Ateneu, 1964 (Anul 1, nr. 4)

1964-11-01 / nr. 4

REPORTER ISh­ilaY REPORTER Sîntem în miezul unui ev de foc, Şi-i dăm a însufleţirii noastre vamă. Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi In flăcările noastre se destramă. ROMANTICII NICOLAE LABIŞ REPORTER — Ora 6 lirica Orele noastre sunt romantice. Ochii pot fi oglindă pentru interiorul acestor constelaţii ale lui Cronos, ochii sunt oglindă pentru orele noas­tre calde sau ale zăpezilor. Sîntem o generaţie iremediabil romantică, la noi totul este grav şi deplin, visurile, anotimpurile şi dragostea. De aceea am furat o oră din dansul celor douăzeci şi patru şi o supun discuţiei. Vă rog să o exa­minaţi cu toată răspunderea, fiindcă ne aparţine cu toate minutele, cu toate spiralele. La ora 6 păsări roşii şi albe şi negre părăsesc lumea vîntului şi vin să-şi înceapă mişcarea finală în muzeul ornitologului Dan Munteanu. La aceeaşi oră, doi oameni înfiinţează o stea. Victor Cupşa montează ultima termocuplă, Ion Boancă verifică panoul central de iluminat şi la Combi­natul de cauciuc din Oneşti a început viaţa nou­lui astru. Intr-un alt capăt al regiunii Bacău, un ins priveşte noua clădire a Casei de cultură şi vede intens cum va decurge solemnitatea pri­mului gong. Acest director adjudean, Teodor Druică, doreşte de mult clipa bucuriei şi a artiş­tilor amatori. El a văzut luminile rampei, a auzit aplauzele, a simţit nervos cortina cînd Casa de cultură din Adjud se afla încă pe hîrtia de cale a proiectanţilor. Ora 6 lirică. In satele raionului Piatra Neamţ au poposit romanticii activişti ai Muzeului regional. Ei insta­lează aici istoria şi artele şi aşteaptă ivirea pu­blicului colectivist cu emoţia rapsodului cînd se descoperă între oamenii pentru care cîntă. Vo­cea cunoscută a­ crainicului, de la Radio Bucu­reşti anunţă cu calm cotidian: „La al cincilea semnal va fi ora optsprezece“.» Aparent, nimic deosebit. Viaţa orelor se consumă, succesiunea este normală. Dar la actiagis, oră 18 doctorul Dorin Ionuş, directorul spitalului din Valea Rea a mai salvat un copil-problemă. Ora 1i este o oră obişnuită, începe un film, restaurantele sunt pline, de la Tokio se transmite superba săritură a lui Ioli, prietenul meu, poetul, învaţă hîrtia să-i asculte mişcările intime, inginerul Mircea Ciobanu se plimbă pe magistrala 2 din Oneşti, împlinită cu neastîmpărul său şi al prietenilor săi, construc­torii. Mă gîndesc la harta romantică a regiunii. Dacă ar fi să răsară stele acolo unde sînt visători, întregul ei contur ar fi o mare a semnalelor luminoase. Semnale care se cheamă şi care spun prezent din Oneşti şi de la Piatra Neamţ, din a­­dîncurile Comăneştilor şi din inimile fetelor să­­vineştene, de pe căile albastre ale oţelului din Roman, de pe cîmpurile adjudenie, odată cu senti­mentul strugurilor, toamna. Mă gîndesc la prietenii mei, cercetătorii de la Stejaru, cum descoperă viaţa lacului Bicaz, cum visează la vasul modern pe care-l vor primi în curînd pentru cercetări ştiinţifice. Mă gîn­desc la Elena Platon, care la această oră 18 ci­teşte în aparate complicate starea timpului. Ea este singură în cabana staţiei meteo de la Izvo­rul Muntelui, prietenii ei din eter îi dau însă zilnic bineţe, ei nu se cunosc după culoarea ochi­lor, nu s-au văzut niciodată. Mă gîndesc la viaţa interioară a orei 6 sau 7 sau 11 şi-mi reamintesc săptămîna poeziei, cînd aceşti romantici au respirat versuri, s-au recu­noscut în eroii lirici, au aplaudat şi au