Argeş, 1973 (Anul 8, nr. 1-12)

1973-01-01 / nr. 1

UN EXEMPLU DE DEMNITATE O carte semnată de Eugen Jebeleanu naşte, în mod automat în jurul ei, o at­mosferă de emoţie şi efervescenţă, mar­chează de fiecare dată nu numai artistic, ci şi moral un moment, momentul con­fruntării conştiinţei acute care i-a dat naştere cu nenumăratele conştiinţe capa­bile să fie electrizate de ea. Dar, adevă­rat eveniment în sfîrşitul de an literar 1972, Hanibal este, prin nivel artistic şi forţă de expresie, un vîrf puternic mar­cat şi în creaţia autorului ei, un vîrf de pe care se vede limpede în jur — şi coasta muntelui urcată pînă aici, şi pla­iurile alpine care se desfăşoară în con­tinuare. Pentru că ceea cei este cu ade­vărat fascinant în această ultimă carte a lui Eugen Jebeleanu este felul în care reuşeşte să strîngă, precum focarul unei oglinzi, toate temele de pînă acum ale unei creaţii întinse pe cîteva decenii şi — intensificîndu-le, transfigurîndu-le — să fie totuşi altfel decît celelalte cărţi ale poetului, deosebită nu numai în ca­litate, ci şi în esenţă. Cele două mari şi tulburătoare moti­ve ale poeziei lui Jebeleanu sînt motivul revoltei şi motivul morţii. De la „Inimi sub săbii“ la „Surîsul Hiroshimei“ şi „Elegie pentru floarea secerată“, moartea şi revolta sînt cele două protagoniste care-şi dispută, rînd pe rînd, sufletul sfîşiat al poetului. In această privinţă, nimic nu se schimbă în Hanibal: moar­tea şi revolta continuă să fie polii (ne­­înstare să se înfrîngă între ei­ ai liris­mului ; dar, în timp ce pînă acum cele două teme apăreau separat, răspunzîndu­­şi contrapuncte din cărţi diferite, de la distanţe de­ ani, în Hanibal, ca într-un final tumultuos de simfonie, cele două teme se întîlnesc şi se ciocnesc dramatic, răs­colitor. Cele două părţi ale cărţii — „Râul pe obraz“ şi „Parabole civile“, — încearcă să le mai păstreze separate, dar dincolo de arhitectura paginilor,ele, temele esenţia­le, se întîlnesc, îşi dispută întîietatea şi se unesc în cele din urmă într-un stri­găt puternic de durere şi neînfrîngere, de revoltă şi jale. In felul acesta, din confruntarea lor dramatică, fiecare din cele două motive ies îmbogăţite : subli­mată în apropierea morţii, revolta pri­meşte valenţe metafizice ; însoţită de revoltă, moartea devine înălţătoare, e­­xaltantă. „Cred în tot ceea ce-i legat de tine“ — îşi începe poetul un poem programa­tic (Da şi nu), în care iubita dispărută devine zeitate protectoare a unei ordini morale stricte, contopindu-se cu idealu­rile etice ale celui părăsit, îndurerat, dar Eugen Jebeleanu este un poet neoro­mantic al poezii noastre. Leit­motivele poeziilor sale din Hanibal sînt iubirea şi moartea. Din această cauză cele mai multe versuri ale sale reprezintă o a­­sumare afectivă a existenţei, concepută ca o eternă trecere. Situată sub zodia timpului care curge ca un flux repeta­bil spre un sfîrşit repetabil, poezia lui Eugen Jebeleanu, este ilustrativă în acest sens şi prin unele titluri ale sale ca Eternitate, Anotimpuri, Fără oprire, Ar­gument final, Ultima oră, Succesiuni, Re­naşterea, Mai bine, Atît, etc. Concepînd timpul ca un proiect protei­form ce se rostogoleşte inevitabil în neant, Eugen Jebeleanu trăieşte în permanenţă atît obsesia eternităţii, cît şi ritmul trepi­dant al orei, momentului, clipei, anului prin care devenirea, decupată de poet in trecut şi prezent, se poate converti într-o angajare cantitativă faţă de pre­zent. Eugen Jebeleanu trăieşte sentimentul timpului din perspectiva fiinţei umane care are o existenţă datată în istorie. Realizată din acest punct de vedere, po­ezia sa devine o meditaţie lirică de am­plă vibraţie pe marginea destinului u­­man, marcată de derularea timpului spre moarte. Didactic, în maniera poeţilor din marea