Argeş, 1970 (Anul 5, nr. 1-12)
1970-01-01 / nr. 1
~7 . i VENEJIA (Geneza unui sonet) Prin 1864, apărea la Viena culegerea de poezii Aus einsamer Stube a poetului austriac de origine italiană Cajetan Cerri. Tot la Viena, puţin tirmip după aceasta, între anii 1869—1872, se va afla ca studentt extraordinar şi Mihai Eminescu. Cu pasiunea lui de a citi, nu se putea să nu-i cadă în mîniă şi volumul de poezii al luî Cerri. Prima reacţie a lui Eminescu faţă de sonetul Veneţia o găsim în varianta din manuscrisul 2285, f. 135 a., notată de Perpessicius cu A, foarte depărtată ca formă de cea care va apărea în ediţiile lui Maiorescu, dar foarte aproape de original : Cind sub lumina lunei car oscarul Marea pornită de durere-adîncă! Pe-ale Veneției trepte se aruncai Mîngîind (marmura) cea palid-purăH Atunci îmi pare cumcă unda sură! E un copil ce disperat să plingul Ar vrea şi pe-a miresei faţă moartă încă Vrea să trezească viaţa şi natură.// Ca’n ţintirim tăcere e'n cetatel Ca glasul dureroaselor sibile! Din turnul Marcu miază noaptea bate/ Şi pare-atunci că a istoriei filei Ca din mormînt şoptesc încet şi matei Morţii nu’nvie — van tencerci copile//. Această versiune care, cum notează C. Botez in ediţia sa, este o încercare de traducere literală a textului germela, se află scrisă de poet într-un carnet cu însemnări la cursurile de la Universitatea din Viena. Ţinînd seama de data de 19 iulie 1871, înscrisă la începutul carnetului, cum şi de faptul că perioada de studii de la Viena şi-a încheiat-o în 1872, versiunea poate fi — cu aproximaţie — datată 1871—1872. Ea apare pentru prima oară în 1914, în ediţia Cuza, apoi în ediţiile C. Botez, D. R. Mazilu şi Perpessicius. Şi mai apropiat de originalul german e catrenul pe care poetul îl schiţează ca preludiu la această variantă : Cînd sub lumina lunei clar oscurăl Eu văd, pornită de durere-adinca! Plîngînda mare ce vuind s’aruncăl Pe-ale Veneţiei trepte de marmură palidă 1. Iată acum şi traducerea literală a sonetului lui Cerri alcătuită de noi cu scopul de a servi ca termen de comparaţie : De cite ori văd în lumina clar-obscură-na lunii/ Cum, urmînd unui impuls lăuntric întunecat,/ Marea se strînge într-o pornire nepotolită niciodată/ Sălbatic la pragul palid de marmură al Veneţiei.// Mi se pare că valul acesta întunecat ar fii Un băiat posomorit care, tulburat şi neliniştit/ Pe al iubitei , palid obraz mort/ Amăgit din nou caută izvorul feţii./ Şi dacă răsună apoi, prin liniştea pustie a cimitirului,/ Din turnul lui Marcu, ora douăsprezece, înfiorător,/ Ca geamătul unei sibile a durerii?/ Este ca şi cum, dintr-un mormînt înăbuşit,// Ar răsuna cuvîntul plin de melancolie şi trist:/ „Renunţă ! Morţii nu se scoală, băiatule !“/ (Continuare în pag. a 7-a) Marin GAISEANU CAJETAN CERRI VENEŢIA (1850) Privesc sub clarul lunii liniştite Veneţia în noapte scufundată :► Şi marea ce se-agaţă disperată De treptele de marmurâ-nvechite. Posomoritul val, îndrăgostite ? Ce forţâ-amăgitoare, - ntunecată II tot împinge, ape vii de cată Ре-obrazul pal al moartei lui iubite ? Prin liniştea de cimitir se-aude San Marc apoi, al nopţii miez bâtînd Ca geamătul unei sibile crude : De parc-un glas ar spune trist şi rar, Ca din morminte umede urcînd : Nu-nvie morţii, lasă-i, e-n zadar ! In româneşte de M. G. TREI VERSIUNI de TUDOR GEORGE De cîte ori, prin vipia lunară, Văd marea cum paiiganii-şi înnoadă, Neostoită, bulucitâ-n radă La cheiul pal de marmoră, sub scară -In valul sumbru ochii-mi