Argus, ianuarie 1928 (Anul 19, nr. 4414-4436)

1928-01-01 / nr. 4414

Anul XIX No. 44141 6 MGIÎII ABONAMENTE: IN JARA ii IN STRĂINĂTATE Un an 1000 lei || Un an 2200 le­ I luni 650 , II 6 luni 3 luni * * * 800 „ |1 3 luni 1300 * , 800 ORGAN ZILNIC al COMERȚULUI Fondatori : 3« Pauker gi Hi & Valentin INDUSTRIEI $i FINANȚE! Director : Grigore Gafencu BIROURILE: u c u r e s U# § S r s ri « Sărindar? Ed. I. - TELEFON: a Duminică 1 Ianuarie 1928 PUBLICITATEA : Concesiunea Exclusivă a Societăţei Generale de Publicitate Directori : Carol Schulder și S. Berger Sir. Eugeniu Carada (fosta darain­eorgh­ev­ici ! Telefon 311­84 306/ 63 si 323/69 I C­Z2DI ŞI LA ANUL­­ Străvechi e obiceiul darurilor de sărbători şi de zile mari, intre caii să nu uităm nici zilele de a­­legere La noi, în vremi mai de de­mult, după săvârşitul sfintei li­turghii, „...după ce merge toată boerimea de sărută mâna Dom­nului, vin zapcii, întâi a Curţii, a Hatmanului, apoi a Agăi şi să­rutând mâna şi poala Domnului, li se dă, de Vel-Vistiernic, obiş­nuitul bacşiş, după cum sunt le­gaţi de isvodul vistieriei domneş­ti“. Veneau şi egumenii mănăs­tirilor, închinându-se Domnului cu plocoane. „Obiceiul este să a­­ducă toţi câte un miel, iar cari nu pot găsi miei, aduc viţei mici, curcani, găini şi Domnul le zice de şed pe laviţe, fiecare pe rân­­duialâ şi le dă cafea întrebându-i cum petrec la sfintele mănăsti­ri şi ridicându-se ca să iasă, le zice Domnul : Şi la Anul“. • Darurile, la romani, erau in mare cinste. Tradiţia pune în­ceputul acestui obicei în sărbă­toarea Matronalia, ce amintea mijlocirea împăciuitoare a Sabi­nelor, după răpire, între soţii şi părinţii iei. Romanii petreceau cu multă voioşie aceste sărbă­tori şi făceau nevestelor lor da­ruri cât de bogate. Daruri se fă­ceau, însă, cu orice prilej. De ziua naşterii, după o boală. La raderea primei bărbi, pe care o păstrau în cutii de aur şi de ar­gint. La Saturnale, când se ser­ba egalitatea şi frăţia ce domnea între oameni, în vremea lui Sa­turn. De Anul nou, când toţi dă­deau : clienţii patronilor, bogaţii celor săraci, cei mari celor mici, cei mici celor mari, — bacşişul şi ploconul nostru. Câte­odată foarte bogate, o casă, bani, pietre preţioase, alte ori potrivite, adesea lucruri de nimic- o tichie, un pieptene, un pesmete, o găină, darurile erau trimise, totuşi, cu mare alai. Aşa Marţial primeşte de Anul nou, o mână de bob, o sticlă de vin, o litră de măsline, apoi smochi­ne Libia, prune albe şi şapte sco­bitori. Poetul toarnă o epigramă sgârcitului său prieten : „Aceste daruri, care toate la un loc nu preţuesc nici treizeci de sesterţi, mi-au fost aduse de opt sirieni, înalţi ca bradul. N-ar fi fost mai potrivit să-mi trimiţi, fără a­­tâta tevatură, cinci piese de ar­gint, cu un singur sclav?”