Argus, ianuarie 1932 (Anul 23, nr. 5616-5639)

1932-01-01 / nr. 5616

ANUL XXIII No. 561 6 Citiţi 1931 j«i OE«finZARE LA LIBRARII. OMoscnil fi Ia Aflrţia zianului ERsmsniapBi kei tag ABONAM­E N­T Es ORGAN ZILNIC AL COMERŢULUI Fondatori: S. PAUKER ti tt F. VALENTIN î j KROU8HE , BaeristtL Str. Constantin Mills Io. 24. Et L INDUSTRIEI şi FINANŢE! Director: GRIGORE GAFENCU TELEFOS: 3hQB93 şi 3­23S9 Vineri 1 Ianuarie 1932 d­an mn jur 1931 devArzare la librarii. Grosoiul şi la Adiţia ziarului Exemplarul m 120 IN TARA Un an 1000 Iei 6 luni 550 • 3 luni 300­­ IN STRÅINATATE Un an 2200 lei 6 luni 1300 • 3 luni 800 • L PUBLICITATEA se primeşte la Administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate k­i n­e in fiuan mmniepinnnuiH!! Rffiinmiiiiiii RSKiinmiiiiii KH! ANUL POLITIC „Ţara are nevoie de un regim de bun simţ şi de echilibru constituţional“ iDHDWHiBSKHi uiHfflfliiiiiiinuiniQiiiHUiiiminuinniiuiiiHiiiii •liiuimimnii Constituţia nu e numai un „act scris”, alcătuit şi aprobat, cu o deosebită solemnitate. E un echili­bru statornic între forte vii şi ac­tive, — rezultanta unor străduinţi ce se înfruntă, se ciocnesc, se com­­plectează intre ele. Câte una din aceste forţe se afirmă cu hotărâ­re, iar celelalte se dau în lături, obosite, supuse ori resemnate, se produce un dezechilibru în viaţa constituţională, fără ca textul pac­tului fundamental să fie întru ni­mic ştirbit Anul politic ce se închei­e un an de dezechilibru constituţional. Par­tidele au renunţat la luptă şi­ la pu­tere. Eie s’au grăbit să pue la în­demâna experienţelor de cârmui­re personală forma, comodă a re­gimului parlamentar. Partidul na­­tional-ţărănesc a înlesnit şi a spri­jinit „soluţia” Mironescu- Partidul national-liberal a înlesnit şi a spri­jinit asolutia G Iorga­ Argetoianu. Dacă premiul Nobel s’ar, împărţi şi pentru fapte de pace internă, de cuminţenie, de exces de zel, za­darnic l-ar râvni d- profesor Iorga. Ei s’ar cuveni, de plin drept, con­ducătorilor celor două mari­ parti­de politice din tară. . • Sub guvernul Mironescu, cim­poiul national-tărănesc s'a străduit să cânte în „ritmul nou”. Fireşte, nu s’au mai putut recunoaşte decât foarte greu, melodiile populare- Guvernul s’a mărginit să fie par­tea de „acompaniament”­ Aminti­rea celor două zile istorice dela Alba-Iulia, ziua revoluţii naţionale din 1928 şi a sărbătoarei naţionale din 1929, minunate svâcniri de nă­zuinţe, de credinţă şi de putere, se stinsese cu totul- Guvernul dăinuia, dar nu cârmuia. Să desprindem, to­tuşi, în această dăinuire două ac­ţiuni conştiente şi de sine stătă­toare : alcătuirea unei politici co­mune pentru Statele agricole, deo­potrivă lovite de prăbuşirea preţu­rilor la cereale şi încheierea celui de-al doilea împrumut de stabili­zare­„Clauza preferenţială”,—arma de luptă, cu care guvernul român s’a silit să înzestreze frontul ţărilor agricole — nu a putut pune capăt fireşte, cumplitei crize în care ne sbatem- Ea rămâne, însă, cheia cu care se poate pătrunde în acea Eu­ropă unită şi solidară de mâine, la care se gândesc cei mai de seamă oameni de Stat din Apus-In ce priveşte împrumutul, el a fost urmarea logică şi necesară a politicei de stabilizare şi de refa­cere. Prevăzut încă din ziua alcă­tuirea planului de stabilizare, acest