par să vadă Un tînăr sumbru cu profil de ceară - Palpitul vieţii-n von rîvnindu-i, iară, Ре-obrazul stins al dragei — morţii, pradă L„ Ci-n ţintirim, prin liniştea pustie, San-Marc, din turn, la miezul nopţii bate, C-un geamăt de sibilă, ce sfîşie, Cînd auie prin criptele surpate Un glas dogit, c-o grea melancolie : „Nu-nvie morţii ! Geaba te-oi mai zbate II De cîte ori sub un lunar jăratec — Dintr-un impuls lăuntric, de-ntuneric, Şi-aţîţă marea-avintul ei himeric Spre pragul pal de marmoră - sălbatec, Din valu-ntunecat, parcă de sferic Un chip de tînăr, sumbru, pal, lunatec, Cercînd, în van, — cînd morţii-i e ostatec — S-anime chipul dragei lui, angelic... Prin ţintirim e-un vaer de regrete — San-Marc, din turn, a douaspre acea oară Gemînd ca o sibilă ce-nfioară — Şi-un glas, de sub o mucedă pecete, Trist, melancolic, auie-nspre-afară • „Destul ! Cei morţi nu-nvie-n veci, băiete !“ III De cîte ori văd în văpaia lunii Cum — unui sumbru-ndemn urmînd chemarea In netihnit avînt pulsează marea Spre cheiul pal de marmoră-al lagunii. Văd sumbrul val și-mi pare-a fi-ntruparea Acelui sumbru-Păr ce, ca nebunii, La stinsul chip al dragei lui — stâpînei, — Amăgitor, cată-a-i stîrni suflarea... Prinintirim tăcerea o-nfioară San-Marc, din turn, a doisprezecea oară. Cu geamătul unei sibile, parcă, Or dintr-o criptă mucedă și-adîncâ Trist, melancolic, cresc ecouri încă : „Cei duși, băiete, n-or să mai se-ntoarcă !" doi Esenţele« rămîne gînd şit Veac bombastic şi bonom, bilanţ al mecanicii clasice, secolul al XIX-lea ascunde însă germenii unei gîndiri neliniştite şi deschise, revolute ontologic, dar de o fervoare gnostică neobişnuită. Este secolul pozitivismului, al unei ciudate credinţe laice, care presupunînd cunoscută problema, uită să mai facă demonstraţia. Lucrurile, desigur, se vor răzbuna în secolul nostru, cînd decalajul dintre etică şi ştiinţa aplicată va căpăta proporţii teratologice. Şi totuşi, legea implacabilă a progresului se face simţită şi în zona de amurg a idolilor ştiinţei clasice. Relativismul, incertitudinea, cuantele, geometria neeuclidiană, toate aceste revanşe ale adevărului împotriva anchilozei şi empirismului îşi au sorgintea în secolul al XIX-lea, pentru că, superb paradox ,afurisită dialectică, n-ar fi putut trece de faza intuiţiei fără a depăşi optimismul vehement al ştiinţei clasice. Pentru că acesta nu era un optimism coercitiv, dimpotrivă o neverosimilă aplicare in domeniul Investigaţiei a credinţei că tot ce zboară se mănîncă. Această lege a progresului a dat naştere la nenumărate încurcături şi quiproquouri, atît în ştiinţa cit şi în arta secolului trecut. Pentru urmări evoluţia realismului pînă la academism sau evoluţia decadentismului pînă la neorealismul crepuscular. Dar, acolo unde se face bilanţul toate aceste inadvertenţe se anulează reciproc, rămînînd, indiferent din ce tabără ar veni, doar săgeţile înfipte în ţintă, doar clipele care apropie de auzul comun palpitarea copleşitoare a adevărului. Iată, în vara anului 1883,ziarele vesteau pe scurt şi cu cruzime un eveniment pe care foarte mulţi îl socoteau inevitabil bizuindu-se pe manifestările artistice... nesănătoase ale poetului (sublinierea noastră) : „D-l Mihail Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înebunit“. Povestind aceasta, George Călinescu atrage atenţia tocmai asupra faptului că, in acea epocă, de crud realism şi pragmatică trăire în cotidian, poezia lui Eminescu era socotită nesănătoasă. De către cine ? Nu de scriitori realişti“ („Ion L. Caragiale prinse cînd auzi grozava ştire“) ci de... romantici. De Macedonski, pentru care poetul „pînă ieri a fost năuc“. Mult şi, pe drept a suferit rafinatul şi visătorul Macedonski pentru această nefericită clipă de orbire. Şi totuşi, în ideea că versurile lui Eminescu depăşeau viziunea „normală“ a cititorilor se ascundea un sîmbure de adevăr. Romantic (asemenea lui Macedonski de altfel), Eminescu alege, pentru a o tălmăci in româneşte, „Critica raţiunii pure“. El încearcă să risipească negurile ce invăluiau insula „intelectului pur“, să ajungă la ţara fermecată în care gindul se confundă cu lucrul. „E ţara adevărului — spune Kant — (un nume fermecător), împrejmuită de un ocean vast şi furtunos, adevăratul sediu al iluziei, unde multă ceaţă deasă şi multe stînci de gheaţă care se topesc repede prezintă aspectul înşelător de ţări noi, ispitesc încontinuu cu speranţe deşarte pe navigatorul pornit fără ţintă după descoperiri, angajîndu-l în aventuri la care nu poate niciodată să renunţe şi pe care totuşi nu le poate duce la bun sfîrşit“ (trad. Nicolae Bagdasar, Elena Moisiuc). Scîrţîitor barcaz, grosolane vîsle, acelea ale filosofiei. Parcă mult mai uşor pot fi spuse lucrurile dacă te laşi în stăpînirea cuvîntului . Nenţeles rămîne gindul Се-ţi străbate ciuturile. Zboară vecinie, îngînîndu-l. Valurile, vuiturile. Ciuturile sunt, deci, străbătute de un gînd care rămîne neînţeles, dar este veşnic îngînat de unduirile naturii. Filozoful de la Koenigsberg spusese : „Intelectul nostru dobîndeşte ,oi în acest mod o extensiune negativă, adică el nu e limitat de sensibilitate, ci dimpotrivă, o limitează pe aceasta prin faptul că numeşte noumena lucrurile în sine (nu considerate ca fenomene). Dar el îşi pune îndată sie însuşi limite, care-i împiedică să le cunoască cu ajutorul categoriilor, prin urmare să nu le gîndească decit sub numele unui ceva necunoscut“. Poetul reuşeşte să se apropie mai mult de ţara adevărului atunci cînd constată tulburător că gindul ingînat de valuri este acelaşi cu gindul ce-i străbate cinturile. Construind un fel de imn unui simplu caiet eminescian, Constantin Noica observa recent : „Pe pagina următoare, un gînd filosofic : „Dar a fi şi a fi mişcat sînt identice grave şi feluri de mişcare — linie dreaptă, linie rotatorie, linie ondolantă“. Ce obsedantă e unda, unduirea, linia ondolantă în cultura românească. Teoria ondulaţiunii universale, la Conta. Valurile, ritmurile, undele, la Eminescu. (sublinierea noastră). Fondul de energie care urcă în unde, la Pârvan. Mioriticul la Blaga. Suntem o lume de navigatori ai uscatului a spus cineva, gîndindu-se la păstorit. Linia dreaptă este a „prisosului de putere care strică echilibrul“ , linia rotatorie e a cercului ce se închide. Doar linia ondolantă“. Este în ultimul distih al strofei pe care o analizăm aci, un soi de repercutare la durate egale, adică intuirea unui abscons fenomen ondulatoriu care prinde corp sub impulsul gîndului . Zboară vecinie, inginindu-i Valurile, vinturile. Cunoaştem devorantul sentiment al naturii, încercat şi tălmăcit de Eminescu in stihurile sale. El nu meditează. Participă. Priveşte din miezul lucrurilor. Le împrumută acestora vocea lui. Ori, dimpotrivă, lasă lucrurile să vorbească prin el. Este un procedeu pe care nici celălalt mare romantic al nostru, detractor de-o clipă al lui Eminescu, nu-l dispreţuia . Oh, lucrurile cum vorbesc Şi-n pace nu vor să te lase : frunz, catifea, lemn