Argeş, 1985 (Anul 20, nr. 1-12)
1985-01-01 / nr. 1
EPOCA CEAUŞESCU Coloane la epopeea patriei Semnificaţii Ж Ж Sut semnat Creaţiei Viaţa literaturii, aşa cum o percepem deopotrivă, scriitori şi cititori, e dată de încărcătura de durată a fiecărui cuvînt din milioanele de rînduri sau versuri ce-o compun, edificinat-o ca pe o construcţie monumentală durată din sentimente şi idei. Dialogul scriitorului cu lumea, mijlocit de aceste mirifice obiecte însufleţite numite cărţi, este cu atit mai complet, mai îndelungat, cu cît timpul in care el se petrece este mai favorabil Cîntecului, Zborului. Este exact ce se poate spune despre anii scurşi de la Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, ani de rodnice împliniri nu numai în plan material ci şi în cel spiritual, ani de memorabile construcţii înălţate ”cu gindiri şi cu imagini“, ani de netăgăduită libertate de gîndire şi de exprimare. O pleiadă de cărţi monumentale duc în lume însemnele înţelegerii de care s-au bucurat din plin scriitorii acestor ani. Un număr important de reeditări ale unor cărţi fundamentale ca „Istoria literaturii..." lui G. Călinescu, "Getica" lui Pârvan, ca să amintim numai două dintre ele, certifică încă o dată opţiunea acestui Timp pentru literatura care ne reprezintă, exprimîndune cît mai complet, în adevărata noastră putere de trăire şi de transfigurare. Şi ce este mai frumos, mai îmbucurător, pentru un scriitor, decît să-şi simtă libere cugetul şi simţirea, într-un spaţiu aureolat de prinosul de geniu adus lumii de poporul său ! Timpul pe care-l numim cu-ndreptăţită mîndrie ”Epoca Nicolae Ceauşescu", cele două decenii de reală Renaştere spirituală a poporului român în ce are el mai frumos şi mai curat in tradiţie, cele două decenii ce au trecut de cînd în fruntea partidului se află tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, se constituie într-un privilegiu care-i este oferit fiecărui creator al României socialiste. Am scris, şi mi-am publicat toate cărţile de pînă acum în acest timp, în aceste decenii, aşa că îi sînt şi-i voi rămîne dator acestui Timp, pe care-l simt trecînd în literă ca lumina cea mai pură şi mai puternică. Decenii de acumulări calitative în rafturile bibliotecilor lumii ce glăsuiesc în limba română, decenii de cutezanţă spre noi culmi valorice, decenii de frumoase edificii durate în literă. Este de datoria noastră, a celor ce s-au format şi au scris în acest timp, să-i recunoaştem climatul creator pe care l-a instituit şi ni l-a oferit, simţindu-ne, de aceea, mereu datori în însemne ale gîndului frumos, de mulţumire, pe care trebuie să-l rostim zi de zi, şi ori de cîte ori numele nostru se adună sub un poem, sub o proză sau pe o carte... Dan ROTARU ARGEȘ Nr. 1/1985—pag. 2 Drag, iubit conducător Drag, iubit conducător Răsărit din tricolor La a ta aniversare De la munte pin’ la mare Iţi doreşte fiecare Să trăieşti în sănătate Pentru-a noastră demnitate Că eşti om cu suflet bun Viţă mîndră de român Că de-aici te-ai înălţat Din Scorniceşti, mîndru sat La mulţi ani cu sănătate Pentru a tării libertate ! _________________________________________ Aniversare " . Sub albul plocad griul respiră La sinul cîmpiei în vatră de dor Şi aerul cîntă, pasăre liră Peste-un pămînt mai roditor Horeşte cuvîntul în laudă dreaptă Vîrsta-mplinirii mai-naltă se vrea Epoca noastră-i epocă faptă Cu generaţii demne de ea In miezul ninsorii lumină se face Şi Ţara cu drag sărbătoreşte-n Ianuar’ Pe Eroul născut cu voinţă de Pace Pe Fiul poporului, vizionar. Ion POPA ARGEŞANU V______________________| Un concept fandamental Umanismul revoluţionar Repere pentru o hartă a umanismului românesc