împrumut ajunsese a fi o necesita­te urgentă, în urma neaşteptatei crize, care slăbise odată cu veni­turile agricultorilor şi veniturile Statului şi puterea de producţie a ţarei. Era firesc, cuminte şi logic ca Statul Român să caute credit, acolo unde îl căutase şi îl găsise doi ani mai înainte, în Franţa. Era potrivit cu politica noastră finan­ciară, statornicită în ziua stabiliză­­rei, cu luminatul şi preţiosul con­curs al d-lui Charles Rist. Era po­trivit cu politica noastră de alian­ţe, statornicită în ziua victoriei co­mune­. Era cuminte şi logic, dar era în ritmul vechi. Atunci, a izbucnit, năpraznic şi asurzitor. ..jazzul” ritmului nou. Oameni politici, izolaţi de grupuri şi de partide, fie prin neputinţa de a se supune unei discipline comu­ne, fie din ambiţia de a parveni singuri, pe orice cale şi prin orice mijloace, bancheri, cu un excedent de planuri de îmbogăţire miracu­loasa, drept singur post activ la o balanţă- de altfel, grav deficitară, ziarişti zeloşi să cuprindă toată anarhia unei gândiri ultrarevolu­­ţionare în cadrul mistic al unei doctrine monarhice de drept divin, toţi s’au năpustit cu strigăte, de­nunţuri, ameninţări, uneltiri oculte şi agitată făţişe împotriva împru­mutului din Franţa­ Unii atacau „condiţiile scandaloase”. Alţii se ridicau împotriva „bancherilor hră­păreţi” Cei mai mulţi loveau în guvern- Câţiva, nu din cei mai ne­însemnaţi- loveau în Franţa „sgâr­­extă şi interesată”. Meritul d-lui Mi­­ronescu şi a colegilor săi e că nu Ifurti sau lăsat impresionaţi de această cacofonie, care purta, în germeni­­guvernul Iorga­ Argetoianu. - - împrumutul s’a încheiat. Şi gu­vernul a căzut- Fusese prea slab, ca să poată fi cuminte.­ A început prost, — dar a isprăvit-o bine !A . împreuna cu guvernarea d-lui Mironescu s’a sfârşit, şi regimul national-ţărănesc. Suntem prea aproape încă de acest sfârşit pen­tru a putea rosti o judecată. Ne­mulţumirile fireşti, pe care le lasă în urma ei o cârmuire, sunt încă prea mari. Patimele sunt prea aprinse. Dezamăgirile sincere sau simulate sunt încă vii­­i­­Trei lucruri par, însă, de pe acum, lămurite.­­ Cârmuirea naţional-ţărănistă a dat viaţă nouă, în cuprinsul Roma-­ niei întregite, provinciilor alipite-­Opera de unificare naţionala a că­pătat un înţeles larg, şi­­ mai just, tendinţele de uniformizare de la centru au fost înlocuite prin înţe­legerea că e nevoie de o mai bună şi mai liberă administraţie locală şi regională. Legea de descentra­lizare administrativă poate fi în­­­lăturată, — spiritul ei a învins, pentru totdeauna. Politica financiară şi economică a partidului, a pus capăt, definitiv, naţionalismului economic şi a aşe­zat relaţiile de credit, de afaceri şi de interese între ţară­­şi străinăta­te, pe o bază civilizată de legali­tate, de' îficredere...de bu­na Voin­ţă. A fost o fatalitate că roadele acestei politici au rămas ascunse, acoperite sub îngrămădirea greu­tăţilor vremei.. Câteva zile după stabilizare şi după modificarea le­gii minelor şi a­­ legii comercializă­­rei. — măsuri prielnice capitalului străin — a izbucnit pe piaţa­ mon­dială cumplita criză a capitalului şi a creditului­­Un an mai târziu, când guvernul se străduia să des­­lege problema creditului agricol, se prăbuşesc preţurile cerealelor. La fiecare­ sforţare înainte, pe calea refacerei, a creditului ieftin, a pro­ducţiei înlesnite. împrejurările ne aruncă cu câţiva paşi îndărăt- Po­litica bugetară a regimului; s’a re­simţit de aceste neprevăzute reac­­ţiuni- întemeiată pe credinţa în în­sănătoşire, ea a întrecut puterile unui stat, lovit de noi şi cumplite boli. Nu e mai puţin adevărat, că străduinţele de­ refacere, ale ţatei nu vor mai putea, ieşi din calea largă şi sigură, croită de partidul naţional-ţărănesc. " .