Argeş, 1977 (Anul 12, nr. 1-4)

1977-03-01 / nr. 1

i * } Opţiuni fundamentale şi optimism lucid Sunt în viaţa unui om, a unei colectivităţi, a unei naţiuni, evenimente de tot felul. Mai mari ,sau mai mici, mai fru­moase sau mai urite, mai dureroase sau mai plăcute. Pe lingă unele se trece cu indiferenţă, altele ne trezesc zîmbe­­tul sau furia, sau protestul, sau adeziunea. Există însă une­le care nu au termen de comparaţie sau — dacă vrem to­tuşi să le comparăm — în planul implicaţiilor morale — ele pot fi asemuite cu imense arcuri voltaice. Arcuri vol­­taice, pentru că luminează totul, adincimi ce rămîneau ast­fel, etern nepătrunse. Atunci ai posibilitatea să vezi, să cu­noşti, să clasifici şi să ordonezi în raport cu o scară de valori. Dacă eşti in afară. Iar, dacă eşti „în situaţie“ te poţi autoevalua, poţi lua cunoştinţă de în­ sinele-ţi. O anumită filozofie a frecventat pînă la exacerbare con­ceptul de „situaţie limită“ şi valenţele acestuia in cîmpul ontosului uman. Reţin din acest concept doar faptul că prin lumina ce o proiectează spre noi, situaţia-limită, aflăm e-­xact cine sintem­ şi pentru ce sintem. In asemenea momen­te, registrul alternativelor, al posibilităţilor de opţiune se restringe enorm, se restringe pînă la a fi numai două. Tocmai de aceea este fundamental definitorie opţiunea unei colectivităţi sau a unui individ în aceste momente. În decursul exstenţei, noi, românii, am trăit multe mo­mente ale opţiunilor fundamentale şi, de fiecare dată, op­ţiunea a fost în spiritul totalei unicităţi şi singularităţi u­­mane. Am optat noi, in cele mai cumplite vremi de restriş­te pentru solidaritate, eroism şi credinţă nestrămutată în vocaţia demiurgică a omului, am optat pentru valorile mo­rale esenţiale. Şi lucrul acesta este de importanţă primordială. Există valori şi valori, în constelaţia axiologică, valorile morale, fiind valorile care structurează prin umanizare însuşi sen­sul vieţii, lor li se raportează, pentru a se integra în cîmpul vieţii sociale, toate celelalte valori. Ele constituie o instanţă absolută pentru că sunt condiţia primă şi ultimă a umanu­lui şi a aspiraţiei umane.Pentru ele am optat noi întotdea­una. Nu trebuie să căutăm acest lucru numai în miturile şi legendele noastre. Istoria reală ne oferă pilde, întot­deauna mai tulburătoare. Am avut, de curînd, încă o dova­dă : evenimentul acela, declanşat absurd şi brutal care nu se va şterge curînd din sufletul nostru. Ne-a surprins cînd ne gîndeam poate la ceea ce avem de făcut a doua zi, cind copiii îşi repetau poate lecţia, înainte de a adormi, iar minerii îşi făceau planul cum să cîştige încă un metru sub pămînt. Ne-a surprins şi a lovit în plin. Accidentele, absurdul se petrec insă într-o lume a omului pentru că, de fapt nici nu există o lume an-umană sau extra umană. Toată reflecţia lumii este captivată de problema liber­tăţii, neîndoielnic, problema noastră cardinală, asupra că­reia ne întoarcem după fiecare mare victorie şi după fie­care înfrîngere. Trebuie să înţelegem insă că libertatea nu se instalează dintr-o dată şi nici luind în răspăr determi­nismul obiectiv. Ea este, dimpotrivă, progresivă, dramati­că, contradictorie şi mereu condiţionată operă de cunoaş­tere, valorificare şi acţiune. Acest triptic, privit în deveni­re, relevă treptata înstăpînire a omului asupra întîmplării şi a tendinţelor entropice care au atentat, de la început, la condiţia şi destinul omului. Ştim că există şi va exista ha­zardul, absurdul, ştim că tragicul a însoţit — umbră ne­dezlipită — pe om, din momentul în care a smuls din na­tură un fragment pentru a-l folosi împotriva restului ostil şi infinit; ştim că o clipă, o singură clipă, poate prăbuşi în neant visurile noastre încremenite în faptele de cultură şi civilizaţie — ştim prea bine toate acestea. Dar ştim şi alt­ceva ! Ştim, în primul rină, că ştim toate cele de mai sus. Absurdid, tragicul, entropia nu pot fi niciodată transfor­mate in fapte imposibile. Se poate totuşi ceva, mărturie fiind istoria întreagă a omului. Se poate ca omul, prin cunoaştere şi acţiune — coordonate dintr-o perspectivă axi­­olică — să restrîngă domeniul întîmplării prin care irum­pe în lume absurdul, tragicul; se poate că anumite fapte, evenimente ruinătoare să devină imposibilităţi. Este — repet — premisa pentru un autentic optimism , dar şi forţă pro­pulsoare a măreţiei, mereu înnoitei creaţii prometeice a omului. Vasile CALINESCU Zilele şi nopţile eroismului Timp eroic în­ cetatea petrochimiei De ani şi ani viaţa noastră, a piteştenilor este profund le­gată de constelaţia petrochimiei care ne străjuieşte zi şi noapte cetatea cu torţele ei mereu aprinse şi ne veghează munca, som­nul şi tihna noastră, joaca zburdalnică a copiilor noştri. Dar a venit o zi în viaţa cetăţii — 4 martie 1977 — care va fi consem­nată dureros în istorie — ca ziua celui mai năpraznic seism, dar şi ca moment relevant al puterii noastre socialiste de a supune natura, de a înscrie în bilanţul marilor noastre biruinţi şi bătălia pentru continuarea neabătută a ascensiunii, aşa cum ne-a gîndit partidul prezentul şi viitorul, spre piscurile de aur ale comunismului. 4 martie 1977. Cetatea-gigant a petrochimiei piteştene, cu zecile ei de instalaţii în care pulsa viaţa a zeci de întreprin­deri ale ţării , căci de aici li se asigură materia primă — a suferit din plin şocul năprăznicei forţe seismice. Constelaţia petrochimiei a tremurat nervos şi s-a stins. Limbile de foc ale faclelor au încetat să mai lumineze cetatea. Dar viaţa, viaţa cetăţii n-a încetat o clipă. Chiar şi-a accelerat pulsul la cele mai înalte cote ale puterii umane. La numai 15—20 de minute de la încetarea mişcării tectonice — timp abia suficient pentru desmeticire — oamenii petrochimiei nechemaţi de nimeni alt­cineva decît de conştiinţa datoriei de a-şi apăra cetatea socia­listă, erau deja în dispozitivele lor cotidiene de luptă. Mai în­­tîi şi-au îmbrăţişat colegii aflaţi în clipa aceea besmetică pe meterezele producţiei, pentru promptitudinea şi ştiinţa cu care au spus NU dezastrului naturii. Apoi şi-au făcut planul de bătaie. „Să-i redăm combinatului, întii şi întîi, puterea şi lumina întrerupte". Şi la ora 23:35, în noaptea de 4 martie, staţia de 110 KW era din nou sub tensiune. „Să-i redăm combinatului aerul (tehnic) şi oxigenul nece­sare". Şi la ora 24 au fost pornite staţiile de aer tehnic şi de oxigen-azot. „Să-i redăm combinatului apa necesară vieţii sale pro­ductive de toate zilele“. Şi aşa a început extradura bătălie pentru apă. Pe traseul Prundu-combinat, conducta de apă ce­dase în 5 puncte şi toate 5 au fost atacate, simultan, de 5 for­maţii de constructori ai T.C.I. conduse de comunistul Ion Mă­ruţă. Cu apa pînă la glezne, cu apa pînă la brîu, cu apa pînă la piept, oamenii au săpat zi şi noapte la lumina reflectoarelor, gropi de 8 , 8 m., au pus bandaje solide pe „tîmpla" rănilor conductelor şi după 41 de ore eroice apa şi-a reluat cursul. Prezenţi în tot acest timp aici, duminică, 6 martie, con­semnam : ora 17,30 , terminat toate intervenţiile pe conducte. Bătălia pentru apă s-a încheiat. A început bătălia repornirilor. In oameni şi instalaţii s-a declanşat încleştarea repornirilor. După ce primiseră apa atît de mult aşteptată, focul cazanelor din centralele termice s-a reaprins, aburul a ajuns repede în regim tehnologic şi a pornit sub presiune, pe arterele fierbinţi spre instalaţii. Tripleta „A“-urilor — aer - apă — abur — fusese realizată perfect. Cum perfect a fost realizat apoi şi sextetul repornirilor : rafinării, negru de