. Unui alt prieten, care pierduse obiceiul de a-i mai trimete da­ruri, Marţial nu se sfieşte să -i zică : „Mâncarea pe care de obi­cei, mi-o trimeteai în dar, de Sa­turnale tu ai trimis-o, Sextilia­­­nus, iubitei tale. Cu preţul togei pe care mi-o dădeai la calendele lui Martie, tu ai cumpărat, pen­tru ea, o rochie verde-prăzulie. Şi aşa a­i găsit mijlocul să ai o iubită pe degeaba. Şi aşa, Sexti­­lianus, tu faci dragoste pe soco­teala mea“. „Iată-ne la sărbătorile calen­­delor lunei închinate lui Marte, tatăl romanilor“, spune iubitei sale. Tibul, dulcele poet, de care s-a zis că trebue să-l citeşti, să-l reciteşti, să-l ştii pe de rost şi încă să-l reciteşti. „Acum în­cepea anul pentru strămoşii noştri. In această zi, după obi­­cei darurile prieteniei umblă, cu mare pompă, în toate părţile o­­raşului şi merg din stradă în stradă, din casă în casă. Muze­lor, spuneţi-mi ce dar trebuie să fac aceleia care, credincioasă sau nestatornică, va fi, totdeau­na, scumpa mea Neera ? Versu­rile farmecă pe frumoase, au­rul pe avari. Negrii îi plac şi e demnă de versuri. Ii voi dedica pe ale mele. Cartea, tot aşa de albă ca zăpada, să fie îmbrăca­tă cu un înveliş de culoarea şo­­franului, căruia, mai ’nainte, piatra ponce îi poleise scoarţa scli­pitoare. In capul foii celei uşoa­re o literă să arate numele meu, dar cele două mărgini ale cărţii să fie împodobite cu picturi. Ia­tă gătelele cu care trebue să se înfăţişeze cartea mea. Muzelor, voi ce aţi inspirat aceste versu­ri, mergeţi să duceţi Neerel, o­­magiul cărţii mele, în toată stră­lucirea ei. Răspunsul îmi va spune dacă îmi întoarce dragos­tea, dacă iubirea ei pentru mi­ne s'a micşorat, dacă sunt cu totul îndepărtat din inima ei. Dar, mai întâi, faceţi Neerei o adâncă plecăciune. Apoi, spune­ţi-i cu glas supus : Iată, curată Neera, darul ce îţi trimete acela care, altă dată, iubitul tău, nu mai e decât fratele tău. Ori­cât de neînsemnat îi-ar fi darul, el te roagă să-l primeşti şi jură că, iubită sau soră, îi eşti mai dragă ca sufletul. Dar fii, mai de gra­ba, iubita lui Nădejdea de a te numi aşa, nu-l va părăsi decât pe malurile palidului Acheron“. • Trimit­ei eu cititorilor ziarului Argus dar de Anul Nou, acest articol. El nu are haină poleită, nici chenare frumos zugrăvite. E gol-golaş, tipărit, spre marea fală a industriei naţionale, pe hârtie scămoasă, galbenă şi tris­tă, de care piatra ponce nici gând să se fi atins. Aşa cum e. Muzele nu vor să-l ducă, îl trimit cu poşta. E şi mai sigur. Şi, oricât de fără preţ îmi e darul, cititorii să-l pri­mească împreună cu urarea din bătrâni . Şi la Anul I T. PISANI Am văzut un spectacol trist. Simbolic. Sub ninsoarea deasă care luptă zadarnic să acopere mizeria orien­tală a străzilor bucureştene — pe cheiurile gârlei, căreia un prea ge­neros avânt poetic i-a dăruit faima „Dâm­bovița apă dulce“, pa­trr/?Tii w/)iirtz/ipi ÎM/î/miv'/T/t Ar» rtyrtii *■►*'­*“ •At'» umykj oi t w w y y t*-fs ou­tățile vietei, zvârleau, în apa tur­bure, fructe degerate. Cădeau dea­­vălma , mere, pere, struguri, man­darine, toate poamele pământului. Merele roşii, ca obrajii copilaşi­lor, cari nu le vor mai avea atâr­nate de bradul tradiţional, strugu­rii cu străluciri de sidef, mandari­nele evocatoare de ţări cu cer se­nin şi soare cald, tot ceea ce pri­măvara înflorea pe câmpii şi în li­vezi, ca să rodească vara şi să le pârguie toamna aducătoare de bo­găţie, se rostogoleau veştede în mormântul curgător al gârlei. Din ochii cioclilor rodului pă­mântului picau lacrimi. Aruncau din