Argus, august 1923 (Anul 14, nr. 3081-3107)

1923-08-01 / nr. 3081

Ini Iff 1 3381 ABONAMENTE BN TARA an an SCO Sei © luni 250 „ 3 Suni 150 If IN STRAENATATE Un an 700 Eei © luni 350 3 Esma 200 99 99 6 PA9IN! ORGAN ZILNIC a! COMERŢULUI $ jg| INDUSTRIEI şi FINANŢEI Directori : Chr. D. Staicovlci $i S. Pauker W Administrator : H. F. Valentin ___ rY„ k . . ______ Miercuri Ï August i*2$ EXEMPLARUL 2 Lei în ţară 4 Lei în Străinătate B­IROURI­L E: bu­curești, str. sărindar­­i4 TELEFON: 6/93 Si 23/69 Indexul de scumpete Răspuns la observaţiile unui confrate înaintea războiului, indexul de Scumpete, aşa cum a fost intro­dus mai întâi în ţările anglo-sa- lione, de unde a cucerit apoi lu­mea, a fost o statistică ce inte­resa numai pe specialişti şi lăsa complect indiferentă marea mas­­că a consumatorilor din pricina micimei oscilaţiunilor în sus sau în jos. După război, în urma distru­gerilor şi a deprecierei banului, m­assele au început să urmeze fluctuaţiile­­indexului cu o aten­ţie deosebită şi în câţiva ani, a­­cesta a luat o însemnătate atât de covârşitoare în viaţa popoare­lor, încât salarul a milioane de lucrători, în diferite părţi ale glo­bului, este direct influenţat de index, iar paralelismul e ordo­nat prin lege. Introducând indexul în Argus am căutat a da o imagine cât de fidelă a mersului preţurilor în general, luând ca bază 40 de ar­ticole de prima necrritar­e, şi grupându-le în­ trei categorii : A­­limente, îmbrăcăminte şi diver­se, care îmbrăţişează nevoile ge­nerale şi esenţiale ale traiului, învăţămintele experienţelor fă­cute aiurea ne-au dovedit în m­od neîndoios, că a împinge spe­cializarea mai departe cu scopul­­de a cuprinde indicaţiuni cât mai numeroase, n’are nici un rost şi că tocmai în această materie se poate spune că „le mieux est l’en­nemi du bien“. Numerele indice sunt şi rămân o aproximaţie, însă media lor­ calcă strâns pe­­urma realităţilor destul de aspre ale existenţei contimporanilor... * * # Un confrate din Capitală nu se mulţumeşte totuş cu învăţăturile ce rezultă din indexul Argusului şi înşiră în Adevărul o serie de postulate, pe care le­­socoteşte bine simţite. Mai întâi, închipuindu-şi că costul traiului şi Indexul de scumpete este unul şi acelaş lu­cru, se întreabă de ce indicăm preţul mijlociu numai al ţiţeiu­lui, al lemnelor de foc sau tălpei­­de piele şi nu indicăm alte arti­cole ca var, ciment, nisip, cari şi aceste interesează costul tra­iului. In schimb ne impută­ că nu ţinem cont de chirii. Pe urmă, e de părere că ta­bloul nostru de scumpete „nu o­­glindeşte în destul puterea ope­rantă (?) a leului în comerţ şi industrie“. In fine, se mai plânge­­de o altă „lacună“ şi anume, că preţurile Argusului sunt rapor­tate la cele de 1 August 1916 luate ca termen de comparaţie.­­Ar fi trebuit, să adoptăm o dată anterioară, de pildă 1910—1914, căci în 1916, preţurile erau deja scumpite şi nu mai puteau trece drept „normale“. f [Acestea sunt, în scurt rezuma­te criticele confratelui care, s’o spunem de la început, păcătueş­­te printr’o confuzie şi o omisiu­ne. N’a studiat mecanismul in­dexului nici în Anglia, după Economist nici în Franţa du­pă l'Economiste Européen, nici în Germania după Frankfur­ter Zeitung, căci dacă le-ar fi cercetat, s’ar fi convins că nici una din aceste publicaţiuni mondiale nu confundă costul traiului cu indexul, nici una nu specializează peste măsură, nici luna nu ţine seamă de chirie, iar dacă în Anglia, Franţa şi Germa­nia au început să ia, după război, ca termen de comparaţie data de 1 Iulie 1914 — începerea ostilită­ţilor — era firesc lucru din par­­tea noastră să luăm ca punct de g­lecare data de 1 August 1916, îtrarea României în război. Ori­cum, trebuia un punct fix de plecare, indiferent de momentul g Ies. Unele indexuri străine au adoptat ca punct de plecare 1920 1021, 1922, fără a se preocupa da­­că în aceşti ani preţurile au fost normale sau nu. Să înlăturăm deci acest amănunt care nu are nimic a face cu problema însăși.