fum, pirolize, ADN etc. Zile şi nopţi am stat în mijlocul petrochimiştilor, din clipa amară a dezastrului şi pînă la marea clipă a bucuriei reporni­rilor şi am văzut în toate aceste ore de încrîncenare bărbă­tească, în toate aceste ore de luptă eroică cum se bucurau, din ochi, pentru fiecare treabă terminată şi cum cereau ime­diat să facă altceva şi iarăşi altceva, i-am urmărit pe aceşti oameni, cărora oboseala orelor lungi şi multe de încordare nu le-a slăbit forţa şi curajul, trimişi pe rind cite o oră-două să-şi refacă puterile. Dar ei fugeau în acest timp să doneze viaţă din viaţa lor — singe — după care reveneau în instalaţii şi o luau de la cap cu şi mai multă îndîrjire. „Am apelat prin sta­ţia de radioficare să vină, într-un prim eşalon de urgenţă, 40 de oameni la dispensar să doneze sînge şi au venit peste 450, ne spune secretarul comitetului de partid Ion Anghel. lată cît de plin de semnificaţii profunde este gestul solidarităţii umane şi aici la noi, ca în toată ţara, de altfel". O altă faţetă a umanităţii ne-o redă directorul general al combinatului, dr. Valentin Ioniţă : „Văzîndu-ne tovarăşii de drum în clipe de res­trişte, cînd aveau mai mult ca oricînd nevoie de ajutor, la ajutorul partidului şi al ţării l-am adăugat şi ре-al nostru : în trei zile am strîns un milion, iar pînă la sfîrşitul anului vom mai contribui cu încă 8 milioane. L-am întrebat pe operatorul V. Lăzărescu ce l-a determinat să depună singur, din proprie iniţiativă 1000 lei în Contul Omeniei. Şi mi-a răspuns : „Ce întrebare fără rost. Ce reprezintă gestul meu în gestul uman al ţârii?" Cum i-am întrebat şi pe maistrul Gheorghe Marinache şi pe soţia sa, electricianul Ioana Marinache de ce au lucrat aici în tot acest timp, fără să dea pe-acasă : „Ce-am putea să spunem altceva decît că aici e colțul nostru de pa­trie pe care avem datoria să-l apărăm ?“. In toate aceste zile eroice oamenii petrochimiei au luptat eroic. Au luat mereu putere din puterea partidului, au urmat exemplu de neclintită dăruire în muncă al muncitorului condu­cător de ţară, al omului care întruchipează tot ceea ce are mai nobil fiinţa neamului românesc, al comunistului de nease­muită omenie care e secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Gh. MACANEAŢA Martie al florilor O descopăr pe Alexandra Stan, secretara comitetului U.T.C. al întreprinderii de stofe „Argeșeana", la sediul comi­tetului de partid. Mă prezint și ii spun, direct, abrupt, că avem o problemă cu cele aproape trei mii de uteciste ale întreprin­derii. Auzind, iși ascunde pentru o clipă ochii, după pleoape - doar o clipă, sau poate numai o fărîmă de clipă - apoi mă privește deschis, ferm, decisă să înfrunte curajoasă... „proble­ma. S-auzim, zice. Intru imediat în subiect și îi destăinui, detaliat că revista noastră ar dori, ca omagiu adus femeii arge­ne, să găzduiască în paginile sale, în maniera specifică unei publicaţii, citeva mărţişoare dăruite celor mai bune dintre cele mai bune aproape trei mii de uteciste ale întreprinderii. Adaug că luna martie avînd 31 de zile, poate că ar fi nimerit să alegem 30 de uteciste plus un... băiat, pentru fiecare zi a lunii, cei 31 urmând să fie reprezentanţii cei mai autorizaţi şi purtătorii de mărţişor oferit unui număr de aproximativ o sută de utecişti. O rog să-i aleagă pe aceşti 31 dintre cei trei mii şi să alcătuim împreună dedicaţiile care trebuie să conţină neapărat, şi felicitări, şi urări pentru anul in curs. Şi, înainte de a începe, o rog să primească ea însăşi primul mărţişor, al nostru, al revistei, şi anume, spaţiul ce i-l oferim cu plăcere spre a adresa citeva cuvinte frumoase colegelor ei fruntaşe in muncă, dar şi unui coleg. Un zimbet larg ii înseninează faţa, un zimbet care tră­dează că „problema" nu este din