Istoria românilor — un arc grandios, încordat peste milenii, de propria lor voinţă, îndîrjire, înţelepciune ! Aceleaşi mîinî crăpate, bătătorite, care semănaseră pămîntul şi potriviseră Mioriţa pe fluierul cuvintelor, „apucară“ Arcul Carpaţilor — care avea să ţină nu o dată dreapta cumpănă între răsăritul şi apusul soarelui —, apucară cu străşnicie acest Arc de piatră şi furtuni, şi-l preschimbară in Istorie. Intr-adevăr, istoria noastră ne apare ca un arc grandios, încordat peste milenii, un arc a cărui putere nu se măsoară în megatone, ci în mega-omenie, mega-voinţă de libertate, independenţă şi propăşire ! Un arc, încordat cînd pentru apărarea neamului, cînd înălţat, triumfal, întru slava croitor, căzuţi la hotare, deveniţi hotare de netrecut ! Privită de aici, de pe zidurile marilor cetăţi ale comunismului, ale Congreselor Partidului, istoria României se dezvăluie ca un arc întins peste timp, legînd trecutul, prezentul şi viitorul pămîntului şi al oamenilor într-o sinteză unică, eternă — adevărată capodoperă a oamenilor aflaţi între 43°37’07” — 40°15’06” latitudine nordică şi 20°15’44” — 29°41’24” longitudine estică. De la hrisoavele, pecetluite de mîna domnilor — Mircea, Ştefan, Alexandru cel Bun, Brâncoveanu ... —, hrisoave ce „lansau“ în apele teritoriale ale istoriei noastre Bucureştii, Suceava, Iaşii, Argeşul, Cîmpulungul, Braşovul, Sibiul... pînă la secunda cînd Partidul Comunist, poporul român stabileau prin cuvîntul şi gîndul Preşedintelui Ţării „locurile de amplasare“ ale viitorului — iată un arc de lumină, arcul voltaic al tăriei, permanenţei şi zborului românesc! De la cetăţile dacice la marile cartiere ale României ’85 ! De la „limes transalutanus“ sau de la „Brazda lui Novac“ la grandioasa magistrală carpatină — Transfăgărăşanul, care intră în istorie la 20 septembrie 1974 ! De la scrisoarea lui Neacşu (1521), de la primele cărţi tipărite de Matei Basarab şi de alţi domni cu iubire de ţară, pînă la miile de volume, reviste, ziare, manifestări culturale ale României XX! Iată, aşadar, o columnă de aur, aurul muncii, al demnităţii, al ordinii şi disciplinei. Un aur de peste 22 de milioane de carate-conştiinţe revoluţionare. Poporul român, cultura noastră au avut dintotdeauna vocaţia şi conştiinţa permanenţei etno-spirituale, a continuităţii sale în orizontul carpato-danubiano-pontic. „Optsprezece veacuri — scria Eminescu în 1878 — sînt de cînd viaţa latină a fost sădită pe acest pămînt, unde sînten noi în ciuda zguduirilor prin care a trecut; această viaţă înaintează mereu sporind şi întărindu-se. S-a păstrat însă şi creşte această viaţă, nu pentru că erau mulţi şi puternici aceia care conlucrau la întemeierea ei, ci, pentru că fieştecare din cei puţini era mîndru de munca înaintaşilor săi. De cînd este suflet de român pe faţa pămîntului, românul a fost mîndru de a fi român...“ (Opera politică, Buc., Ed. Cugetarea, 1941, I, p. 305). Conştiinţa continuităţii noastre, a Dasein-ului românesc, al acelui etern a fi-aici-întru-devenire a funcţionat dintotdeauna ca un inexorabil imperativ. Evident, conştiinţa continuităţii implică trăirea, existenţa în spaţiul unei profunde purităţi morale. Mai exact, conştiinţa continuităţii este catalizată de simţul acut al datoriei, de sentimentul responsabilităţii faţă de omul din prezent, trecut şi viitor .....fiecare din noi — medita N. Iorga în 1920 — e un fel de rezumat al trecutului întreg al neamului său şi, puţin, un fel de rezumat al trecutului omenirii întregi (...) Noi trăim nu numai prin cei ce ne-au precedat, dar şi prin cei care vor veni din noi şi care ne cheamă din viitorul lor în prezentul nostru pentru a