sau mătase Prind grai aproape omenesc. Numai că la Macedonski, materialul poetic — desigur, altcum modelat decit in natură — se supune acelorași legi în structura lui generală. E static, încremenit. Zborul lui Eminescu (deși tributul acordat romantismului este mai spectaculos) pare mai străfulgerat, mai ameţitor şi, atunci cînd atinge vitezele uluitoare ale clarviziunii, mai „aerodinamic“, mai modern. Nenţeles rămine gindul cе-ţi străbate cinturile. Dar el există, cu aţit mai intens cu cit rămîne mai neînţeles. Dar el străbate cinturile tocmai pentru a rămine, chiar dacă neînţeles. Am putea merge mai departe, am putea spune că, dacă ar fi înţeles, ar pieri, ar deveni de prisos, ar fi ca şi cum n-ar fi fost. N-ar mai putea fi repercutat. Ori. Valurile, vinturile. Zboară vecinie, juginindu-l. Valurile, vînturile, fenomene ondulatorii, simboluri aie mişcării în faza ei primordială, anterioară încătuşării într-un mobil. Acolo undele ingină etern ce ? Gindul. Articulat, unic, neînţeles. Inexprimabil în zona de lumină a conceptelor. Dar palpitînd, cert şi copleşitor, în zona de umbră a intuiţiei. A acelei paradoxale „intuiţii intelectuale“ care, după Kant este sorgintea gîndului artistic. Dar, veşnic este doar zborul valurilor Poetul aşază astfel virgula Incit răpeşte îngînării atributul eternităţii date. Date sunt doar eternităţile necorelative : gindul şi valurile. Corelaţia dintre om şi natură este pieritoare. Dar poate deveni eternă prin intermediul gîndului. Insă numai atunci cînd se transformă în cinturi. Faptul conferă poetului o măreţie aparte, un fel de autonomie, iluzorie desigur, dar ce deosebire este între adevăr şi iluzie ? Doar una de durată. Iluzia poate fi eternă dacă gindul rămîne neînţeles. Odată înţeles iluzia se transformă în adevăr, dar piere — ca iluzie — în aceeaşi clipă. Altminteri rămîne adevărată şi eternă. Dar, Nenţeles rămine gindul, deci eternă iluzia, deci eternă şi ingînarea ondulatorie, deci eternă şi posibilitatea tot altor şi altor lumi, cu condiţia ca să rămînă în mişcare, să nu încremenească, să nu se supună prisosului de legi care generează realul, să rămînă imaginare. Poţi împinge şi mai departe demonstraţia, dar te cuprinde spaima. Atît de gigantică e lungimea de undă a acestor stihuri : Nenţeles rămine gindul, Се-ţi străbate cinturile, Zboară vecinie, ingînindu-L, Valurile, vinturile, şi nu-i deloc streină de această desăvîrşire a cugetării, desăvîrşirea realizării poetice. Parcă simţi perioada fantastică a unui pendul imens, de forţă) legănat în densitate. Gindul. Cinturile, inginîndu-i. Vînturile Cu adevărat nefirească strofă. Mult, mult deasupra „normalului“, atît al lăudătorilor cit şi al detractorilor. Mult dincolo de veacul în care a fost scrisă. Mult mai aproape de cei care sunt calcinaţi de poezie, decit de cei care se-ngîmfă consumînd-o. Stimul paradoxal pentru creaţie dat de o prea sumbră agnozâ. Căci, la urma urmei ce spune poetul ? Doar că Nenţeles rămîne gindul, cе-ţi străbate cinturile. Leonid DIMOV COLEGIUL DE REDACŢIE: ing. Constantin BUDAN, ing. Sava COSTACHE, Gheorghe CÎRSTEA, Marius DIACONESCU, Mihail DIACONESCU, Constantin DINISCHIOTU, Mihai DUMITRU, Mihai DIMITRAŞCU, v. FIHOIU, arh. Valeriu MANU, Victor NICA, Augustin Z. N. POP, Gheorghe STANCULESCU, Gabriel ŢEPELEA, ing. Nicolae ŢILIVEA. Revistă de cultură editată de Comitetul judeţean pentru cultură şi artă Argeş. Redacţia şi administraţia : Piteşti, B-dul Republicii 64, telefon : 14228.