acele cu dificultăţi... de re­zolvat. Devine volubilă şi mă întreabă dacă sunt gata să no­tez... 30 de nume care, toate, în prima parte a dedicaţiei tra­diţionale de primăvară sub emblema lui martie, merită din plin cele mai sincere felicitări pentru deosebitele rezultate obţinute in producţie, rezultate ce le-au adus titlul de fruntaşe în mun­că. Deci, felicitarea o adresează comitetul U.T.C. al întreprin­derii, o transmite Alexandra Stan, secretara lui, o notez eu şi sper că fetele de la „Argeşeana“ vor răsfoi revista şi vor afla aceste nume : Viorica Fecioru, Maria Ghimîş, Filofteia Marin, Veronica Mitrea, Ioana Patraşcu, Maria Săndulache, Ioana Catrina, Maria Herişanu, Ioana Ion, Ioana Barbu, Eugenia Ileana, Stana Voicu, Gherghina Tîmpescu şi Anica Tom­a de la filatură ; Vasilica Tatomir, Eftimia Rusu, Maria Suhaleschi, Cornelia Niţă, Floarea Ciobanu, Maria Geam­p, Mariana Dia­­conu, Elena Roncea de la ţesătorie, Eugenia Răduţ, Niculina Urdeş, Elisabeta Dorobanţu, Florica Guliman, Maria Enache, Virginia Baciu, Filofteia Rusu şi... utecistul Gheorghe Gheorghe. Se opreşte aici, la numărul 30 şi precizează: „Ştiţi, acesta ar fi catalogul scurt, sau, ca la patinaj artistic, programul scurt. In realitate, catalogul uteciştilor noş­tri fruntaşi, stabiliţi ca atare la nivelul comitetului sindical, numără, la ora asta 84 de nume !" Da, desigur, toţi cei 84 merită felicitări, dar nu sărim peste numărul de zile din martie aşa că o invit să mă convingă de ce aceşti utecişti au fost declaraţi fruntaşi, ce laude se cuvine să adăugăm sub felici­tarea scrisă la general. Se aştern vreo două-trei minute de tă­cere şi pe urma secretara începe să vorbească, să explice, să dovedească, să destăinuiască, să se entuziasmeze. Se plim­bă cu gundurile prin toată fabrica, le urmăreşte pe fete la lu­cru, la cămin, acasă in familie, desprinde din viaţa lor o mare varietate de amănunte despre cum muncesc, cum trăiesc, ce caută, ce speră, ce bucurii şi neimpliniri au. Şi încet, încet, fe­licitările pentru ce a fost se amestecă pe nesimţite cu urările pentru mai bine rezultind o strînsă legătură între ceea ce numim „muncă" şi ceae ce numim „Viaţă". N-am încotro şi, tot după criteriul unui program „scurt", notez cele ce urmează: au îndeplinit planul de producţie pe 1976; le urez să repete isprava şi în 1977; planul îndeplinit a luat note de trecere şi la calitate;­le urez...; fruntaşul adevărat nu are probleme cu pro­ductivitatea muncii; nu ştie ce sunt acelea intîrzieri şi absenţe nemotivate; sint oameni din linia initia a fabricii; fetele care sint şi secretare U.T.C. şi-au realizat bine şi sarcinile obşteşti; Vasilica Tatomir este fruntaşă şi în întrecerea utecistă „Tine­retul - factor activ în realizarea cincinalului revoluţiei tehnico­­ştiinţifice" şi urmează a participa la un schimb de experinţă pe plan naţional; ştiu să-şi gospodărească locul de muncă; unele, cele ce locuiesc in căminele de nefamilişti, inţeleg să trăiască frumos şi „acasă" avind camere model; fruntaşului ii sunt intrate în singe disciplina şi conştiinciozitatea ; Măriei Herişanu, ciştigatoarea locului II pe ţară în concursul „Mîini măiestre", ii doresc un nou succes, şi mai mare ; liceenelor de la seral, note mereu bune; un fruntaş, nu, este activ şi bun organizator in viaţa de organizaţie; fruntaşelor căsăto­rite le doresc să fie bune gospodine; să aibă copii frumoşi şi să fie mame bune; le doresc să ajungă să-şi serbeze nunta de aur; tinerelor fete le urez să intîlneasca prietenul aşteptat, soţul care să le iubească şi să le respecte; pe toate le vreau cit mai sănătoase să se poată bucura din plin de viaţă; să fie toate, mereu frumoase şi harnice; le urez să nu plingă decit de fericire; prietenia, să fie prietene bune, omul nu poate trăi singur; intr-un cuvînt, tuturora le urez din inimă să reuşească in viaţă împreună cu întreg tineretul nostru şi, sunt convinsă că această reuşită nu poate fi apropiată decit cu păstrarea titlului de fruntaş şi adăugarea la el a altor succese atit în muncă, cit şi în viaţa personală. Pauză. Adaugă: „Am crezut Întotdeauna că la capitolul „laude" nu avem probleme. Văd că avem. Ceea ce e frumos şi de lăudat in cele trei mii de vieţi ale organizaţiei noastre, n-au cum să încapă intr-un singur mărţişor, chiar dacă acesta este o... revistă întreagă !