medi­tat. Vocea Ninei Cassian suna ciudat de adoles­centă in sălile pline ale poeziei. Aceasta se întîmpla în luna august, dar am certitudinea că acea săptămînă continuă. — Pornind--------------­de la cucerirea polului Toți am citit despre bărbatul Roald Amundsen, toți am admirat nobila sa disperare cînd paşii se îngropau în zăpadă şi polul devenea din a­­proape departe, devenea tăcut şi iarăşi inacce­sibil. Toţi am simţit frumuseţea gravă şi mîndră de a fi contemporani unii altora, savanţii cu făuritorii bunurilor, poeţii cu pionierii noilor pă­­mînturi. Este o emoţie intimă a încrederii în dimensiunile omului, în certitudinea umanităţii romantice şi eroice. Este adevărat că imaginea desuetă a visului singuratic, plete în vînt, pelerină largă, se de­părtează tot mai mult de respiraţia sensibilităţii noastre. Dar ce a fost autentic există, rămîne, are drepturi cetăţeneşti. Cred într-o legătură or­ganică între bărbatul Amundsen şi echipajul na­vei „Voshod", între el şi tînărul medic Vasile Boguş, care a trecut apele umflate ale Cracăului pentru a ajunge la timp la patul unui bolnav, în­tre el şi tinerii cercetători de la Stejaru, tăind iarna cu topoarele gheaţa lacului Bicaz, pentru a nu-şi întrerupe munca, între ei şi constructorii noului spital din Oneşti, clădire modernă cu plăci de renolit, pardoseală de faianţă colorată, izolaţie fonică şi scări de marmoră. Cred în această legătură, desigur nu cu semne de egali­tate, dar cu o aceeaşi dragoste nedesminţită pentru inima omului. Iată deci în ce fel, pornind de la cucerirea polului vă invit pe drumuri romantice spre sta­ţiunea de cercetări biologice Stejaru, unde un grup de oameni surprinde şi examinează noul şi unde media de vîrstă este de 27 de ani. Intr-adevăr, entomologul Vasile Ionescu, orni­­tologul Dan Munteanu, hidrobiologii Ion Miron şi Margareta Grasu, algologul Ion Cărăuşu re­prezintă mai mult decit o adunare de gesturi zil­nice dăruite ştiinţei. Se poate vorbi, cred, des­pre sensul unei concepţii febrile unde pasiunea noului ivită în vecinătatea unui lac născut din idee gravează filele unui vast poem contemporan. Tinerii cercetători ocupă laboratoare ample în această clădire cu forme ciudate. Pe pereţi, planşe, grafice, fotografii, pe birouri aparatură modernă, reviste de specialitate. Foarte multe dintre aceste publicaţii din Elveţia şi Franţa, din Olanda şi Austria conţin studii ale celor de aici. Preocupări ? Variate, desigur, dar nu ale unor oameni claustraţi în turnuri însingurate, ci izvorîte din necesităţi viabile, dintr-o permanen­tă pasiune a soluţiilor. Transcriem aici rezumatul acestor preocupări, ca pe o dimensiune de seamă a orelor noastre romantice: Vasile Ionescu studiază un grup de insecte din neamul albinelor, dăunătoare pentru unele plante cu valoare economică, Dan Mun­teanu a catalogat 104 specii de păsări, Ion Că­răuşu a descoperit­ că planctonul animal şi ve­getal iese viu din tunelul şi turbinele de la Stejaru şi că astfel se rezolvă o însemnată pro­blemă de alimentaţie pentru locuitorii din adîn­­cul apei. Ion Miron a descoperit deosebite elemente faunistice, toţi la un loc urmăresc res­tabilirea unor asociaţii vegetale naturale în re­zervaţia staţiunii. Există aici la Stejaru o miş­care permanentă a oamenilor, căruia nu-i re­zistă nici vechimea istorică a locurilor, nici ceata leneşă a toamnei, în dans domol prin sensul munţilor.