­­In sfârşit, politica externă a fos­tului regim, precisă, clară, reală a întărit legăturile cu aliaţii, relaţiile de prietenie cu toată lumea. ..şi a stabilit putinţa unor relaţii de bună şi paşnică vecinătate cu Rusia. S’a zis, de unii că regimul tre­cut a fost prea puţin revoluţionar, că a nesocotit interesele ţărăneşti de dragul unei politici burghezo­­capîtaliste­ Era cu putinţă, însă, o politică „ţărănească”, — de întă­rire şi înălţare a păturei ţărăneşti — care să nu fie seama de proble­ma creditului? Era cu putinţă o politică a creditului, care să nu pue capăt regimului bolşevist al hota­relor închise şi să nu aşeze ţara sub domnia legilor economice ,,bur­­ghezo-capitaliste”, care rânduesc gospodăria şi creditul lumei civili­zate ? Statul „ţărănesc”, mai mult ca oricare altul, nu poate şi nu tre­­bue sa fie un stat închis­ El îşi are locul său, bine hotărît, în cuprin­sul economiei europene, care poa­te să-i înlesnească desfacerea pro­duselor agricole, şi să-i împlinea­scă nevoile de credit ieftin­ Experienţa cea mai de seamă pe care a făcut-o, la putere, partidul naţional-ţărănesc, e că succesul unei cârmuiri depinde de credinţa cârmuitorilor în puterile lor, în au­toritatea lor,­in chemarea lor. Când credinţa s’a stins şi guvernul câr­­muește cu puteri împrumutate, la primul obstacol, se dă peste cap. * împrumutată în întregimea ei, e puterea guvernului Iorga-Arge­­toianu. Creditorul principal e sus- jos, nu datorește aproape nimic* Datorește, în schimb, ceva pe de­­lături- S’a împrumutat cu ceva au­toritate la clubul liberal la clubul ţepi­st, la Jockey-Club- Şi numai de cât s’a gândit la conversiunea da­toriilor. Această combinaţie pestriţa pare să fie, înainte­ de toate o experien­ţă,­­■ o improvizaţie. Nu are­ un caracter dictatorial. Tot ce s'a spus In această privinţă e fără femeia. O dictatură se impune ,cu forţa­ îm­potriva unei voinţi de libertate, în­vinsă şi înlănţuită.­­Sau se­ înalţă, ca dictatura fascistă, pe culmile entuziasmului popular- La noi, nu a fost nevoe nici de entuziasm­ nici de forţă. Regimul s’a­­ impus ca un capriciu — visul unei nopţi de vară. Şi a găsit un sprijin ne­aşteptat în complicitatea partide­lor politice,­ fericite ,că­ pot juca, în grelele împrejurări de­­ acum, rolul lipsit d­e răspundere al spec­tatorului.1 • ....1 •-­ Combinaţia1 guvernamentală, c, mai degrabă,­ revoluţionara, im­provizaţiile politice ajung,­­dese­, ori, sa aibă acest caracter nebă­­nuit- L® atrage tot ce­­ e­­nou- Se feresc de ce e vechi, îmbătrânit. Primul ministru a declarat, cu o deplină sinceritate, că doreşte o cârmuire de dreapta. Se gândea, cu încredere, la boerii ce-l încon­jurau. D. prim-ministru nu şi-a dat seama că boerii, azi, nu mai sunt conservatori,­ • şi nu mai sunt — adesea — nici­ boeri. Căci