“ Corneliu M. trei ELE Trestie şi oţel Printre noi, la acest timp al revoluţiei ştiinţifico­­tehnice, două femei-cercetător duc o luptă îndîrjită cu natura, cu timpul şi, uneori, cu ele însele, în ce constă puterea lor ?... ...Mă gindesc îndelung la aceste două femei, colege ale noastre de viaţă şi de muncă­, şi-mi spun că aşa e drept să scriu, ele sint nu ceea ce ascund­’, ci ceea ce înfăptuiesc. Vedeţi însă, la un moment dat intru un impas: FLOAREA MAŞALA şi VICTORIA ŞUTA au în aparenţă fragilitatea trestiei ; ele sint atît de mame, atît de soţii, atit de femei cînd vorbesc, cu legitimă duioşie, despre copiii lor, despre bărbaţii lor, despre podoabele lor simple şi curate cu care-şi înso­ţesc feminitatea... Sunt nevoită atunci să recunosc, da, aşa-i, ele ascund totuşi ceva, seva fragilei trestii are o compoziţie anume, un oţel special călit in nevăzutele, dar ştiutele retorte umane. Iată, doctoranda Floarea Maşala, cercetătoare la petrochimia piteşteană, şi-a programat o însemnată parte din viaţa ei studiului structurilor supramoleculare ale polimerilor, într-un domeniu deci în care pe­ ţi ajunge o viaţă de om pen­tru a scormoni şi scoate la lumină tot ce-i de desco­perit. De peste 25 de ani, dr. ing. Victoria Şuta, mem­bru corespondent al Academiei de ştiinţe agricole şi silvice, de la Institutul de cercetări pomicole Mără­­cineni, se luptă — bărbăteşte, ştiinţific, eficient — cu păgubitoarele răutăţi ale naturii, pentru sănătatea şi belşugul mărului sau coacăzului. Cît de puternice sint ele in feminitatea lor ! Dar şi la cite renunţări sint supuse aceste dou­ă femei, cit de riguroasă le este tre­cerea prin vreme pentru a ajunge să se înstăpînească peste haosul polimerilor, pentru a desluşi noi copoli­­meri, spre a putea descotorosi sută la sută livezile de miile de boli! Uneori, o infimă fisură apare în amin­titul oţel, trestia pare că se apleacă, intervine clipa aceea de impas, de incerttudine, o teamă se strecoară in ţesătura miilor şi miilor de ore de căutare şi efort. Atunci începe lupta femeii cercetător cu ea însăşi, fără astfel de îndoieli paşii le-ar rămîne încremeniţi. Seva-oţel desprinde trestia de fugara-i aplecare... Floarea Maşala ştie atit de­­bine că industria, şi agri­cultura, şi oamenii aşteaptă tot mai multe şi mai reu­şite mase plastice , că prod­usele de import trebuie înlocuite cu roade ale inteligenţei româneşti. Victoria Şuta nu mai părăseşte „laboratoarele“ sale numite livezi, se îndîrjeşte pe păguboasa făinare spre exem­plu, şi iată, după două decenii o infringe definitiv... Apa timpului curge mai deoparte, şi cele două cerce­tătoare ajung în ţinuturi necunoscute, aride, dispun însă de utilaje atit de perfecţionate şi de acel „instru­ment“ mereu perfectibil-inteligenţa. Floarea Maşala a învăţat trei limbi străine spre a fi în fiece moment pe latitudinile şi longitudinile descoperirilor, spre a des­coperi ea însăşi. Victoria Şuta înfiinţează o staţie de prognoză şi avertizare, devenind stăpînă peste sănă­tatea pomilor şi arbuştilor fructiferi din toată ţara. Sevele de oţel cresc în trupul firav al trestiei, şi cele două femei-cercetător șttiu că drumul pînă la piscuri le este presărat cu-atîtea rîpi... , Elena MATEESCU . .

Next