ne impune datorii şi misiuni“, (cf. Naţiunea şi problema naţională — antologie — Buc., 1975, p. 98). Ideea o regăsim, într-o formulare aproape identică, la E. Lovinescu : „Ne iubim strămoşii, ne iubim însă şi strănepoţii ; nu sîntem numai punctul ultim al unei linii de generaţii, ce se pierde în trecut, ci şi punctul de plecare al generaţiilor ce vor veni la lumină ; nu sîntem numai strănepoţii încărcaţi de povara veacurilor, ci şi strămoşii virtuali ai strănepoţilor tîrzii ; obligaţia faţă de viitor depăşeşte pe cele faţă de trecut“. (Istoria civilizaţiei române moderne, Buc., 1972, p. 75). Conştiinţa permanenţei etnice şi spirituale a devenit, de altfel, un topos cu multiple valenţe şi semnificaţii în reţeaua complexă a civilizaţiei româneşti ; de la cronicari la Eminescu, de la „Şcoala ardeleană“ la „paşoptişti“ , de la manuscrisele colbuite de vreme la documentele de partid, în care se reia şi se adînceşte ideea că „totul este rezultatul luptei, al jertfelor înaintaşilor. Ceea ce au de făcut tinerii de azi, copiii, nepoţii, strănepoţii noştri este să ducă mai departe aceste realizări, bogatele tradiţii de luptă ale poporului (...)“ I (Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, 1972, vol. V, p. 464). „Nu trebuie uitat că felul de a trăi şi gîndi al poporului a constituit şi va constitui întotdeauna temelia dezvoltării culturii cu adevărat înaintate. Trebuie să adăugăm, de aceea, la creaţia prezentului creaţia trecutului, dînd preţuirea cuvenită marilor înfăptuiri ale înaintaşilor noştri...“ (Id., 1975, vol. II, p. 94). Desigur, conştiinţa permanenţei şi continuităţii noastre spirituale înlăuntrul şi în afara Sarmizegetusei carpatice nu este decît consecinţa unei alte certitudini seculare, şi anume conştiinţa identităţii noastre naţionale, a „sufletului“ nostru nepereche, a ritmului specific de întemeiere a istoriei şi a valorilor, de cuprindere a timpului şi spaţiului. Căutarea dramatică a „identităţii“ noastre, a originii şi adevărului nostru imuabil este declanşată de „latinismul“ cronicarilor şi al Şcolii ardelene, continuată de „dacismul“ paşoptiştilor şi de „românismul“ luminiştilor. De la Chesarie de Rîmnic, care vorbeşte de „sufletul românesc“, pînă la Nicolae Iorga, care propune o „fizionomie a sufletului românesc“ (Istoria literaturii române. Introd. sintetică, Buc., 1977) , de la Gheorghe Lazăr, care milita pentru propăşirea „duhului românesc“ la ideea „autohtoniei culturale şi naţionale“, susţinută de Vasile Pârvan („Şi atunci, ideea naţională fiind o stare de conştiinţă, înainte de toate culturală, iar geografia umană demonstrînd, nu după oameni, ci după pămîntul pe care se aşază, adevărate autohtonii culturale, nu ajungem oare la marea realitate istorică ... a autohtoniilor naţionale ?“ — Memoriale, Cluj-Napoca, 1973, p. 217—220), sau la ipoteza „sufletului etnic românesc“ (D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Buc., 1907, p. 7, 187—188, 448, 507) — iată tot atît de „vetre“ hermeneutice, pe care dospeşte conştiinţa identităţii noastre. De la cuanta de istorie, cînd omul era „supt de vremi“, iar cronicarul spunea că multe „dăscălii şi învăţături ar putea fi pre limba românească de n-ar fi covîrşit vacul nostru acesta de acum de mare greutăţi“ (M. Costin, Predoslovia la Viiaţa lumii) pînă la cuanta de prezent revoluţionar, comunist, cînd „vremile“ se supun omului, cînd „activitatea teoretică, ideologică, politico-educativă se transformă într-o forţă care va determina dezvoltarea continuă a forţelor de producţie, perfecţionarea structurii şi relaţiilor sociale“. (Nicolae Ceauşescu, Op. cit., vol. 24, p. 59). Astăzi, în epoca