cari nu au credinţă nteteenităţ şi un sîrut la spatele lor un sprijin sta­tornic, îşi aleg ei calea, care le vine mai bine-Trăim sub un regim eclectic De aceea, trei luni după venirea lui la putere, nu am mai ştiut dacă datoriile să plătesc ori mi să plătesc, dacă avem ori nu constituție, dacă să fiu ori nu an­gajamentele externe, dacă să menține ori nu stabilizarea,­ dacă mai avem aliați, dacă sprijinim „anschluss-ul­’ germaano-austriac, revizionismul lui Hittler, ireden­tismul contelui Bethlen, dacă ră­mânem alături de „capitaliştii’’; din Occident, dacă ne apropiem­­de bolşevicii din Moscova, dacă ne alăturăm de kemaliştii din An­gola sau remuvnăm trecutul nostru patriarhal, reînfiinţând principa­tele de slăvită amintire, ferite de înrâuriri străine şi credic­ioase, datinelor strămoşeşti şi firmane­lor padişahului. Guvernul are, în rândurile lui, oameni foarte cumsecade. Nu a greşit, poate, mai des, ca alte gu­verne. Păcatul lui de căpetenie întrece, însă, toate greşelile de până azi: a răspândit dezordinea în idei şi în fapte. Azi, totul pare cu putinţă. Ritmul nou , să­ învâr­teşte în gol, pe pragul anarhiei. Răspunderile nu cad numai asu­pra guvernului. Opoziţia nu a respins ofensiva dezordinei,­­ a sprijinit-o. Din fotoliurile lor de orhestră, partidele au aplau­dat spectacolul. Au înlocuit pe sufleur, când actorii îşi uitau rolul. Şi s-au gândit, cu groază, la clipa când cortina se va lăsa­ Teama de atitudini bărbăteşti, de hotă­râri energice, de protestări cate­gorice şi... compromiţătoare a paralizat pe cei mai viteji din­­rândurile opoziţii parlamentare. Această teamă a mărit şi mai mult zăpăceala vieţii noastre pu­blice­■ Cuvinte, formule, crâm­, pete de idei,­ răspândite de vân­tul de destrămare ce-şu era în lu­mea întreagă, au copleşit, de ni­meni stânjenite, câmpul nostru politic, au prins sămânţa şi au dat rod. In jurul­­ ciudatelor ex­crescenţe ale vremei s’a strâns complicitatea tăcută a tuturora, sau au pornit lupte de întrecere, vijelioase competiţiuni demago­gice, de dragul Coroanei sau al corpului­­ electoral. Să ne mirăm că­ în această at­mosferă, a fost greu să se des­­lege grelele probleme ale zilei ? Istovit de o muncă dureroasă şi ingrată, ministrul finanţelor se odihneşte pe frontul occidental. Asculta, observă, se informează. Virtuos în mai multe game, el cântă acum gama europeană. E o concesie pe care o face Europei şi preocupărilor sale bugetare. Vom afla, când se va întoarce, dacă i-a priit aerul din străină­tate. Unii zic ca vom atîla mai hitit.­ Vom şti­ dacă ne resemnăm să rămânem în Europa* sau dacă, vorba poetului, ne vom­­lua lucru­rile toate şi ne vom­ muta în alt continent Am lăsat, , la sfârşit să vorbesc de neizbutita încercare a d-lui Titulescu de a forma un guvern. Cine cunoaşte pe d. Titulescu nu se miră de această neizbutire. Nu e bărbat mai put® potrivit să im­provizeze, în ritmul nou decât acest muncitor conştiincios, în stare să adâncească ore, zile, nopţi întregi problemele pe care Ie cercetează şi le desleagă. Că­zut din atmosfera accidentată, care i-a pătruns, în atmosfera de vanitate descătuşată- ş­i de îndrăz­­n­eaţă superficialitate-,a politicei noastre de azi, nu avea-altă - scă-i pare decât să se urce, repede, pe Express-Orientul. Ori