Argeş, 1973 (Anul 8, nr. 1-12)
1973-01-01 / nr. 1
UN EXEMPLU DE DEMNITATE O carte semnată de Eugen Jebeleanu naşte, în mod automat în jurul ei, o atmosferă de emoţie şi efervescenţă, marchează de fiecare dată nu numai artistic, ci şi moral un moment, momentul confruntării conştiinţei acute care i-a dat naştere cu nenumăratele conştiinţe capabile să fie electrizate de ea. Dar, adevărat eveniment în sfîrşitul de an literar 1972, Hanibal este, prin nivel artistic şi forţă de expresie, un vîrf puternic marcat şi în creaţia autorului ei, un vîrf de pe care se vede limpede în jur — şi coasta muntelui urcată pînă aici, şi plaiurile alpine care se desfăşoară în continuare. Pentru că ceea cei este cu adevărat fascinant în această ultimă carte a lui Eugen Jebeleanu este felul în care reuşeşte să strîngă, precum focarul unei oglinzi, toate temele de pînă acum ale unei creaţii întinse pe cîteva decenii şi — intensificîndu-le, transfigurîndu-le — să fie totuşi altfel decît celelalte cărţi ale poetului, deosebită nu numai în calitate, ci şi în esenţă. Cele două mari şi tulburătoare motive ale poeziei lui Jebeleanu sînt motivul revoltei şi motivul morţii. De la „Inimi sub săbii“ la „Surîsul Hiroshimei“ şi „Elegie pentru floarea secerată“, moartea şi revolta sînt cele două protagoniste care-şi dispută, rînd pe rînd, sufletul sfîşiat al poetului. In această privinţă, nimic nu se schimbă în Hanibal: moartea şi revolta continuă să fie polii (neînstare să se înfrîngă între ei ai lirismului ; dar, în timp ce pînă acum cele două teme apăreau separat, răspunzînduşi contrapuncte din cărţi diferite, de la distanţe de ani, în Hanibal, ca într-un final tumultuos de simfonie, cele două teme se întîlnesc şi se ciocnesc dramatic, răscolitor. Cele două părţi ale cărţii — „Râul pe obraz“ şi „Parabole civile“, — încearcă să le mai păstreze separate, dar dincolo de arhitectura paginilor,ele, temele esenţiale, se întîlnesc, îşi dispută întîietatea şi se unesc în cele din urmă într-un strigăt puternic de durere şi neînfrîngere, de revoltă şi jale. In felul acesta, din confruntarea lor dramatică, fiecare din cele două motive ies îmbogăţite : sublimată în apropierea morţii, revolta primeşte valenţe metafizice ; însoţită de revoltă, moartea devine înălţătoare, exaltantă. „Cred în tot ceea ce-i legat de tine“ — îşi începe poetul un poem programatic (Da şi nu), în care iubita dispărută devine zeitate protectoare a unei ordini morale stricte, contopindu-se cu idealurile etice ale celui părăsit, îndurerat, dar Eugen Jebeleanu este un poet neoromantic al poezii noastre. Leitmotivele poeziilor sale din Hanibal sînt iubirea şi moartea. Din această cauză cele mai multe versuri ale sale reprezintă o asumare afectivă a existenţei, concepută ca o eternă trecere. Situată sub zodia timpului care curge ca un flux repetabil spre un sfîrşit repetabil, poezia lui Eugen Jebeleanu, este ilustrativă în acest sens şi prin unele titluri ale sale ca Eternitate, Anotimpuri, Fără oprire, Argument final, Ultima oră, Succesiuni, Renaşterea, Mai bine, Atît, etc. Concepînd timpul ca un proiect proteiform ce se rostogoleşte inevitabil în neant, Eugen Jebeleanu trăieşte în permanenţă atît obsesia eternităţii, cît şi ritmul trepidant al orei, momentului, clipei, anului prin care devenirea, decupată de poet in trecut şi prezent, se poate converti într-o angajare cantitativă faţă de prezent. Eugen Jebeleanu trăieşte sentimentul timpului din perspectiva fiinţei umane care are o existenţă datată în istorie. Realizată din acest punct de vedere, poezia sa devine o meditaţie lirică de amplă vibraţie pe marginea destinului uman, marcată de derularea timpului spre moarte. Didactic, în maniera poeţilor din marea