coşciugele de lemn fructele moarte. Şi cioclii plângeau. Plân­geau moartea rodului pământului, plângeau moartea muncei lor, plân­geau moartea nădejdilor puse in bogăţia pe care o credeau cuprinsă in aceste fructe, menite să aducă poftă şi voioşie, nu să îngroaşe mâlul nefolositor al apei celei tul­bure. De ce au murit poamele pămân­tului ? Fiindcă trenurile repezi cari tre­buiau să le aducă din toate coifu­rile fătei, s'au izbit, in mersul lor, de bătaia zăpezei. Fiindcă locomo­tivele măreţe la înfăţişare, dar roase de rugină, ca trupul omenesc de tuberculoză, n’au putut înfrunta năvala fulgilor. Şi-au rămas ne­mişcate în mijlocul drumului. In câteva ore căldura lor a pierit şi ultimul val de fum a ieşit ca cel din urmă suspin al unui muribund. Iar vagoanele lipsite de răsuflarea locomotivei, au îngheţat cu tot ce purtau ele , cu fructele cele ru­mene, rod sfânt al pământului, cu tot ce aducea bucurie şi plăcere. In hecatomba fructelor am vă­zut câteva clipe o alta, mai mare, uriaşă, spăimăntătoare. Dar m’am recules. Mi am zis că deznădejdea nul trebuia să mă cuprindă. Dacă un an rău se încheie cu o neplă­cută privelişte, speranţa, totuşi, în­floreşte în noi. Speranţa că anul ce vine va fi mai bun, că va aduce, între atâtea dom­nii de mai bine, măcar o admi­nistraţie mai bună. Q. HORIA I Rodul­­ pământului m pjj Z2DCZZ2ZCZZZZCZZZDCZZ2DC&2DCZZ2Z)CZZ2DCZZ2DCZZ2Z:CZZ2DCZZ2Z>CZZZDCZZ2DCZZZDCZZ2DCZZZDCZZ)C TEHNICA STABILIZĂRII Intr’o conferinţă, ţinută la aso­ciaţia economiştilor şi publicată în Analele Economice, d. prof. I. N. Anghelescu se ocupă de stabiliza­rea leului. D-sa insă ne declară că, „nu „vrea să vorbească nici de utilita­­„tea stabilizării in raport cu reva­­­lorizarea, nici de oportunitatea a­­­cestei operaţiuni", ci se mulţu­meşte numai să discute modalita­tea ei de aplicare, adică tehnica. Că d. profesor nu se ocupă de partea principală a chestiunii, o pricepem. D-sa, care timp de pa­tru ani, a fost un apărător hotărât al revalorizării nu prea s’ar simţi bine, azi, când ar trebui să ne argu­­menteze „utilitatea şi oportunita­tea st­abili­zării’. Mi-aduc aminte cum intr'o cu­noscută broşură destinată comba­terii celor cari susţineau stabiliza­rea şi printre cari mă număra şi pe mine, îmi reproşează printre altele şi greşeala de a mă fi ţinut,­in argumentările mele, prea a­­proape de principiile economii po­litice pe care d-sa le califică de „zise imuabile Atât de mare era pe atunci pa­siunea d-lui profesor de a susţine teza oficială a revalorizării în­cât nu ezită să puie la îndoială, pen­tru susţinerea tezii, principiile ştiinţii pe care o profesează. • Acum, se pare, că vechea cre­dinţă nu-l mai interesează. D. profesor, ca specialist, vrea să-şi dea părerea numai asupra technicei stabilizărei, „în ipote­za că ne-am hotărât să facem în 3—6 luni stabilizarea legală“. Dacă a renuţat la discuţia prin­cipiilor şi dacă se mulţumeşte să expue numai technica operato­rie pe un diagnostic pus de alţii, îl vom urma şi noi pe acest drum, arătând regretul cuvenit în conferinţa sa, d. profesor, ne exiluire CUi­OaCUtele operaţiu­ni pentru înfăptuirea stabilizării, precum şi ordinea