marilor sinteze, a marilor retrospective şi prospective, a recuperărilor necesare ale trecutului şi a proiectărilor — la fel de necesare — ale viitorului, harta spiritualităţii româneşti ni se înfăţişează în toată limpezimea ei. Astfel, de la „programul“ lui Alecsandri („afirmarea românismului în faţa lumii“, 1875 ; Opere complete vol. Despre literatură, Buc., 1956, p. 82—104) sau de la principiul maiorescian privind „neatîrnarea intelectuală a românilor“, respectarea specificului naţional spre „a fi noi înşine“ şi spre a ne întemeia cultura pe „fundamentul dinlăuntru“ (T. Maiorescu, Opere, Buc., 1978, vol. I, p. 212) pînă la codul de legi etico-estetice — inaugurat în perioada 1965— 1985 — conştiinţa românească s-a îmbogăţit structural şi funcţional, păstrîndu-şi totodată liniile de forţă arhetipale : deschidere şi „spirit critic“, militantism şi responsabilitate moral-estetică, axiologică, fermitate şi demnitate ideologică. „Nu trebuie să evităm confruntările ideologice, dar să fim activi în aceste confruntări“. (Nicolae Ceauşescu, op. cit., vol. 11, p. 138) . „Datoria noastră este să facem cunoscute peste hotare marile realizări ale culturii patriei noastre, să ne afirmăm cu contribuţia noastră originală în patrimoniul civilizaţiei internaţionale“. (Id., vol. 5, p. 472-473), atitudinea de „admiraţie şi ploconire faţă de tot ce vine de peste hotare, fie că este valoros, fie că nu“, „reflectă în fond lipsă de demnitate naţională, lipsă de spirit de discernămînt şi pînă la urmă ignoranţă, înapoiere...“ Dar, pe de altă parte, trebuie să „învăţăm necontenit din experienţele altora şi să importăm tot ce este mai bun şi folositor. în acelaşi timp, însă, să preţuim şi să admirăm munca şi creaţia minunatului nostru popor“. (Id , vol. 6, p. 682-683). Iată, aşadar, cîteva din principiile şi tezele noastre revoluţionare, care recuperează şi reintegrează tradiţiile româneşti în arhitectura monumentală a umanismului revoluţionar, comunist a prezentului. Lupta înfrigurată dusă de paşoptişti pentru afirmarea fondului autohton al spiritualităţii noastre, pentru propăşirea „duhului naţional“ (M. Kogălniceanu), pentru o „desvoltare mare, morală şi intelectuală“ (N. Bălcescu, Opere, Buc., 1953, I, p. 323) a fost topită şi resintetizată în marile „laboratoare“ ale conştiinţei culturale româneşti de azi. Astăzi de-abia, se realizează visul lui Maiorescu : formarea în spaţiul spiritualităţii româneşti a unei „culturi solide“, „înălţarea poporului nostru din toate puterile pînă la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el“. (Opere, Buc., 1978, vol. I, p. 212). Astăzi de-abia, gîndul lui Nicolae Iorga a prins rădăcini : „Ce e de făcut înainte de toate e purificarea, întregirea, înaintarea şi mai ales răspîndirea culturii noastre“. (O luptă literară, Buc., 1979, vol. I, p. 9). Conştiinţa literară românească a depăşit acea „epocă de lămurire, de autointerpretare“, despre care vorbea M. Ralea (Atitudini, Buc., 1931, p. 15). Incercînd să descifrăm dialectica spiritualităţii noastre va trebui, fără îndoială, să corectăm teza ialiană a „fenomenului românesc“, aflat într-o stare amofă. Căci, epoca marilor sinteze şi analize de astăzi, era microprocesoarelor, combinatelor petrochimice şi siderurgice gigant se înalţă pe temelii milenare, pe cetăţile dacice suprapuse, stratificate, devenite straturi geologice, pe „vechimea neamului carpatic“, pe „nivelul superior al civilizaţiei carpatice“, pe „înălţimea culturii lor“. (S. Mehedinţi, Caracterizare etnografică a poporului român, Buc., 1941, p. 34—36). Astăzi, „fenomenul românesc“ nu mai este un „proiect“ — nici n-a fost, de fapt, vreodată, decît