­­ Am spus că scriitorul artico­lului de la Adevărul face o con­fuzie, crezând că este unul și a­­celaș lucru costul traiului și in­dexul de scumpete. * [A stabili costul traiului în­semnează a lua drept criteriu menajul-tip al unei familii mo­deste uvriere, şi a socoti cât îi trebue pentru a exista, la un mo­ment dat. Vom spune fără încon­jur că aceasta este mai mult o jucărie statistică, pentru că nu există un menaj tip uvrier, de­oarece altfel trăeşte un lucrător tipograf şi altfel un măturător de Stradă. La noi în ţară, stabilirea Costului traiului după această normă, n’ar avea nici un sens întru cât 80 la sută din populaţie sunt ţărani, jaeatinşi flfi scumpe­.­te de­oarece produsele lor au conservat valoarea aurului, iar fabrici numeroase cu milioane de lucrători trăind toţi după ace­laşi tipic nu posedăm. Dimpo­trivă indexul de scumpete, aşa cum l-am introdus, se mărgineş­te a indica mersul preţurilor la serie de articole de primă ne­cesitate, şi de­oare­ce am înfiin­ţat o rubrică a alimentelor şi una a îmbrăcămintei, fiecare poate calcula, conform acestor preţuri, costul traiului său. Nu ţinem seamă de chirii şi nici un index , general nu ţine seamă de ele pentru că e o impo­sibilitate, mai ales în momentul de faţă. Dacă ar exista liberta­tea transacţiunilor s’ar putea lua ca unitate-tipe o serie de case ur­­mărindu-se cu atenţie fluctuaţii­le chiriei din şase în şase luni, încă cu legea care ocroteşte pe chiriaşi în mai toate ţările, lă­sând, totuşi transacţia liberă în unele cazuri, astfel că două case de acelaşi tip plătesc una 5000 lei şi alta 100.000, nu se poate con­cepe un index al chiriei. In ceea ce priveşte imputarea că „tabloul nostru nu oglindeşte destul puterea operantă a leului“ socotim că iarăşi e o confuzie la mijloc. Puterea operantă a leului şi urcarea preţurilor sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen. Există scumpete pentru ca pute­rea de cumpărare e­ leului a slă­bit. In orice caz, problema mone­tară e ceva deosebit care n’are ce căuta, în mod practic, în meca­nica indexului. In fine, ultima obiecţie: de ce nu mărim numărul articolelor ce intră în calculul mediilor in­dexului, arătând precum cere confratele de la Adevărul, să in­dicăm şi preţul varului, cimen­­tului etc. întrebarea e veche şi a fost rezolvată de mult. Acum douăzeci ani, directorul statisti­cei din Statele­ Unite a înfiinţat un index bazat pe 250 articole şi un altul pe 40 numai. S-a consta­tat c­ă mijlocia a fost aproape i­­dentică, cu diferenţe infinitesi­male, în ambele cazuri. Acest rezultat nu e de loc suprinzător. Urcarea sau scăderea preţuri­lor, este un fenomen care se re­percutează asupra întregei cote a mărfurilor şi atunci când se scumpesc 40 diferite mărfuri de consum universal, se scumpesc în aceiaşi măsură şi 250. In scurt experienţa a dovedit că un index bazat pe sutimi de articole sau pe 40 numai, dă aceeaşi medie. Repetăm : Je mieux est l’enne­­mi du bien. A încerca universa­lizarea indexului este a-l strica. Aşa cum este, e un instrument preţios de măsurătoare, însă nu trebue să-i cerem să arate mai mult de­cât poate. Unul va cere azi indicele chiriei, mâine un al­tul va cere indicele transporturi­lor pe căile ferate, un al treilea va cere indicele impozitat’, în cât s’ar ajunge la o