cum ar fi, d. Titulescu e un înfrânt al anului politic. Alt în­frânt e d. Tuliu Maniu, a cărui tă­cută mâhnire — în aceste vremi de zgomotoase mulţumiri — să întinde ca o umbră pe strălucirea regimului. E o înfrăţire de simţi­­minte pe carebforta a pecetluit-o­­ pe cm n le n putea rupe. Aceste două „înfrângeri’’ sunt mângâierea, ce ne-o lasă anul 1931. Ele dau avânt nădejdii pe care o punem în anul viitor. Că ele întruchipează îngrijo­rarea ce se întinde în ţară şi cu­prind, în germeni, prefacerile de toţi aşteptate. . Ţara­ are nevoe de un regim de cumpătare, de echilibru constitu­ţional, de bun simţ, întemeiat pe autoritatea Co­roanei, „principiu de ordine, de măsură, de continuitate, şi gelos de­ strălucirea ei tot mai luminoasa, sprijinit pe încrederea ţării în­tregi,­­respectuos de legi, de în­datoririle­­noastre faţă de alţi şi de cei­ înşpe, regimul de mâine va merge în ritmul lumei de care suntem şi­ trebue să rămânem le­gaţi,.. nici mai încet decât tre­bue nici mai repede decât putem­ Urăm ţări noastre o cârmuire statornică în credinţă, cu şir în gândire şi bărbăţie în acţiune, care să întărească drepturile, să lămurească ideile, să limpezească situaţiile, să alunge nălucirile unei gândiri nebune,­­ să netezească şi să întărească temelia politică şi morală pe care un popor poate lupta şi rezista în vârtejul vremi­­lor. GRIGORE GAFENCU paKEE&KSKSKB SITBUTIS IBIEN­i íuííír::s::í;í!S!í8:ouuu:íu;íí;»^8:í Dorinţele,.. Ce doreşte ornat? Ce an doreşte ! Bogăţii, onoruri, elocință, glorie, fru­museţe, Juvenal arată zădărnicia unor a­­semenea dorinţe şi se întreabă: aşa, dar oamenii să ne dorească nimic ? Ba' da. Hotărîrea să o lăsăm, însă, pe seama zeilor, cari iubesc pe om mai mult decât se iubeşte el pe el. Dacă vrem, totuşi să ne arătăm dorinţele, , să cerem un suflet tare, ce îndură necazurile vieţei, să cerem i­mens sana ia corpore să no minte sănătoasă, la corp sănătos. Dascălii de gimnastică, mai toţi desvoltaţi trupeşte, s’au bucurat de aceste cuvinte ale lui Juvenal. Le-au tălmăcit, fă gimnastică, băete, că-ţi vine minte la cap. Juvenal n’a spus prostia asta. In nens sana in corpore sano” sunt două dorinţe. Poetul ne îndeamnă să cerem ,m­inte sănătoasăi*­ şi ,,trup să­­nătos. Minte cumpănită şi trup sănătos do­reşte şi Marţial, poetul plin de graţie şi de duh. Marţial era sărac. Amărât meşte­şug, în vremea asta, şi poesia, zice el. Să linguşeşti pe cine dispreţueşti, să ocărăşti pe acei de cari te temi, să urăşti în gura mare sau pe tăcute şi toate astea pentru a muri de foamei Dintre cele nouă neprihănite surori, nici Omn tru­ţi dă bogăţia: A­polon e un biet glorios, Babus nare de dat decât edleră, Minerva puţină Inţelep­­ciune. Nenorocire ! Pe acest poet ve­nit de departe, plin de avânt şi de dragoste, tânăr, pitima şi copilul lui Pindar, elevul la Horaţiu şi al lui O­­vidiu, ecoul răsunător al şcoalei ate­­niene. — Marţial din Bilbilis __ mi­zeria il primeşte la porţile Romei şi mizeria e sngurul său sclav. Marţial moare de foamet in vreme ce bătrâna Licoris câştigă încă, vânzându-şi săru­tările veştejite, o sută de mii­ de ses, terţi în fiecare an! Lucius Julius, u­­nul din patronii mei, când de la masă îmi zice mie, flămândul: Munceşte Marţial! Să facem ceva măreţ. Eşti un