Argeş, 1982 (Anul 17, nr. 1-9)
1982-03-01 / nr. 1
ML 2005 Revistă social-culturală a Comitetului judeţean pentru O nouă primăvara a agriculturii româneşti Gheorghe CATANĂ, Secretar al Comitetului judeţean Argeş al P.C.R. In calendarul eroic al ţărănimii româneşti, această nouă primăvară a agriculturii socialiste înscrie o coincidenţă cu valoare de simbol : declanşarea — la iniţiativa şi sub directa îndrumare a tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU — a noii revoluţii agrare, pe fondul celebrării împlinirii a 75 de ani de la răscoalele din 1907 şi a două decenii de la încheierea cooperativizării agriculturii. Este acesta un arc peste timp ce uneşte aspiraţiile dintotdeauna ale ţărănimii, acum pe deplin înfăptuite. Validată de timp şi de viaţă, de rodnica realitate a hambarelor îmbelşugate, justeţea politicii partidului şi-a găsit o strălucită confirmare, aşezarea agriculturii ca ramură de bază a economiei naţionale , pe temelii noi, moderne, semnificînd o contribuţie hotâritoare a acesteia la creşterea bunăstării poporului, la făurirea civilizaţiei socialiste. Izvorîte din gîndirea profund patriotică a secretarului general al partidului, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, care işi dovedeşte şi în acest domeniu forţa şi capacitatea sa organizatorică, clarviziunea şi înţelepciunea de bun gospodar, recentele documente de partid dau un conţinut autentic revoluţionar noilor orientări, creînd cadrul cel mai favorabil, stimulator în esenţa lui, înfăptuirii unei agriculturi pe baze ştiinţifice, intensivă, de mare productivitate şi înalt randament. Numai în acest fel, aşezînd agricultura pe criterii de cea mai strictă eficienţă economică, se poate vorbi — cu argumentele producţiilor record, atît vegetale, cit şi animaliere — de valorificarea superioară a marii avuţii numite pămînt, a marii bogăţii rezultate prin desferecarea tuturor rezervelor de hărnicie şi inteligenţă. Intrucît revoluţia tehnologică nu poate fi despărţită de revoluţia din conştiinţe. Cu siguranţă, cea mai tulburătoare dimensiune a noii revoluţii agrare este cea umană. „Pînă la urmă — spunea tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU — oamenii hotărăsc recolta, producţia". Oamenii, numai harnicii lucrători ai ogoarelor pot certifica un fapt ce-l ştie oricine iubeşte cu adevărat pămîntul : acela că nu există limită în creşterea producţiilor agricole, că se poate obţine maximum de recoltă pe fiecare metru pătrat de pămînt, că zootehnia poate şi trebuie aşezată pe bazele ferme ale ordinii şi disciplinei, în condiţiile în care, de pildă, arătura de toamnă devine esenţială pentru creşterea producţiei la hectar sau cînd o praşilă — semn distinct al disciplinei muncii — echivalează cît o ploaie, ori cînd nu te aventurezi în expeperimente sterile, hotărînd hibridul cel mai potrivit, sămînţa corespunzătoare, în condiţiile deci cînd îţi faci foarte bine şi pe deplin datoria, numai atunci tu, ca ţăran, ca specialist poţi spune că răspunzi întocmai aşteptărilor pe care naţiunea şi le pune în forţa, în priceperea, în patriotismul tău. Oamenii aşadar, ca principali autori ai revoluţiei agrare, poartă directa răspundere a felului în care acţionează pentru binele românesc. In spaţiul lor de conştiinţă trebuie să se petreacă, continuînd în fapt un proces revoluţionar, cele mai importante mutaţii. Cu atît mai mult, cu cît dispunem de toate condiţiile necesare atingerii, în 2—3 ani, a obiectivelor majore ale acestei revoluţii care, dedicată fiind intereselor şi aspiraţilor oamenilor, se desâvîrşeşte prin oameni. Deosebit de important este faptul că hotărârile partidului nostru stimulează tocmai munca, pe cei harnici, aşezînd această ramură pe principii economice dintre cele mai judicioase. Neîndoielnic însă, avantajele certe condiţionează răspunderi sporite. Dispunem acum de un nou indicator al hărniciei româneşti. La el se cuvine să ne raportăm, prin ceea ce cu siguranţă putem numi faptele noastre de conştiinţă socialistă. Mai cu seamă cînd această tradiţională hărnicie beneficiază de o puternică şi în continuă dezvoltare bază