babilonie. Exce­sul în toate e un defect. ' VIATOR Pentru i­. ministru de război CINE FAC CONTRABANDELE S’a consta­tat oficial că un colo­nel comandant de regiment, a fost prins in delict de contrabandă. In adevăr vama din Timișoara, cerce­tând bagajele colonelului Josef Cne­­zi, comandantul regimentului No. 109/110 din aceiași localitate, care se întorcea din străinătate, a­ găsit într’o ladă, declarată că ar conţine efecte vechi, 67 de kilograme de mătase. Colonelul a declarat autorităţilor că mătasea i­ar îi fost pusă fără ştiinţa sa în ladă, de una din ru­dele sale. Pentru acest delict vama Timi­şoara a aplicat o amendă de apro­­ximativ 3 milioane înştiinţând în a­­celaş timp ministerul de finanţe. Ministerul de război de aseme­nea a fost sesizat de acest caz şi a dispus facerea anchetei cuvenite. Sperăm că d. ministru de război, a cărui probitate şi simţ de onoare este în­deobşte cunoscut şi apre­­ciat, va lua măsurile severe cuve­nite, pentru ca prin exemplul ce urmează să dea cu colonelul con­trabandist din Timişoara, să oprea­scă pe alţii de sub ordinele d-sale, să cauzeze ca până acum negustor rimei cinstite prejudicii morale, con­trabandele find aruncate de obice în sarcina lor. Modificarea legei asupra plăţilor în străinătate se discută la Sinaia Misiunea d-lui Beneş. Colaborarea cu ministrul Franţei la Bucureşti. Cam­pania creditorilor francezi. O justificare elveţiană a legii „Legea va fi modificată“, a­­declarat d. I. G. Duca Ce s-a hotărît la Sinaia Elveţienii justifică legea Se va modifica numai articolul 12 Aeropagul puterilor Micei An­tante, întrunit pentru consolida­rea păcei câştigate cu atâtea jert­fe, în cocheta perlă a Carpaţilor va avea să impună în afară de di­rectivele diplomatice şi politice, în mod indirect şi soluţionarea chestiunei aranjamentului de pla­tă a datoriilor contractate de co­mercianţi în străinătate. Guvernul, cedând unor presiuni amicale, va tra­duce in fapt promisiunea făcută cu prilejul ultimei vizite de d. Vintilă Brătia­­nu în străinătate, de a mo­difica arajamentul astfel încât să nu nesocotească cu totul interesele credi­torilor. Ca să se ajungă la această ca­pitulare s'a dus un războiu crân­cen in contra ministrului de finan­țe, căruia i s'a invocat mereu că ar fi în joc chiar prestigiul si cre­ditul tării în afară. Campania dusă în contra Ro­mâniei de către presa creditori­lor cari se cred loviţi în interesele lor a adus la atmosfera grea şi neîncrederea întâmpinată de d-l Vintilă Brătianu în marile centre europene. Din sursă absolut autoriz­mată ni s-a comunicat că d-lui Beneş ministrul afa­­cerlor străine cehoslova­ce, i-a fost încredinţată dificila misiune de a face guv­ernul român să renun­ţe la legea deja votată de parlament sau s’o modifi­ce astfel în­cât să se garan­teze , creditorilor într’un termen cât mai scurt în casar­ea datoriilor. Sâmbătă a* m, după so­­sirea d-ui E. Beneş la Si­naia acesta a avut o între­vedere cu d-l de Manne­ville, ministrul plenipo­tenţiar al Franţei, care l’a pus în curent cu inten­ţiile exprimate în ultimul timp de diverse persoane oficiale în această chesti­­une. Imediat după aceas­ta ministrul cehoslovac a avut o consfătuire intimă cu d-l Duca, care l’a asi­gurat că într’adevăr gu­vernul român intenţonea­­ză să modifice legea pen­tru plata datoriilor din străinătate şi de aceea es­te în căutarea unei formu­le care să împace amebe­­ie tabere. Probabil că ea nu va fi, însă aceea propusă de cre­ditorii francezi, italieni şi­ cehoslovaci, ci una în ca­drul aranjamentului par­ticular încheiat de credi­torii englezi cu reprezen­tanţii debitorilor români acum câtva timp la