leneş, Marţial !” Şi, totuşi, Marţial nu râvneşte la bogăţii, nici la onoruri, nici la pu­tere. Pentru el viaţa e fericită, când ai „o avere dobândită nu prin trudă, ci prin moştenire, un ogor rodnic, un cămin statornic, niciodată procese, afaceri puţine, minte cumpănită, trup sănătos, o simplitate bine înţeleasă, prieteni cari să fie egalii noştri, le­­gâturi plăcute, o masă fără fast, nopţi fără chefuri, şi lipsite de griji, un pat vesel, dar, totuşi, pudică un somn care să scurteze întunericul, să vrei a fi cee­ace eşti şi să nu doreşti nimic mai mult, să nu te temi de ul­tima zi nici să o doreşti”. Fericirea asta câţi n’ar putea s’o aibă­? O au şi nu o văd. Şi fiindcă nu o văd, aleargă după ea şi o caută, cum îşi caută neamţul luleaua, pe care o ţine in gură. T. PISANI I Pactul de neagresiune * şi politica de pace a Sovietelor Reprezentanţii autorizaţi al re­gimului bolşevic au manifestat totdeauna, o grijă sincera, sau si­mulată, de putinţa unui atac al ţă­rilor „burghezo-capitaliste” împo­triva Rusiei. Această teamă a inspirat o vie propagandă împotriva „ţelurilor şi intenţiilor războinice” ale statelor capitaliste. Ea a slujit, deasemenea drept temei, unei politici oficiale de pac© pe care guvernul sovietic o urmăreşte de mai bine de şase ani. La 24 August 1926, guvernul U. R. S. S. a propus Poloniei un proect de pact de neagresiune „drept dovadă a drumului urmat în politica externă de guvernul so­vietic, faţă de toate­ celelalte state”. Negocierile începuu în ju­rul acestui proect nu au dus la nici un rezultat. In vara anului 1928, d-nii Kellogg și Briand căzând de acord asupra unei formule, menită să întărească pacea intre state, au invitat toate guvernele din lume să adere la a­­ceastă formulă. Cu toate că într'un discurs ofi­cial d. Cicerin pe atunci comisar al poporului la afacerile străine, a exprimat părerea că pactul Kellog „e o unealtă de pregătire a răz­boiului împotriva Rusiei" invitația către guvernul rusesc de a primi şi el formula pactului Kellogg a fost înaintată la Moscova, de ambasa­dorul francez la 27 August 1928. D. Litvinoff, înlocuitorul d-lui Cicerin, a primit propnerea franceză, fă­când insă unele rezerve la eficaci­tatea pactului Kellogg. Una din a­­ceste rezerve se referă la acele stări de război ,fiară declaraţii ofi­ciale de război şi acţiuni militare care păstrează sub ocupare mili­tară teritorii străine”. NOUA PROPUNERE CĂTRE PO­LONIA La sfârşitul anului 1928 d. Kit­­vinoff propune Poloniei să pue Citiţi continuarea In pag. Il-a. i miinöiiniinincssjiBiiffli«!nniinniinnnTinimi!niinnii!ninifinnimmnmmmTiini!inir!a Nădejdea anului ce vine l­ a cooperarea internaţionalăS I­­ niunnunnimiiniiiiiiffl ■ Viaţa economică, din toată lu­mea, se defăşoară, de la război, încoace ca un film de cinemato­graf plin de surprinderi şi de epi­soade dramatice, cu totul noui şi neprevăzute. Războiul însuşi a fost izbucnirea unui adânc dezechilibru economic, în lume. Concurenţa industrială pe care Germania o făcea Angliei trebuia să sfârşească cu o catas­trofă- Dar, odată războiul isprăvit, se putea crede că pe rezultatele lui politice se va construi o viaţă eonomica durabilă şi paşnică. Ex­perienţa a dovedit tocmai contra­riul-Suntem la un punct destul de în­depărtat de începutul zilelor