lor. Nu e ni­mic nou şi nu poate fi. Are, In­să, şi o contribuţie originală. A­­cea privitoare la calcularea cursului stabilizării. Bizuindu-se pe statisticele noastre asupra numeritor indice, statistici despre care însuşi d-sa ne spune că nu prezintă o prea mare încredere, ajunge la con­cluzia, că puterea de cumpărare a leului în interior este mai mică decât acea pe care o arată cursul schimbului , şi anume 2,8 centi­me aur, faţă de 3,2 centime. Această constatare îl determi­nă, deocamdată, să fixeze cursul stabilizării la nivelul arătat de prețurile interne. Socoteala însă nu e complectă. D. profesor ui­tă, fapt regretabil pentru un spe­cialist, că noi suntem încă sub regimul taxelor de export. Când aceste taxe vor fi desfiinţate, şi pentru reuşita stabilizării ele trebue neapărat desfiinţate, ni­velul preţurilor se vor sui şi pu­terea de cumpărare a leului în interior va scădea. Pe această bază dar, punctul de stabilizare trebuia socotit mai jos. După ce pune ca bază a fixă­rii cursului stabilizării, nivelul atins de preţurile interne, d. pro­fesor, acum speriat de concluzii­le sale, părăseşte acest criteriu şi luând în considerare cursul schimbului, printr-o operaţie à la Solomon, face o mijlocie în­tre aceste două poziţii ale leu­lui şi hotărăşte un curs de sta­bilizare împăciuitor de trei cen­time aur. Aşa­dar nici 2,8 centime, nici 3,20 centime. : Dar? stric'Wr ?‘'şi valorii in­terne a desfiinţării leului, făcută fără a se avea în vedere efectul desfiinţării taxelor de export şi fără un control riguros al date­lor statistice privitoare la nume­rele indice şi o analiză a preţu­rilor mărfurilor, iui se pare o lucrare puţin serioasă, indicarea cursului de stabilizare la trei centime aur prin mijlocul arătat mai sus, nu poate fi socotită ca o măsură technică. Nu era nevoie pentru acest re­zultat de consultarea unui spe­cialist, cei care au fost nevoiţi să recunoască necesitatea stabi­lizării, fără a întreba pe d. profe­sor, puteau să fixeze, empiric, şi cursul fără ajutorul său tech­nic. Nu cursul de 3,20 centime, ci de 3, că-i mai rotund, se calcu­lează mai uşor, se poate susţine mai bine, necesită o acoperire aur mai mică, etc. In expunerea sa de profesor face şi o regretabilă omisiune. D-sa nu ne vorbeşte nimic des­pre rolul capitalului din afară în technica stabilizării. Ştiinţa ne spune că fără această mişcare a capitalurilor nici o stabilizare nu poate să reuşească, nici o monetă nu se poate susţine, chiar dacă principalele condiţii obiective ar fi împlii­ite. Când mo­neta arată tendinţă de scădere şi când banca de emisiune ridi­că scontul pentru a-şi apăra sto­cul, trebuie să fim siguri că din afară vor veni capitaluri cari să umple golul trecător al balanţei noastre. Dar pentru aceasta trebuie să avem o politică economică şi fis­cală care să le fie favorabilă. Ar fi fost interesant ca d. profesor sa ne spue ce crede, în această privinţă despre acţiunile nomina­tive, despre politica de naţionali­zare a întreprinderilor, despre re­gimul fiscal al capitalurilor strei­ne, despre abrogarea şi schim­barea legilor, etc. * Din această scurtă analiză vedem că daca d. profesor şi-a impus sacrificiul să renunţe la principii nu însemnează că po­ziţia nouă care şi-a ales-o, acea de specialist technic, este mai solidă. Conferința d-sale ne-ar proba mai de­grabă contrariul. CONST. GAROFLID ANUL: AGRICOL 1927 Culturile şi producţia.