Man­chester. D. E. Beneş a replicat că este convins că soluţiunea ce va fi a­doptată de guvern va fi astfel for­mulată încât creditorii să nu fie lăsaţi la voia întâmplării şi că se vor avea în vedere doleanţele lor. Discuţiunile urmate au fost foarte cordiale iar la sfârşit d-nul Duca a promis să intervină per­sonal pe lângă d-l Vintilă Brătia­nu comunicăndu-i în acelaş timp dezideratele formulate de minis­trul cehoslovac. * * * In cetatea Petişorului admira­­vremuri de restrişte osind lueta­bila găzduitoare în timpuri de pa­ce a aliaţilor din vremui de res­trişte se va soluţiona deci una din problemele ce nelinişteau pro­fund lumea noastră comercială. O lege afemeră va fi transforma­­ă într-un aranjament insolubil care proteguind economia noas­tră naţională va asigura în ace­­aş timp şi bunul renume al ţării peste hotare. Nu se poate pronostica conţi­nutul viitorului aranjament. Sun­tem totuşi convinşi că el va fi astfel alcătuit încât să nu se i­­vească nici o divirgenţă mai pro­nunţată, nici o ură între noi şi a­­liaţii noştrii de azi şi de mâine. Gh. Stroe In buletinul lunar : „Ştiri econo­mice şi financiare“ (Wirtschaftliche und finanzielle Nachrichten) *) pe care Banca Elveţiană şi română îl tipăreşte, răspândindu-l în mod gra­tuit în Elveţia­ şi ţările din apus, găsim sub titlul de „Observaţiuni a­­supra nouei legi pentru regularea datoriilor în străinătate un intere­sant articol privitor la explicarea legii pentru aranjarea datoriilor va­lutare, carre a dat naştere la atâtea discuţiuni. II reproducem pentru că el dă o justificare a legii faţă de creditorii străini. „O serie de articole din presa stră­­ină, atacând cu înverşunare noua lege pentru regularea datoriilor în străinătate, ne impun datoria să dăm explicaţiunile necesare asupra împrejurărilor , cari au condus gu­vernul român, să ia dispoziţiunile prevăzute în menţionata lege. înainte de toate insistăm, în mod special, asupra faptului că, explica­­ţiunile ce le dăm­ sunt numai con­statări adevărate ale împrejurărilor şi că nu intră în intenţiunea noas­tră să apărăm sau să atacăm aceas­tă lege. Pentru a arunca o lumină vie a­­supra acestei chestiuni, trebue să o luăm ab ovo şi să vedem cari sunt cauzele cari au provocat relaţiunile neplăcute dintre debitorii români şi creditorii străini. Chestiunea astfel pusă, ne arată că, imediat după ter­minarea r­ăzboiului, o mare parte a industriei străine, a cărei putere de producţiune era astfel organizată, ca să poată satisface nevoile imense ale războiului,­a fost silită să con­state că prin încetarea ostilităţilor, consumul producţiei proprii scăzuse deodată în mod simţitor, aşa încât industriaşii s’au văzut nevoiţi, spre a-şi putea plasa mărfurile, să caute debuşeuri noui. Cu acest prilej nu se putea să nu se întâlnească cu cumpărătorii români. România care suferise aproape doi ani de zile ocupaţiunea germa­nă, al cărei stoc de mărfuri era complect sleit, cu atât mai m­ult că, pe vremea aceea aproape nu exista o industrie naţională, era şi dânsa silită să caute mărfuri noui pe pie­ţele externe. Aşa s’a întâmplat că in­teresele comercianţilor români, a­­vând nevoie de mărfuri şi cele ale industriaşilor străini, în căutare de cumpărători, s’au întâlnit într’o co­munitate perfectă de interese. Dacă Leul, după încheerea păcii, ar fi avut aceeaşi valoare ca înain­te de război, toate operaţiunile s’ar fi încheiat în mod normal, ca în tot­deauna; dar leul valora atunci 67 ct. la Paris. Această împrejurare forma un obstacol la încheerea normală afacerilor, deoarece toată lumea era convinsă că leul va redobândi în foarte scurt timp valoarea sa inte­­grală.