negre de astăzi* ca, sa putem judeca toa­te câte s’au petrecut de la încheie­rea păcei şi până acum şi să putem trage, concluzii de viitor, mult mai apropiate de adevăr de cum pu­team face acum câţiva ani­îndată după războiu, inflaţia mo­netară a produs atâta dezordine în­ viaţa economică a lumei şi atâ­tea răsturnări sociale,şi pagube, în­cât întoarcerea la­ etalonul aur şi stabilitatea monetară au apărut, în toate ţările, ca un ideal destinat să pue capăt dezordinei şi să redea omenirei civilizate tihna şi răspla­ta unei munci ordonate­ Rând pe rând, statele s­oare lui depreciase m­oneta, fiie­­prin emisiuni nesocoti­te de bani de hârtie, fie prin prea mare prisos de aur, cum era în A­merica, au căutat normalizarea și echilibrul economic­ în însănătoși­rea monetei Armerica a făcut începutul, în 1920, revalorizând dolarul până la o valoare îndoită de­cât acea pe care o avea până atunci. Pentru a ajunge la acest rezultat, america­nii au retras din circulaţie o mare cantitate de aur şi au ajuns, astfel, să eftinească mărfurile pentru a putea susţine concurenţa cu ţările europene care produceau eftin cu bani de hârtie­ . In Europa, problema se punea tocmai invers, deşi rezultatul de a­­tins era acelaşi. Statele europene nu aveau aur şi comerţul lor era stânjenit de nestabilitatea monetei. Anglia, cea dintâi, a ajuns la re­stabilirea valorei constante a mo­netel er. Mai mult decât atât, ea a reluat cursul lirei sterline dinainte de războiu­ După Anglia, au urmat toate ce­lelalte țări europene cu monete de­preciată, fiecare căutând, un timp oarecare, să ajungă la valoarea monetei dinainte de războiu și fie­care m­­lțumindiu-se, în cele din ur­mă, cu o monetă având bază de aur, dar fixată la un curs mult in­ferior. Revenirea la moneta de aur nu a adus, însă, liniştea şi ordinea e­­conomică nădăjduită. In momentul in care toată lumea a trecut lo e­­ra.­Omiul aur, cuprinzând chiar şi ţă­rile asiatice, care nu au avut nici­odată aurul ca bază a sistemului monetar, în loc să înceapă prosperi­tatea economică universală a înce­put criza cea mai cumplită- Banul s’a scumpit enorm- Produsele, în­cepând cu ce­le agricole si cu ma­teriile prime, s’au depreciat peste măsură aducând ruina și jalea în toată lumea Scumpetea excesiva a ba­nului a fost atribuită lipsei de aur. Aurul devenind instrumentul unic şi universal de schimb, el nu mai putea răspunde tuturor nevoi­lor, căci producţia de aur nu mer­ge în aceiaşi proporţie ca şi pro­ducţia celorlalte bunuri. S’a cre­zut atunci că ţările care au cel mai mult aur sunt cele mai fericite şi că, posesiunea aurului este adevă­rata cheie a prosperităţe. Lupta pentru cucerirea aurului nu a durat nici ea moit, căci, în Statele Unite ale Americei care po­seda cantitatea cea mai mare de aur, criza şi-a­ arătat efectele cele mai grozave şi a dezminţit, astfel, toată încrederea omenirei chinuite în virtutea făcătoare de minuni a aurului- Nici Franţa care, de ase­menea, e foarte bogată în aur, nu a fost scutită de efectele crizei-Anglia care, cea dintâi, a revenit la cu­ltul aurulu­i după râzboiu, tot cea dintâi a părăsit aurul ca bază­­ a schimbului internaţional şi a re­­venit la situaţia în care se găsea toată Europa îndată după răz­boiu.