antichitate orientală, preocupat de lecţia etică a angajării în prezent, la fel ca şi moraliştii secolelor XVII şi XVIII, iritat de contextul istoric al existenţei umane ameninţate care îl face să privească în jurul său cu mînie, autorul lui Hanibal cultivă scriitura sentenţioasă şi aforistică, afirmaţia directă şi laconică, negaţia polemică, scepticismul lucid, tipic pentru poetul dornic să-şi iniţieze cititorii în marile mistere ale vieţii. De aceea, poezia lui Eugen Jebeleanu reface cu precădere un spaţiu reiterativ şi dimensiunile unui timp reversibil. Ochii închişi, de pildă,“ reprezintă mărturia tragică a unui poet care a trăit o anumită situaţie limită, ca un eveniment repetabil . Voi n-aţi văzut precum eu am văzut ochii care se închid nu pentru somn ci pentru totdeauna. Lopeţile a două lacrimi scărpate în definitivul lor fumuriu. Eugen Jebeleanu este însă prin excelenţă un poet egolatru. Dacă semnul edificator al existenţei care se revarsă impetuos sau calm spre viitor este condiţia umană, confruntarea cu timpul se produce doar din perspectiva unui ins traumatizat de trecerea nemiloasă a acestuia. Conceput din acest unghi de vedere, fixul existenţial se converteşte într-o amintire care, proiectată, asupra prezentului, indică o anumită tentativă de asumare a clipei, în vreme ce asupra viitorului se îndreaptă doar o privire încordată, neresemnat niciodată. Sfîşietoare poezie de dragoste, poezia lui Eugen Jebeleanu din „Râul pe obraz” este mai mult decît o poezie de dragoste, aşa cum mai mult decît poezie de dragoste este toată marea poezie de dragoste a lumii. Absolută, totală, iubirea se confundă în cele din urmă cu tot ce în sufletul poetului este absolut, total — aspiraţia spre bine, revolta în faţa răului, frumosul, moartea. „Nu vreau să scriu despre moarte, însă /de cîteva ori i-am văzut/ atît de aproape faţa plînsă / încît de atunci condeiul mi-este ud“, spune un catren numit „Incidente“. Moartea şi iubirea devin, astfel, una şi nu se despart net de viaţa poetului, ele sînt răgazul de linişte pe care veşnicul revoltat şi continuul luptător şi-l îngăduie, o retragere în sublim, ca în atît de tulburătoarea „Recluziune“ :„în coaja odăii o să intru din nou/ căci vine Întunecata/ şi o să stau în odaie pînă ce zăpada/ va face din casă un ou“. Asemenea recluziuni nu sînt definitive însă, şi retragerile din zgomotul luptei şi strălucirea revoltei sînt întotdeauna limitate de o nouă izbucnire. Cea de a doua parte a cărţii — „Parabole civile“ — clocoteşte de neîmpăcare, de sarcasm şi durere nereţinută. In timp ce poeziile din „Râul pe obraz“ sunt pline de stranie frumuseţe, modulîndu-şi lin melodia, cele de aici sínt aspre, brutale, abrupte. Verbul tăios şi arzător al poetului înfierează trădarea şi ipocrizia, oportunismul, crima, hoţia, delaţiunea, comoditatea, răul — cu ură neiertătoare, cu mînie comunistă. Citez pentru ilustrarea virulenţei cuvîntului, două poeme de o forţă şi de o ardere rar întîlnite în perimetrul literar : „Perfectul acrobat este acela care n-a călcat nicicînd în noroi/ cel care totdeauna este deasupra noastră/ cel care vinovat fiind, spune : vinovaţi sînteţi voi.../ El are dreptate să spună aceasta/ pentru că nu se amestecă niciodată/ printre cei care sîntem acolo unde sîntem/ în lumea noastră mereu un pic vinovată./ Neatingînd decît sîrma întinsă, / picioarele-i sînt întotdeauna curate, /el vede întotdeauna lucrurile de sus,/ pe dînsul nu-l ating sîrmele ghimpate./ Tot ceea ce am păţit noi cei de jos / sínt, fără doar şi poate, păţaniile noastre./ El are ghiare cu care ia tot ce se poate lua,/ şi privirile candide şi albastre“ (Perfectul acrobat). „Ceea ce s a dus — s’a dus./ Priveşte spre Miazăzi, priveşte spre