Argeş, 1970 (Anul 5, nr. 1-12)

1970-01-01 / nr. 1

~7 . ­i VENEJIA (Geneza unui sonet) Prin 1864, apărea la Viena culegerea de poezii Aus einsa­mer Stube a poetului austriac de origine italiană Cajetan Cerri. Tot la Viena, puţin tirmip după aceasta, între anii 1869—1872, se va afla ca studentt extraordinar şi Mihai Emi­nescu. Cu pasiunea lui de a citi, nu se putea să nu-i cadă în mîniă şi volumul de poezii al luî Cerri. Prima reacţie a lui Eminescu faţă de sonetul Veneţia o găsim în varianta din manuscrisul 2285, f. 135 a., notată de Perpessicius cu A, foarte depărtată ca formă de cea care va apărea în ediţiile lui Maiorescu, dar foarte aproape de original : Cind sub lu­mina lunei c­ar oscarul Marea pornită de durere-adîncă! Pe-ale Veneției trepte se aruncai Mîngîind (marmura) cea palid-purăH Atunci îmi pare cumcă unda sură! E un copil ce disperat să plingul Ar vrea şi pe-a miresei faţă moartă încă Vrea să trezească viaţa şi natură.// Ca’n ţintirim tăcere e'n cetatel Ca glasul dureroaselor sibile! Din turnul Marcu miază noaptea bate/­ Şi pare-atunci că a istoriei filei Ca din mormînt şoptesc încet şi matei Morţii nu’nvie — van tencerci copile//. Această versiune care, cum notează C. Botez in ediţia sa, este o încercare de traducere literală a textului germela, se află scrisă de poet într-un carnet cu însemnări la cursu­rile de la Universitatea din Viena. Ţinînd seama de data de 19 iulie 1871, înscrisă la începutul carnetului, cum şi de faptul că perioada de studii de la Viena şi-a încheiat-o în 1872, versiunea poate fi — cu aproximaţie — datată 1871—1872. Ea apare pentru prima oară în 1914, în ediţia Cuza, apoi în ediţiile C. Botez, D. R. Mazilu şi Perpessicius. Şi mai apropiat de originalul german e catrenul pe care poetul îl schiţează ca preludiu la această varia­ntă : Cînd sub lumina lunei clar oscurăl Eu văd, pornită de durere-adinca! Plîngînda mare ce vuind s’aruncăl Pe-ale Veneţiei trepte de marmură palidă­ 1. Iată acum şi traducerea literală a sonetului lui Cerri al­cătuită de noi cu scopul de a servi ca termen de comparaţie : De cite ori văd în lumina clar-obscură-na lunii/ Cum, urmînd unui impuls lăuntric întunecat,/ Marea se strînge într-o por­nire nepotolită niciodată/ Sălbatic la pragul palid de mar­­mură­ al Veneţiei.// Mi se pare că valul acesta întunecat ar fii Un băiat posomorit care, tulburat şi neliniştit/ Pe al iu­bitei , palid obraz mort/ Amăgit din nou caută izvorul f­eţii./­ Şi dacă răsună apoi, prin liniştea pustie a cimitirului,/ Din turnul lui Marcu, ora douăsprezece, înfiorător,/ Ca geamătul unei sibile a durerii?/ Este ca şi cum, dintr-un mormînt înă­buşit,// Ar răsuna cuvîntul plin de melancolie şi trist:/ „Re­nunţă ! Morţii nu se scoală, băiatule !“/­ (Continuare în pag. a 7-a) Marin GA­ISEANU CAJETAN CERRI VENEŢIA (1850) Privesc sub clarul lunii liniştite Veneţia în noapte scufundată :► Şi marea ce se-agaţă disperată De treptele de marmurâ-nvechite. Posomoritul val, îndrăgostite ? Ce forţâ-amăgitoare, - ntunecată II tot împinge, ape vii de cată Ре-obrazul pal al moartei lui iubite ? Prin liniştea de cimitir se-aude San Marc apoi, al nopţii miez bâtînd Ca geamătul unei sibile crude : De parc-un glas ar spune trist şi rar, Ca din morminte umede urcînd : Nu-nvie morţii, lasă-i, e-n zadar ! In româneşte de M. G. TREI VERSIUNI de TUDOR GEORGE De cîte ori, prin vipia lunară, Văd marea cum paiiganii-şi înnoadă, Neostoită, bulucitâ-n radă La cheiul pal de marmoră, sub scară -In valul sumbru ochii-mi par să vadă