în anumite viziuni suferind de cecitate axiologică ! — ci o certitudine. Mai mult chiar — o realitate, un adevăr amplu, monumental, o nouă verticală carpatină. De la Cezar Bolliac, care în 1844 cerea scriitorilor să fie „oameni cu inimă şi cu conştiinţă“ (Către scriitorii noştri în Foaie pentru minte..., an VII, nr. 40) pînă la „arta pătrunsă de umanismul socialist“, care „trebuie să fie închinată maselor largi populare, în rîndul cărora personalitatea nu se pierde, ci se afirmă tot mai puternic, odată cu afirmarea şi fericirea întregii naţiuni“. (Nicolae Ceauşescu, op. cit., vol. 6, p. 679) — un arc peste timp. De la principiul „iubirii de omenire“ (C. Bolliac), de la „România va fi iubita noastră“ (N. Bălcescu, 1847), de la „cultul ţărei noastre“ (M. Kogălniceanu, 1852) pînă la acropola culturii române de astăzi, care „s-a dezvoltat în anii de după eliberare pe un drum ascendent, înregistrînd succese remarcabile, în toate genurile, manifestîndu-se tot mai viguros în ansamblul suprastructurii socialiste“. (Id., vol. 3, p. 664) — o unică spirală, pe care aceleaşi „mîini“ frămîntă duhul pămîntului mioritic. Şi ce poate fi mai semnificativ pentru unitatea de gînd şi conştiinţă a poporului nostru decît arcul spiritual ce leagă cuvîntul lui Eminescu (scriitorii „trebuie să intre cu rădăcinile în pămîntul, în modul de a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent“, Timpul, 28 martie 1882 în Articole şi traduceri, Buc., 1974, vol. I, p. 157—158) de Cuvîntul umanismului revoluţionar, comunist, de astăzi.......Pentru a putea sluji aspiraţiile şi idealurile maselor, pentru a satisface cerinţele spirituale ale omului muncii eliberat de exploatare, scriitorul trebuie să trăiască cu maximum de intensitate comandamentele supreme ale societăţii noastre de azi, să înţeleagă tendinţele ei de dezvoltare, să se confunde cu dorinţele şi voinţa poporului în mijlocul căruia s-a născut şi trăieşte.“ (Nicolae Ceauşescu, op. cit., vol. 3, p. 668-669). Desigur, tabelele statistice sunt neîncăpătoare! Harta spiritualităţii româneşti nu se poate transcrie decît la scara 1 :1. Dacă un pictor s-ar încumeta să transpună într-o frescă imaginea destinului nostru revoluţionar, chipul celor 20 de ani, al acelor milioane şi milioane de secunde eterne, i-ar trebui un perete de 237 500 km2. Dar această frescă în mişcare, dinamică, o realizăm şi o desăvîrşim, noi, cei peste 22 milioane de Meşteri Manole, sub conducerea înţeleaptă a partidului, a secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. AICI, pe moşia străbună, între 43°37’07” — 40°15’06” latitudine nordică şi 20°15’44” — 29° 4Г24” longitudine estică. Aici, pe cei 237 500 km2 se înalţă columnele viitorului nostru milenar! Aici, pe aceste meleaguri, s-au pus pietrele de temelie ale Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei ! Aici, se află una din pietrele de temelie ale Europei, ale Lumii! Contemplînd acum, de pe înălţimile celor două decenii, de cînd destinele României sînt conduse de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cele peste jumătate de miliard de secunde din Cartea României noastre, contemplînd acum grandioasa ctitorie materială şi spirituală a Epocii Nicolae Ceauşescu, descoperim că nu sînt cu nimic mai prejos Carpaţii demnităţii noastre comuniste decît Marii Carpaţi, etern înzăpeziţi de istorie ! Intr-adevăr, istoria românilor ne apare ca un arc grandios, încordat peste mileniile trecutului şi peste cele ale viitorului, un arc a cărui putere nu se măsoară în megatone, ci în mega-omenie, mega-voinţă de libertate, independenţă şi înfăptuire ! Narcis ZARNESCU Ilie DOBRE, poet popular