Argeş, 1985 (Anul 20, nr. 1-12)

1985-01-01 / nr. 1

EPOCA CEAUŞESCU Coloane la epopeea patriei Semnificaţii Ж Ж Sut semnat Creaţiei Viaţa literaturii, aşa cum o percepem deopotrivă, scriitori şi cititori, e dată de încărcătura de durată a fiecărui cuvînt din mili­oanele de rînduri sau ver­suri ce-o compun, edifi­­cinat-o ca pe o construcţie monumentală durată din sentimente şi idei. Dialogul scriitorului cu lumea, mijlocit de aceste mirifice obiecte însufleţite numite cărţi, este cu atit mai complet, mai îndelungat, cu cît timpul in care el se petrece este mai favorabil Cînte­­cului, Zborului. Este exact ce se poate spune despre anii scurşi de la Congresul al IX-lea al Partidului Co­munist Român, ani de rod­nice împliniri nu numai în plan material ci şi în cel spiritual, ani de memorabi­le construcţii înălţate ”cu gindiri şi cu imagini“, ani de netăgăduită libertate de gîndire şi de exprimare. O pleiadă de cărţi mo­numentale duc în lume în­semnele înţelegerii de ca­re s-au bucurat din plin scriitorii acestor ani. Un număr important de reeditări ale unor cărţi fundamentale ca „Istoria literaturii..." lui G. Călines­­cu, "Getica" lui Pârvan, ca să amintim numai două dintre ele, certifică încă o dată opţiunea acestui Timp pentru literatura care ne reprezintă, exprimîndu­­ne cît mai complet, în ade­vărata noastră putere de trăire şi de transfigurare. Şi ce este mai frumos, mai îmbucurător, pentru un scriitor, decît să-şi simtă li­bere cugetul şi simţirea, într-un spaţiu aureolat de prinosul de geniu adus lu­mii de poporul său ! Timpul pe care-l numim cu-ndreptăţită mîndrie ”E­­poca Nicolae Ceauşescu", cele două decenii de reală Renaştere spirituală a poporului român în ce are el mai frumos şi mai curat in tradiţie, cele două de­cenii ce au trecut de cînd în fruntea partidului se află tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, se constituie într-un privilegiu care-i este oferit fiecărui creator al României socialiste. Am scris, şi mi-am pu­blicat toate cărţile de pînă acum în acest timp, în a­­ceste decenii, aşa că îi sînt şi-i voi rămîne dator acestui Timp, pe care-l simt trecînd în literă ca lumina cea mai pură şi mai puter­nică. Decenii de acumulări calitative în rafturile biblio­tecilor lumii ce glăsuiesc în limba română, decenii de cutezanţă spre noi culmi valorice, decenii de fru­moase edificii durate în li­teră. Este de datoria noastră, a celor ce s-au format şi au scris în acest timp, să-i re­cunoaştem climatul creator pe care l-a instituit şi ni l-a oferit, simţindu-ne, de aceea, mereu datori în însemne ale gîndului fru­mos, de mulţumire, pe care trebuie să-l rostim zi de zi, şi ori de cîte ori numele nostru se adună sub un poem, sub o proză sau pe o carte... Dan ROTARU ARGEȘ Nr. 1/1985—pag. 2 Drag, iubit conducător Drag, iubit conducător Răsărit din tricolor La a ta aniversare De la munte pin’ la mare Iţi doreşte fiecare Să trăieşti în sănătate Pentru-a noastră demnitate Că eşti om cu suflet bun Viţă mîndră de român Că de-aici te-ai înălţat Din Scorniceşti, mîndru sat La mulţi ani cu sănătate Pentru­ a tării libertate ! _________________________________________ Aniversare " . Sub albul plocad griul respiră La sinul cîmpiei în vatră de dor Şi aerul cîntă, pasăre liră Peste-un pămînt mai roditor Horeşte cuvîntul în laudă dreaptă Vîrsta-mplinirii mai-naltă se vrea Epoca noastră-i epocă faptă Cu generaţii demne de ea In miezul ninsorii lumină se face Şi Ţara cu drag sărbătoreşte-n Ianuar’ Pe Eroul născut cu voinţă de Pace Pe Fiul poporului, vizionar. Ion POPA ARGEŞANU V______________________| Un concept f­andamental Umanismul revoluţionar Repere pentru o hartă a umanismului românesc I­storia românilor — un arc grandios, încordat peste milenii, de propria lor voinţă, îndîrjire, înţelep­ciune ! Aceleaşi mîinî crăpate, bătătorite, care semănaseră pămîntul şi potriviseră Mioriţa pe fluierul cuvintelor, „apuca­ră“ Arcul Carpaţilor — care avea să ţină nu o dată dreapta cumpănă între răsăritul şi a­­pusul soarelui —, apucară cu străşnicie acest Arc de piatră şi furtuni, şi-l preschimbară in Istorie. Intr-adevăr, istoria noastră ne apare ca un arc grandios, încordat peste mile­nii, un arc a cărui putere nu se măsoară în megatone, ci în mega-omenie, mega-voinţă de libertate, independenţă şi pro­păşire ! Un arc, încordat cînd pentru apărarea neamului, cînd înălţat, triumfal, întru slava croitor, căzuţi la hotare, deve­niţi hotare de netrecut ! Privită de aici, de pe ziduri­le marilor cetăţi ale comunis­mului, ale Congreselor Parti­dului, istoria României se dez­văluie ca un arc întins peste timp, legînd trecutul, prezen­tul şi viitorul pămîntului şi al oamenilor într-o sinteză uni­că, eternă — adevărată capo­doperă a oamenilor aflaţi între 43°37’07” — 40°15’06” latitudine nordică şi 20°15’44” — 29°41’24” longitudine estică. De la hrisoavele, pecetluite de mîna domnilor — Mircea, Ştefan, Alexandru cel Bun, Brâncoveanu ... —, hrisoave ce „lansau“ în apele teritoriale ale istoriei noastre Bucureştii, Suceava, Iaşii, Argeşul, Cîm­­pulungul, Braşovul, Sibiul... pî­nă la secunda cînd Partidul Comunist, poporul român sta­bileau prin cuvîntul şi gîndul Preşedintelui Ţării „locurile de amplasare“ ale viitorului — iată un arc de lumină, arcul voltaic al tăriei, permanenţei şi zborului românesc! De la cetăţile dacice la marile car­tiere ale României ’85 ! De la „limes transalutanus“ sau de la „Brazda lui Novac“ la gran­dioasa magistrală carpatină — Transfăgărăşanul, care intră în istorie la 20 septembrie 1974 ! De la scrisoarea lui Neacşu (1521), de la primele cărţi ti­părite de Matei Basarab şi de alţi domni cu iubire de ţară, pînă la miile de volume, re­viste, ziare, manifestări cultu­rale ale României XX! Iată, aşadar, o columnă de aur, au­rul muncii, al demnităţii, al ordinii şi disciplinei. Un aur de peste 22 de milioane de ca­­rate-conştiinţe revoluţionare. Poporul român, cultura noas­tră au avut dintotdeauna vo­caţia şi conştiinţa permanenţei etno-spirituale, a continuităţii sale în orizontul carpato-danu­­biano-pontic. „Optsprezece veacuri — scria Eminescu în 1878 — sînt de cînd viaţa latină a fost sădită pe acest pămînt, unde sînte­n noi în ciuda zguduirilor prin care a trecut; această viaţă înaintează mereu sporind şi întărindu-se. S-a păstrat însă şi creşte această viaţă, nu pen­tru că erau mulţi şi puternici aceia care conlucrau la înte­meierea ei, ci, pentru că fieş­­tecare din cei puţini era mîn­­dru de munca înaintaşilor săi. De cînd este suflet de român pe faţa pămîntului, românul a fost mîndru de a fi român...“ (Opera politică, Buc., Ed. Cu­getarea, 1941, I, p. 305). Conştiinţa continuităţii noas­tre, a Dasein-ului românesc, al acelui etern a­ fi-aici-întru-de­­venire a funcţionat dintotdea­una ca un inexorabil impera­tiv. Evident, conştiinţa conti­nuităţii implică trăirea, exis­tenţa în spaţiul unei profunde purităţi morale. Mai exact, conştiinţa continuităţii este ca­talizată de simţul acut al da­toriei, de sentimentul respon­sabilităţii faţă de omul din prezent, trecut şi viitor .....fie­care din noi — medita N. Ior­­ga în 1920 — e un fel de re­zumat al trecutului întreg al neamului său şi, puţin, un fel de rezumat al trecutului ome­nirii întregi (...) Noi trăim nu numai prin cei ce ne-au pre­cedat, dar şi prin cei care vor veni din noi şi care ne chea­mă din viitorul lor în prezen­tul nostru pentru a ne impune datorii