­ Această părere predomina nu numai în cercurile româneşti, dar şi în cele străine, cari cunoşteau bogă­ţiile noastre naturale şi se bizuiau pe faptul că România a eşit­ din a­­cest războiu de două ori mărită. Din această cauză negustorul ro­mân se codea să cumpere mărfuri, cu speranţa că le va obţine în cur rând cu un preţ mai mic de câtă vreme vânzătorul străin era grăbit să desfacă marfa sa. Pentru a salv­garda interesele ambelor părţi, s’a găsit următoarea soluţie : Comer­ciantul român să cumpere tot ce-i era necesar, iar preţul, în lei, să-l depună, pentru garantarea vânzăto­rului, la o bancă din ţară sau din străinătate, iar plata efectivă să n’aibă loc decât după câteva luni. Dacă adinei, precum se presupunea leul s’ar fi urcat, cumpărătorul va fi îndrep­ţit a relua prisosul sumei depuse. Ambele părţi erau astfel con­vinse că şi-au făcut, reciproc, un mare serviciu, fără ca interesele lor personale să fie puse în pericol. Ne­gustorul român putea să cumpere cât de multe mărfuri, fără să rişte că va regreta peste câteva luni, că leul se va fi urcat, iar vânzătorul era fericit că a putut desface o mare cantitate de mărfuri, a cărei plată era asigurată prin suma de lei de­pusă, cu atât mai mult­­că poseda şi o poliţă în valută străină, cu scaden­­ţa peste trei sau peste şase luni. Dacă leul s’ar fi urcat într’adevăr acest procedeu s’ar fi dovedit ca foarte practic şi folositor ambelor părţi. Negustorul a cumpărat, de pildă,, în Elveţia, mărfuri pentru 100 mii frs. elveţieni, a dat o garanţie, după valuta de atunci, de aproxim­a­­­­tiv 150.000 lei şi a vândut marfa cu un beneficiu de 20 la sută, adică proximativ 180.000 lei. Dacă leul s’ar fi urcat, vânzătorul ar fi primit, după trei sau șase luni cei 100.000 frs. elv., iar negustorul român ar fi­­ reluat din depozitul de lei, tot ceea. ș­i ca prisosea. Dar.... oamenii prevăd și­­ împrejurările desmint adesea preve­­■ derile lor. , Leul, în care toţi, fie români, fie străini, aveau cea m­ai mare încre­­­­dere, a cărui urcare toată lu­nea o­­ aştepta într’un viitor cât mai apro. I piat. Leul în loc să se urce, cădea,­­ pentru motive, ce nu se pot nici azi I bine explica. (Cauzele ce se invoacă deobiceiu : neplata datoriilor din I partea Statului și a particularilor,­­ nu sunt motivele ci consecințele că­­derei leului). Dar ziua scadentei se apropia în­­ mod inevitabil şi atunci s’a consta- L tat că valoarea leului, în acea zi,­­ era n.’ai scăzută decât în ziua cum- i părărei. Din această cauză, cumpă­­­­rătorul român s’a văzut silit să cea­­­­ră o prelungire de termen, pe care creditorul străin o acorda fără nici­­ o dificultate, tot convins fiind, că , leul se va urca în curând. Leul însă , continua să scază, până ce ajunse­­ la valoarea actuală. Optimismul înrădăcinat la înce­­­­put, la cumpărătorul român cât şi la vânzătorul străin,­ scăzu şi el în aceeaşi proporţie, până când o pă­­­­ri­re absolut contrară, un pesimism tot atât de mare, a înlocuit prima părere, la ambele părţi. De atunci­­ negustorul român tot stăruia să i se , acorde noui termene, câtă vreme nu. i­dustriaşul străin stăruia tot aşa de s impetuos, să fie plătit. De aci , sp­­e­raţiuni, proteste, etc. e *) No. 7 anul al 2-lea din 1 Iulie. : Aceasta era situaţia negustorului român. Am luat ca pildă că a cum­părat mărfuri pentru 100.000 frs. elv şi că a depus 150.000 lei. Prin scăderea leului, el datoreşte (fără să mai socotim şi dobânzile) aproxima­tiv 3.500.000 lei. Bine­înţeles că vân­zătorul, fie el englez, francez, italian sau elveţian, pretindea că diferenţa de cura mi-1 m­ivfistp. şi cerea achi­tarea complectă a datoriei, capita­lului, dobânzilor