- Insemânţările de toamnă.- Exportul produselor agricole şi al animalelor.- Noua politică agricolă Din nou avem un an agricol slab, după doi ani de recolte bune, 1925 şi 1926, din care anul 1926 a fost cel mai bun de la război în­coace. Anul 1927 a reprezentat pen­tru agricultori o mare deziluzie, mai mare chiar decât cea din 1924, când păioasele au fost slabe, dar porumbul bun, în timp ce anul acesta recoltele au fost slabe la toate culturile, inclusiv porumbul. Semnele acestei recolte slabe se văd în accentuarea crizei econo­mice şi de bună, seamă ele se vor resimţi până la mijlocul anului 1928 când va intra in circulaţie noua recoltă. Mă folosesc în examinarea anu­lui agricol 1927 de cifrele provi­zorii strânse de Direcţiunea sta­tisticei din Ministerul agriculturei şi domeniilor. • Grâul reprezintă un regres în cea ce priveşte suprafaţa şi nu este de mirare, dată find scăderea constantă a preţurilor acestei no­bile cereale pe pieţele occidentale. Toate ţările importatoare caută să sporească producţia naţională şi să micşorze sarcina, pe care o reprezintă importul de grâu. Ţări­le transoceanice îşi menţin produc­ţia al nivelul anilor trecuţi. Sunt deci simptome de ingreuiare a des­facerii şi dovada e in tendinţa de scădere a preţurilor. Nu vom pu­tea să vindem in viitor decât în­­bunătăţind mereu calitatea, pentru ca cu calităţile noastre superioare glutinoase să se poată îmbunătăţi calitatea făinei rezultată din grâu naţional în occident. Aşa fac un­gurii şi trebue să adoptăm şi noi producţia şi comerţul la această necesitate. Suprafaţa semănată cu grâu în 1927 a fost de 3.101.153 Ha., cu 226.334 Ha. mai puţin decât în anul trecut. Producţia la Ha. a fost de 8,4 quintale metrice, mai puţin de­cât media cincinală 1922—1926, care este de 8,6 şi mult mai puţin decât producţia la Ha. a anului trecut care este de 9,1 q. ml. Producţia totală este astfel nu­mai de 26 344.648 quintale, produc­ţie care de abia a permis un ex­port destul de neînsemnat în 1927, precum vom vedea. Secara este şi ea în scădere fa­ţă de anul precedent, s-au cultivat în 1927 281.255 Ha., cu 14.373 Ha. mai puţin ca anul trecut. Produc­ţia la h­a. a fost de 8,6 q. mt., in timp ce producţia anului trecut a fost de 9,7 q. mt., iar media cinci­nală 8,1 q. ml. Orzul este planta care câştigă din nou in suprafaţă după ce re­gresase rapid în anii din urmă. Mărirea suprafeţei cultivată cu orz se explică prin faptul că pre­ţurile acestei cereale s’au menţinut mai bine decât preţul grâului, cul­tura este mai uşoară, mai sigură și mai remuneratoare. Se vede din ^C2ZæCZZZZCZZZDCZ222CZZ2300j, In acest număr: PROBLEMA STA­BI­LI­ZA­REI de ing. Alex. Froda (pag. III) EUROPA IN 1927 de Alex. Hurtig (pag. III). ANUL ECONOMIC 1927. . de Viator (pag. V) MIJLOACELE DE FINAN­TARE A INDUSTRIEI IN ROMANIA de I. Răducanu Prof. Uni-­­­versitar. (pag. VI) ANUL JUDICIAR de C. Hamangiu şi H. Azna- I­vorian (pag. VII) COMERŢUL EXTERIOR AL­ ROMÂNIEI de N. Istrate (pag. IX)­­ DATORIA PUBLICA A RO­MÂNIEI LA 1 IANUARIE­­ 1928 (pag. X) COMERŢUL IN 1927­­ de Gr. L. Trancu-laşi şi G.