­­ Exemplul Angliei a fost urmat, de nevoe, de toate ţările care sunt în strânsă, legătură cu piaţa engle­ză. Statele care nu au viaţa lor e®­conomica legate de comerţul en­glez se feresc de astă dată să mai urmeze exemplul Angliei şi luptă, din toate puterile, să se menfre p© poziţia dobândită cu atâta greuta­­te a banului de aur. Lupta aceasta nu poate merge, însă, decât până la punctul în care comerţul cu străinătatea asigură o balanţă de plăţi activă. Dacă măr­­furile, care se vând în afară, aduci destul aur ca să asigure plata măr-J furilor, care se cumpără din afară ca şi a datoriei externe, — banul­ de aur se poate menţine. îndată c© balanţa plăţilor nu ar mai fi echili­brată, orice stat din lume ar con­sidera astăzi, ca o greşa» la exportul rezervei de aur pen-* tru a face plăţi în străinătate. Aşa fiind, aurul este de fapt, imobilizat. Părăsirea etalonului de aur poat© ameninţa până şi ţările cele mai bogate în aur, dacă mersul aface­rilor lor cu străinătatea ar conti*­nua să fie defavorabil­ Nici Front*, nici Statele Unite nu ar consimţi să se despartă de aurul lor, dacă balanfci iu ■teţ-’-s tfT'TaelP^ citară, într’o proporţie îngrijite*», re. o serie de ani. Tot ce s’a făcut, deci. dela răz­boia încoace până azi, pentru în* sănătoşirea vieţei economice este pus în primejdie, acum, în pragul anului ce abia începe Prosperitatea americană ca şi bogăţia fabuloasă a Franţei s’au­ dovedit fără temei, îndată ce ruina­ economică a cuprins restul omeni­rei­ Toate încercările pe care le-au făcut diferitele ţări de a se izola în mijlocul primejdiei generale ,i de a scăpa tefere din ruina comu­nă, s'au dovedit zadarnice. După doisprezece ani dela îne©-; tarea războiului un singur lucru * rămas bine stabilit: solidaritatea •* conomica a întregei lumi. Nici un stat nu se poate îmbo­­găți pe ruina celorlalte Există o limită a progresului economic în fiecare stat şi dacă această limită e depăşită, avuţia adunată într’un an sau doi devine pricina ruinei pentru zece ani. înţelepciunea pe care omenit** o va trage d­in suferinţele la care au dus’o go­ana după bogăţie, fără nici o consideraţie pentru alţii­ îi va servi, desigur, ca bază a unei r­oui organizaţii economice. Avuţia nu e nici aurul, nici mar­fa, ci numai schimbul- Cine vinde trebue să şi cumpere. Cine produ­ce trebue să lase loc şi altora ca­re produc şi ei şi care echilibrează schimbul prin cumpărăturile pe care le fac- Bogăţia creată prin mo­nopol de producţie şi de vânzare e o statue de ghiaţă expusă razelor soarelui­ Se topeşte şi dispare fiind că alături de ea creşte sărăcia ce­­lor ce nu mai pot vinde şi nu mai pot cumpără. Naţionalismul economic s'a do­vedit cu totul neputincios să asi­gure prosperitatea popoarelor. Da­că, din punct de vedere politic, o­­menirea nu poate face altceva de­cât ceiace a învăţat-o trecutul e! istoric, din punct de vedere econo* mic, experienţa de după războiu şl sancţiunea crudă a sărăciei şi * ruinei, o obligă să-şî schimbe me­todele şi ideile. Să ajungă la coo­­perare cinstită şî raţională în pro­ducţia şi schimbul bunurilor- Această cooperare este fâgădu-' iala anului 1932. De ea se leagă toate nădejdiile că, odată cu anul ce se încheie a­­cum, s'a încheiat şi seria experien­ţelor de izolare care ne-au dus la rurlă- A CURTEANU

Next