­­ Am cunoscut staţiunea într-o dimineaţă fără mişcare cînd vîntul nu se afla nicăieri, am vi­­zitat-o în octombrie cînd glasurile studenţilor în practică au trecut în ecou. Am văzut şi am cunoscut aici oameni care erau la curent cu ulti­mele filme, cu premierele teatrului pietrean, oa­meni tineri, mişcîndu-se cu degajare între cele 10.0000 volume ale bibliotecii ştiinţifice, vorbin­­du-mi cu pasiune despre aparatele lor de măsu­rători meteorologice „bune şi la polul nord" sau despre perspectiva vasului de cercetări, po­­vestindu-mi unul despre altul, ca şi cum celă­lalt, prietenul, ar fi cel care merită laudele. Am văzut sute de păsări cărora Dan Munteanu le-a întrerupt zborul, dar n-am simţit nici o undă de regret, am ştiut că păsările zboară mai de­parte cu altă traiectorie în micul muzeu, am citit un dicton latinesc pe un perete al laboratorului de algologie: „Fugit irreparabile tempus" şi am ştiut că timpul nu fuge ireparabil prin aceste laboratoare, că orele şi zilele rămîn înăuntrul faptelor. Am văzut focul în ochii romantici ai oamenilor şi am ieşit în curte şi am auzit munţii. — Alb---------------------­ Inchipuiţi-vă un dans al culorilor. Roşul Vene­ţian din pădurile cu toamnă, cenuşiul vîntului răspîndit printre copacii negri, galben şăgalnic, verde intens, portocaliu. Culori calde sau răco­roase învăţate la şcoală în chip de disc solar. Sentimentul cel mai profund l-am avut însă în aceste zile pentru gloria culorii albe, romantică, biruitoare şi optimistă culoare a medicinei. Sub lumina neliniştită a acestei toamne, în cabinetul circumscripţiei din Crăcăoani a avut loc o întrevedere între doi medici tineri. Vasile Boguş pleca, Sergiu Iliescu primea ştafeta culorii albe, casa de naşteri, micul laborator de analize, încrederea oamenilor din Mitocu Bălan şi amin­tirile predecesorului său despre apele înspumate ale Cracăului şi frumuseţea zveltă a trecerii acestor ape, cînd undeva, dincolo de ele, un om are nevoie de ajutorul altui om. Poate că doc­torul Boguş, în această ultimă jumătate de ceas dinaintea plecării sale spre Bucureşti, rememora ritmurile celor patru ani petrecuţi în aceste locuri. Poate îşi amintea cum Ecaterina Iftimie a fost lovită de furtună, cum apele Cracăului au venit mari, cum el a trecut călare, cum s-a o­­prit de cîteva ori sub secundele ploii spre a administra medicamente bolnavei. Cum a venit la casa de nașteri din Magazia o femeie, Maria Arsenoaie, cum a pierdut singe, cum n-a putut intra Salvarea din cauza ploii, cum a învins el, doctorul, timpul şi kilometrii şi a făcut trans­fuzia la timp. Să zicem că Vasile Boguş, medic în curs de specializare, rătăcind seara printre cîntecele de neon ale Capitalei se depărtează de aceste a­­mintiri, să zicem că absorbit de alte îndeletniciri le dăruie numai uneori un mic zîmbet, ele însă sînt vii în mintea oamenilor în satul de lingă Tîrgu Neamţ, de la ei le-am aflat cinci zile după plecarea sa, şi pentru că oamenii pot fi cunoscuţi după luminile sau umbrele pe care le lasă în urmă, am scris aici despre acest to­varăş Boguş, pe care nu l-am văzut niciodată, ca despre un vechi prieten. Pe coordonatele culorii albe l-am întîlnit pe doctorul Emilian Alexandru din comuna Livezi. Nu căutaţi pe harta regiunii Bacău o asemenea comună, ea se numeşte încă Valea Rea, simbo­­lizînd adîncurile unei istorii tragice. Numele cel nou, mai aproape de sensul unui sat cu spital şi fără mortalitate infantilă se află deocamdată scris pe placarda de la şosea, prin grija unor romantici lucrători ai Sfatului