Un tînăr sumbru cu profil de ceară - Palpitul vieţii-n von rîvnindu-i, iară, Ре-obrazul stins al dragei — morţii, pradă L„ Ci-n ţintirim, prin liniştea pustie, San-Marc, din turn, la miezul­ nopţii bate, C-un geamăt de sibilă, ce sfîşie, Cînd auie prin criptele surpate Un glas dogit, c-o grea melancolie :­­ „Nu-nvie morţii ! Geaba te-oi mai zbate II De cîte ori sub un lunar jăratec — Dintr-un impuls lăuntric, de-ntuneric, Şi-aţîţă marea-avintul ei himeric Spre pragul pal de marmoră - sălbatec, Din valu-ntunecat, parcă de sferic Un chip de tînăr, sumbru, pal, lunatec, Cercînd, în van, — cînd morţii-i e ostatec — S-anime chipul dragei lui, angelic... Prin ţintirim e-un vaer de regrete — San-Marc, din turn, a douaspre acea oară Gemînd ca o sibilă ce-nfioară — Şi-un glas, de sub o mucedă pecete, Trist, melancolic, auie-nspre-afară • „Destul ! Cei morţi nu-nvie-n veci, băiete !“ III De cîte ori văd în văpaia lunii Cum — unui sumbru-ndemn urmînd chemarea In netihnit avînt pulsează marea Spre cheiul pal de marmoră-al lagunii. Văd sumbrul val și-mi pare-a fi-ntruparea Acelui sumbru-Păr ce, ca nebunii, La stinsul chip al dragei lui — stâpînei, — Amăgitor, cată-a-i stîrni suflarea... Prin­­intirim tăcerea o-nfioară San-Marc, din turn, a doisprezecea oară. Cu geamătul unei sibile, parcă, Or dintr-o criptă mucedă și-adîncâ Trist, melancolic, cresc ecouri încă : „Cei duși, băiete, n-or să mai se-ntoarcă !" doi Esenţele« rămîne gînd şit Veac bombastic şi bonom, bilanţ al mecanicii clasice, secolul al XIX-lea ascunde însă germenii unei gîndiri neliniştite şi deschise, revolute onto­logic, dar de o fervoare gnostică ne­obişnuită. Este secolul pozitivismului, al unei ciudate credinţe laice, care presupunînd cunoscută problema, uită să mai facă demonstraţia. Lucrurile, desigur, se vor răzbuna în secolul nostru, cînd decalajul dintre etică şi ştiinţa aplicată va căpăta proporţii te­ratologice. Şi totuşi, legea implaca­bilă a progresului se face simţită şi în zona de amurg a idolilor ştiinţei clasice. Relativismul, incertitudinea, cuantele, geometria neeuclidiană, toa­te aceste revanşe ale adevărului îm­potriva anchilozei şi empirismului îşi au sorgintea în secolul al XIX-lea, pentru că, superb paradox ,afurisită dialectică, n-ar fi putut trece de faza intuiţiei fără a depăşi optimismul ve­hement al ştiinţei clasice. Pentru că acesta nu era un optimism coercitiv, dimpotrivă o neverosimilă aplicare in domeniul Investigaţiei a credinţei că tot ce zboară se mănîncă. Această lege a progresului a dat naştere la nenumărate încurcături şi quiproquo­­uri, atît în ştiinţa cit şi în arta seco­lului trecut. Pentru urmări evoluţia realismului pînă la academism sau e­­voluţia decadentismului pînă la neo­realismul crepuscular. Dar, acolo unde se face bilanţul toate aceste in­advertenţe se anulează reciproc, ră­­mînînd, indiferent din ce tabără ar veni, doar săgeţile înfipte în ţintă, doar clipele care apropie de auzul co­mun palpitarea copleşitoare a adevă­rului. Iată, în vara anului 1883,­­ziarele vesteau pe scurt şi cu cruzime un e­­veniment pe care foarte mulţi îl so­coteau inevitabil bizuindu-se pe mani­festările artistice... nesănătoase ale poetului (sublinierea noastră) : „D-l Mihail Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înebunit“. Povestind aceas­ta, George Călinescu atrage atenţia tocmai asupra faptului că, in acea e­­pocă, de crud realism şi pragmatică trăire în cotidian, poezia lui Eminescu era socotită nesănătoasă. De către cine ? Nu de scriitori