­­ Stroe (pag. XIII­ ) CZZZP CZZZP O CZZZP CZZZP CZZZP 6! fluctuaţiile suprafeţei orzului in raport cu suprafaţa grâului, că a­­gricultorii sunt foarte sensibili la conjunctura preţului şi la calculul de rentabilitate. Suprafaţa culti­vată cu orz a fost, in 1927, de 1.764.260 Ha, adică cu 212.693 Ha, mai mult decât anul trecut. Pro­ducţia a fost de abia de 7 q. mt. la Ha., mai mică decât a grâului, pentru care se rezervă terenurile cele mai bune. Anul trecut produc­ţia orzului a fost de 10.9 q. mt., iar media anormală a fost de 7.7 q. Producţia totală de orz a anului 1927 a fost de 12.499.157 q. ml., producţie din care o bună parte s-a valorificat la export, împreună cu rezervele anului trecut. Ovăzul reprezintă şi el o uşoa­ră urcare faţă de suprafaţa anului trecut: 1.084.408 Ha. în 1927 cu un sport de 5.989 Ha. Producţia a fost de 7.8 q. la Ha. lată de 10.7 q. anul trecut şi 7,6 g. media cinci­nală. Preţul bun a stimulat şi ex­portul ovăzului. Porumbul a devenit planta cea mai importantă din agricultura Ro­mâniei, atât prin întinderea culti­vată, cât şi prin producţia la Ha., producţia totală cât şi prin cota parte importantă, pe care o ia an de an în comerţul nostru exterior. Porumbul e planta de predilec­ţie a ţăranului român şi acea pe care ei o cultivă cel mai bine. în­tinderea cultivată cu porumb a continuat să crească şi a atins în 1927, după calculele statistice pro­vizorii, 4.219.426 Ha., cu 159.991 Ha. mai mult ca anul trecut. Pro­ducţia a fost din nefericire foarte mică, datorită secetei şi anume nu­mai 8,7 a. mt. la Ha., în timp ce Producţia anului trecut a atins re­cordul de după război, 14,9 q. mt. la Ha., iar producţia medie cinci­nală a fost de 11,9 q. mt. Anu­l 1927 a fost astfel cel mai rău an de porumb de după război. îndată ce s’a Ştiut acest lucru, preţul G. IONESCU-SIŞEŞTI (Citiţi continuarea în pag. II-a) Anul politic intern | )^<2^CZZZDCæ2DCZZ2Z>CZSZ2DCZZZDaDac?Z^cæ^c?7^ry?^r7rr^,$i{ 1927 ! An hotărâtor în istoria politică a ţărei. An de doliu, de lovituri neaşteptate ale soartei, de emancipare grăbită. Dela război, trăiam sub o dublă tutelă. Regele Ferdinand şi cel dintâi dintre sfetnicii şi prietenii săi, Ion I. C. Brătianu, suprave­gheau de aproape, adaptarea Ro­mâniei la noua ei constituţie de­mocratică. Alături de „legalita­tea“ sufragiului universal şi a suveranităţii naţionale, aveam realitatea unei autorităţi regale, de o părintească a­tot­puterni­cie. In virtutea acestei a tot puter­nicit, generalul Averescu fusese însărcinat cu guvernul anul tre­cut In virtutea aceleaşi autori­tăţi, d. Ion­­ C. Brătianu primi în ajunul morţii Regelui, toate formele exterioare ale unei pu­teri pe care o deţinea de fapt de la începutul războiului european . Moartea Regelui era prevăzu­tă. Boala nimicea încet dar fără cruţare, zilele celui dintâi Suve­ran al României Mari, pe Re­gele blând şi sfios, a cărui glo­rioasă domnie înseamnă un şir nesfârşit de jertfe grele şi dure­roase. Toate