regional care au anticipat apariţia decretului. In dicţionarul limbii române moderne cuvîntul „romantic" are următoarea explicaţie : „(cel) care se inspiră din romantism, care ţine de romantism, sau prezintă aspecte caracteristice acestui cu­rent...". Aşadar doctorul Alexandru nu are nici o le­gătură ştiinţifică cu titlul acestui reportaj. Aş dori însă să transcriu aici, în continuarea expli­caţiei din dicţionar, un fragment din biografia profesională a tînărului medic. A salvat o fe­meie bolnavă de inimă, Victoria Laslău, care a născut fără asistenţă specializată, a introdus în practica dispensarului mica chirurgie, a depistat cazuri de cancer precoce, este unul dintre cei mai buni conferenţiari ai căminului cultural, a redus numărul de hepatici de la 33 în anul 1963 la 7 în 1964. Ce forţă necunoscută creionează asemenea bio­grafii? Cine l-a învăţat pe doctorul Dorin Ionuş să lupte cu un atît de grav sentiment al răspun­derii pentru viaţa micilor săi pacienţi ? Cele trei secole dăruite Mirelei Roşu, lui Nicolae Si­­mion, lui Ion Hîrlea şi Lenuţei Pavel sînt focuri aprinse de miinile medicului pentru că la rîn­­dul lor alte mîini au aprins aceste flăcări în conştiinţa studentului adolescent, pentru că des­tinele educaţiei le veghează comuniştii, pentru că noi sîntem o generaţie iremediabil romantică. — Cum-------------------­arătăm noi După ce am dat hîrtiei toate acestea, ar mai fi poate ceva de spus. Ar trebui descris oraşul Oneşti, pe care l-am văzut cu toţii parcurgînd cîteva etape decisive : directiva partidului, planşele proiectanţilor, setea de înălţime a tinerilor constructori, oraşul mo­dern de azi, leagăn pentru cîteva mii de destine romantice. Ar trebui scris despre fiul de ţăran Ion Filip, care a trecut firesc prin cele 7 clase, apoi prin liceul seral şi şcoala tehnică şi acum bate la poarta mare a politehnicii. S-ar cuveni să se amintească aici numele inovatorilor Teo­dor Haş şi Culai Radu şi Adrian Moraru şi cum nesomnul lor s-a prefăcut în sunetul lim­pede al ideilor. Şi fata cu ochii înfloriţi de pasiune, Mihaela Avram, ar trebui amintită, pen­tru că ea aici la Oneşti a învăţat arta de a spune versuri şi acum este laureată a unui fes­tival republican de teatru. Şi foarte multe s-ar putea scrie despre ochi , despre ochii noştri de la Săvineşti şi de la Adjud şi de la Piatra Neamţ, ochii noştri de muncitori sau de medici sau de ingineri sau de învăţători. Intr-un cuvînt, ar trebui să ne des­criem, pentru că este necesar să se ştie cum visăm şi înfăptuim, şi visăm mai mult decit înfăptuim, şi este bine aşa, deşi din această cauză sîntem uneori trişti. Şi atunci cînd sîntem trişti ştim să o facem cu întreaga noastră fiinţă, la fel de intens ca atunci cînd ne bucurăm pen­tru că noi am învăţat să trăim toate zilele cu întreaga fiinţă. Şi ne plac furtunile şi ploaia şi versurile, ne place să ne întîlnim în viaţă cu felurite prilejuri, atunci ne recunoaştem şi ne mîndrim unii cu alţii. De sărbătorile noastre privim coloanele de pio­nieri, ni se pare că sîntem noi la o altă vîrstă, aşa cum li se pare altora că se recunosc în ges­turile noastre. Credem în semnificaţia profundă a acestui vast schimb de ştafetă, este un lucru foarte serios să preiei şi să predai zilnic multe răspunderi. Aceasta este descrierea noastră. Ştiu că eroii mei îi dovedesc adevărul în fiecare zi a socialis­mului nostru victorios, în bătaia fierbinte şi so­noră a unui vînt romantic. Mihail Sabin 2 ateneu

Next