Argeş, 1974 (Anul 9, nr. 1-7)

1974-01-01 / nr. 1

Revistă social-culturala a Comitetului judeţean de cultura şi educaţie socialistă,editată de ziarul Secera şi ciocanul Un an de mari eforturi constructive ION DINCA Prim Secretar al Comitetului judeţean Argeş al P.C.R., Preşedintele Consiliului popular judeţean Argeş A­m început cu aproape o lună de zile în urmă un nou an , munca şi creaţie în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale. Un an care va rămine înscris în conştiinţa şi iste­ra poporului ca anul Congresului al XI-lea al partidului ca al XXX-lea an al eliberării patriei, un an în care poporul con­structor, sub înţeleaptă şi încercata conducere a partidului îşi va spori şi mai mult avuţia, făurindu-şi noi trepte către progresul şi civilizaţia comunistă, împreună cu ţara şi asemenea ţării, Argeşul şi argeşenii pă-­­ sesc în al XXX-lea an de viaţă liberă cu satisfacţia marilor îm­pliniri socialiste, cu optimism şi cu hotărîrea nestrămutată de a continua într-un ritm şi mai accelerat uriaşa operă constructivă la care ne cheamă partidul. Optimismul nostru, certitudinile noastre îşi au temeiul în tot ce am realizat pînă acum, în noile, modernele şi marile noastre platforme industriale care ne permit să producem astăzi de peste 30 de ori mai mult decit în 1950 şi care ne vor permite să obţinem in 1975, în Argeş, o producţie echivalentă ca valoare cu aproape întreaga producţie a României Г anului 1938. In perspectivele noi deschise agriculturii socialiste, în clipul înnoit al localităţilor noastre, şi mai cu seamă în hărnicia, ■ergia creatoare, responsabilitatea cu care argeşenii transpun , practică programele partidului, cu siguranţă, de aici, din ■geş se vor revărsa anual în economia naţională, valori în ■rconţenită creştere, în care vor fi încorporate munca, talentul, ■cusinţa, dar şi recunoştinţa pe care o purtăm din inimă parti- ului şi conducătorului său iubit, ctitorul României moderne tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Desigur, 1974 va fi un an de bilanţ. Dar el va fi înainte de toate un an de muncă avîntată şi rodnică. Avem, într-adevăr, mult de lucru. Avem mult de construit, mult de produs, avem multe de făcut, în cultură, în ştiinţă, în tehnică. Numai în indus­trie - să ne oprim la un exemplu - trebuie să obţinem în 1974 o producţie mai mare cu 30 la sută decît cea obţinută în 1973. Ritmul acesta impresionant de mare, demonstrează cu puterea de convingere a faptelor, că Argeşul este una dintre zonele ţării care ..merge11 repede către viitor. Şi noi, cu toţii, avem datoria să ne racordăm conştient, convins, la aceste ritmuri. De aici ne­cesitatea unei discipline riguroase a muncii, a unui efort continuu de perfecţionare şi autoperfecţionare, de ridicare a spiritului gospodăresc la cei mai înalţi parametri. Partidul ne cheamă să sporim eficienţa muncii noastre indiferent în ce domeniu acţio­năm. Pentru industrie aceasta înseamnă a produce mai mult, de ■nai bună calitate, mai ieftin, înseamnă , aşa cum a subliniat şi Plenara C.C. al P.C.R. din noiembrie 1973, grijă mai mare pentru folosirea intensivă a capacităţilor, a maşinilor şi utilaje­lor, îmbunătăţirea aprovizionării, ridicarea nivelului tehnic al pro­ducţiei, înnoire şi modernizare în pas cu progresele ştiinţei şi tehnicii, cu exigenţele pieţii interne şi externe, înseamnă spirit riguros de economie, eliminarea oricărei risipe, înseamnă preo­cupare susţinută pentru ridicarea rapidă a productivităţii muncii, intensificarea activităţii de concepţie, ridicarea calificării profe­sionale la toate nivelele, înseamnă ordine, disciplină. Aşa trebuie să acţionăm. Şi astfel vom acţiona. Mult de lucru avem în agricultură. Cum se ştie, la chemarea personală a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, anul 1974 trebuie să fie anul producţiilor agricole record. Să fie adică un an în care pămîntul să fie lucrat mai bine decît oricînd, în care viile, pomii, grădinile să fie mai bine îngrijite ca oricînd, în care parcul de tractoare şi maşini agricole, îngrăşămintele chimice şi naturale să fie mai raţional gospodărite ca oricînd. Dacă dorim în mod real să ridicăm mai sus nivelul de viaţă al ţărănimii şi să apro­vizionăm mai bine populaţia cu produse agroalimentare, astfel trebuie să acţionăm. Şi astfel vom acţiona. In perfecţionarea necontenită a producţiei în industrie, în agri­cultură, în construcţii contăm mult pe preţioasa contribuţie a in­ventatorilor, a inovatorilor, raţionalizatorilor, a oamenilor de şti­inţă, a lucrătorilor