măsurile politice fuseseră luate, la timp, ca voinţa sa tutelară să fie prelungită şi dincolo de a sa viaţă. Guvernul Ştirbey veni cu formula „alege­rilor libere". In realitate avea mi­siunea să strângă toate forţele politice ale ţărei în jurul lui Ion Brătianu. Când această misiu­ne nu reuşi, dispărură şi d. Bar­bu Ştirbey şi alegerile libere. Ion Brătianu veni singur, ca să co­recteze, odată mai mult. ..capri­ciile­“ sufragiului universal. Ion Brătianu credea în che­marea sa. Prezenţa sa la pu­tere îi părea indispensabilă, ca să asigure „continuitatea“ ope­rei de guvernământ, adică tutela constituţională care până atunci fusese exercitată de către Co­roană. Dădu principiului pe care îl apăra, un sens mai strâmt şi mai precis, declarând de a sa da­torie de a veghea cu Intransigen­ţă ca nimeni, din năuntru sau din afară, să nu se atingă de modificările constituţionale din 1926... f ; - ^ . . »•-ÿrTf»**' g 1 Ion Brătianu crezu că înde­părtase primejdiile, prin Instala­rea sa la putere, sprijinit pe o majoritate parlamentară, aleasa și disciplinată ca în vremuri ve­chi. Se străduise, în adevăr, sa îndepărteze primejdiile. Nu însă de cele din închipuirea sa. Gu­vernul liberal porni la luptă, cu o uimitoare îndârjire, împotriva unei umbre. Şi îşi toci puterile, în câteva luni, sub povara cum­plitei obsesiuni. Făcuse toate greşelile pe care le poate face un guvern, de la procesul Manol­es­­cu la scandalul de la Oradea Mare. Opoziţia juca in această dra­mă rolul corului antic. Constata şi comenta loviturile destinului. Peste capetele eroilor de la pute­re şuerau şerpii Eryniilor. Opo­ziţia îşi menaja vocile pentru co­rul final. I se dădu, în mai multe rân­duri, prilejul să iasă din „echi­voc". Nu ni se cuvine nouă să judecăm dacă bine sau rău a fă­cut că nu a eşit Ne explicăm însă, refuzul opoziţiei prin dorin­ţa ei de a nu fi târâtă, vrând nevrând, să joace şi ea, la discre­ţia unui regisor autoritar, o dra­mă de a cărei desăvârşită irea­litate era pe deplin convinsă. « Soarta voi ca prin moarte, Ion Brătianu să puie însuş ca­păt „echivocului“. De data a­­ceasta, moartea era neprevăzu­tă. Ea tulbura toate planurile, nimicind pe singurul om care de la război încoace putea face planuri politice în ţara noastră. Om întreg şi armonios, Ion­ Brătianu se ridicase, sprijinit cu însufleţire de unii, combătut cu îndârjire de alţii, atât de sus în viaţa politică a ţării, încât, pri­vit din ţară sau din afară, do­mina situaţia. Prăbuşirea lui e­­moţiona deopotrivă guvern, par­lament şi opoziţie. Şi prima reac­ţiune a celor din jurul său fu de a cere, ca în preajma unei catas­trofe, un guvern naţional. După funeraliile naţionale, at­mosfera începu să se limpezeas­că, împreună cu Primul Minis­tru, dispărură şi visurile sale chi­nuitoare, datorite puterii sale şi croite pe măsura sa. „Echivo­cul“ rămase pentru mai târziu, o pagină de istorie, azi încă ne­scrisă. In schimb apărură, in­tr'o lumină mai crudă, mai ne­iertătoare, singurele realităţi ale vieţii noastre publice : ne*­mulţumirile economice şi politi­ce ale unui popor sărăcit şi a­­dânc necăjit. Oamenii politici, simţind gra­vitatea situaţiei, au