şi misiuni“, (cf. Naţiu­nea şi problema naţională —­­ antologie — Buc., 1975, p. 98). Ideea o regăsim, într-o for­mulare aproape identică, la E. Lovinescu : „Ne iubim stră­moşii, ne iubim însă şi stră­nepoţii ; nu sîntem numai punctul ultim al unei linii de generaţii, ce se pierde în tre­cut, ci şi punctul de plecare al generaţiilor ce vor veni la lu­mină ; nu sîntem numai stră­nepoţii încărcaţi de povara veacurilor, ci şi strămoşii vir­tuali ai strănepoţilor tîrzii ; obligaţia faţă de viitor depă­şeşte pe cele faţă de trecut“. (Istoria civilizaţiei române mo­derne, Buc., 1972, p. 75). Conştiinţa permanenţei et­nice şi spirituale a devenit, de altfel, un topos cu multiple valenţe şi semnificaţii în re­ţeaua complexă a civilizaţiei româneşti ; de la cronicari la Eminescu, de la „Şcoala arde­leană“ la „paşoptişti“ , de la manuscrisele colbuite de vre­me la documentele de partid, în care se reia şi se adînceşte ideea că „totul este rezultatul luptei, al jertfelor înaintaşilor. Ceea ce au de făcut tinerii de azi, copiii, nepoţii, strănepoţii noştri este să ducă mai depar­te aceste realizări, bogatele tradiţii de luptă ale poporu­lui (...)“ I (Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, 1972, vol. V, p. 464). „Nu trebuie uitat că felul de a trăi şi gîndi al poporului a constituit şi va constitui întot­deauna temelia dezvoltării cul­turii cu adevărat înaintate. Trebuie să adăugăm, de aceea, la creaţia prezentului creaţia trecutului, dînd preţuirea cu­venită marilor înfăptuiri ale înaintaşilor noştri...“ (Id., 1975, vol. II, p. 94). Desigur, conştiinţa perma­nenţei şi continuităţii noastre spirituale înlăuntrul şi în afa­ra Sarmizegetusei carpatice nu este decît consecinţa unei alte certitudini seculare, şi anume conştiinţa identităţii noastre naţionale, a „sufletului“ nos­tru nepereche, a ritmului spe­cific de întemeiere a istoriei şi a valorilor, de cu­prindere a timpului şi spaţiului. Căutarea dramatică a „identităţii“ noas­tre, a originii şi adevărului nostru imuabil este declanşa­tă de „latinismul“ cronicarilor şi al Şcolii ardelene, continua­tă de „dacismul“ paşoptiştilor şi de „românismul“ luminişti­­lor. De la Chesarie de Rîmnic, care vorbeşte de „sufletul ro­mânesc“, pînă la Nicolae Ior­­ga, care propune o „fizionomie a sufletului românesc“ (Isto­ria literaturii române. Introd. sintetică, Buc., 1977) , de la Gheorghe Lazăr, care milita pentru propăşirea „duhului ro­mânesc“ la ideea „autohtoniei culturale şi naţionale“, susţi­nută de Vasile Pârvan („Şi a­­tunci, ideea naţională fiind o stare de conştiinţă, înainte de toate culturală, iar geografia umană demonstrînd, nu după oameni, ci după pămîntul pe care se aşază, adevărate autoh­tonii culturale, nu ajungem oare la marea realitate istori­că ... a autohtoniilor naţiona­le ?“ — Memoriale, Cluj-Na­­poca, 1973, p. 217—220), sau la ipoteza „sufletului etnic ro­mânesc“ (D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Buc., 1907, p. 7, 187—188, 448, 507) — iată tot atît de „vetre“ hermeneutice, pe care dospeş­te conştiinţa identităţii noastre. De la cuanta de istorie, cînd omul era „supt de vremi“, iar cronicarul spunea că multe „dăscălii şi învăţături ar pu­tea fi pre limba românească de n-ar fi covîrşit vacul nos­tru acesta de acum de mare greutăţi“ (M. Costin, Predoslo­via la Viiaţa lumii) pînă la cuanta de prezent revoluţio­nar, comunist, cînd „vremile“ se supun omului, cînd „activi­tatea teoretică, ideologică, po­­litico-educativă se transformă într-o forţă care va determina dezvoltarea continuă a forţe­lor de producţie, perfecţiona­rea structurii şi relaţiilor so­ciale“. (Nicolae Ceauşescu, Op. cit., vol. 24, p. 59). Astăzi, în epoca marilor sin­teze, a