realişti“ („Ion L. Caragiale prinse cînd auzi gro­zava ştire“) ci de... romantici. De Ma­­cedonski, pentru care poetul „pînă ieri a fost năuc“. Mult şi, pe drept a suferit rafinatul şi visătorul Ma­­cedonski pentru această nefericită clipă de orbire. Şi totuşi, în ideea că versurile lui Eminescu depăşeau vi­ziunea „normală“ a cititorilor se as­cundea un sîmbure de adevăr. Romantic (asemenea lui Macedons­­ki de altfel), Eminescu alege, pentru a o tălmăci in româneşte, „Critica raţiunii pure“. El încearcă să risi­pească negurile ce invăluiau insula „intelectului pur“, să ajungă la ţara fermecată în care gindul se confun­dă cu lucrul. „E ţara adevărului — spune Kant — (un nume fermecător), împrejmuită de un ocean vast şi furtunos, adevăratul sediu al iluziei, unde multă ceaţă deasă şi multe stînci de gheaţă care se topesc re­pede prezintă aspectul înşelător de ţări noi, ispitesc încontinuu cu spe­ranţe deşarte pe navigatorul pornit fără ţintă după descoperiri, angajîn­­du-l în aventuri la care nu poate ni­ciodată să renunţe şi pe care totuşi nu le poate duce la bun sfîrşit“ (trad. Nicolae Bagdasar, Elena Moisiuc). Scîrţîitor barcaz, grosolane vîsle, a­­celea ale filosofiei. Parcă mult mai uşor pot fi spuse lucrurile dacă te laşi în stăpînirea cuvîntului . Nenţeles rămîne gindul Се-ţi străbate ciuturile. Zboară vecinie, îngînîndu-l. Valurile, vuiturile. Ciuturile sunt, deci, străbătute de un gînd care rămîne neînţeles, dar este veşnic îngînat de unduirile naturii. Filozoful de la Koenigsberg spusese : „Intelectul nostru dobîndeşte ,­oi în acest mod o extensiune negativă, a­dică el nu e limitat de sensibilitate, ci dimpotrivă, o limitează pe aceasta prin faptul că numeşte noumena lu­crurile în sine (nu considerate ca fe­nomene). Dar el îşi pune îndată sie însuşi limite, care-i împiedică să le cunoască cu ajutorul categoriilor, prin urmare să nu le gîndească decit sub numele unui ceva necunoscut“. Poetul reuşeşte să se apropie mai mult de ţara adevărului atunci cînd constată tulburător că gindul ingînat de valuri este acelaşi cu gindul ce-i străbate cinturile. Construind un fel de imn unui sim­plu caiet eminescian, Constantin No­­ica observa recent : „Pe pagina ur­mătoare, un gînd filosofic : „Dar a fi ş­i a fi mişcat sînt identice grave şi feluri de mişcare — linie dreaptă, linie rotatorie, linie ondo­­lantă“. Ce obsedantă e unda, undu­irea, linia ondolantă în cultura ro­mânească. Teoria ondulaţiunii uni­versale, la Conta. Valurile, ritmurile, undele, la Eminescu. (sublinierea noastră). Fondul de energie care urcă în unde, la Pârvan. Mioriticul la Blaga. Suntem­ o lume de navigatori ai uscatului a spus cineva, gîndin­­du-se la păstorit. Linia dreaptă este a „prisosului de putere care strică echilibrul“ , linia rotatorie e a cer­cului ce se închide. Doar linia on­dolantă“. Este în ultimul distih al strofei pe care o analizăm aci, un soi de repercutare la durate egale, adică intuirea unui abscons fenomen ondu­latoriu care prinde corp sub impulsul gîndului . Zboară vecinie, inginindu-i Valurile, vinturile. Cunoaştem devorantul sentiment al naturii, încercat şi tălmăcit de Emi­nescu in stihurile sale. El nu medi­tează. Participă. Priveşte din mie­zul lucrurilor. Le împrumută acestora vocea lui. Ori, dimpotrivă, lasă lu­crurile să vorbească prin el. Este un procedeu pe care nici celălalt mare romantic al nostru, detractor de-o clipă al lui Eminescu, nu-l dispre­ţuia . Oh, lucrurile cum vorbesc Şi-n pace nu vor să te lase : f­runz, catifea, lemn