şi a cheltuelilor. Cauza primordială însă a acestei stări de lucruri neplăcute, era opti­mismul ambelor părţi şi ambele au făcut o operaţiune cu caracter specu­lativ. Dacă cumpărătorul n‘ar fi de­pus lei ca garanţie ci ar fi plătit i­­mediat, azi n‘ar datora nimic. De altă parte nici vânzătorul n’are drep­­tul să se plângă, căci nici el n’a acceptat convenţiunea primordială a unui depozit în lei, decât pentru că avea o încredere oarbă în valuta leului şi pentru că voia să se des­facă cu orice preţ de excedentul mărfurilor sale. Dacă nu voim să a­­firmăm că ambele părţi sunt vino­vate, (căci nu ele sunt cauza scăde­­rei leului) ambele au fost cel puţin de o imprudenţă egală şi ambele tre­­buie să suporte acum consecinţele neprevederei lor. Pentru negustorul român care are datorii în valute forte, situaţia de­venise extrem de critică, căci el da­toreşte­­acum sume pe cari nici nu le posedă. Vrem să mai adăugăm că leul în România posedă o putere de achizi­ţie mult mai mare, ca aceea pe care i-o atribuiesc bursele străine. Con­­trar celorlalte valute scăzute,­ca cele din Rusia, Polonia, Germania sau Austria, unde 1 milion de ruble, mărci sau coroane nu reprezintă ni­mic, la noi, un milion de lei este încă o avere frumuşică. Ce puteau să facă acum negustorii români, datori în valute ridicate? Ei datoreau adesea de 5—10 ori mai mult decât posedau! Ei au explicat creditorilor străini situaţia lor la­mentabilă. O­­ parte din aceştia au examinat-o cu­ sânge rece, au găsit plângerea întemeiată şi s-au lăsat con­vinşi să închee tranzacţiuni. Alţi creditori, mai puţin maleabili sau mai puţin instruiţi în ceea ce pri­veşte situaţia reală a debitorilor, au pornit procese în contra debitorilor români. Toate aceste procese mer­geau gi’eoiu, erau tărăgănite, dar orice lucru are un sfârşit. Se apro­pia momentul când tribunalele după numeroase amânări, trebuiau să se pronunţe. Dar deoarece negustorul român, chiar condamnat la plată, tot n’ar fi putut să plătească, pre­cum am arătat mai sus, delegaţii negustorimei şi ai Camerelor de co­merţ s’au adresat guvernului cu ru­gămintea să găsească o soluţiune. Guvernul se afla în faţa următoa­rei alternative : a) Putea să declare că datoriile particularilor nu-1 privesc. In acest caz, majoritatea negustorilor ar fi fost declaraţi în stare de faliment, căci, şi — repetăm acest punct prin­cipal al întregei chestiuni, — negus­­torul român, datoreşte deobşte, prin­­»scăderea valutei române, mult mai mnit decât posedă în toată averea ;a mobilă şi imobilă. b) Guvernul putea să vie cu o leg®­­e sileşte pe debitorul român, sa lepuie averea sa drept garanţie, iar inhitarea datoriilor să o amâne dâns, lu-i astfel putinţă să mai munceas­că un şir de ani, ca să achite inte-,­gral, dar în rate, pe creditorul străin. Acesta ar primi astfel, cu o mare întârziere este drept, întreaga datorie, capitalul şi dobânzile. Soluţiunea din urmă, oricât de dureroasă ar fi, a fost adoptata conform principiului : „din două rele alege pe cel mai mic“. Prima soluţiune ar fi lipsit pe creditori de aproape totalitatea creanţelor lor, aşa însă vor fi plătiţi integral, trep­­tat, treptat, iar negustorului român i­ se dă putinţa să muncească mai­ departe. Această lege care amână plăţile, apare într’adevăr străinătăţei ca o măsură prea drastică şi puţin favo­rabilă intereselor străine; în ultima analiză însă se vede, că e tocmai fa­vorabilă străinătăţei. Această lege a fost acceptată, anticipat, de credito­rii englezi. Pe de altă parte, guvern­nul îşi dă toată silinţa ca în inter-,­valul de la 3 Iunie până la 3 Sep­­tembrie 1923, să aducă şi pe cei­lalţi