din institutele de cercetări şi proiectări, che­maţi să-şi pună puterea de creaţie în slujba progresului multila­teral al dezvoltării economice şi social-culturale a Argeşului. In­dustria şi agricultura noastră, marile noastre şantiere au nevoie şi oferă creaţiei tehnice un teren nelimitat de manifestare. Che­măm de aceea pe promotorii noului­­ pe care-i stimăm şi pre­ţuim­­ să-şi consacre talentul şi capacitatea ştiinţifică descope­ririi de noi tehnologii şi instalaţii superioare, creării de noi soiuri de plante şi animale productive, uşurării muncii oamenilor, creă­rii de noi valori materiale şi spirituale. Nu există îndoială că şi sub acest aspect, 1974 va fi mai rodnic, mai bogat ! Desigur, sîntem preocupaţi în primul rînd de bunul mers al lucrurilor în industrie, agricultură, construcţii, în sfera producerii bunurilor materiale. Şi este firesc. De rezultatele obţinute în această sferă, depinde în măsură hotărîtoare nivelul nostru de trai. în acelaşi timp, însă, acordăm o grijă şi atenţie deosebită culturii şi artei. Şi pe acest tărîm 1974 îl dorim mai rodnic, mai încărcat de succese. învăţămîntul nostru de toate gradele este chemat să se angajeze mai ferm în opera instructiv-educativă, să înarmeze elevii şi studenţii cu temeinice cunoştinţe profesio­nale şi de cultură generală. Oamenii de artă şi cultură, cărora Argeşul le oferă cu generozitate clocotul construcţiei socialiste drept substanţă de preţ pentru făurirea unor opere artistice de mare durabilitate, sunt chemaţi să se inspire mai mult din reali­tăţile noastre, să le transfigureze artistic şi să se înscrie astfel în context naţional. A da prin scris sau prin penel întruchipare artistică eroismului şi frumuseţii faptelor oamenilor muncii, a re­flecta transformările fantastice ce au loc în viaţa noastră, a scrie, a picta, a compune clar, limpede, pe înţelesul tuturor, iată - dacă ne putem exprima astfel - sarcina de plan a oamenilor Continuare în pag 13 Din cuprins: Eminesciana • No­­tatii la anul literar 1973 o Cronica lui Stavrinos 9 Unirea CXV ® Cartea de poezie ® Cartea de critică : Zaha­­ria Stancu şi poves­tirea în serii - Jurnalul artelor • Graham Greene­m AUGUST XXX - Proiecţii la un an aniversar Noua înfăţişare a teatrului „A. Da­vila" Piteşti. Autorul proiectului : arh. Nicolae Ernst 2­0­.5 L.. de cultură şi artă. Activitatea culturală pornind de la mase şi pentru mase trebuie să se afirme, sub toate formele ei, mai pu­ternic ca instrument de seamă în formarea şi educarea omului nou. Ea trebuie să pornească de la adevărul că aici şi acum se hotărăsc destine, se conturează personalități, se face istorie. Eminescu şi versul —sentinţă Scriam, cîndva, că „laboratorul poetic emi­nescian pare stăpînit de un adevărat demon al formei, de un fel de vis formativ. Deşi cu alu­zie metafizică, termenul desemnează doar o realitate de ordin psihologic, o disponibilitate a spiritului, un mecanism de creaţie". Prezenţa coercitivă a unor tipare este, fără îndoială, e­­videntă în poeziile cu formă fixă, dar spiritul unei poetice a justeţii şi rigorii depăşeşte acest cadru, pentru a se manifesta, de pildă, în în­clinarea spre expresia lapidară şi memorabilă, spre sentenţiozitatea lirică. G. Călinescu numea acest fel de lirism „clasi­cism gnomic" şi, departe de a-l reduce la un procedeu de şcoală, vedea în el o formă supe­rioară de poezie : „enigma acestei poezii reci, hieratice, e ascunsă în solemnitate şi gnomism, în acele sfere de ceaţă care înconjură marile definiţii gratuite" (Opera lui Mihai Eminescu, vol. 2, p. 349) Marile definiţii gratuite — ad­mirabilă formulă a „sentinţei" poetice, formulă în care jocul contradictoriu al celor două ad­jective dă termenului definiţie atît rezonanţa unui gong nnnţiator, cît şi aburul indeterminat al adevărului artistic. Solida cultură clasică a poetului, cultură pe care romanticii au preluat-o la modul creator (fiind, prin aceasta, mai pu­ţin „teribilişti" decît se crede, în general) se vădeşte tocmai în aceste versuri-sentinţă, în care accentul cade pe justeţea şi lapidaritatea expresiei, şi mai puţin pe caracterul ei personal, original. Clasic vorbind, adevărul este de ordin general; rolul artistului chemat să-l exprime constă în efortul de a-i da un înveliş nou, o exprimare inedită care să-l impună încă o dată atenţiei noastre, o cadenţă nemaiauzită care să constituie un nou procedeu mnemotehnic : obosi­tă, memoria culturală a omenirii are nevoie de expresia poetică pentru a-şi împrospăta bagajul de adevăruri consacrate. Un vers ca : Toate-s vechi şi nouă toate din ireproşabila Glossă nu face decît să repete adagiul Nimic nou sub soare, cu mult mai vechi decît expresia italiană care ni l-a impus, într-o formă capabilă să ni-l întinerească în planul memoriei. La Eminescu, apariţia versului-sentinţă co­incide cu o anumită decantare intelectuală a li­rismului : afectivitatea se refugiază îndărătul unor parapete cvasi-intelectuale, tocmai pentru a-şi întemeia reacţiile subiective pe un consens general. De obicei, poetul atacă particularul, atunci cînd agresivitatea sa are în spate acope­rirea generalului : diatriba nu se cheltuieşte niciodată împotriva individului, ci împotriva unui tip reprobabil de umanitate (a se reciti Junii corupţi ori partea a doua a Scrisorii III). Versul-sentinţă eminescian marchează atît producţiile lirice erotice, cît şi cele cu aură filozofică. Un vers ca : Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată constituie, într-adevăr, una din acele „mari definiţii gratuite" ale iubirii, un extraordinar vers liminar, pe care restul poemu­lui nu face decît să-l expliciteze. El nu-şi află echivalent decît în aceeaşi poezie, în versul ul­tim , ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă, vers-lacăt a cărui pregnanţă ţine de aceeaşi „şcoală" clasico-romantică pentru care o poezie era o compoziţie verbală care începe şi sfîrşeşte. Chiar atunci cînd traduce, şi chiar atunci cînd păstrează forma originalului, Emi­nescu simte dorinţa de a da expresiei sale o cadenţă, sentenţioasă, în care formularea enig­matică, oraculară intră ca o notă distinctivă. Astfel, două versuri din La steaua ne frapează prin lapidaritatea lor apoftegmatică (Era pe cînd nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e), caracteristică pe care originalul lui Keller (Dem Wesen solchen Scheines gleicht, / Der ist und doch nicht ist) nu o posedă. Uneori, această inegalabilă gură de oracol lansează maxime de o ameţitoare adîncime filozofică (de pildă, fai­moasa aserţiune : De plinge Demiurgos, doar el aude plînsu-şi..) care-i dezarmează pe exegeţi. Dacă distihul citat din La steaua era dificil din cauza caracterului eliptic al expresiei, aici ver­sul e obscur şi inefabil, imposibil de „tradus" într-un limbaj conceptual : memoria îl reţine în unicitatea sa inalienabilă, iar emoția inte­lectuală lasă tîlcurile să joace, înşelător, în spaţiul său ambiguu. Am impresia că ultimele citate reprezintă două limite ale sentenţiozităţii eminesciene : una care maschează „ideia" sub caracterul her­metic, gramatical-dificil al formulării, alta în care invenţia imagistică şi verbală cristalizează absolut original, imprevizibil, obscuritatea me­sajului rezultînd tocmai din plurivalenţa imagi­nii concrete : „ideia" are corp, indiscutabil, dar un fel de corp astral, şi inteligenţa noastră se rătăceşte încercînd să-i pipăie contururile în­tunecate de lumina revelaţiei. Intre aceste li­mite, se înscriu numeroasele versuri-sentinţă care întrerup, ca nişte linii ferme, ideative, e­­lanul discursului liric , de la sentinţele expri­mate în Luceafărul asupra destinului uman în genere sau asupra sorţii geniului în particular, pînă la neuitatele formulări din poeziile de dragoste, unde versul-sentinţă brăzdează, ase­meni unui „fulger nemişcat" orizontul liric, u­­neori de-a dreptul romanţios, al elegiei erotice, instituind un fel de al doilea spaţiu — ideolo­gic — în care experienţa personală a îndrăgos­titului se varsă ca într-un rezervor de înţelep­ciune al umanităţii întregi , sau pînă la maxi­mele din cele cîteva poezii epigramatice, mo­delele de „îngheţare" a ploii ■ lirice sen­timentale în polei ironic şi sarcastic, în fine, pînă la necruţătoarele invective din unele „Scrisori", adresate contemporanilor poli­tici sau femeii în general, unde lapidaritatea tăioasă a versului, dinamitat de o uluitoare for­ţă expresivă, devine bici cu pleasna de plumb. In general, versul-sentinţă eminescian indică­­ o linie de ruptură : locul unde afectivitatea, ul­tragiată fie de adîncimea propriei sale trăiri, fie de incongruenţa dintre real şi ideal, întîl­­neşte ideologicul (în sensul cel mai larg al termenului), îşi face din el o armătură solidă, şi schimbîndu-şi tonalitatea se năpusteşte asu­pra obiectului liric (iubita, criticii, contempora­nii, maşinăria lumii etc.) divulgînd în defectele lui carenţe fundamentale ale omenirii ; sau, in­vers, îşi potenţează, îşi dilată gesticulaţia expre­sivă pentru a face din propriul său cu o ipos­tază superioară a umanului. Ştefan Aug. DOINAŞ

Next