sau mătase Prind grai aproape omenesc. Numai că la Macedonski, materialul poetic — desigur, altcum modelat de­cit in natură — se supune acelorași legi în structura lui generală. E sta­tic, încremenit. Zborul lui Eminescu (deși tributul acordat romantismului este mai spectaculos) pare mai stră­fulgerat, mai ameţitor şi, atunci cînd atinge vitezele uluitoare ale clarvi­­ziunii, mai „aerodinamic“, mai mo­dern. Nenţeles rămine gindul cе-ţi străbate cinturile. Dar el există, cu aţit mai intens cu cit rămîne mai neînţeles. Dar el străbate cinturile tocmai pentru a ră­mine, chiar dacă neînţeles. Am putea merge mai departe, am putea spune că, dacă ar fi înţeles, ar pieri, ar deveni de prisos, ar fi ca şi cum n-ar fi fost. N-ar mai putea fi repercutat. Ori. Valurile, vinturile. Zboară vecinie, juginindu-l. Valurile, vînturile, fenomene ondula­torii, simboluri aie mişcării în faza ei primordială, anterioară încătuşării în­tr-un mobil. Acolo undele ingină etern ce ? Gindul. Articulat, unic, neînţeles. Inexprimabil în zona de lumină a conceptelor. Dar palpitînd, cert şi co­pleşitor, în zona de umbră a intuiţiei. A acelei paradoxale „intuiţii intelec­tuale“ care, după Kant este sorgin­tea gîndului artistic. Dar, veşnic este doar zborul valu­rilor Poetul aşază astfel virgula Incit răpeşte îngînării atributul eternităţii date. Date sunt doar eternităţile ne­­corelative : gindul şi valurile. Core­laţia dintre om şi natură este pieri­­toare. Dar poate deveni eternă prin intermediul gîndului. Insă numai a­­tunci cînd se transformă în cinturi. Faptul conferă poetului o măreţie a­­parte, un fel de autonomie, iluzorie desigur, dar ce deosebire este între adevăr şi iluzie ? Doar una de du­rată. Iluzia poate fi eternă dacă gin­dul rămîne neînţeles. Odată înţeles iluzia se transformă în adevăr, dar piere — ca iluzie — în aceeaşi clipă. Altminteri rămîne adevărată şi eternă. Dar, Nenţeles rămine gindul, deci eternă iluzia, deci eternă şi in­­gînarea ondulatorie, deci eternă şi po­sibilitatea tot altor şi altor lumi, cu condiţia ca să rămînă în mişcare, să nu încremenească, să nu se supună pri­sosului de legi care generează realul, să rămînă imaginare. Poţi împinge şi mai departe demonstraţia, dar te cu­prinde spaima. Atît de gigantică e lungimea­ de undă a acestor stihuri : Nenţeles rămine gindul, Се-ţi străbate cinturile, Zboară vecinie, ingînindu-L, Valurile, vinturile, şi nu-i deloc streină de această de­­săvîrşire a cugetării, desăvîrşirea re­alizării poetice. Parcă simţi perioada fantastică a unui pendul imens, de forţă) legănat în densitate. Gindul. Cinturile, inginîndu-i. Vînturile Cu a­­devărat nefirească strofă. Mult, mult deasupra „normalului“, atît al lăudă­­torilor cit şi al detractorilor. Mult dincolo de veacul în care a fost scrisă. Mult mai aproape de cei care sunt calcinaţi de poezie, decit de cei care se-ngîmfă consumînd-o. Stimul paradoxal pentru creaţie dat de o prea sumbră agnozâ. Căci, la urma urmei ce spune poetul ? Doar că Nenţeles rămîne gindul, cе-ţi străbate cinturile. Leonid DIMOV COLEGIUL DE REDACŢIE: ing. Constantin BUDAN, ing. Sava COSTACHE, Gheorghe CÎRSTEA, Marius DIACONESCU, Mihail DIACONESCU, Constantin DINISCHIOTU, Mihai DUMITRU, Mihai DIMITRAŞCU, v. FIHOIU, arh. Valeriu MANU, Victor NICA, Augustin Z. N. POP, Gheorghe STANCULESCU, Gabriel ŢEPELEA, ing. Nicolae ŢILIVEA. Revistă de cultură editată de Comitetul judeţean pentru cultură şi artă Argeş. Redacţia şi administraţia : Piteşti, B-dul Republicii 64, telefon : 14228.

Next