creditori în valută urcată, să se unească de bunăvoie la această tendinţă de a regula datoriile ex­terne şi pentru acest motiv a înscris în § 13 al legei, un moratoriu d® trei luni. Situaţiunea delicată în care se gă­sesc cumpărătorii şi vânzătorii, pre­cum şi soluţiunea dureroasă ce s’a dat, sunt consecinţele naturale ale celui mai cumplit războiu mondial, ce umanitatea a cunoscut până în ziua de azi. Toată lumea a trebuit să sufere, atât ţările beligerante, cât şi cele rămase în neutralitate. Toate clasele societăţii au pierdut, fie că erau militari, civili, intelectuali, ar­tişti, savanţi, etc. Lumea comercială, lumea fabricanţilor şi industriaşilor nu putea să scape de răul general. Guvernul român a făcut tot posibi­lul să bandajeze rănile şi să înlătur® o pierdere de sânge inutilă”.P­ rin articol documentat apărut în Elveţia Compania creditorilor francezi „Sans FU*1 dîn Fans publică în numărul său de la 16 Iulie urmă­toarea notiţă pe care o reprodu­cem cu titlu de document : „Presa română comentează, nu fără vioiciune, articolele apăru­te in presa engleză și franceză cu privire la demersurile pe cari d. Vintilă Brătianu le Încearcă în cele două Capitale. Unii pre­tind că primirea, mai de grabă glacială, ce s’a făcut ministru­lui de finanţe român la Paris, este imputabilă Inerţiei d-lui Antonescu. (E vorba de minis­trul României în Franţa, d. Vic­tor Antonescu, N. R.I .:Confraţii noştri români să fie liniştiţi in această privinţă . D. Antonescu, foarte simpatic la Paris, a făcut până şi imposibi­lul pentru a pregăti acţiunea d-lui Vintilă Brătianu. Bar este un lucru a cărui impresie în străinătate nici un diplomat nu va izbuti nici­odată s’o ştear­gă, şi anume AMORALITATEA POLITICEI GUVERNULUI SĂU. „Creditul nu se regle­mentează prin decrete. In ziua in care guvernul ro­mân, in loc să dea decrete prin care iartă de datorii pe cetățenii săi, va lua dimpotrivă, măsurile cele mai proprii pentru a refa­ce respectul semnături­lor, în ziua aceia încrede­rea se va renaşte atât la Londra cât şi la Paris şi sarcina dificilă a prie­tenilor noştri d-nii Anto­­nescu şi Titulescu va fi cu deosebire uşurată şi mai fecundă pentru prosperi­tatea României“. / Curiozităţi biologice O OARBA ŞI SURDA AUDE CU DEGETELE ŞI VEDE CU NASUL Domnişoara Willette Huggins, tânără de 17 ani, cu desăvârşire oarbă şi surdă din naştere, a pro­bat unei adunări de medici şi sa­vanţi din Chicago că poate vedea cu nasul şi să auză cu degetele. Ea aude comuni­caţiunile telefonice pu­­nându-şi degetele pe receptor; vi­­braţiunile ce resimte o informează de cele ce se comunică prin tele­fon. Ea citeşte titlurile mari de ar­ticole de ziar punând degetele pe litere, dar nu poate citi articolele, literele fiind prea mici. Ea a făcut o experienţă a văzului prin nas cu o fot­orafie. Ea a recunoscut astfel că era vorba de o fotografie de bărbat şi nu de femeie. Faptul era adevărat. Impresiunea produsă de aceste experienţe a fost o uimire profundă la toate persoanele pre­zente. 4 Curiozităţi antropologice UN URIAŞ SIBERIAN Ziarul Journal of the American Medical Associaton raportează de­­talii relative la un uriaş din Siberia cu numele de Kazianof. Omul în chestiune este în vârstă de 34 de ani, are o înălţime de 2,82 metri. Toate părţile corpului sunt mărite în proporţiune. Circonferinţa piep­tului este de 1 metru 42, a capului 63.5 centimetri, are o greutate de 208 kilograme. In raport cu aceste dimensiuni stă şi apetitul lui la masă. Zilnic îi trebuie 3 litri de lapte, 15—20 ouă, 2 kilograme de came etc. Până şi nevoia lui de somn este enormă. El doarme adesea 24 ore fără între­rupere. .

Next