Miazănoapte,/ priveşte spre Răsărit şi spre Apus/ şi nu striga,/ vorbeşte în şoapte./ E lămurit. Mulţi am vrut să fie bine/ nu pentru noi, ci pen-Ce caut pe acest tărîm Unde amintirile rămîn în urmă De parcă le-ar fi ologit cineva, Şi unde aud fîlfîitul timpului zburînd Mereu înainte, nu sfidător, nu triumfător, Ci nepăsător ca parfumul tinereţii Poezia lui Eugen Jebeleanu devine în felul acesta un film patetic prin care poetul reconstituie secvenţele lirice ale unui timp pierdut. Proiecţia fiinţei umane în viitor, reconstituirea trecutului din perspectiva unui scriitor vizionar care şi-a autoprogramat destinul pentru un sfîrşit inevitabil, creează sentimentul unei tragice solitudini cosmice, aptă să acopere toate dimensiunile vremii. Pînă la urmă fiecare rămîne singur. După aceea Care poate fi după iubire sau despărţirea pentru un timp Sau pentru totdeauna Totul este destinat despărţirii Numai amăgirea fată pierdută ne dă tîrcoale Legîndu-ne ochii cu o năframă de violete Curînd destrămată. In fluxul acestei deveniri nemiloase există însă evenimente, acte de comportament, obiecte, etc. care solicită privirea poetului spre fixare, coagularea afectivă în jurul clipei dând astfel iluzia pactizării sale cu eternitatea. Concepută în mod programatic, poezia Da şi nu se constituie ca un avans şi recul în faţa viitorului. Dialectica aceasta a afirmaţiei şi a negaţiei sugerează adeziunea profund subiectivă a poetului faţă de valorile perene, exprimată prin anumite enunţuri poetice cu care se deschide fiecare strofă: Cred în tot ceea ce-i legat de tine... Nu cred în adevărul omului trăind Chiar şi un secol, şi apoi dispărînd Nu cred în nedreptate... Nu cred în rînjetul ticăloşiei Nu cred în cei ce vor să uite Nu cred în corbul care vrea Cu foşnetele beznei să acopere văpaia Cred în văzduhul tău, azi fără lăutari, în frumuseţea ta cred. Dar mirajul frumosului este şi el înşelător, deoarece iubirea poate să se încorporeze mereu în alte forme. In acest sens, poezia Succesiuni reprezintă o mică parabolă despre trăirea vieţii sub semnul eternităţii, concepută ca o imensă repetiţie . Spuneam : nu sunt pentru ea Hainele acestea tainice, fularele de umbră EUGEN JEBELEANU - POEZIA TIMPULUI PIERDUT ŞI REGĂSIT tru toţi,/ şi alţii au vrut să aibă vieţile line/ doar pentru ei, pe patru aurite roţi/ Totul este atît de firesc, incit mă mir de ce mai şi scriu/ aceste litere pe care ar trebui să le gîndesc/ melodios doar în vioara-sicriu” (Firesc). Autorul „Parabolelor civile“ este un luptător care nu încetează să lupte. „Cu noaptea în mine, şoptesc bună ziua”, spune poetul într-un loc , nimic nu e mai definitoriu pentru poezia sa decît acest eroism al întoarcerii din noapte Ghetele de aur şi umbrele lor Le cumpărasem pentru tine Şi le poartă ea şi i se potrivesc De parcă ai fi tu Poezia lui Eugen Jebeleanu se defineşte astfel ca o meditaţie continuă asupra existenţei. Reconstituind lumea ca absenţă şi prezenţă, poetul acordă o preferinţă deosebită discursului liric, spre zi, al ieşirii neobosite în for, după epuizanta străbatere a cercurilor infernului. Ochii, obişnuiţi cu întunericul de dincolo, se deschid larg şi plini de neîmblînzită revoltă în faţa petelor luminii. Poet politic, Eugen Jebeleanu este, ca nimeni altul în poezia română, asemeni lui Orfeu, prototipul poetului, Hanibal fiind un exemplu nu numai de poezie, ci şi de demnitate. Ana BLANDIANA conceput Ca un enunţ aforistic, lapidar, în sfera căruia podoabele stilistice apar ca o inedită asociere între cuvinte. O singură şi lapidară concluzie se impune : citit la modul antologic, Eugen Jebeleanu este, fără îndoială, un poet de talie europeană. Romul MUNTEANU O apariţie editorială de excepţie Argeş — 3