marilor retrospective şi prospective, a recuperărilor ne­cesare ale trecutului şi a pro­iectărilor — la fel de nece­sare — ale viitorului, harta spiritualităţii româneşti ni se înfăţişează în toată limpezi­mea ei. Astfel, de la „progra­mul“ lui Alecsandri („afirma­rea românismului în faţa lu­mii“, 1875 ; Opere complete vol. Despre literatură, Buc., 1956, p. 82—104) sau de la principiul maiorescian privind „neatîrnarea intelectuală a ro­mânilor“, respectarea specifi­cului naţional spre „a fi noi înşine“ şi spre a ne întemeia cultura pe „fundamentul din­lăuntru“ (T. Maiorescu, Opere, Buc., 1978, vol. I, p. 212) pînă la codul de legi etico-estetice — inaugurat în perioada 1965— 1985 — conştiinţa românească s-a îmbogăţit structural şi funcţional, păstrîndu-şi tot­odată liniile de forţă arhetipa­le : deschidere şi „spirit critic“, militantism şi responsabilitate moral-estetică, axiologică, fer­mitate şi demnitate ideologică. „Nu trebuie să evităm confrun­tările ideologice, dar să fim activi în aceste confruntări“. (Nicolae Ceauşescu, op. cit., vol. 11, p. 138) . „Datoria noastră este să facem cunos­cute peste hotare marile reali­zări ale culturii patriei noas­tre, să ne afirmăm cu contri­buţia noastră originală în pa­trimoniul civilizaţiei interna­ţionale“. (Id., vol. 5, p. 472-473), atitudinea de „admiraţie şi ploconire faţă de tot ce vine de peste hotare, fie că este valoros, fie că nu“, „reflectă în fond lipsă de demnitate naţio­nală, lipsă de spirit de discer­­nămînt şi pînă la urmă igno­ranţă, înapoiere...“ Dar, pe de altă parte, trebuie să „învăţăm necontenit din experienţele al­tora şi să importăm tot ce este mai bun şi folositor. în ace­laşi timp, însă, să preţuim şi să admirăm munca şi creaţia minunatului nostru popor“. (Id , vol. 6, p. 682-683). Iată, aşadar, cîteva din prin­cipiile şi tezele noastre revo­luţionare, care recuperează şi reintegrează tradiţiile româ­neşti în arhitectura monumen­tală a umanismului revoluţio­nar, comunist a prezentului. Lupta înfrigurată dusă de paşoptişti pentru afirmarea fondului autohton al spiritua­lităţii noastre, pentru propăşi­rea „duhului naţional“ (M. Kogălniceanu), pentru o „des­­voltare mare, morală şi inte­lectuală“ (N. Bălcescu, Opere, Buc., 1953, I, p. 323) a fost to­pită şi resintetizată în marile „laboratoare“ ale conştiinţei culturale româneşti de azi. Astăzi de-abia, se realizează visul lui Maiorescu : formarea în spaţiul spiritualităţii româ­neşti a unei „culturi solide“, „înălţarea poporului nostru din toate puterile pînă la înţele­gerea acelui grad şi a unei or­ganizări politice potrivită cu el“. (Opere, Buc., 1978, vol. I, p. 212). Astăzi de-abia, gîndul lui Nicolae Iorga a prins ră­dăcini : „Ce e de făcut înainte de toate e purificarea, între­girea, înaintarea şi mai ales răspîndirea culturii noastre“. (O luptă literară, Buc., 1979, vol. I, p. 9). Conştiinţa litera­ră românească a depăşit acea „epocă de lămurire, de auto­­interpretare“, despre care vor­bea M. Ralea (Atitudini, Buc., 1931, p. 15). Incercînd să descifrăm dia­lectica spiritualităţii noastre va trebui, fără îndoială, să corectăm teza ialiană a „feno­menului românesc“, aflat în­tr-o stare amo­fă. Căci, epoca marilor sinteze şi analize de astăzi, era microprocesoarelor, combinatelor petrochimice şi siderurgice gigant se înalţă pe temelii milenare, pe cetăţi­le dacice suprapuse, stratifi­cate, devenite straturi geologi­ce, pe „vechimea neamului car­patic“, pe „nivelul superior al civilizaţiei carpatice“, pe „înăl­ţimea culturii lor“. (S. Mehe­dinţi, Caracterizare etnografi­că a poporului român, Buc., 1941, p. 34—36). Astăzi, „feno­menul românesc“ nu mai este un „proiect“ — nici n-a fost, de