „Cinci sute de ani din viața noas­tră a fost o luptă necurmată ; cu toate acestea, astăzi, după ce Eeuropa ne-a dat douăzeci, numai douăzeci de ani de pace, în ciuda zguduirilor bolnăvicioase prin care am trecut chiar și în această vreme, astăzi ie­şim la iveală ca un popor întinerit şi plin de putere proaspătă. Nu ce­rem de la lume decit pri­­a dezvol­tării pacinice, nu voim decit să pu­tem fi un strat de cultură în această parte înăsprită a Europei, nu stăruim decit ca popoarele (...) să se în­credinţeze că interesele noastre sunt identice cu ale civilizaţiunii şi că suntem un popor vrednic de mi­siunea ce ni se cuvine. Dovadă ne este trecutul, pe care l-am putut pur­ta fără de a fi pierdut ceva din in­dividualitatea şi trăinicia noastră“. ((Timpul, 11 aprilie 1878) ..... . „A dovedi că suntem­ destul de drepţi, şi destul de cumpătaţi, ca să finem în echilibru şi în bună pace e­­lementele cele mai diverse, este o artă, este adevărata politică, pe Un­gă care politica forţei brute e o ju­­carie“. (Timpul, 19 august 1878) Ne-am imaginat de multe ori făp­tura poetului aplecată asupra „tele­gramelor Havas“, am recompus din puţine detalii redacţia ziarului „Timpul“, zilele de arşiţi ori de vis­cole şi am identificat în silueta poe­tului selenic statuia demnă a unui soldat veghetor. Aşa îl ştim şi azi, de dincolo de ceţurile Stixului urmărind chipul „luminat de sine“ al ţării lui scum­pe, România, pe Mihai Eminescu, voievod al bucoavnelor, al alexan­drinului diamantin, dar şi al iambu­lui pedepsitor. Gheorghe TOMOZII EMINESCU - UN AFORISM INEDIT ! Semnează: Matei Călinescu, AL Paleologu, L. Dimov, M. Găi­­seanu, Nichita Stănescu, Dan Cristea, C Ciopraga, L N. Voi­­culescu, Dana Dumitriu, Virgil Teodorescu, Adrian Făunescu, Emil Brumann, Flora Mihăescu, Grigore Arbore, Ion Caraion, Valeriu Cristea, Ion Băieşu, O. Ţepeneag, Ion Hoban­a, C. Teaşcă, Radu Cosaşu, N. Caran­­dino Un autograf Mircea Eliade Materialul documentar EMINESCU , prof. univ. dr. Augustin Z. N. Pop,­ectorul Institutului pedagogic din Pitesti Inedite Veronica Miele: trei scrisori, doua poezii Desene: Radu Boureanu Biblioteca Argeş Otilia Nicolescu Teatrul de hîrtie Paul Cornel Chitic /

Next