căutat o so­luţie. Şi o caută şi azi. * D. Vintilă Brătianu vrea uni­rea tuturor, cu câteva „procen­te“ în favoarea sa. E o soluţie tranzacţională ca să împace chemarea partidului liberal, în care crede ca şi fratele său, cu cerinţele imperioase ale demo­craţiei, cărora nu poate resista cu aceiaşi autoritate ca Ion Bra­tianu. D. Iuliu Maniu, consequent cu politica sa de zece ani de zile, cere „alegeri libere“. Formula şefului partidului naţional ţără­nesc, care părea multora o ideie fixă,­­ de o jenantă şi nesufe­rită fixitate în vălmăşeala idei­lor mobile ale mediului nostru politic — înseamnă azî, când arbitrii constituţionali ai dispă­rut, respectarea singurei­ autori­tăţi care ne-a rămas : Legea. Controversa Brătianu- M­aniu nu are, bine înţeles, numai un înţeles doctrinar. In practică în­seamnă ciocnirea între dorinţa d-lui Vintilă Brătianu de a ră­mâne la putere şi voinţa d-lui Meniu de a veni la putere. Dar mai înseamnă un lucru» înseamnă necesitatea, recunos­cută de amândoi şefii de partida de a se înţelege asupra guver­­nărei de mâine. Unul prefera colaborarea la guvern pe baza unui program comun. Altul crede că o colaborare nu e practică în sistemul celor două partide căci lasă ţara fără rezerve. Şi susţine necesitatea unei rotaţiuni la putere, fără a exclude posibilitatea unui acord în ce priveşte programul de gu­vernare. Rotaţiunea poate fi dobândită prin învoială sau prin luptă. To­tul depinde de priceperea celor care având situaţia în mână, îşi dau sau nu seama, de seriozita­tea ei şi de grabnica nevoie a u­­nei destinderi şi a unei prefaceri . Situaţia ţărei e serioasă. E serioasă nu numai din cau­­za împrejurărilor externe. Nu nu­mai din cauza pregătirilor mili­tare ruseşti, a uneltirilor diplo­matice maghiare şi a desăvâr­şitei noastre nepregătiri materia­le. Cu asemenea primejdii ne­am obişnuit în mult frământata noastră istorie. E serioasă, mai ales din prici­na crizei morale în care ne zba­tem. Se clatină încrederea în stat, în politică şi în cei cari o fac. Se clatină încrederea în cins­tea celor de sus şi celor de jos, în cinstea tuturor celor cari vin în atingere cu averea statului şi cu banul public. Se clatină în­crederea în roadele muncei ones­te, în virtutea desinteresărei şi a datoriei împlinite. Cauza publică nu mai e sfân­tă pentru mulţi. Unii o pângă­resc prin lipsă de solidaritate, al­ţii prin lipsă de disciplină, alţii prin lipsă de cinste, iată pri­mejdia care ne ameninţă. Reacţiunea nu poate, nu tre­bue să fie numai de ordin poli­tic. Viaţa politică trebuie să fie privită cu seriozitate de toată lu­mea. Judecata conştiincioasă a opiniei publice e în acelaş timp, un imbold şi un frâu folositor, pentru oamenii politici. Dar în afară de politică şi cercurile ei, e timp ca toa­ta cercurile muncitoare şi prod»** cătoare să-şi revizuiască conşti­inţa faţă de cauza publică. In anii care vin, ţara noastră, politiceşte emancipată şi aşeza­tă zi de zi în faţa unor probleme mai grele, nu se poate lipsi de bunăvoinţa şi de devotamentul tuturor, pentru a dobândi, îm­preună cu aşezarea ei politică, şi echilibrul moral de­ care are ne­voie. GRIGORE GAFENCU

Next