fapt, vreodată, decît în anu­mite viziuni suferind de ceci­tate axiologică ! — ci o certi­tudine. Mai mult chiar — o realitate, un adevăr amplu, monumental, o nouă verticală carpatină. De la Cezar Bolliac, care în 1844 cerea scriitorilor să fie „oameni cu inimă şi cu con­ştiinţă“ (Către scriitorii noş­tri în Foaie pentru minte..., an VII, nr. 40) pînă la „arta pătrunsă de umanismul so­cialist“, care „trebuie să fie închinată maselor largi popu­lare, în rîndul cărora perso­nalitatea nu se pierde, ci se afirmă tot mai puternic, odată cu afirmarea şi fericirea în­tregii naţiuni“. (Nicolae Ceauşescu, op. cit., vol. 6, p. 679) — un arc peste timp. De la principiul „iubirii de omenire“ (C. Bolliac), de la „România va fi iubita noas­tră“ (N. Bălcescu, 1847), de la „cultul ţărei noastre“ (M. Ko­gălniceanu, 1852) pînă la acro­pola culturii române de astăzi, care „s-a dezvoltat în anii de după eliberare pe un drum ascendent, înregistrînd succe­se remarcabile, în toate genu­rile, manifestîndu-se tot mai viguros în ansamblul supra­structurii socialiste“. (Id., vol. 3, p. 664) — o unică spirală, pe care aceleaşi „mîini“ fră­­mîntă duhul pămîntului miori­tic. Şi ce poate fi mai semni­ficativ pentru unitatea de gînd şi conştiinţă a poporului nostru decît arcul spiritual ce leagă cuvîntul lui Eminescu (scriitorii „trebuie să intre cu rădăcinile în pămîntul, în mo­dul de a fi al poporului lor, pentru a produce ceva per­manent“, Timpul, 28 martie 1882 în Articole şi traduceri, Buc., 1974, vol. I, p. 157—158) de Cuvîntul umanismului re­voluţionar, comunist, de as­tăzi.......Pentru a putea sluji aspiraţiile şi idealurile mase­lor, pentru a satisface cerin­ţele spirituale ale omului mun­cii eliberat de exploatare, scri­itorul trebuie să trăiască cu maximum de intensitate co­mandamentele supreme ale societăţii noastre de azi, să înţeleagă tendinţele ei de dez­voltare, să se confunde cu dorinţele şi voinţa poporului în mijlocul căruia s-a născut şi trăieşte.“ (Nicolae Ceauşescu, op. cit., vol. 3, p. 668-669). Desigur, tabelele statistice sunt neîncăpătoare! Harta spiritualităţii româneşti nu se poate transcrie decît la scara 1 :1. Dacă un pictor s-ar în­cumeta să transpună într-o frescă imaginea destinului nostru revoluţionar, chipul celor 20 de ani, al acelor mi­lioane şi milioane de secunde eterne, i-ar trebui un perete de 237 500 km2. Dar această frescă în mişcare, dinamică, o realizăm şi o desăvîrşim, noi, cei peste 22 milioane de Meşteri Manole, sub conduce­rea înţeleaptă a partidului, a secretarului său general, tova­răşul Nicolae Ceauşescu. AICI, pe moşia străbună, între 43°37’07” — 40°15’06” latitudi­ne nordică şi 20°15’44” — 29° 4Г24” longitudine estică. Aici, pe cei 237 500 km2 se înalţă columnele viitorului nostru milenar! Aici, pe aceste me­leaguri, s-au pus pietrele de temelie ale Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei ! Aici, se află una din pietrele de temelie ale Europei, ale Lumii! Contemplînd acum, de pe înălţimile celor două decenii, de cînd destinele României sînt conduse de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cele peste jumătate de miliard de se­cunde din Cartea României noastre, contemplînd acum grandioasa ctitorie materială şi spirituală a Epocii Nicolae Ceauşescu, descoperim că nu sînt cu nimic mai prejos Carpaţii demnităţii noastre co­muniste decît Marii Carpaţi, etern înzăpeziţi de istorie ! Intr-adevăr, istoria români­lor ne apare ca un arc gran­dios, încordat peste mileniile trecutului şi peste cele ale viitorului, un arc a cărui pu­tere nu se măsoară în mega­tone, ci în mega-omenie, m­e­­ga-voinţă de libertate, inde­pendenţă şi înfăptuire ! Narcis ZARNESCU Ilie DOBRE, poet popular

Next