tehnico-materială, de extraordinare eforturi financiare din partea partidului şi statului, de argumentele ştiinţei. Cu atît mai mult cu cît aici, în Argeş, avem de onorat inaltul titlu de Erou al Muncii Socialiste. „ Muncă de cea mai bună calitate, muncă devotată, muncă riguros organizată şi disciplinat desfăşurată — iată răspunsul nostru la chemarea tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU ca anul 1982 să ducă la o schimbare radicală în agricultura românească. Stă în puterea şi-n îndatorirea noastră, noua revoluţie agrară pe oameni bizuindu-se şi-n numele oamenilor fiind declanşată. ЭУЗУ2 educaţie socialistă,editată de ziarul Florica Cordescu : Primăvara Centenar NICOLAE TITULESCU Constantin MOCANU, Academia „Ştefan Gheorghiu“ Cu remarcabile înclinaţii spre cunoaşterea riguroasă şi creatoare, relevată încă din timpul studiilor (liceul la Craiova, pînă în 1900, apoi facultatea de drept la Paris, absolvită în 1904), şi al primelor activităţi (avocat, publicist încă din 1904, profesor suplinitor de drept civil la Universitatea din Iaşi, apoi profesor titular, din 1909, la Bucureşti) Nicolae Titulescu, orator şi erudit, inteligent şi perseverent, va construi puncte de vedere şi interpretări înaintate, de înţelegere democrat-burgheză, pentru probleme social-politice interne. Ca profesor universitar, din primii ani a insistat, şi printr-un proiect de regulament, asupra creşterii moderne a competenţei învăţămîntului juridic din România, a argumentat caracterul de ştiinţă socială al dreptului, ceea ce înseamnă în mod ştiinţific şi umanitar. Mai ales ca deputat (succesul de de a fi ales a urmat în 1912) Nicolae Titulescu s-a pronunţat pentru ameliorarea situaţiei ţărănimii, prin chiar împroprietărire, şi prin alte măsuri care însă erau mai mult de ordin juridic. Ministru de finanţe (prima dată în anii 1917—1918, a doua oară în 1920—1921) a adus cea mai radicală încercare, de pînă atunci, în ceea ce priveşte reforma fiscală, prin includerea principiului impunerii progresive şi proporţionale. Gînditor de larg orizont, acţionînd cu talent în direcţia intereselor fundamentale ale României, Nicolae Titulescu şi-a împlinit cel mai mult vocaţia în domeniul aşa de întins şi de sensibil, de complex al diplomaţiei, ceea ce s-a remarcat încă de la prima sa misiune, pentru interesele patriei, ca membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace, un timp prim-delegat, cînd, la 4 iunie 1920, semnează Tratatul de la Trianon, în paranteză, deşi datele vieţii sale pe plan diplomatic sunt cunoscute şi au fost tratate şi în mod special în cărţi şi studii, să amintesc, în cîteva cuvinte numai : la începutul anului 1922 prima dată ambasador la Londra ; în iunie 1927, pînă în iunie 1928, prima oară ministru de externe ; iarăși ambasador în capitala engleză, pînă la sfîrșitul anului 1932 ; in acest răstimp, ca urmare a deosebitului prestigiu dobîndit, ales succesiv — fapt nemaiîntîlnit pînă atunci — de două ori preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor , în octombrie 1932 din nou, şi pentru mai mult timp, ministru de externe, pînă la 29 august 1936, cînd sub presiunea cercurilor politice de dreapta şi a invidiei unora, inclusiv a regelui, nu a mai fost cuprins în guvern ; a încetat din viață, la 17 martie 1941, în Franța, la Cannes. Continuare în pag. 11 Seu ■3 clipe ale istoriei p Capitole la Istoria literaturii române lutomporane @ Meșterul Manete ■ ■ шж&т TABLETA Însemnări George Vlacovescu Intr-un caiet mai vechi, am găsit unele însemnării făcute dealungul anilor. Unele dintre ele sună astfel • Mateiu I. Caragiale, cînd s-a căsătorit în 1923 cu Manca Sion — mai vîrstnică decit el cu 23 de ani — şi-a confecţionat un fals act de naştere, cu martori mincinoşi. Dar, acest fapt nu l-a împiedicat să intre în istoria literaturii române, pentru că adevăratul act de naştere, ca scriitor, este cartea : „Craii de Curtea Veche“. Restul contează mai puţin. „ Unii oameni sunt curajoşi numai între patru pereţi, sau între ai lor. Aceasta nu înseamnă curaj, ci destăinuire cu voce şoptită. Şi, cu destăinuiri şoptite, nu se face istorie. Cărţile