antichitate orientală, preocupat de lecţia etică a angajării în prezent, la fel ca şi moraliştii secolelor XVII şi XVIII, iri­tat de contextul istoric al existenţei u­­mane ameninţate care îl face să pri­vească în jurul său cu mînie, autorul lui Hanibal cultivă scriitura sentenţioasă şi aforistică, afirmaţia directă şi laconică, negaţia polemică, scepticismul lucid, ti­pic pentru poetul dornic să-şi iniţieze ci­titorii în marile mistere ale vieţii. De aceea, poezia lui Eugen Jebeleanu reface cu precădere un spaţiu reiterativ şi dimensiunile unui timp reversibil. Ochii închişi, de pildă,“ reprezintă mărtu­ria tragică a unui poet care a trăit o anumită situaţie limită, ca un eveniment repetabil . Voi n-aţi văzut precum eu am văzut ochii care se închid nu pentru somn ci pentru totdeauna. Lopeţile a două lacrimi scărpate în definitivul lor fumuriu. Eugen Jebeleanu este însă prin exce­lenţă un poet egolatru. Dacă semnul e­­dificator al existenţei care se revarsă impetuos sau calm spre viitor este con­diţia umană, confruntarea cu timpul se produce doar din perspectiva unui ins traumatizat de trecerea nemiloasă a a­­cestuia. Conceput din acest unghi de ve­dere, fixul existenţial se converteşte în­tr-o amintire care, proiectată, asupra pre­zentului, indică o anumită tentativă de asumare a clipei, în vreme ce asupra vi­itorului se îndreaptă doar o privire în­cordată, neresemnat niciodată. Sfîşietoare poezie de dragoste, poezia lui Eugen Jebeleanu din „Râul pe obraz” este mai mult decît o poezie de dragoste, aşa cum mai mult decît poezie de dragoste este toată ma­rea poezie de dragoste a lumii. Absolută, totală, iubirea se confundă în cele din urmă cu tot ce în sufletul poetului este absolut, total — aspiraţia spre bine, re­volta în faţa răului, frumosul, moar­tea. „Nu vreau să scriu despre moarte, însă /de cîteva ori i-am văzut/ atît de aproape faţa plînsă / încît de atunci condeiul mi-este ud“,­­ spune un catren numit „Incidente“. Moartea şi iubirea devin, astfel, una şi nu se despart net de viaţa poetului, ele sînt răgazul de linişte pe care veşnicul revoltat şi continuul luptător şi-l îngăduie, o retragere în sub­lim, ca în atît de tulburătoarea „Recluzi­une“ :„în coaja odăii o să intru din nou/ căci vine Întunecata/ şi o să stau în o­­daie pînă ce zăpada/ va face din casă un ou“. Asemenea recluziuni nu sînt definitive însă, şi retragerile din zgomotul luptei şi strălucirea revoltei sînt întotdeauna li­mitate de o nouă izbucnire. Cea de a doua parte a cărţii — „Parabole civile“ — clocoteşte de neîmpăcare, de sarcasm şi durere nereţinută. In timp ce poeziile din „Râul pe obraz“ sunt pline de stra­nie frumuseţe, modulîndu-şi lin melodia, cele de aici sínt aspre, brutale, abrup­te. Verbul tăios şi arzător al poetului înfierează trădarea şi ipocrizia, oportu­nismul, crima, hoţia, delaţiunea, co­moditatea, răul — cu ură neiertătoare, cu mînie comunistă. Citez pentru ilus­trarea virulenţei cuvîntului, două poeme de o forţă şi de o ardere rar întîlnite în perimetrul literar : „Perfectul acrobat este acela­ care n-a călcat nicicînd în noroi/ cel care totdeauna este deasupra noastră/ cel care vinovat fiind, spune : vinovaţi sînteţi voi.../ El are dreptate să spună aceasta/ pentru că nu se amestecă niciodată/ printre cei care sîntem acolo unde sîntem/ în lumea noastră mereu un pic vinovată./ Neatingînd decît sîrma în­tinsă, / picioarele-i sînt întotdeauna cu­rate, /el vede întotdeauna lucrurile de sus,/ pe dînsul nu-l ating sîrmele ghim­pate./ Tot ceea ce am păţit noi cei de jos / sínt, fără doar şi poate, păţaniile noas­tre./ El are ghiare cu care ia tot ce se poate lua,/ şi privirile candide şi al­bastre“ (Perfectul acrobat). „Ceea ce s a dus — s’a dus./ Priveşte spre Miazăzi, priveşte spre