sînt prietenele mele cele mai fidele. Nu se schimbă niciodată. Rămîn aceleaşi. Atunci, de ce oride cîte ori le recitesc, mi se par altele ? Mă schimb eu, nu ele. • Cunosc pe cineva care aude numai ce îi convine. In restul, e surd. Dacă ar auzi totul, ar trebui să replice, și aceasta este greu. Sau, ar trebui să dialogheze, și aceasta este și mai greu. In satul în care m-am născut, pînă la 12 ani, cînd am venit la București, nu văzusem nici un tablou. îmi satisfăceam nevoia de culoare privind natura. Țin minte și acum albul compact al livezilor înflorite, decupat pe verdele ogoarelor. • La Salzburg, în micul muzeu din casa unde s-a născut Mozart, am văzut ceasul de buzunar al compozitorului. In schimb, în cimitirul din Viena, nu s-a păstrat mormîntul lui Wolfgang Amadeus Mozart. Diferenţă de destin! Lectura unei cărţi poate fi ascensiune pe Himalaia, plimbare pe cîmpie plată sau prăbuşire în hăuri. Poţi şti ce ţi se va întîmpla înainte de a porni la drum ?Şi apoi şi de pe vîrful Himălaei şi din fundul prăpastiei, lumea trebuie contemplată. Există oameni care la orice oră din zi şi din noapte vor să arate că sunt inteligenţi, însăşi această voinţă demonstrează că nu sunt. • Iubirea oamenilor ţi-o solicită mulţi, dar ţi-o refuză şi mai mulţi. • Marin Preda scrie într-o carte a lui că ura tinerilor are durată lungă. De ce nu şi iubirea ? ® Nu m-a înspăimîntat niciodată furtuna inteligenţei. In schimb, adierile, chiar potolite, ale prostiei m-au îngrozit. Cu inteligenţa te poţi lupta. Prostia nu ai de unde s-o apuci. ® Ezitările nu sînt întotdeauna de condamnat. Uneori ele sînt cumpăna gîndirii care oscilează într-o parte şi în alta pînă se opreşte în echilibrul hotărîrii. Omul nu trebuie umilit. Nu ţi-o va ierta niciodată. Demnitatea este unul dintre sentimentele majore ale fiinţei umane, face parte din ceea ce separă radical omul de celelalte animale. ¤ Tăcerea nu este întotdeauna de aur. Un adevăr nerostit la vreme sau niciodată devine o nonvaloare şi, în orice caz, o mare pierdere. ¤ Adevărul doare. Ce plin de răni este, încă, omul dacă nu poate suporta contactul cu această necesitate a vieţii • Dacă fiecare locuitor al acestei planete ar rosti in fiecare zi o idee, cit de bogată ar fi omenirea! ® Poetul este cutia de rezonanţă a cîntecului şi a plînsului omului. Ce scoate el, poetul, din acea cutie, aceea e poezia. ® Şarpele îndoielii îl muşcă pe oricare mare creator de artă. Dar. nu îl ucide. Alungă-l pe linguşitor din casa ta dacă nu vrei ca, după o vreme, să afli că tu l-ai otrăvit pe Socrate . „Cîntă, zeiţă, mînia îi-aprinse pe Ahil Peleianul“. Şi, totuşi in fond, „Iliada“ este un imn al dragostei faţă de om. DOBRIN, antrenorul „Trebuia să mă gîndesc şi la retragere“ Acum doi ani, în faţa unui stadion arhipun,Nicolae Dobrin oferea un adevărat recital fotbalistic ; în conştiinţa publicului, el rămînea cel mai bun "mexican“. Ne amintim de sondaje care l-au desemnat cel mai bun fotbalist al deceniului 70—80. In 1981, înaintea meciului cu Elveţia, din preliminariile C.M., Dobrin era chemat la naţională. De ce n-a jucat — este o poveste mai complicată. Acum, în ianuarie 1982, o veste surpriză pentru mulţi : Dobrin a preluat conducerea tehnică a echipei piteştene, alături de fostul lui antrenor, Leonte lanovschi. Uinul dintre cei mai populari şi mai valoroşi fotbalişti de la noi se retrage, aşadar, pe banca antrenorilor. — Este un fapt măgulitor pentru un sportiv, cînd suporterii îl doresc mereu în teren. Nu-i devreme retragerea, Nicolae Dobrin ? Spuneai odată că o să joci mai mult. — Publicul m-a iubit mereu. El m-a determinat de fiecare dată s-o iau de la capăt de cite ori am fost în cumpănă. Sensibil la încurajările lui, eu dădeam totul pe teren. împlinesc în august 35 de ani și trebuia să mă gîndesc și la retragere. — Chiar n-o să mai vadă publicul "pasa Dobrin“ ? — Eu îmi propusesem să și joc , măcar cite o repriză. Cînd este nevoie și cind este mai greu. Mă și pregătisem pentru asta. Pînă acum, cînd vorbim de subiectul ăsta, se pare că problema se pune așa : dacă-mi aprobă federația... De aceea, Continuare în pag. 13