Miazănoapte,/ priveşte spre Răsărit şi spre Apus/ şi nu striga,/ vor­beşte în şoapte./ E lămurit. Mulţi am vrut să fie bine/ nu pentru noi, ci pen-Ce caut pe acest tărîm­ Unde amintirile rămîn în urmă De parcă le-ar fi ologit cineva, Şi unde aud fîlfîitul timpului zburînd Mereu înainte, nu sfidător, nu triumfă­tor, Ci nepăsător ca parfumul tinereţii­ Poezia lui Eugen Jebeleanu devine în felul acesta un film patetic prin care poetul reconstituie secvenţele lirice ale unui timp pierdut. Proiecţia fiinţei uma­ne în viitor, reconstituirea trecutului din perspectiva unui scriitor vizionar care şi-a autoprogramat destinul pentru un sfîrşit inevitabil, creează sentimentul u­­nei tragice solitudini cosmice, aptă să acopere toate dimensiunile vremii. Pînă la urmă fiecare rămîne singur. După aceea Care poate fi după iubire sau despărţi­rea pentru un timp Sau pentru totdeauna Totul este destinat despărţirii Numai amăgirea fată pierdută ne dă tîr­­coale Legîndu-ne ochii cu o năframă de viole­te Curînd destrămată. In fluxul acestei deveniri nemiloase există însă evenimente, acte de compor­tament, obiecte, etc. care solicită privi­rea poetului spre fixare, coagularea a­­fectivă în jurul clipei dând astfel iluzia pactizării sale cu eternitatea. Concepută în mod programatic, poezia Da şi nu se constituie ca un avans şi recul în faţa viitorului. Dialectica aceasta a afirmaţi­ei şi a negaţiei sugerează adeziunea pro­fund subiectivă a poetului faţă de valo­rile perene, exprimată prin anumite e­­nunţuri poetice cu care se deschide fie­care strofă: Cred în tot ceea ce-i legat de tine... Nu cred în adevărul omului trăind Chiar şi un secol, şi apoi dispă­rînd Nu cred în nedreptate... Nu cred în rînjetul ticăloşiei Nu cred în cei ce vor să uite Nu cred în corbul care vrea Cu foşnetele beznei să acopere văpaia Cred în văzduhul tău, azi fără lăutari, în frumuseţea ta cred. Dar mirajul frumosului este şi el în­şelător, deoarece iubirea poate să se în­corporeze mereu în alte forme. In acest sens, poezia Succesiuni reprezintă o mică parabolă despre trăirea vieţii sub sem­nul­ eternităţii, concepută ca o imensă repetiţie . Spuneam : nu sunt pentru ea Hainele acestea tainice, fularele de um­bră EUGEN JEBELEANU - POEZIA TIMPULUI PIERDUT ŞI REGĂSIT tru toţi,/ şi alţii au vrut să aibă vieţile line/ doar pentru ei, pe patru aurite roţi/ Totul este atît de firesc, incit mă mir de ce mai şi scriu/ aceste litere pe care ar trebui să le gîndesc/ melodios doar în vioara-sicriu” (Firesc). Autorul „Parabolelor civile“ este un luptător care nu încetează să lupte. „Cu noaptea în mine, şoptesc bună zi­ua”, spune poetul într-un loc , nimic nu e mai definitoriu pentru poezia sa decît acest eroism al întoarcerii din noapte Ghetele de aur şi umbrele lor Le cumpărasem pentru tine Şi le poartă ea şi i se potrivesc De parcă­ ai fi tu Poezia lui Eugen Jebeleanu se defi­neşte astfel ca o meditaţie continuă a­­supra existenţei. Reconstituind lumea ca absenţă şi prezenţă, poetul acordă o preferinţă deosebită discursului liric, spre zi, al ieşirii neobosite în for, după epuizanta străbatere a cercurilor infernu­lui. Ochii, obişnuiţi cu întunericul de dincolo, se deschid larg şi plini de ne­­îmblînzită revoltă în faţa petelor luminii. Poet politic, Eugen Jebeleanu este, ca nimeni altul în poezia română, asemeni lui Orfeu, prototipul poetului, Hanibal fiind un exemplu nu numai de poezie, ci şi de demnitate. Ana BLANDIANA conceput Ca un enunţ aforistic, lapidar, în sfera căruia podoabele stilistice apar ca o inedită asociere între cuvinte. O singură şi lapidară concluzie se im­pune : citit la modul antologic, Eugen Jebeleanu este, fără îndoială, un poet de talie europeană. Romul MUNTEANU O apariţie editorială de excepţie Argeş — 3

Next